N.V. Gogol, „Scrisori…”. II. Femeia în societatea mondenă (Către …ia)

P.N. Orlov, „Portretul Sofiei Sollogub” (cca. 1840)

N.S. Tihonravov avea suficiente motive să creadă că această scrisoare îi este adresată Sofiei Mihailovna Sollogub (născută Vieligorskaia, 1820-1873). P.A. Veazemskii remarca în această scrisoare „multă prospeţime, graţie şi o adîncă încredere în semnificaţia femeii pentru societate. E nevoie de o considerabilă libertate a opiniilor şi de o acurateţe intangibilă în capacitatea de înţelegere şi în sentimente, pentru a putea descrie femeia în astfel de culori…”. (P.A. Veazemskii, Estetica şi critica literară, p. 182.)

***

Dumneavoastră credeţi că nu puteţi avea nici o influenţă în societatea mondenă, însă eu cred că e dimpotrivă. Influenţa unei femei poate fi mare, mai ales astăzi, în ordinea sau dezordinea din societatea contemporană, în care, pe de o parte, iese la suprafață oboseala educaţiei cetăţeneşti, iar pe de altă parte – o oarece răceală sufletească, o anume slăbire a moravurilor, iar toate acestea la un loc au multă nevoie de un imbold. Pentru a pune în fapt acest imbold, e foarte necesară participarea femeii. Acest adevăr s-a ivit de prin toate ungherele lumii, ca un presentiment ascuns, iar acum toată lumea aşteaptă ceva, un semn, de la femei. Lăsînd trecutul la o parte, să aruncăm o privire asupra Rusiei noastre, dar mai ales asupra a ceea ce ne stă sub ochi zi de zi – numeroasele abuzuri în puterea de toate felurile. Se pare că o mare parte a luărilor de mită, a nedreptăţilor de la slujbă şi toate cele asemenea, de care sînt învinuiţi cinovnicii[1] şi necinovnicii din toate clasele, s-au întîmplat fie din cauza risipitoarelor lor neveste, care îşi doresc cu nesaț să strălucească în lumea cea mare sau mică şi au nevoie pentru asta de banii bărbaţilor, fie din cauza unei vieţi domestice searbădă, căzută pradă vreunor vise şi idealuri, și nu realităţii palpabile a datoriei lor, care este de cîteva ori mai frumoasă şi mai înălţătoare decît orice visare. Bărbaţii nu şi-ar fi îngăduit nici o zecime din tărăboiul creat, dacă nevestele lor şi-ar fi făcut cît de puţin datoria. Sufletul unei femei este ca un talisman ocrotitor pentru bărbat, păzindu-l de molima năravurilor; el e acea putere care-l poartă pe calea cea dreaptă şi călăuză care-l întoarce din drumul cel strîmb, pe drumul cel neted; uneori dimpotrivă, sufletul unei femei poate fi rău şi-l poate nenoroci pentru toată viaţa. Chiar dumneavoastră aţi simţit acest lucru şi i-aţi dat glas aşa cum n-a făcut-o vreodată în scris o altă femeie. Îmi spuneţi că toate celelalte femei au un loc al lor şi că dumneavoastră nu aveţi unul. Le descoperiţi peste tot cîte-o îndeletnicire, să îndrepte ori să isprăvească ce a fost aruncat în neorînduială, ba chiar să demareze ceva de mare importanță, într-un cuvînt – ajutor sub toate formele, dar numai pentru dumneavoastră nu găsiţi nimic potrivit şi repetaţi, cu mîhnire, într-una: „De-aş fi eu în locul lor!”. Dar să ştiţi că acesta e astăzi noul fel de a orbi al tuturor. Astăzi li se pare tuturora că ar putea face mult bine în locul multora, dar numai în locul lor nu pot face nimic. Aceasta-i pricina tuturor răutăţilor. Trebuie să stăm cu toţii şi să chibzuim la cum putem face binele în locul în care sîntem. Fiţi convinsă că nu în zadar Dumnezeu i-a încredinţat fiecăruia locul său, în care se află acum. Trebuie numai să privim cu mai multă grijă în jur. Vă întrebaţi, de ce nu sînteţi o mamă cu familie, ca să vă ocupaţi de obligaţiile materne ce vi se înfăţişează acum atît de limpede; de ce nu este-n harababură moşia dumneavoastră ca să puteţi merge la ţară, să deveniţi moşieriţă şi să deprindeţi rostul gospodăriei; şi oare de ce soţul dumneavoastră nu este într-o funcţie socială mai folositoare pentru toată lumea, ca să-l puteţi ajuta măcar acum, prin asta devenind acea forţă care-i împrospătează puterile, şi de ce, în schimbul a toate acestea, nu aveți în față decît perspectiva plecărilor anoste în străinătate, plecări care-şi găsesc sfîrşitul prin societăţile mondene, un loc care acum vi se pare cel mai fără de oameni dintre toate locurile fără de oameni. Dar asta nu face locul acela mai puţin populat, acolo sînt oameni şi, lucru mare, sînt nişte oameni la fel ca toţi ceilalţi. Ei suferă boală, îndură şi mîhnire, duc şi lipsuri, strigă mut după ajutor şi – vai! – nici măcar nu ştiu cum să-l ceară. Şi cărui cerşetor se cuvine a-i sări mai degrabă în ajutor: oare celui care încă mai poate ieşi în stradă şi cere sau celui care nu mai este în stare nici măcar să întindă mîna? Îmi spuneţi că nu ştiţi, dar nici că nu sînteţi în stare să vă imaginaţi cu ce-aţi putea să-i fiţi de folos cuiva pe lumea asta, că pentru asta aveţi nevoie de-atîtea mijloace, că trebuie să fiţi o femeie foarte înţeleaptă şi atoateştiutoare, că vi se învîrteşte capul numai cînd vă gîndiţi la toate astea. Dar dacă pentru asta nu trebuie să fiţi decît ceea ce sînteţi deja? Dacă dumneavoastră posedaţi deja acele mijloace de care aveţi nevoie? Tot ce aţi trecut sub tăcere, cînd aţi vorbit despre dumneavoastră, este foarte adevărat: sînteţi, într-adevăr, foarte tînără, încă nu vă pricepeţi la oameni şi nici cunoaşterea vieţii nu aţi însuşit-o, într-un cuvînt, nu posedaţi nimic din ce este indispensabil pentru a dărui celuilalt ajutor sufletesc, poate că nici nu veţi însuşi vreodată aşa ceva, însă aveţi o mulţime de alte unelte cu ajutorul cărora totul vă este posibil. În primul rînd, sînteţi de o frumuseţe rară, în al doilea – aveţi un nume neîntinat şi ferit de oprobriu, în al treilea – posedaţi o putere nebănuită nici măcar de dumneavoastră, este puterea sufletului curat. Frumuseţea unei femei rămîne a fi o mare taină. Căci nu degeaba le-a dat poruncă Dumnezeu unora dintre femei să fie frumoase, nu degeaba a statornicit că toate, neschimbat, să fie rodul frumuseţii, pînă şi acelea nesimţitoare şi neputincioase. Şi dacă pînă şi cel mai mic şi necugetat capriciu al vreunei frumuşaţe a stat la baza marilor cotituri ale lumii şi i-a făcut pînă şi pe cei mai înţelepţi dintre bărbaţi să greşească prosteşte, ce s-ar fi întîmplat dacă acest capriciu ar fi fost gîndit şi îndreptat către un scop mai bun? Cît de mult bine ar putea înfăptui o femeie frumoasă, pusă în balanţă cu celelalte femei! Să recunoaștem, e vorba de-un instrument de temut. Însă dumneavoastră sînteţi de o şi mai profundă frumuseţe, de o splendoare aparte şi foarte curată, inocenţă întruchipată pe care nu o pot exprima în cuvinte, dar în care se oglindeşte tot sufletul dumneavoastră de blîndă porumbiță. Ştiţi oare că pînă şi cei mai neînfrînaţi dintre junii noştri mi-au mărturisit că nu le-a trecut nimic necurat prin minte, gîndindu-se la dumneavoastră, că nu se dau viteji, bodogănind în lipsa dumneavoastră cuvinte mari cu dublu sens, pe care le servesc celorlalţi pretendenţi? Ei nu îndrăznesc să rostească un singur cuvînt, simţind că în preajma dumneavoastră totul va suna cumva grosolan, aducînd a ceva îndrăzneţ şi inconfortabil. Iată de-acuma o primă influenţă, manifestată fără ştirea dumneavoastră, prin simpla prezenţă! Cel care nu-şi permite să nutrească în preajma dumneavoastră un gînd urît, acela se ruşinează de-ndată; iar o asemenea raportare la sine, măcar şi de-o clipă, este un prim pas al omului spre a fi mai bun. Să recunoaştem, şi acesta este un instrument de temut. În plus, aveţi răsădită în suflet de către Însuşi Dumnezeu năzuinţa sau, aşa cum spuneţi dumneavoastră, nesaţul de a face bine. Oare chiar credeţi că nesaţul acesta, din cauza căruia nu vă puteţi găsi liniştea nici pentru o clipă, în zadar v-a fost insuflat? Abia de v-aţi măritat cu un om atît de distins şi plin de bunătate, inteligent, vădind toate însuşirile care-ar face o soţie fericită, că deja, în loc să vă scufundaţi în adîncimile fericirii voastre domestice, aţi căzut pradă gîndului că n-aţi fi demnă de această fericire, că n-aţi avea dreptul de a o savura cînd în jurul dumneavoastră-i atîta suferinţă, cînd în fiece moment apar veşti despre nenorociri de toate felurile: despre foamete, pîrjoluri, groaznice suferinţe ale sufletului încărcat şi înspăimîntătoare boli ale minţii, molipsind din tată-n fiu toată stirpea omenească. Credeţi-mă, toate acestea nu sînt în zadar. Cel care închide în inima lui o asemenea îngrijorare cerească pentru soarta oamenilor, căci o astfel de pornire îngerească e dintre cele mai liniştitoare voioşii, apoi acela poate face foarte multe lucruri pentru ei; locul lui este pretutindeni, pentru că oameni sînt peste tot. Nu fugiţi de lumea în care vă e dat să vă aflaţi, nu înfruntaţi Providenţa. În dumneavoastră îşi are lăcaşul acea forţă nevăzută de care lumea are astăzi nevoie: pînă şi glasul, de la permanenţa gîndului de a le sări tuturor în ajutor, a dobîndit o tonalitate specială pentru toată lumea, aşa că dacă-i vorbiți cuiva şi puneţi privirea curată lîngă un zîmbet, desprins de pe buzele-vă atît de ale dumneavoastră, atunci fiecăruia i se va părea că vorbeşte cu el vreo celestă soră de sînge. Glasul dumneavoastră a devenit tot mai puternic, puteţi domoli pînă şi-un despot, şi o puteţi face ca nimeni altul dintre noi. Ocîrmuiţi deci, fără cuvinte, numai prin simpla dumneavoastră prezenţă, ocîrmuiţi servindu-vă de neputinţa aceea pe care sînteţi atît de mînioasă, ocîrmuiţi anume cu acea splendoare feminină a dumneavoastră, pe care, vai!, demult n-o mai are femeia din societatea contemporană. Sfioasă, cum sînteţi, şi lipsită de experienţă, acum veţi apuca să faceţi multe, ba chiar mai multe decît cea mai inteligentă dintre femei, care în vasta ei experienţă de viaţă se încrede în sine orbește: convingerile sale pline de persuasiune, care să o mîne pe drumul societăţii contemporane, se vor deversa toate în capul ei în felul epigramelor usturătoare; însă nimeni nu va îndrăzni să mişte de pe buze vreo epigramă, cînd cu o singură privire implorîndă și fără cuvinte, veţi căuta spre careva dintre noi, iar această epigramă să se prefacă într-una bună. De ce oare v-au speriat atîta poveştile despre neînfrînările mondene? Acestea, într-adevăr, există, ba chiar într-o măsură mai mare decît vă puteţi închipui, însă dumneavoastră n-aveţi de ce vă dori să le cunoaşteţi. Dumneavoastră să vă temeţi de jalnicele ispite ale societăţii? Pătrundeţi în societate zburînd şi plină de curaj, cu acelaşi zîmbet radios. Pătrundeţi acolo ca-ntr-un spital ticsit cu bolnavi, dar nu în calitate de doctor, prescriind reţete severe şi împărţind leacuri amare: nici măcar n-ar trebui să-i examinaţi ca să vedeţi cine şi de ce boală suferă. Dumneavoastră nu aveţi puterea de a depista şi diagnostica boala, iară eu nici nu îndrăznesc să vă dau un astfel de sfat, un sfat pe care se cuvine să-l dau oricărei alte femei capabile de una ca asta. Tot ce trebuie să faceţi este să-i dăruiți suferindului zîmbetul acela şi vocea aceea prin care omul parcă-şi aude sora coborînd din ceruri. Atît şi nimic mai mult. Dar nu zăboviţi prea mult în preajma unuia singur şi grăbiţi-vă către ceilalţi, sînteţi pretutindeni indispensabilă. Şi – vai! – sînteți așteptată prin toate colţurile lumii şi oamenii nu-şi doresc altceva decît acele sunete apropiate lor, izvodite de vocea aceea pe care o şi stăpîniţi deja. Nu flecăriţi cu ei despre ce flecăreau ei acolo înainte, siliţi-i să vorbească despre ce vorbiţi dumneavoastră. Ferească-vă Dumnezeu de toate pedanteriile lor şi de toate acele conversaţii, ieşite pe gura vreunei leoaice de-a locului. Veniţi în societatea mondenă cu poveştile dumneavoastră, simple şi de suflet, care se revarsă cu atîta vervă şi naturaleţe cînd le istorisiţi într-un cerc de oameni apropiaţi ori de-ai casei, iar prin asta fiecare cuvinţel capătă strălucire, încît sufletul acelora care vă ascultă pare că ar gînguri ceva în limba îngerilor, despre nu ştiu care fragedă pruncie a omului. Cu aceste poveşti să pătrundeţi în societatea mondenă.

1846

Traducere publicată prima dată în revista „aLtitudini” / 2009.

N.V. Gogol, „II. Femeia în societatea mondenă”, în Scrisori către prieteni. Confesiuni, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu.

[1] Funcţionar de stat din Rusia ţaristă şi din alte cîteva ţări (n.tr.).