Poezia postmodernă – anchetă „Cafeneaua literară”


Untitled

1. O parte a scriitorilor şi criticilor noştri a vorbit şi continuă să vorbească despre poezia postmodernă sau postmodernistă. Cine sunt aşa-numiţii poeţi postmoderni? Generaţia ’80 în totalitate, o anumită fracţiune a ei – poeţii Cenaclului de luni, după cum crede Mircea Cărtărescu (vezi Postmodernismulromânesc, 1999) –, poeţii optzecişti şi cei şaizecişti (Nicolae Manolescu, în vol. Despre poezie), poeţii generaţiilor sau valurilor poetice ’80, ’90 şi 2000, aşa cum susţine Dumitru Chioaru în antologia Noua poezie nouă (2011)?

Continuă să vorbească despre poezia postmodernă sau postmodernistă și foarte bine fac, întrucât, după mine, locul comun conform căruia încă nu există o definire precisă a esteticii și ideologiei postmoderniste trebuie luat cât se poate de în serios. „Postmodernismul românesc” este un concept preponderent literar care tinde să descrie o parte a producției literare din jurul anilor ’80 din Republica Socialistă România, producție, ea însăși rezultat direct al fenomenului mai larg al postmodernității. Postmodernitatea, așa cum facil-etimologic putem interpreta, începe acolo unde se termină modernitatea laolaltă cu modernismele ei. Numai că modernitatea, dacă e să intrăm în jocul teoretic paradoxal propus de Jean-François Lyotard în Le postmoderne expliqué aux enfants (1988), nu s-a încheiat nici acum. Lyotard spunea că pentru a fi cu adevărat modernă, o operă, poezia, în cazul de față, trebuie să fi fost mai întâi postmodernă, adică să-și fi devansat epoca. Cu toate acestea, cred că modernitatea românească a luat sfârșit în momentul tranziției de la comunicarea clasică, tradițională, care, așa cum a arătat recent Aurel Codoban, miza pe transmiterea de informații și cunoaștere, la comunicarea relațională, când funcția acesteia nu mai este aceea de vehicul al cunoașterii, ci de loc pentru construcția de relații. Altfel spus, modernitatea autohtonă și-a încheiat socotelile cu prezentul, predând ștafeta postmodernității în clipa primei emisii televizate naționale, adică în 1955, mai exact după 21 august. Deja începând cu anii ’30, radiodifuziunea înfăptuise o mare parte din ceea ce am putea numi mutația culturii receptării literaturii de către public. Să nu uităm că în lista de sintagme care alcătuiesc manifestul prin care se lansa în 1928 revista „unu” se număra și „radio TSF”, cât și… „televiziune”. Să nu uităm, de asemenea, avertismentul lui Tudor Vianu, exprimat în același an, în articolul „Cinematograf și radiodifuziune în politica culturii”: „Documentarea prin filmul vorbitor va deveni, așadar, prețioasă mai cu seamă pentru oamenii cari vor veni după noi (s.n. I.M.). Căci celor cari ar voi să-i sporească prețul în legătură cu acele evenimente ale actualității pe care el ar fi în stare să ni le aducă în față după puține zile, iată că li se poate răspunde că filmul vorbitor va avea să lupte cu un puternic rival, capabil să îndeplinească aceleași servicii și mai iute, și cu un adevăr superior, cu radiofonia combinată cu televiziunea, invenție care se găsește pe punctul de a ieși din laborator, pentru a modifica adânc perspectivele zilelor noastre (s.n. I.M.).”. Iar oamenii care au venit după ei, modificând adânc perspectiva zilelor lor, sunt chiar postmodernii, Tudor Vianu dovedindu-se, și de data aceasta, un copleșitor vizionar al evoluției culturii. Nu întâmplător, poate, doi remarcabili poeți postmoderni, Andrei Ujică, pe de o parte, și Bogdan Ghiu, pe de alta, sunt și doi eminenți teoreticieni ai culturii media. „Postmodernismul românesc” este un caz particular al postmodernității, eminamente și, câteodată, dezarmant de literară, alături de realism socialist, onirism, neomodernism, șaizecism, șaptezecism, optzecism și, niciodată în ultimul rând, avangardă. Ce a urmat după 1989, sigur că da, poate continua linia aceasta onomastică a ismelor generaționale, însă mi se pare mai adecvat, mai precis și, până la urmă, mai cinstit să le botezăm cu sintagma „postcomunism românesc”, sintagmă, la rândul ei, ramificabilă, obținând astfel postcomunism artistic („artele contemporane” și celelalte grupuri și grupuscule postrevoluționare, între care și ortodoxismul), postcomunism literar („nouăzecism”, „fracturism”, „generația 2000”, „milenarism”, „literatura basarabeană”, „realism capitalist” etc.) ș.cl.

2. În volumul Postmodernismul românesc, Mircea Cărtărescu afirmă că „prin 1985 (…) optzecismul era deja epuizat ca formulă poetică” şi că poezia optzecistă s-a salvat prin „angajamentul în lumea postmodernă”, prin „orientarea ei (…) către cultura de tip nord-american, astăzi un adevărat arhetip al postmodernităţii”, aşadar prin sincronizare. Credeţi în sincronizare? Asigură de la sine modelul american sau cel occidental în general calitatea poeziei obţinută „prin sincronizare”?

Bine formulată întrebarea, dacă cred sau nu în sincronizare, ea dând la iveală, implicit, caracterul nonobiectiv al conceptului sincronizării. Cu o istorie prestigioasă în spate, sincronizarea ori sincronismul românesc a suferit, de-a lungul vremii, multiple transformări invariabil ideologice. Formula sincronizării cu un model alogen anume a servit întotdeauna unor scopuri politice, în cazul de față, al postmodernismului, sincronizarea capătă mai puțin o funcție estetică și mai mult una politică, asta dacă putem separa atât de ușor cele două funcții, până la urmă, indisolubile. Dar admițând fortuit că le putem disocia totuși, funcția politică a sincronizării în cadrul discursului postmodernist consta în instituirea unui raport confortabil și puțin riscant de opoziție față de politica oficială din cultura acelor ani. Ceea ce e puțin diferit de sincronizarea contemporană, care în plan ideologic are un comportament de „supliment simbolic”, dacă e să utilizăm conceptul propus de Jürgen Osterhammel pentru a descrie artefactualitatea unor simboluri precum „NATO”, „OECD” ș.cl. în raportul dintre Est și Vest. Definirea celor două nuanțe ale sincronizării e necesară în această discuție, întrucât pasajul citat din lucrarea lui Mircea Cărtărescu le conține pe ambele, chiar dacă, totuși, nu e sigur că despre „sincronizare” vorbește acesta și nu despre un soi de raportare benjaminiană afin-electivă mai degrabă la un model cultural el însuși un construct local, căci despre o orientare directă, nemediată și cât se poate de tactilă către cultura de tip nord-american nu putea fi vorba, nici măcar în 1985. Așadar, dacă acceptăm să citim „sincronizare” în pasajul din Postmodernismul românesc, funcția de bază a acesteia în interiorul discursului postmodernist era nu atât de a acultura un stereotip, cât de a produce un discurs alternativ și, în mod ideal, de opoziție față de cel oficial realist-socialist, la început, și național-socialist în variantă carpatină, spre sfârșitul anilor ’70. Însă nu e sigur dacă acesta e sensul în care ar putea ținti observația lui Mircea Cărtărescu și nici dacă, mai degrabă, prin invocarea orientării nord-americane, autorul se alătură discursului cultural general, caracteristic majorității criticii și istoriei literare a anilor ’90, în care „sincronizarea” nu era decât un alt nume oferit „suplimentelor simbolice” de tipul „NATO”, „UE”, pe care extinderea capitalului global le ofereau la schimb fostelor state totalitare, precum Columb mărgele aborigenilor. Așa privind lucrurile, sincronizarea discursivă poate gira pentru calitatea poeziei numai dacă este apanajul unei urgențe imperative a actului creator, altminteri nu e decât propagandă sau PR & Marketing.

3. Cum definiţi dv. aşa-zisa poezie postmodernă din spaţiul cultural românesc? Care sunt trăsăturile ei specifice, definitorii? Se regăsesc acestea printre trăsăturile poeziei americane (occidentale) de valoare?

După mine, singura temă cu adevărat postmodernistă, impostată atât de către literatură, cât și prin artele vizuale, este aceea a corporalității. Corpul expus în calitatea lui de construct cultural, înglobând un discurs implicit și generând, la rândul său, discurs, nu mai fusese tematizat atât de profund până la postmodernism, nici măcar în cadrul avangardelor istorice, care, ele primele au pus, în creațiile lor, semnul egal între autor, corp și opera de artă, corpul autorului devenind în sine operă de artă și fiind exhibată ca atare. Celelalte teme și procedee, cum sunt intertextualitatea, palimpsestul, citatul, pastișa, ironia, fractalii, cotidianul urban sau cotidianul în genere, nu sunt decât aceleași Mării cu alte pălării, dacă mă pot exprima așa. În schimb, corpul sau, mai precis, corporalizarea cerebralului, socialului și politicului, este / sunt procedee cu adevărat noi în postmodernism, căci, cum ar spune Gheorghe Crăciun, „trupul știe mai multe”. Prin asta, postmodernismul literar românesc se apropie mai mult de mișcările Fluxus, Body Art sau acționism, decât de poezia occidentală nord-americană.

4. Mircea Cărtărescu găseşte că poezia postmodernă românească se trage/provine din Cenaclul de luni şi că ea are cinci poeţi optzecişti-postmoderni de valoare (vezi Postmodernismul românesc), iar Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române…, mizează pe 18 poeţi postmoderni, dintre care 11 sunt tot din Cenaclul de luni. Provine poezia postmodernă românească în mod prioritar din Cenaclul de luni, sau poeţii postmoderni de luni sunt doar cei oficiali? Dv. câţi poeţi performanţi postmoderni credeţi că avem? 5, 10, 100? Aveţi curajul să ne daţi câteva nume de poeţi postmoderni valoroşi?

Cum spuneam și mai devreme, postmodernismul literar românesc este un caz particular al postmodernității literare, iar lunedismul, voi argumenta imediat, – un caz particular al postmodernismului literar, desfășurat amplu în toată țara, de la Iași, Cluj, Brașov și Timișoara și până dincolo de granițele ei, adică la, dacă vreți, Chișinău. Sigur că Cenaclul de Luni va deține întotdeauna un loc central în aceasta constelație, dar asta nu atât datorită poeziei în sine, cât discursului critic elaborat în cadru colectiv, acolo închegându-se și primele teorii post-formaliste din jurul poeziei. Reformulând astfel întrebările dumneavoastră, cred că toți poeții postmoderniști au fost performanți și valoroși, măcar și pentru faptul că erau alternativi, iar cultura alternativă e ca aerul proaspăt pentru regimurile politice de orice fel, cu atât mai mult pentru cele totalitare. Încă nu am parcurs întreaga bibliografie aferentă postmodernismului românesc, însă poeții pe care i-am citit – Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, Liviu Ioan Stoiciu, Simona Popescu, Ion Stratan, Nichita Danilov, Matei Vișniec, Alexandru Mușina, Magda Cârneci, Ion Mureșan sau Liviu Antonesei – nu necesită nici un curaj nominal din partea nimănui, creațiile lor vorbesc de la sine. Lângă aceștia, aș mai aminti de Nora Iuga, Traian T. Coșovei, Emilian Galaicu-Păun, dar și alții, care îmi scapă, inevitabil, acum.

5. Credeţi că poezia optzecistă „este principalul (dacă nu singurul) sistem de referinţă”, „atât pentru cititorii avizaţi, cât şi pentru cei mai tineri poeţi”, aşa cum spune Alexandru Muşina în Antologia poeziei generaţiei ’80 (prefaţă la cea de-a doua ediţie, 2002)? Adică dacă ne raportăm la poezia modernă sau la aceea postmodernă în general, suntem cumva pierduţi pentru poezie?

Dar deloc, optzecismul, la fel ca celelalte isme și direcții, grupări și grupuscule, cum am spus și mai sus, este doar o parte din marele concert poetic al postmodernității. În ce măsură acesta sau celelalte pot constitui un sistem de referință pentru cititori sau pentru poeții tineri, revine criticii și istoriei literare să stabilească, aplicând o grilă de lectură cvasiarheologică. Judecând după poezie care se scrie acum, acesteia pare să nu-i priască elitismul cerebral al optzeciștilor, nici jocurile formal sofisticate, estetica literară postcomunistă identificându-se mai mult cu direcțiile estetice de tip MTV sau TV pur și simplu.

6. Generaţia poetică optzecistă este „cea mai bogată şi valoroasă generaţie poetică apărută în ultimii 45 de ani”, spune Al. Muşina în Antologia poeziei generaţiei ’80 (Prefaţă, 1993). Ce rezonanţă credeţi că are poezia optzecistă sau optzecist-postmodernă în context contemporan universal?

Această întrebare merge în tandem cu precedenta. Dacă e să privim volumele de poezie contemporană la firul ierbii, pagină cu pagină, cu greu vom depista în ele urmele palpabile ale optzecismului literar. Lupta pentru democratizarea judecății critice pe care au dus-o postmoderniștii a fost înlocuită mai întâi cu lupta pentru emanciparea sexuală a expresiei literare, iar acum, fie cu propovăduirea noilor valori adăugate ale societății spectacolului, ale fetișismului mărfii și consumului, în oglindă cu condamnarea implicită a regimului comunist și a realităților acestuia; fie cu lupta împotriva ravagiilor capitalismului global într-o lume a crizei economice fără ieșire. Asta face poezie contemporană la nivel macrostructural, dacă vreți, și supratematic. La nivel formal, în schimb, sigur că da, probabil există și destulă moștenire optzecistă.

7. În seminarul de la Stuttgart din anul 1991 numit Sfârşitul postmodernismului: noi direcţii, s-a discutat despre epuizarea literaturii postmoderne şi naşterea unei noi literaturi. Este postmodernismul occidental în criză? Este el deja o literatură a trecutului? Şi cum vă apare dv. insistenţa şi stăruinţa întru postmodernism a poeţilor români, care după ce s-au sincronizat cu postmodernismul american cu trei decenii mai târziu, continuă să rămână în tranşeele postmoderne chiar şi după ce steaua lui (se pare că) a apus?

Nu cred că se poate spune cu claritate nici când a luat naștere postmodernismul occidental, darămite când și-a încheiat stagiunea. Pare a fi totuși o literatura despre care nu se poate vorbi decât la past tense composed. Cred totuși că originile sfârșitului postmodernismului occidental trebuie căutate undeva pe linia infinitezimală de trecere de la capitalismul tehno-științific, la capitalismul global. Din această perspectivă, a rămâne în tranșeele postmodernismului și a propovădui relativismul formal ca apanaj al celui conceptual, în siajul unui elitism estetic altminteri destul de conservator, înseamnă a fi puțin anacronic. Tranșeele poeziei contemporane se sapă astăzi în câmpul artei implicate social, al artei active sau politice, dacă vreți.

8. Dacă nu credeţi în poezia postmodernă, în ce poezie credeţi totuşi? Ce fel de poezie se face acum la noi? Care sunt notele ei definitorii şi ce şanse are ea să se impună, dacă o raportaţi la poezia postmodernă oficială, adică la aceea susţinută azi de Guvernul Literar Postmodern?

Nu cred că e vorba de credință, superstiție sau alte atitudini metafizice nedialectice. Atât poezia postmodernă, adică și cea postmodernistă, cât și poezia contemporană sunt extrem de importante pentru istoria literară a secolului XX, având, fiecare, relevanța ei într-un sistem cultural tărcat, cu atât de multe meandre și tranziții ideologice.

Anchetă realizată de Virgil DIACONU

Răspunsuri publicate în revista „Cafeneaua literară”, Nr. 2 / 133, Anul XI, Februarie 2014

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s