N.V. Gogol, „Scrisori…”. I. Testament


Gogol în mijlocul artiștilor ruși de la Roma. Fotografie de grup.  Serghei Levițkii, 1845

Gogol în mijlocul artiștilor ruși de la Roma. Fotografie de grup. Serghei Levițkii, 1845

Conform ipotezei lui N.S. Tihonravov, confirmată şi de unii cercetători contemporani, publicarea textului Zaveşiania [Testament], scris la începutul lui iulie 1845, a stîrnit numeroase critici la adresa lui Gogol, pînă şi din partea celor mai înfocaţi admiratori ai cărţii. Pe 7 februarie 1847, A.M. Vieligorskaia îi scria din Petersburg: „…toată lumea ridică în slăvi scrisorile dumneavoastră, însă nici unul nu se arată îngăduitor cu Prefaţa şi mai ales cu testamentul de suflet, găsind în el, după spusele lor, «mîndria smereniei». Vă mărturisesc cu mîna pe inimă, eu însămi regret că aţi publicat acest testament, şi aceasta nu pentru că mi-ar displace, ci pentru că nu are cum să placă publicului, care nu-l va înţelege niciodată.” Cneazul P.A. Veazemskii, analizînd minuţios Paginile alese… în cartea sa Ăstetica i literaturnaia kritika [Estetica şi critica literară] (1894), nota: „Unele pasaje din această carte, cum ar fi, de-o pildă, testamentul, nu ar fi trebuit concepute. Ce-i este îngăduit mortului, poate fi răstălmăcit de către cel viu.” Pe de altă parte, exegeza gogoliană a subliniat de fiecare dată caracterul literar al Testamentului. Pentru o eventuală reeditare a cărţii, Gogol intenţiona să înlocuiască acest text cu o scrisoare către V. A. Jukovskii din 10 ianuarie 1848, cu titlul Iskustvo esti primirenie s jîzniu [Arta este o împăcare cu viaţa]. Într-o scrisoare din 25 ianuarie 1847, către mamă şi soră, Gogol enumera motivele care l-au determinat să-şi publice testamentul: „Testamentul meu, compus în vreme de boală, trebuia să fie tipărit în această carte din mai multe motive. Mai întîi, pentru că trebuia să explice însăşi publicarea unei astfel de cărţi, apoi pentru a aminti mulţimii de fiinţa morţii, la care puţini se mai gîndesc. Nu în zadar m-a lăsat Dumnezeu să încerc în vreme de boală spaima din preajma morţii, ca să pot transmite şi altora acest sentiment. Şi dacă voi v-aţi fi îngrijit de simțămintele voastre creştinești, cu adevărat şi aşa cum trebuie, acum aţi fi ştiut amîndouă că amintirea morţii este primul lucru pe care omul trebuie să-l poarte în gîndurile sale din fiece clipă. […] Pînă ce omul nu se va înrudi cu gîndul morţii şi nu o va închipui pe aceasta că-l pîndeşte aievea în chiar ziua următoare, el nu va putea trăi așa cum trebuie şi va agonisi de azi pe mîine, pentru timpul ce va să vină.”

 ***

Fiind încă în toate mințile și în deplinătatea facultăților memoriei mele, expun mai jos voia mea cea de pe urmă.

I. Doresc ca trupul să nu-mi fie înhumat pînă cînd nu se vor ivi semnele descompunerii. Pomenesc asta pentru că încă din vremea bolii au fost ceasuri cînd viaţa amorţea în mine, iar pulsul şi inima încetau să mai bată… Pentru că am fost în viaţa mea martor la multe întîmplări regretabile, din cauza pripei omeneşti cea smintită în toate, chiar şi pe patul de moarte, le dispun pe toate aici, chiar de la începutul testamentului meu, cu speranța că, poate, glasul meu cel pe moarte va aminti mereu de prudenţă şi băgare de seamă. Lăsaţi trupul meu să intre firesc în pămînt, fără a căuta un loc de veci mai bun, şi nu prindeţi rămăşag cu pulberea ce rămîne după mine; ruşine să-i fie aceluia care va trage cu coada ochiului la inelul strălucitor de pe deget, căci el nu mai este al meu: el intră în gura viermilor care-l vor mişuna; rugaţi-vă de grabă pentru sufletul meu, iar în loc de orice sfeştanie şi pomeni, să dăruiţi cu merinde pe cîţiva care n-au cunoscut niciodată pîinea cea de toate zilele.

II. Doresc ca în urma mea să nu-nălţaţi monumente[1] şi nu-ndrăzniţi a vă apropia de mine, un creştin netrebnic, cu astfel de nimicuri. Cui i-am fost cu adevărat preţios, acela-mi va înălţa un alt fel de monument: îl va înălţa temeinic în sufletul său, iar prin tăria lui de neclătinat îi va îmbărbăta și însufleți pe toți din jurul său în viaţa de zi cu zi. Cel care după moartea mea se va înălţa şi va creşte în spirit, nu așa cum a făcut în timpul vieţii mele, acela va arăta că m-a iubit fără tăgadă şi că mi-a fost un prieten adevărat, numai aşa fiind îndreptăţit a-mi clădi monument. Pentru că şi eu, oricît de slab şi dărîmat nu aş fi fost în singurătatea mea, întotdeauna mi-am îmbunat prietenii şi nici unul din aceia care-au stat pe aproape de mine în ultima vreme, nici unul din ei, în clipele mele posomorîte şi grele, n-a zărit pic de tristețe pe chipul meu, chiar de-am trecut prin momente mîhnite şi-am suferit nu mai puţin decît alţii, – fie ca despre astea toate să pomenească fiecare după moartea mea, înțelegîndu-mi toate cuvintele şi recitind scrisorile scrise încă de-acum un an şi mai bine.

III. Doresc ca niciunuia să nu-i vină a mă plînge şi să-l ferească păcatul pe cel care va da morții mele o însemnătate mare şi universală. Şi chiar de-am reuşit să creez ceva folositor pe lumea asta şi am dus la bună împlinire datoria mea, iar moartea m-a luat pe sus înainte de a mă apuca de lucru, o treabă menită nu pentru mulţumirea unora, ci pentru a tuturora, – apoi nici atunci nu trebuie să cădeți pradă tristeții deșarte. Iar dacă în locul meu ar fi murit în Rusia un bărbat cu adevărat util pentru treburile ei de pretutindeni, apoi nici din cauza asta să nu se amărască cel rămas în viaţă, căci dacă-i adevărat că li se răpeşte oamenilor aproapele drag, apoi acesta e un semn ceresc, arătînd calea greşită care pare cîteodată că se apropie amăgitor de ţel şi chemare. Să nu cădem pradă strigoiului cu fiecare moarte neaşteptată, ci să privim înăuntrul nostru, cugetînd nu la întunericul ce s-a lăsat peste alţii şi nu la întunericul ce acoperă lumea întreagă, dar la întunecimea din noi. Cumplit e tăciunele sufletesc, însă de ce-ar trebui dat la iveală abia cînd moartea sălbatică e chiar în faţa ochilor noştri?

IV. Le las tuturor compatrioţilor mei (sprijinindu-mă pe faptul că fiecare scriitor este dator să lase moştenire cititorului un gînd cu folos), le las ce am mai bun din tot ce am dat din condei, le las compunerea mea cu titlul Poveste de rămas bun[2]. Povestea, cum se va vedea, e strîns legată de mine. Am purtat-o multă vreme în inimă, ca pe cea mai de preţ comoară, ca pe un semn ceresc venit de la Dumnezeu. A fost un izvor de lacrimi nevăzute, încă de cînd eram un copil. Las drept moştenire această poveste. Însă vă implor, compatrioţii mei, să nu vă simţiţi ofensați dacă veţi găsi acolo ceva care seamănă cu o învăţătură. Sînt un scriitor, iar datoria scriitorului este aceea de a nu preface scrisul într-o îndeletnicire plăcută a minţii şi gustului; i se va cere o aspră socoteală, dacă povestea lui nu va aduce vreun folos pentru suflet şi dacă nu va rămîne din urmă pic de învăţătură pentru om. Şi să mai ţină minte compatrioţii mei încă un lucru, că şi nefiind scriitor, fiecare om care părăseşte lumea asta e un frate al nostru şi are dreptul să ne lase ceva în chip de învăţătură frăţească, nu se cuvine să tragem cu coada ochiului nici la micimea numelui lui, nici la lipsa lui de putere, nici la cea mai smintită faptă a lui, ci trebuie să luăm aminte numai la omul ce zace pe patul de moarte, căci numai el poate scruta hăul morţii, mai adînc decît sînt în stare cei care vîntură lumea. Dar cu toate acestea, lăsînd la o parte îndreptățirile mele, nu vreau să conving pe nimeni de ce va citi în Povestea de rămas bun, căci nu mie, cel mai rău dintre suflete, încercînd grele patimi ale fiinţei mele pline de cusur, îmi revine a rosti asemenea cuvîntări. Însă mă simt mînat într-acolo de către un alt motiv, mai însemnat: compatrioţii! spaima!… Mă cutremur numai la tumultul de dincolo de mormînt şi la înțelegerea înaltelor fapte duhovniceşti ale lui Dumnezeu, în faţa cărora colb sîntem aici, toată mărirea creaţiei Lui, privită şi lăsată nouă de sus. Gem şi mă cutremur din rărunchi cînd simt în nări mirosul uriaşelor greșeli pe care le-am făcut în timpul vieţii, fără să-mi dau seama de monștrii ce se ridică din ele în sus ca un fum… Se prea poate ca Povestea de rămas bun să-i schimbe puţin pe cei care încă mai cred că viaţa e o jucărie[3], iar inima lor va cunoaşte măcar fragmentar taina ei aspră şi neprețuita muzică cerească a acestei taine. Compatrioţi!… nu ştiu şi nici că pot altminteri să vă numesc în aceste momente. Ducă-se-n pustie aparenţa goală! Compatrioţii mei, eu v-am iubit; v-am iubit cu iubirea aceea pe care nimeni nu o poate rosti în cuvinte, pe care Dumnezeu mi-a dăruit-o şi pentru care Îi mulţumesc ca pentru cea mai blîndă faptă a Lui, pentru că iubirea aceasta a venit ca să mă-nveselească și să mă mîngîie la vreme de grele și necurmate suferințe – în numele acestei iubiri, vă rog să ascultaţi Povestea de rămas bun din toată inima. V-o jur: nu eu am fost cel care a gîndit-o și a scris-o, ea singură s-a zămislit bucată din sufletul meu, călit de Însuşi Dumnezeu, prin încercări şi suferinţe, iar cîntecul ei a izvorît din forțele necuprinse ale neamului nostru rusesc, după care vă sînt rudă apropiată vouă tuturor[4].

V. Doresc ca după moartea mea să nu vă grăbiţi nici cu elogiile, dar nici cu analiza creaţiilor mele literare prin gazete şi reviste: toate să rămînă la fel de critice ca şi în timpul vieţii mele. În creaţiile mele există mai multe lucruri care se vor analizate din nou, decît care-ar putea fi lăudate. Toate criticile la adresa lor au fost mai mult sau mai puţin îndreptăţite. Faţă de mine, nimeni nu are nici o vină; nerecunoscător şi nesincer va fi acela care îmi va reproșa măcar un lucru, în orice relaţii nu ne-am afla noi. De asemenea, declar public că în afară de cele publicate, puţine la număr, nimic din ce am creat nu mai există: tot ce a fost vreodată manuscris a fost ars de mîna mea şi prefăcut în scrum, aşa cum prefaci în scrum un lucru oarecare, născut şi crescut la vreme de boală. Iar dacă măcar unul va-ndrăzni să publice un text sub numele meu, vă rog să-l socotiţi o născocire calpă. Căci eu le las prietenilor mei să adune la un loc toate scrisorile mele, oricare-ar fi destinatarul, începînd cu sfîrşitul anului 1848, să le aleagă cu grijă dintre ele numai pe cele care-i pot fi sufletului de folos, iară pe restul, scrise pentru simpla delectare, să le pună de-o parte pentru alcătuirea unui volum separat. În aceste scrisori a fost cîte ceva de folos pentru aceea cărora le-au fost trimise. Dumnezeu să aibă milă, poate că le vor fi de folos şi altora, iar prin asta se va desprinde bucată din sufletul meu, din greaua răspundere ce-o am în faţa inutilităţii celor scrise.

VI.   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .[5]

VII. Dispun… însă mi-am dat seama că nu mai cum să controlez acest lucru. Printr-o nechibzuinţă totală mi-a fost furat dreptul asupra bunurilor care-mi aparţin: fără permisiunea mea şi împotriva voinţei mele, mi-a fost publicat portretul[6]. Din diverse motive, pe care nu mai este nevoie să le expun aici, nu mi-am dorit nici o clipă acest lucru, nu am dat nimănui dreptul de a-l face public şi nu am oferit aprobarea nici unui editor sau librar venit la mine cu o astfel de propunere, mi-aş fi îngăduit acest lucru numai cînd mila Domnului m-ar fi ajutat să duc la bun sfîrşit munca mea de-o viaţă ce mi-a ţinut gîndul treaz şi să o săvîrşesc în aşa fel, încît compatrioţii mei să spună într-un glas că mi-am onorat cinstit îndatorirea, după care să-şi dorească sincer să vadă trăsăturile de pe chipul omului care în tot acest timp a trudit în taină şi linişte, şi care nu a vrut să tragă foloase dintr-o faimă nemeritată. Dar mai e un al doilea amănunt: portretul meu s-ar fi putut vinde în multe exemplare, aducînd un profit însemnat pictorului însărcinat cu gravura lui. Pictorul acesta trudeşte de ani buni la Roma[7] la o gravură după tabloul lui Rafael, Schimbarea la faţă a Domnului. El a sacrificat totul pentru munca sa – o muncă ucigătoare, care înghite ani şi sănătate, şi a îndeplinit acest travaliu, aflat aproape de final, cu o desăvîrşire neatinsă de nici un gravor pînă acum. Însă din cauza preţului ridicat al stampelor, gravura nu poate fi multiplicată într-o cantitate prea mare, pentru a-şi putea primi răsplată pentru tot; poate că portretul meu îl va ajuta. Iar acum planul meu e dat peste cap: o dată publicată creaţia cuiva, oricine ar fi el, creaţia devine un pic proprietatea tuturor, mai ales a celor care vor să se ocupe cu publicarea gravurilor şi a litografiilor. Iar dacă se va întîmpla ca după moartea mea scrisorile, publicate postum, să aducă vreun folos general (măcar prin inima curată ce-ar aspira către acest folos) şi dacă s-ar întîmpla că vor voi compatrioţii mei să-mi vadă portretul, atunci îi rog pe toți editorii să renunţe benevol la drepturile lor; asemenea şi cititorilor mei, care prin prisosul bunăvoinţei lor nu s-au folosit de o faimă goală şi au procurat portretul meu, îi rog să-l distrugă imediat, chiar în clipa cînd vor citi aceste rînduri, iar asta cu atît mai mult, cu cît acel portret e prost făcut şi nu are nici un sens ori vreo asemănare cu mine, şi să-l cumpere numai pe acela ce poartă înscrisul „Gravură de Iordanov”. În acest fel se va face dreptate. Dar şi mai multă dreptate vor face aceia care, încă mai avînd bani, vor cumpăra nu portretul meu, ci însăşi stampa Schimbarea la faţă a Domnului care, după cum o spun şi oameni de prin altă părţi, este încununarea gravurilor şi dă măsura gloriei ruseşti.

Testamentul va trebui să fie publicat după moartea mea în toate revistele şi registrele publice, pentru a fi cunoscut de către toţi şi pentru ca nimeni să nu se facă vinovat fără voie, căci vreau să alung remuşcările din sufletul meu.

1845

N.V. Gogol, „I. Testament”, în Scrisori către prieteni. Confesiuni, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu.

[1] L.N. Tolstoi, recitind Paginile alese…, a desenat în dreptul acestui rînd semnul „NB.” (Cf. Interviu i besedî s Livom Tolistîm [Interviuri şi conversaţii cu Lev Tolstoi], 1986).

[2] Cf. ipotezei lui I. Barabaş din articolul „Sootecestvenniki, ia vas liubil…” (Gogoli: zaveşianie ili „Zaveşianie”?) [„Compatrioţi, eu v-am iubit…” (Gogol: testament ori „Testament”?)], publicat în revista Vopr. Literaturî [Chestiuni literare], nr. 3, 1989, Gogol a numit cu sintagma „Poveste de rămas bun” ceea ce vor fi mai tîrziu Paginile alese… .

[3] Această idee a mai fost exprimată de Gogol într-o scrisoare din aprilie 1850 către M.A. Konstantinovskii: „Mi-aş fi dorit ca vioi, cu exemple vii, să-i arăt aproapelui meu înnegurat, vieţuind în lume, luînd viaţa drept zbanghie jucărea, că viaţa nu-i o joacă”.

[4] Povestea de rămas bun nu poate ieşi la lumină: ce poate avea însemnătate la moarte, nu are nici o noimă-n viaţă. (n.a. N.V. Gogol).

[5] Dispoziţia cuprinde indicații privind chestiunile de familie. (n.a. N.V. Gogol). Această dispoziţie testamentară a fost exclusă din volum de către Gogol. Aflat la Roma, pe 14 noiembrie 1846 îi scria mamei sale: „Vă trimit un fragment din testamentul meu dat acum la tipar, un fragment ce vi se adresează personal, dumitale şi surorilor mele. Şi chiar dacă eu, din mila cea de neglăsuit a Domnului, mai sînt pentru încă o dată salvat şi în viaţă, şi văd cu ochii lumina Lui, voi daţi citire ăstui testament şi străduiţi-vă să-ndepliniţi (atît dumitale, cît şi sora mea) măcar o părticică din voinţa mea, cît mai sînt încă viu.”. Reproducem aici întregul text al dispoziţiei VI din Testament: „Dispun ca profitul obţinut din publicarea creaţiilor mele, tot ce s-ar publica după moartea mea, să revină mamei şi surorilor mele, cu condiția să-l împartă pe jumătate cu cei săraci. Oricîte lipsuri ar avea, apoi să ţină minte un lucru, că există pe lume oameni care duc o lipsă şi mai mare. Iar dintre săraci, să-i ajute numai pe aceia care au dorinţa fierbinte să-şi schimbe viaţa cu adevărat, într-una mai bună, lucru pentru care ele să pătrundă şi să-nţeleagă detaliile şi situaţia fiecărui sărac, şi să înceapă a-l ajuta nu înainte de a-i pricepe desăvîrşit acea situaţie, căci banii aceştia n-au fost agonisiţi fără de trudă şi pentru asta nici că se cuvin aruncaţi pe vînt. Toate bunurile imobiliare pe care le-am avut au fost demult dăruite de către mine mamei mele. Iar dacă un document, care să adeverească această dispoziţie şi care a fost încheiat cu cinzeci de ani în urmă, nu se va dovedi îndeajuns de hotărîtor, atunci îl voi întări încă o dată aici, pentru ca nimeni să nu aibă vreodată neobrăzarea şi îndrăzneala de a ataca dreptul ei. Şi la fel cum aduc rugăminte mamei, tot aşa şi pentru surori, să recitească după moartea mea toate scrisorile trimise lor în ultimii trei ani, cu aplecare mai ales pentru acelea care, numai în aparenţă, au legătură doar cu gospodăria: multe vor fi înţelese mai bine după moartea mea. După ce mă voi fi stins din viaţă, nici una din aceste scrisori nu trebuie să vă aparţină doar vouă, ci tuturor acelora care îndură, se ostenesc şi suferă necazurile vieţii. Pentru ca satul şi izba lor să aducă mai mult a han şi a cămin primitor pentru toţi călătorii, decît a moşie de latifundiar; pentru ca fiece drumeţ care le-ar trece pragul să fie primit aşa cum îţi primeşti aproapele de sînge, apoi cu multă voie bună şi ca pe un frate să-l întrebe de viaţa lui, nădăjduind a afla de nu-i poate fi dată o mînă trebuincioasă de ajutor, ori măcar nădăjduind a putea să-l îmbuneze şi să-l îmbujoreze, aşa încît pînă la urmă nimeni să nu părăsească acel sat fără să-şi fi găsit mîngîiere. Şi dacă poposeşte un drumeţ cu nume simplu, obişnuit cu viaţa strîmtorată, şi nu-i e uşor din nu ştiu care motiv să se adăpostească într-o casă de moşier, atunci să fie condus la cea mai îmbelşugată şi îndestulată casă din sat, la acel ţăran care duce o viaţă exemplară şi care ar putea să-şi ajute confratele cu un sfat înţelept, să-şi întrebe oaspetele cu multă căldură despre toate cîte i s-au întîmplat, îmbunîndu-l, îmbărbătîndu-l şi înzestrîndu-l cu înţelepte cuvinte, povestindu-le apoi despre toate stăpînilor, ca şi ei, la rîndul lor, să poată adăuga un sfat ori o ajutorare, ca nimeni din satul lor să nu vină şi apoi să plece fără a fi mîngîiat.”

[6] În numărul 11 pe 1843 al revistei Moskviteanin [Moscovitul], condusă de M.P. Pogodin a fost inserată o litografie efectuată de P. Zenikova, cu portretul lui Gogol realizat în 1841 de către A. Ivanov. Din acest motiv, pe 26 octombrie 1844, Gogol îi scria lui N.M. Iazîkov de la Frankfurt: „…îţi spun deschis că o mai mare jignire nici că putea fi imaginată. Dacă Bulgarin, Senkovskii, Polevoi, împreunîndu-şi forţele, ar fi scris despre lucrările mele la cel mai critic mod cu putinţă, dacă însuşi Pogodin li s-ar fi alăturat şi ar fi scris cu ei împreună, afirmînd tot ce e necesar întru denigrarea mea, apoi toate la un loc ar fi fost nimic în comparaţie cu jignirea aceasta.” Astfel pare a fi pe deplin justificată presupoziţia criticului N.G. Maşkovţev conform căreia publicarea portretului lui Gogol, în care acesta apărea, după chiar spusele lui, „neglijent, în halat, avînd părul vîlvoi şi mustăţile lungi şi zburlite” (din scrisoarea către S.P. Şevîrev, din 14 decembrie 1844), zădărnicea intenţia acestuia de a apărea pentru prima dată în faţa publicului rus sub chipul unui personaj din tabloul pictorului A. Ivanov, Iavlenie Messii [Ivirea Lui Mesia] – păcătosul pocăit, aşa-numitul „apropiat al Lui Christos”. (v. N.G. Maşkovţev, Istoria portreta Gogolea [Istoria portretului lui Gogol], în Materialî i isledovania [Documente şi cercetări], 1936).

[7] Referinţa este la gravorul rus Feodor Ivanovici Iordan (1800-1883), care a lucrat la Roma, din 1834 şi pînă în 1850, la o gravură după tabloul lui Rafael, Schimbarea la faţă. Pentru detalii despre întîlnirile lui cu Gogol, Ivanov, Moller, Cijov ori Iazîkov, v. Zapiski rektora i professora Akademii hudojestv Feodora Ivanovicia Iordana [Însemnările rectorilor şi profesorilor de la Academia de arte „Feodor Ivanovici Iordan”], lucrare publicată la Moscova în 1918. Îndeplinind dispoziţia lui Gogol, Iordan a gravat portretul acestuia (după lucrarea lui F. Moller) pentru ediţia lui P.A. Kulişoi, intitulată Socinenii i pisem N. Gogolea [Scrierile şi scrisorile lui N. Gogol] (1857).

Advertisements

One response to “N.V. Gogol, „Scrisori…”. I. Testament

  1. Pingback: N.V. Gogol, „Scrisori către prieteni. Confesiuni”. Cartea. Versiune integrală. Drafturi critice 2014 | drafturi critice·

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s