Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Lucrezia Borgia


„La famiglia Borgia”, de Dante Gabriel Rossetti (1863)

„La famiglia Borgia”, de Dante Gabriel Rossetti (1863)

Lucrezia Borgia

Lucrezia Borgia s-a născut  în 1490 la Roma, acolo unde „cucernicia, cultivată până la superstiţie, se învecinează cu sacrilegiul atroce”, şi a devenit amanta propriului tată, Papa Alexandru al VI-lea al Romei, şi a încă doi fraţi de sânge. A introdus în trapeză pocale cu vin şi otravă, le-a servit cardinalilor, iar ei nu au putut refuza invitaţia venită din partea unei preafrumoase doamne…

În sânul familiei

 „…Lucrezia a venit la palat cu surle şi trâmbiţe. Şi-a împărţi patul şi desfrânarea între fraţi şi tată, – a scris un martor al acelor vremi. În jurul ei s-au adunat cele mai destrăbălate femei ale Romei. În timpul banchetelor se înfăptuia ceva de neimaginat. Orgiile, puse la cale chiar de ea, duceau cu gândul la abominabilele bacanale din vremuri de demult, iar mascaradele şi bancheturile, care se întâmplau în absenţa «preafericitului» Papă, erau pecetluite negreşit de sânge şi crimă. Marii seniori vestiţi se prăpădeau pe capete, fără să apuce a se ridica de la masă şi bând pocalul cu vin adus de Lucrezia. Unii mureau de sabia Cezarului, iar averile lor erau imediat confiscate. Moartea a devenit o apariţie familiară. Crima ţinea locul desertului, iar lipsa tot mai multor persoane de la masă nu deranja pe nimeni.

…Lucrezia supraveghea cu satisfacţie cele ce se petreceau, acompaniindu-le cu aplauze şi premiindu-le pe cele mai dibace. Câteodată ea însăşi intervenea. Şi la sfârşitul nopţii petrecerea culmina în jocuri delicioase şi înfocate de amor…”

Povestea vieţii acestei femei ar fi incompletă şi neînţeleasă dacă nu am şti în ce împrejurări şi cu ce parteneri îşi săvârşea ea crimele.

Italia secolului XVI era o adunătură de state liliputane care ba se uneau, ba se războiau între ele. Regatul Napolitan se afla printre statele cele mai bogate şi cunoscute, statul papal al Vaticanului cu ale sale demersuri de afirmare a catolicismului în întreaga lume creştină, dar şi republicile comerciale dezvoltate – Veneţia, Genova, Florenţa, Milano, cu puternice reţele negustoreşti şi cu relaţii comerciale vestice şi europene, cu bănci care ofereau credite până şi regelui Franţei sau împăratului Germaniei.  Toate stătuleţele astea aveau interese care treceau mult peste hotarele Italiei. În acelaşi timp, acestea se aflau în tratative fluctuante şi dificile nu doar între ele, ci şi cu diferiţi feudali mărunţi. Condotierii şi comandanţii oştilor de mercenari jucau un rol important, pentru că erau tocmiţi de către marile oraşe care nu doar că îşi schimbau adesea conducătorii, luându-le puterea, dar îi şi subjugau. Anume în acest fel, pe la mijlocul secolului al XV-lea, condotierul Francesco Sforza a obţinut rangul de Mare Duce, întemeietorul dinastiei tuturor ducilor milanezi.

Spre sfârşitul veacului al XV-lea, Roma a devenit leagănul Renaşterii şi odată cu asta a ajuns să fie capitala avariţiei, a păcatului întru Sfântul Duh şi apogeul bisericii catolice. Iar printre călugării acelor vremuri, printre toţi grosolanii, perfizii, cruzi, capabili de orice politică, printre amatorii de petreceri şi blasfemiatori, Alexandru al VI-lea Borgia ocupa un loc de seamă. Nu întâmplător numele lui a devenit emblematic în timp. Mulţi dintre contemporanii săi îl considerau „iscoada iadului”, „sluga Satanei” sau chiar „însuşi Diavolul”.

…Rodrigo Lenuoli Borja, descendentul cunoscutei dinastii, s-a născut în Spania, în 1431. Viitorul Papă a fost la început militar. Adevărul e că gloria nu a dobândit-o pe câmpul de luptă, ci prin modul de viaţă libertin şi desfrâul fără oprelişti. Robust şi atletic, acesta a avut mare succes la femei. Ce-i drept, sprâncenele stufoase, ochii bulbucaţi, buzele groase şi lăbărţate, nasul lung arcuit, cu nări evazate, guşa mică şi cărnoasă (astfel a rămas în portrete), au conferit profilului lui asemănarea aparentă cu berbecul. Numai că aparenţa era înşelătoare. Nu avea nici pe departe mintea berbecului. Încă din tinereţe a dat dovadă de multe calităţi de intrigant şi conspirator. Cariera de duhovnic a lui Rodrigo a început după ce bunicul său din partea mamei, cardinalul valencianez Alonso Borgia, a fost numit Papă sub numele de Calixt al III-lea. Junele nostru a devenit în curând cardinal şi, totodată, unul din cei mai avuţi domni ai Bisericii, luând parte la cele mai dubioase operaţiuni şi trăgând în blidul său majoritatea beneficiilor pecuniare. Viaţa lui intimă ajunge destul de furtunoasă. Multe femei au mai trecut prin patul cardinalului.

Încă de timpuriu, tânărul Rodrigo s-a încurcat cu o văduvă, Elena Vanozzia, care era suspectată de asasinarea soţului ei, lucru despre care acesta, bineînţeles, ştia. Dar în timpurile acelea, asemenea crime erau obişnuite, nu mai mirau pe nimeni, şi mai curând îl înnobilau pe criminal în ochii celor din jur. Văduva asta avea două fete. Cea mare nu era cine ştie ce arătoasă, de fapt era pocită rău. În schimb cea mică, Rosa, îi orbea pe toţi cu frumuseţea ei. Ea cunoştea mârşăviile înfăptuite de mama sa şi de aceea îi purta numai ură, visând răzbunarea. Pe zi ce trecea se făcea tot mai frumoasă şi mai înfloritoare. Însă maică-sa… Anii au lăsat urme pe chipul ei şi Rodrigo nu o mai invita în iatacul său cu ardoarea de altădată. În schimb Rosa îl tenta acum mai mult, aşa că într-o bună zi i-a cerut să i se ofere. Rosa a zâmbit cochet şi i-a spus că ar fi un mare păcat dacă ar face una ca asta cât timp mama ei e în viaţă. Borgia a înţeles imediat aluzia. Otrăvurile au fost din totdeauna slugi credincioase familiei Borgia, şi nici de data asta nu au dezamăgit-o. Peste câteva zile, Elena nu s-a mai putut ridica din pat. Rosa a vărsat o cantitate suficientă de lacrimi la moartea „iubitei mame” şi a încheiat îngropăciunea de la pomană fix în patul lui Rodrigo. Pentru a se debarasa de sora cea mare şi suspiciunile ei tot mai insistente, au trimis-o la o mănăstire uitată de lume şi au forţat-o să se călugărească.

Iubiţii s-au bucurat câţiva ani de fericirea lor. Asta, ce-i drept, nu înseamnă că Rodrigo i-a fost credincios numai ei, dar nici Rosa nu s-a dat în lături de la plăcerile colaterale.

Atunci când bunicul Calixt al III-lea l-a invitat pe tânărul cardinal la Roma, acesta a trebuit să lase în urmă şi Rosă, şi Spanie, şi tot. Însă după aceea, instalându-se bine la Roma şi simţind că nimic nu-l mai ameninţă, Rodrigo a adus-o pe Rosa la Veneţia, mai aproape de sine, după care direct la Roma. Îşi petrecea timpul liber alături de ea, pentru care nu precupeţea nimic. Cam în această perioadă poate fi plasat începutul orgiilor de care s-au învrednicit toţi urmaşii spiţei papale. Rodrigo participa la aceste orgii împreună cu iubita lui şi, după spusele unui contemporan, „însuşi Satana ar fi roşit de ruşine la vederea orgiilor pline de dezmăţ şi de sacrilegiu pe care le punea la cale Rosa în fermecatul său budoar”.

Toate astea nu au împiedicat-o să-i nască iubitului câţiva copii, printre care un fiu, Juan (după unele surse, numele lui ar fi Francesco), un altul, Cesare, şi o fiică, Lucrezia, – „eroii” povestirii noastre. Juan (Francesco) s-a născut în 1472, Cesare, în 1475, iar Lucrezia, în 1480, când tatăl ei avea 49 de ani.

Un cronicar a scris: „O creatură ca Lucrezia nu putea să se nască decât la Roma, acolo unde cucernicia cultivată până la superstiţie se învecinează cu sacrilegiul crud, unde cele mai înalte simţăminte omeneşti se tăvălesc în mocirla celor mai scârboase perversiuni. Fată ieşită dintr-un bărbat incestuos cu o curtezană, o târfă cu chip de fecioară, ar fi putut deveni una dintre cele mai de seamă femei ale epocii cu frumuseţea sa, cu mintea ei ascuţită şi cu multa ştiinţa de carte ce-o avea, în schimb a ajuns o târfă care necinsteşte cele sfinte”.

Lucrezia, am putea spune, a înghiţit odată cu laptele matern toate reflexele semnificative ale dezmăţatei Rosa. Pe de altă parte, nici mama, nici tatăl ei nu s-au zgârcit cu banii pentru educaţia fetei, angajând cei mai buni pedagogi şi obligând-o să înveţe, la vârsta când ea ar fi vrut să stea în faţa oglinzii. Prin urmare, într-o vreme cînd meşteşugul cititului şi al scrisului erau o pasăre rară până şi printre aristocraţi, Lucrezia strălucea nu doar prin frumuseţea ei, ci şi prin cunoştinţele acumulate. A discutat despre multe cu cei mai de seamă oameni ai Renaşterii, chiar în faţa tablourilor lor. Îl cunoscuse pe Rafael, care începând cu anul 1509 lucra la Roma, unde a pictat celebrele holuri şi galerii ale Vaticanului, ba chiar, după unele spuse, i-a pozat acestuia ca model pentru una din nenumăratele lui Madone. Însă lectura ei preferată era „Decameronul” lui Boccaccio.

Încă de la vârsta de 11 ani, Lucrezia a devenit conştientă de frumuseţea ei şi a deprins arta cochetăriei, de asemenea, cum ar spune Puşkin, „şcoala dulcelui dor, pe care-o cântă Naso”. Ovidius Naso, poetul Romei Antice, este autor de poeme erotice, printre care „Ştiinţa Iubirii”, pe care Lucrezia o citea cu mare satisfacţie. Astăzi ni se pare ieşit din comun ca o fată de 11 – 12 ani să se comporte ca o femeie în toată regula, dar la urma urmei, Romeo şi Julieta aveau câte 14 ani.

În pofida comportamentului său imoral, Rodrigo Borgia era preferatul oamenilor Romei şi al curţii cardinalilor. Îşi putea afişa oricând chipul de sfânt. Graţie smereniei prefăcute şi „sufletului bun”, el a căpătat renume printre locuitorii Romei şi de aceea, când după moartea Papei Inochentie al VIII-lea, pe 11 august 1492, prin tot felul de manevre politice şi printr-o coincidenţă norocoasă de circumstanţe, plus mituirea agilă a cardinalilor, Rodrigo a candidat la sceptrul papal, locuitorii Oraşului Etern au aclamat zgomotos decizia conclavului.

Dar bucuria poporului n-a durat prea mult. Noul Papă – îşi luase numele Alexandru al VI-lea – şi-a dat arama pe faţă. Se pare că râmlenii, trecuţi prin multe, cu mare greu mai puteau fi uimiţi de ceva, dar cu toate acestea au înţepenit în faţa nemaivăzutului şi fastuosului alai papal, adânc înnămolit în băltoaca celui mai urduros păcat, fără nici o pâlpâire de reţinere în faţa exuberantelor cheltuieli pe seama haznalei Vaticanului, dar, în acelaşi timp, nutrind gânduri mari de extindere a frontierelor statului bisericesc.

Copilaşii Papei de la Roma s-au făcut mari, iar el s-a ocupat de realizarea lor profesională. Juan a primit ducatul Gandiei, iar Cesare pe cel de Valentinois. După moartea lui Juan, acesta a devenit comandantul general al armatei papale, nu al acelor puţini gardieni de pe domeniile elveţiene care se aflau în slujba papalităţii de 500 şi mai bine de ani, ci al unei adevărate armate, bine pregătită la scara acelor timpuri.

În acei ani, pe teritoriul Italiei avea loc războiul Franţei cu Spania pentru cucerirea regatului Napolitan. Aceasta a dus la o nouă distribuţie a graniţelor în interiorul complicatului mozaic al stătuleţelor italiene. Tronuri străvechi se prăbuşeau, dispăreau tiranii locali, familiile cu tradiţie cădeau în paragină. „Iar pe deasupra tuturor – spune cronicarul – plana figura de granit a lui Cesare Borgia, conducătorul oficial al sfântului pristol, propovăduitorul şiret al unei politici înverşunate. Era în stare de orice pentru a-şi atinge unicul lui scop atât de preţios: extinderea statului bisericesc, în fapt – crearea propriului regat care să includă cea mai mare parte a peninsulei Apenine, teritoriu care juca un rol important în arena europeană.”

Cesare şi-a anihilat toţi adversarii şi oponenţii politici, servindu-se de vestita „otravă a Borgiei” şi de alte câteva instrumente. Printre cei omorâţi figurau mulţi cardinali, a căror extirpare a mers direct la inima Papei (tătucul lui!), la fel cum au intrat averile şi toate împuternicirile lor sub autoritatea acestuia.

Lucrezia intră-n joc

În spatele majorităţii crimelor, săvârşite în secret de către Cesare, stăteau motive politice. Dar cele mai multe crime, poate că cele mai tragice şi nemotivate, au legătură cu sora de sânge a lui Cesare – Lucrezia Borgia.

După ce a împlinit 12 ani, când se făcuse deja mare, a început să privească mai cu atenţie bărbaţii care stingeau rugurile şi alinau dorurile mamei, căutând printre ei pe cel mai demn de frumuseţea ei. Negre zile îi aşteptau.

În timpul unui chiolhan a schimbat priviri aprinse cu un tânăr frumuşel pe nume Marcelo Candiani. Prin zâmbetele ei îi dădea de înţeles că ar vrea să depăşească faza schimbului de priviri. A doua zi, tânărul nu a mai apărut. Oare chiar nu i-a înţeles privirile şi zâmbetul? Ba da, a înţeles totul, dar a mai înţeles şi ce zăcea în spatele acelor priviri. Marcelo a fost omorât în aceeaşi noapte. I-au povestit Lucreziei despre asta în timpul următorului banchet. Ea a tras aer în piept, a zâmbit trist, şi a muşcat cochet dintr-o măslină dolofană. Nu mai avea nevoie de Marcelo pentru că „ochise” un alt pretendent – Nicolò D’Alberghetti. Era mai în vârstă, mai bogat şi cu mai mult aplomb decât stingherul Marcelo. Nu e prea limpede cum s-a terminat totul, dar zgomotul din camerele vecine l-a convins să părăsească incinta. Abia de-a păşit pragul casei, că pe neaşteptate a şi fost omorât… Aşa au păţit şi ceilalţi admiratori ai Lucreziei. Oare cine-i păzea castitatea în halul ăsta, de parcă ar fi păstrat-o pentru sine?

Ucigaşul „enigmatic” s-a dovedit a fi chiar fratele ei Cesare, ajutat de slugile lui. I-a mărturisit chiar el Lucreziei, într-o zi când a pătruns în camera ei şi a început să-i acopere faţa şi trupul cu săruturi şi declaraţii de iubire. I-a spus că o adoră, că înnebuneşte fără ea şi că ea ar trebuie să-i aparţină lui şi numai lui. Iar de va îndrăzni cineva măcar să se uite la ea, îl va omorî imediat. Şi dacă nu i se oferă de bună voie, atunci o va lua cu forţa. Altcineva în locul ei s-ar fi îngrozit, mai degrabă ar fi ales ştreangul decât să se încurce cu propriul frate. Dar Lucrezia nu era din asta. Cesare ăsta e tânăr, chipeş, bărbătos, o iubea. De ce să nu? Şi nu s-a mai împotrivit pătimaşelor săruturi şi mângâieri ale lui Cesare, ameninţările lui înspăimântătoare o lăsau rece. Interdicţiile au fost născocite de cei bătrâni, nişte escroci fără vlagă, şi le-au numit păcat, de parcă ei ar fi fără de prihană, noi, în schimb, vom face aşa cum vrem!

Când şi-au potolit setea, la spargerea mângâierilor fierbinţi din buduar, tiptil şi pe furiş a intrat Juan. El auzise totul, iar acum a intrat pentru a-şi mărturisi iubirea şi dorinţa. Numai că Cesare observase intruziunea fratelui său. Din acest moment, cei doi fraţi s-au urât de moarte.

Dar Lucrezia a ştiut să-i împace pe amândoi. „Nu vă certaţi, nu voi dezamăgi pe nici unul!” Astfel a luat naştere abominabila legătură incestuoasă a surorii cu cei doi fraţi.

Din această comuniune oripilantă, Lucrezia a născut o fiică. Pentru a tăinui ruşinea aceasta, Lucrezia şi-a dat fiica, Rosa Vannozzia, în grija unei sătence, cumpărându-i tăcerea cu bani grei.

Presimţind pericolul care-o pândea, Rosa şi-a trimis băieţii la diferite universităţi: pe Juan, la Padova, iar pe Cesare, la Pizza. Dar în acelaşi an, în 1492, Rodrigo a devenit noul Papă al Romei şi nu se mai temea de nimeni. Şi-a adus familia la Roma şi a instalat-o într-un palat somptuos. Mai trebuia să se gândească la viitorul fâşneţei lui fete, la cum să-i găsească un soţ pe măsură.

Treaba e că după ce Rosa şi Lucrezia au venit la Roma, iar Rodrigo şi-a revenit din vacarmul provocat de alegeri, tatăl a început să-şi vadă fiica prin alţi ochi. A văzut în ea nu o fiică, ci o femeie, şi încă una tare fermecătoare. Trebuie să remarcăm că sarcina şi naşterea au avantajat-o foarte mult. Înflorise, dispăruseră formele colţuroase ale pubertăţii, un aer de femeie perfect matură se ivise în loc, ceva ce-i lipsise fetiţei.

Zvăpăiatul din el nu s-a putut abţine. Pe scurt, s-a mai întîmplat încă o crimă – incestul, Lucrezia devenind iubita a trei Borgia – doi fraţi şi-un tată. Din acest motiv scria poetul Cantano că Lucrezia a intrat la tatăl său ca „fiică, logodnică şi nevastă”.

Lucrezia şi-a tratat părintele ca o adevărată curtezană, după principiul „marfă – bani – marfă”. „Marfa” era trupul ei, iar „banii” – plata în aur, căci bijuterii şi alte recompense primea oricum după fiecare „sesiune” de amor. A-i găsi acum Lucreziei un soţ pe potrivă, devenea un fapt şi mai urgent. Era nevoie de un soţ care să-i servească drept paravan pentru a ascunde legătura ei cu tatăl său.

Şi au găsit un asemenea soţ. Acesta era un simplu nobil aragonez pe nume Esteban. Deşi nu prea înstărit, el era tânăr, puternic şi blând din fire. Lucrezia nu putea, dar, la drept vorbind, nici nu se gândea, să-i refuze soţului intenţia de a-şi satisface unele dorinţe. Aşa că, din nou, nu a dezamăgit pe nici unul. Se întâmpla aşa: petrecea o jumătate de noapte furtunoasă cu soţul, după care intra în scenă Papa (părinţelul). Din când în când, în aceeaşi zi, o mai vizita câte un frate. Şi fiecare îşi primea partea. Mai mult decât soţul legitim, pe ea o copleşeaau poftele fraţilor şi ale tatălui.

Viaţa Lucreziei s-a transformat într-o bogată sărbătoare – bărbaţi, de care nu se ruşina, daruri scumpe, viaţă elegantă, bancheturi abundente la care strălucea de frumuseţe, întâlniri şi discuţii cu oameni talentaţi – căci ne aflăm în epoca înfloritoare a Renaşterii – totul era numai al ei şi numai pentru ea.

Dar ginerele a încetat să-i mai fie pe plac lui Alexandru al VI-lea. Fiica lui merita un soţ mult mai faimos şi mai înstărit. Aşa cum era Giovanni Sforza, de-o pildă, fratele mai mic al ducelui milanez Francesco cel Mare. mai rămânea să scape cumva de Esteban, lucru care s-a şi întîmplat cu ajutorul „otrăvurilor Borgiei”, nelăsând nici o urmă. Lucrezia ştia că soţul ei nu moare de moarte bună, dar a asistat cu indiferenţă la agonia acestuia.

Văduvia n-a durat prea mult. Imediat ce şi-a îngropat soţul, s-a căsătorit din nou. De la nuntă au lipsit cei doi fraţi, Cesare şi Juan. Din motive incerte, Giovanni Sforza a trezit în Cesare o gelozie sălbatică aşa că acum i-a amintit Lucreziei că-i promisese cândva moartea celui care va îndrăzni să o atingă. Din motive oculte (ori ea îl dorea, ori, dimpotrivă,  el nu era pe placul ei şi ea dorea să scape de el), Lucrezia i-a destăinuit soţului ei această ameninţare, a mai adăugat că Cesare nu glumeşte de obicei şi că s-a întâmplat o dată să dovedească acest lucru. Oricare ar fi fost motivul, Sforza a decis că viaţa e mai scumpă decât grija pentru iubita lui periculoasă, a găsit nişte pretexte false şi s-a întors acasă, la Milano. Familia Borgia şi otrăvurile ei îi erau cunoscute prea bine.

„Văduva păcălită”

 În felul acesta, după ce soţul a dispărut, Lucrezia a devenit la cei 15 ani ai ei „văduva păcălită” şi nimic nu a mai împiedicat-o să guste din toate trufele vieţii. Să fi fost altcineva în locul tatălui ei, de mult s-ar fi alarmat şi i-ar fi astâmpărat toate poftele. Dar Alexandru al VI-lea nu se zgârcea, aduna bani pentru ea şi pentru fiul său Cesare care deja cucerise una după alta micile provincii italiene şi le unificase sub propria oblăduire. Banii făceau legea, iar metodele de obţinere a lor scuzau mijloacele. Nu în zadar se tânguia Savonarola chiar în vremea aceea: „La Roma, poţi cumpăra totul cu bani; dacă ştii să le plăteşti, până şi clopotele bisericilor suna-vor pentru tine!” Scriitorul Pasquino îşi râdea amar: „Alexandru a vândut cheile bisericii şi altarul lui Christos. Şi pe bună dreptate, cine cumpăre, ăla poate vinde.”

Dacă negustoria nu aducea suficient profit, în scenă intra „otrava Borgiei” – cardinalii mureau unul după altul în circumstanţe incerte, bând o cupă cu vin, ridicată în cinstea preafrumoasei Lucrezia. Cum ar fi fost în stare un bărbat-cardinal să refuze o cupă cu vin, pe care i-o întindea o splendidă doamnă cu zâmbet ales şi binevoitor, chiar dacă, probabil, presimţea că în acea cupă stă pitită moartea?

E greu de spus câţi oameni a omorât ea în felul acesta, dar, din spusele câtorva martori, numărul lor ar fi ajuns la 12-13 bucăţi. În plus, aceştia erau cei mai bogaţi capi ai Bisericii, iar averile lor intrau iar şi iar în proprietatea de drept a Papei, ei nu aveau dreptul să aibă moştenitori legitimi, chiar dacă fiecare avea amante secrete şi copii din flori.

Fraţii se urau între ei şi fiecare şi-o dorea pe Lucrezia numai pentru sine. Însă că aceasta aparţine şi tatălui, fraţii nu ştiau. Într-o bună zi Cesare i-a făcut o vizită Lucreziei, sperând să-i cadă-n plasă. Dar s-a dovedit că Juan era deja acolo. Fraţii s-au abţinut să pornească o ceartă zgomotoasă, dar nici unul nu catadicsea să plece primul, în timp ce ea stătea de parcă l-ar fi aşteptat pe un al treilea. Au stat ei cât au stat, împroşcându-se cu aluzii acide, până când s-a deschis uşor uşa şi în buduar a intrat încă un concurent, înspăimântător concurent – însuşi Papa Alexandru al VI-lea. Încurcaţi şi pleoştiţi, fraţii au fost nevoiţi să cedeze şi să părăsească terenul de luptă, care acum rămăsese numai pentru învingători.

Trebuie să admitem că Lucrezia, indiferent de „hămeseala” ei, avea câteva priorităţi. Dacă trupul ei aparţinea tuturor, inima îi aparţinea unuia singur, lui Juan. Acesta era bun cu ea, cult, educat, seducător, calităţi care îl făceau mai special în ochii Lucreziei. Până şi o zdreanţă precum Lucrezia avea dreptul la asemenea mici perversiuni. Îşi dorea să împartă iubirea numai cu el. Iar pentru a scăpa de suspiciunile lui Cesare şi de furia tatălui, a inventat un truc simplu: să se ascundă pentru o vreme de frământările lumeşti între pereţii mănăstirii Sfântul Stix, iar acolo „să se izbăvească de toate prin rugăciune şi post” pentru a se curăţa de păcate. Trebuie să recunoaştem că aceasta a fost o mişcare astuţioasă, demnă de tradiţia familiei Borgia, aşa încât „păcătoasa cea pocăită” şi-a construit la mănăstire un cuibuşor călduţ în care îl putea primi fără teamă pe Juan, duce de Gandia.

Cesare, însă, nu era dintr-aceia care să se lase păcăliţi în halul ăsta. O cunoştea prea bine pe Lucrezia şi nu-i venea a crede că la mănăstire se pocăieşte febril. Tocmind iscoade pentru supravegherea surorii, acesta a descoperit că Juan vizitează mănăstirea zilnic. Atunci s-a decis soarta lui. Bineînţeles, decizia lui Cesare putea beneficia de multe alte oportunităţi. Juan era preferatul tatălui, primea mereu partea leului şi bani din contul trezoreriei de la Roma, daruri de la demnitarii străini, le era conducătorul general în toate.

Într-o seară înăbuşitoare de vară, pe 14 iunie 1496, Cesare şi Juan participau la o chermeză într-un cerc restrâns de prieteni. În drum spre casă, cei doi fraţi s-au despărţit. Juan a plecat însoţit de servitorii lui, luându-şi rămas bun de la Cesare şi de la ceilalţi petrecăreţi. Aceasta a fost ultima oară când Juan a fost văzut viu. În ziua următoare s-a pornit mare tărăboi din cauza dispariţiei subite a ducelui de Gandia. Iar peste câteva zile, trupul lui a fost pescuit în Tibru. Pe cadavru au fost despistate nouă răni.

Aceasta a fost o lovitură puternică pentru Alexandru al VI-lea. Şi-a iubit fiul cu patimă şi a plâns moartea lui cu lacrimi de sânge. Papa s-a închis în camera lui şi surd la orice rugăminte refuza să mănânce. Cesare, temându-se de furia tatălui său şi de răzbunarea Lucreziei, a fugit la Neapole. Lucrezia, care acum nu mai avea de ce să se stea ascunsă la mănăstire, a lăsat pocăiala şi tot, uitând de smerenia ei imaginară, şi s-a întors la Roma pentru a-şi consola părintele. Şi l-a consolat bine de tot, folosindu-se de faimoasele ei calităţi.

Alexandru, cu greu suportând această pierdere, a ordonat să se deschidă o anchetă amănunţită. De asasinat erau suspecaţi câţiva aristocraţi din Roma, dat fiind că ţineau de familii ostile pristolului papal. Era suspectată, mai precis, dinastia Orssinilor, împotriva cărora nu demult ducele Gandiei a repurtat un război fără succes, el conducând armata papală. Dar, la un moment dat, Papa a ordonat subit încetarea anchetei. El a putut da acest ordin numai dacă şi-a dat seama că asasinul era chiar Cesare. Indiferent de cum a fost, Cesare s-a întors din pribegie. Titlul de conducător general al armatei papale, cel care aparţinuse lui Juan, i-a revenit acum lui Cesare. Iar acesta a fost pasul esenţial către împlinirea planurilor lui. A mai primit pe de-asupra toate drepturile şi averile ducelui de Gandia.

E drept că Papa îl iertase pe Cesare, însă Rosa Vannozzia nu a putut ierta până la moarte asasinarea primului său tată. Cât despre Lucrezia, aceasta a suferit puţintel din cauza pierderii, dar i-a trecut. Între timp căpătase puteri nelimitate la curtea Papei. Primea cardinalii în audienţă, lua parte la toate afacerile politice şi bisericeşti, falsifica semnătura tatălui său, iscălea tot felul de ordine. Administra şi condamna.

În zoaiele depravării şi ale crimei

 Din motive politice, Alexandru al VI-lea a considerat necesară înrudirea cu dinastia aragoneză. A decis să efectueze această operaţie cu participarea Lucreziei. Ascultând recomandările Papei, ea a reuşit să-l seducă pe tânărul de 17 ani Alfonso, duce de Bichelia, fiul secund al regelui aragonez Alphonse al II-lea. Dar Lucrezia fusese deja o dată căsătorită, iar divorţul conform canoanelor catolice era o treabă dificilă, era nevoie de dezlegarea dată de către înaltele feţe bisericeşti, era nevoie până şi de aceea a Papei însăşi. Rodrigo avea această putere, deasupra legii, şi nu l-a costat prea mult s-o divorţeze pe Lucrezia de ducele Sforza, cu atât mai mult cu cât acesta din urmă era bucuros să scape de legătura cu o familie atât de periculoasă precum cea a Borgiei.

Căpătând noi puteri prin legământul nupţial, Lucrezia a devenit stăpâna Spoletto şi a primit pe viaţă administrarea oraşului Sermonetto.

A venit şi ziua nunţii, o adevărată solemnitate. „Nunta s-a petrecut într-un asemenea fast şi într-o asemenea abundenţă, că nu se află cuvinte nici în vechile ceasloave a o putea descrie – povesteşte episcopul Città di Castello. Au venit la masă toţi cardinalii şi cei mai înalţi prelaţi din cinul papal, şi fiecare avea de-o parte şi de alta însoţitoare câte-o târfă sulemenită, şi toată haina ce aveau pe ele era o pelerină diafană ca de spumă, abia agăţată în ghirlande de flori. După ce mâncau, cinzeci de târfe se dedau unor dansuri, pe care să le descriem nu ne lasă buna-cuviinţă, la început singure, apoi dimpreună cu ai lor cardinali. La un semn al Lucreziei, mantalele au fost aruncate, iar dansurile au continuat în aplauzele Sfântului Părinte… La ordinul Sfinţiei Sale, în sala luxoasă au fost dispuse simetric, în câte douăsprezece rânduri, candelabre cu focuri arzânde. Lucrezia, Papa şi oaspeţii aruncau castane în jăratic, iar târfele le adunau, alergând dezbrăcate, se linguşeau, râdeau şi se întindeau pe podele. Cele mai sprintene au primit în dar de la Sfinţia Sa voaluri de mătase şi bijuterii. În final, Papa a făcut un semn către însurăţei şi a început un dezmăţ de neînchipuit…”

Întrerupem în acest punct pitoreasca descriere a lui Burckhardt a scenei de final, descriere la care am făcut apel pentru a pune în lumină viaţa pontifului, imaginată ca-n grădinile raiului.

Şi, bineînţeles, cinstitului episcop nici că-i putea trece prin minte că anume momentele descrise de el vor servi, peste o mie de ani, drept „argumente” pentru… reabilitarea reputaţiei lui Alexandru al VI-lea, vor fi folosite pentru a îndreptăţi nelegiuirile Papei şi ale fiului său Cesare din timpul războaielor care s-au purtat cu scopul transformării Italiei Meridionale în domeniu al hulpavului Borgia.

Alexandru al VI-lea l-a trimis pe noul soţ „într-o misiune importantă” la Neapole, pentru a-l îndepărta cât mai mult de fiica-amantă şi pentru a nu i se încurca printre degete.

A început cea mai orgiastică perioadă din viaţa Lucreziei. Episcopul Città di Castello, curteanul papal Johann Burckhardt, a descris viciile şi perversiunile care domneau „la curtea” Lucreziei. Am introdus amintirile lui la începutul cărţii de faţă. Acestea se încheiau cu următoarele cuvinte: „Până şi bacantele străvechi şi-ar fi întors cu ruşine faţa la vederea celor întâmplate… Nu este acesta un sacrilegiu!? Nu e totul o mâzgă!? Şi totul s-a petrecut cu încuviinţarea capului bisericii catolice!”

Un alt cronicar descrie „gluma diabolică” pe care a gândit-o Alexandru al VI-lea pentru distracţa fiicei lui:

„Într-una din închisori a fost înfundată o femeie la care, îmbrăcat în rochie femeiască, adesea se strecura iubitul ei, spaniolul Maur. Maur a fost condamnat la arderea pe rug. Dar ce farmec are să-l pârleşti pur şi simplu? Aşa că i-au silit pe cei doi iubiţi să meargă de-a lungul şi de-a latul oraşului pentru ca şi alţii să se înveţe minte. Femeia mergea despuiată toată, iar Maurul într-o rochie femeiască, sumecată până deasupra şoldurilor, să se vadă ce e el de fapt. Spre iritarea la culme a Lucreziei, gluma nu a reuşit: ploaia care a început să curgă a stins rugul pe care trebuia să ardă Maurul. Ca să-şi potolească puiul, Alexandru al VI-lea s-a gândit la o altă trăsnaie”.

O descrie acelaşi Johann Burckhardt. După spusele lui, în curtea Vaticanului au fost aduse două iepe pe care le-au dat la patru armăsari tineri. Acest peisaj cu totul neobişnuit pentru Vatican a fost salutat „în ropote de aplauze de către domniţa Lucrezia şi Sfântul Părinte, care admirau priveliştea de la fereastra budoarului”.

Alexandru şi fiul său Cesare au continuat să se „ocupe” de toţi cei care erau suspectaţi de contacte du fiica-sora-amanta lor: „Au fost cetluiţi câţiva curteni mai tineri, apropiaţi ai lui Cesare, bănuiţi fiind c-au râvnit la madona Lucrezia”.

Cesare nu cruţa pe nimeni pe care-l bănuia că ar avea dorinţa să se atingă de „inocenţa” surioarei lui. Lucrezia şi-a manifestat de câteva ori atenţia la câteva glume nesărate ale unui tânăr simpatic din Milano, Fabrizio Ballioni. Cesare, se-nţelede, nu a putut permite una ca asta. Temându-se pentru Ballioni, Lucrezia i-a pus la dispoziţie multe gărzi. Dar nimic nu-l putea opri pe Cesare. La vânătoare, acesta l-a servit pe tânăr cu o portocală suculentă, iar peste câteva ore acela a murit. Lucrezia a fost supărată pe fratele său câteva zile, dar tatăl ei a organizat un praznic şi ea a uitat totul.

În 1499 Papa a făcut o alianţă cu regele Franţei, Charlemagne al VIII-lea. Trebuia ruptă convenţia cu dinastia aragoneză şi nici de Bichelia nu mai aveau nevoie. Pe 2 ianuarie 1500, patru indivizi mascaţi l-au atacat pe Bichelia pe scările soborului Sfântului Petru şi l-au rănit grav. Lucrezia s-a îngrijit de soţul ei o lună întreagă. Dar într-o zi, însoţindu-l, Cesare a pronunţat sobru cuvintele: „Ce n-am apucat să facem la prânz, poate fi terminat la cină”. Peste câteva zile, Bichelia a fost asfixiat în propriul pat.

După ceva vreme de la moartea lui Alfonso Bichelia, Lucrezia a născut un băieţel. De la cine? Greu de spus. Dar există multe versiuni. Într-o bulă papală care se află în arhiva din Moden, Alexandru al VI-lea spune că băieţelul ar fi al lui Cesare, într-o alta – chiar al său.

În 1503, cardinalii au început să-şi dea sufletul unul după altul, iar Papa şi Cesare şi-au mărit bogăţiile. Dar în acelaşi an, după un chiolhan opulent organizat în interiorul Vaticanului în cinstea câtorva cardinali înstăriţi, a dat ortul popii însuşi Papa Alexandru al VI-lea. S-ar putea ca moartea să fi fost cauzată de febra de care tocmai se molipsise, dar cronicarii afirmă univoc că Papa şi Cesare au băut, din greşeală, vinul care le era destinat oaspeţilor. Alexandru se chircise demult, însă organismul tânăr şi puternic al lui Cesare a rezistat efectelor otrăvurilor. În orice caz, decesul Papei a dat peste cap toate planurile măreţe ale lui Cesare.

Pacea din port

 Lucrezia devenea tot mai înfloritoare. Din punct de vedere material, era asigurată, mai ales că s-a pomenit proprietara unor teritorii imense, de unde primea cu regularitate bir şi capitaluri la fel de imense. S-a căsătorit a patra oară. Soţul ei era duce de Ferrarri, Alfonso d’Esté. Se pare că acesta era un om serios care se ferea de chiolhanurile papale. A implicat-o pe Lucrezia în afacerile sale. Anturajul ei era briliant – pictori, învăţaţi şi poeţi. Bacanalele, orgiile şi chefurile rămăseseră în urmă. Moartea celor apropiaţi – a tatălui, a mamei şi a fratelui – nu a atins-o pe Lucrezia cu nimic, aceasta nu a vărsat nici cel mai mic strop de lacrimă. Comportamentul ei se schimbase mult în urma acestei căsătorii, dândându-se totuşi în lături de la „micile plăceri” ale vieţii. Ultimul ei iubit a fost chiar Pietro Bembo, celebrul poet pe care, dacă ţinem cont de scrierile păstrate, ea l-a iubit foarte mult. Cunoscutul bard Ludovico Arpojo i-a alocat o octavă încântătoare în cel de-al XIII-lea cânt din „Rolando cel furios”.

Într-o bună zi, era într-o joi pe la 9 seara, ea şi-a amintit de fiică-sa şi peste câteva zile a plecat în sat pentru a se întâlni cu ea, însă acolo a aflat că anume joi pe la 9 seara fiică-sa Julia murise. O pedeapsă îngrozitoare pentru o femeie îngrozitoare.

Imaginea Lucreziei Borgia şi-a găsit un loc în literatura lumii.

Alexandre Dumas a scris despre ea: „Desfrânată prin toate cotloanele minţii, nesocotită în temperament şi iubitoare de dreptate când şi cum, a căutat întotdeauna plăcerile cu ardoare, ditirambii, onorurile, aurul, pietrele preţioase, castelele somptuoase şi confortabile. Hispanică în pofida pletelor sale blonde, curtezană în pofida felului ingenuu de a fi, Lucrezia îmbina chipul Madonei lui Rafael şi sufletul Messalinei. Era preţuită de Rodrigo ca fiică, dar şi ca iubită – în ea, ca într-o oglindă fermecată, el găsea alinarea tuturor patimilor şi viciilor”.

Lucrezia Borgia a murit în anul 1519, în vârstă de numai 39 de ani. Dar imaginea ei de tristă amintire dăinuie în veci. Victor Hugo a descris felul contrastant de a fi al acestei femei în drama „Lucrezia Borgia”.

„Ce este o «Lucrezia Borgia»? – se întreba acesta. – Închipuiţi-vă viciile cele mai monstruoase, cele mai respingătoare, cele mai abominabile, cele mai depline şi împlântaţi-le în locul din care vor răsări în toată puterea lor – în inima unei femei, înzestrată cu toate darurile frumuseţii fizice şi ale măreţiei nobiliare… şi adăugaţi peste această monstruozitate acel sentiment curat pe care numai o femeie îl poate avea, sentimentul matern…”

Dar Victor Hugo a băgat cu de-a sila acest „sentiment matern” în intriga dramei, de dragul gravităţii situaţiei. Ştim deja că ea a trăit acest sentiment o singură dată în viaţă, dar şi atunci l-a trăit cu întârziere.

În ce-l priveşte pe tâlharul de taică-su, Rodrigo Borgia, că doar a fost Papa Alexandru al VI-lea, după mulţi ani, în vremurile noastre, se încearcă reabilitarea lui, bazată pe nişte motive de-a dreptul stupefiante!

În anul 1955, Daniel-Rope – un istoric francez catolic, unul din autorii unei istorii voluminoase a papalităţii – a scris că, în pofida faptului că nu toate crimele atribuite lui Alexandru în „legenda Borgiei” sunt rezultatul imaginaţiei cronicarilor rău intenţionaţi, Papa a acţionat în spiritul vremii. În plus, toate acuzele de desfrânare nu sunt decât născociri mincinoase, sfinţia sa, trebuie să recunoaştem, pur şi simplu iubea traiul bun, iar comportamentul copiilor săi – Cesare şi Lucrezia – la fel, era pătruns de spiritul şi năravurile epocii, iar ca om politic, Alexandru a apărat interesele Italiei.

Cu mult mai uimitor şi mai de actualitate sunt cuvintele istoricului bisericilor Ferrara: „În toată epoca Renaşterii nu a existat un om care să aibă idei atât de pline de compasiune privind libertatea Bisericii, a statului şi a intimităţii umane…”.

Şi cât de mult se portivesc aceste cuvinte cu timpurile noastre, când disputele din interiorul Biroului Oval au fost acoperite de bombiţele Belgradului, cu scopul de a introduce acolo libertatea „statului şi a intimităţii umane”.

Igor Damaskin, „Lucrezia Borgia” în Patimă și viclenie, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu.

Pentru a cita acest document, utilizați următoarea trimitere bibliografică: Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu, Drafturi critice, 2014. Link: https://igormocanu.wordpress.com/2014/03/03/igor-damaskin-patima-si-viclenie-cartea-versiune-integrala-drafturi-critice-2014/ Ultima accesare: [data ultimei dumneavoastră accesări].

2 responses to “Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Lucrezia Borgia

  1. Pingback: Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Cartea. Versiune integrală. drafturi critice 2014 | drafturi critice·

  2. Pingback: Două traduceri. Igor Damaskin și N.V. Gogol | drafturi critice·

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s