Cum scriu o cronică literară?


Am privit mereu cu neîncredere acele cronici literare care se străduiau cu tot dinadinsul să acopere toate posibilităţile pe care ţi le deschide o carte. O cronică literară are în medie 7000 de semne, acesta este standardul românesc. O carte are mai multe mii de semne şi încă şi mai multe sensuri. Iar de la teoria literaturii ştim că în spatele unei cărţi sînt puse la bătaie cel puţin patru planuri care să asambleze totul final. Pe lîngă lumea, reală sau închipuită, pe care o naşte o carte, cu toate mecanismele ei de construcţie narativă sau de expunere a ideilor, aceasta mai are şi un autor care o elaborează, iar autorul are un nivel de cultură pe care lucrează. Dar o carte mai este şi profund impregnată de coordonatele spaţiale, temporale şi ştiinţifice ale timpului ei, din cauza sau datorită, culturii autorului. Şi această carte se adresează inevitabil cuiva, generîndu-şi cu de la sine energie propria imagine despre cititorul pe care şi l-ar dori. Să nu uităm, de asemenea, că nu toţi cei care citesc o carte de (non)ficţiune cunosc teorie literară. La urma urmei, de ce n-ar vrea să scrie despre un roman un istoric ori un sociolog? Un istoric literar sau un medic? Un conservator sau un comunist?

Prin urmare, e limpede că o abordare exhaustivă a celei mai simple cărţi de (non)ficţiune presupune dacă nu încă o carte despre textul prim, măcar un text elaborat care să aibă cel puţin 7-8 capitole. Nimeni nu va ajunge la această performanţă într-o publicaţie literară, iar a te încăpăţîna să acoperi o porţiune cît mai largă a posibilităţilor unei cărţi nu este o soluţie de succes şi produsul final va acţiona în detrimentul cărţii.

Şi atunci cum vorbeşti despre o carte pe spaţiul unei singure pagini de revistă?

În principiu poţi să o faci cum vrei tu, există însă nişte exigenţe de la care nu te poţi sustrage oricît de mult ţi-ai dori acest lucru. Ca şi în cazul cărţii despre care ai ales să vorbeşti, textul tău despre acea carte va fi determinat iremediabil de formaţia ta culturală, ca potenţial autor, şi mai ales va fi determinat de preocupările tale culturale de moment. Admit aici cazul fericit în care un autor de cronică are, în termenii lui Roland Barthes, un sistem de lectură deja format.

Aşa stînd lucrurile, e clar că nu poţi vorbi despre totalitatea posibilităţilor unei cărţi într-un singur articol. Şi asta nu pentru că n-ai fi în stare ci pentru că acest demers va depăşi alarmant orizontul tău de preocupări culturale din momentul scrierii cronicii. Te vei minţi cu neruşinare dacă vei considera că dintr-un roman te interesează, pe rînd, toate temele exploatate de autor, toate elementele de naratologie, toată viziunea autorului despre un anumit moment istoric, tot statutul nu ştiu cărei categorii sociale prezente în carte. Şi, mai ales, te vei minţi şi mai mult dacă vei încerca să faci o prezentare neutră a acelei cărţi. O carte, dacă nu te atinge cu ceva, nu există pentru tine şi într-o săptămînă o vei da uitării. Iar dovada că te-a atins este faptul că te-ai decis să scrii despre ea. De aceea eşti obligat să-mi spui mie, ca cititor, dacă ţi-a plăcut sau nu, dacă e o carte importantă din punctul tău de vedere, dacă apariţia ei se justifică.

Dar pentru asta îţi trebuie instrumentele necesare, altele decît impresia de moment. Lectura (şi, implicit, scriitura) pe care o recomand şi pe care o practic, cu mai mult sau mai puţin succes, se leagă nemijlocit de exigenţele de care am vorbit mai sus. Lectura unei cărţi vine întotdeauna pe fondul unei preocupări culturale mai largi, fie că e vorba de o preocupare tematică sau de o preocupare conceptuală, fie că pur şi simplu mă interesează un anumit fenomen cultural. În consecinţă, lectura unei cărţi seamănă de cele mai multe ori cu o confirmare sau cu o infirmare a preocupărilor mele de moment, iar articolul despre acea carte va fi întotdeauna un reflex metadiscursiv al acestor confirmări sau infirmări.

Dacă mă preocupă, să zicem, fractalii ori logica vagului în literatură, atunci cînd voi scrie despre Derapaj sau despre Concert la Carnegie Hall voi vorbi despre aceste două concepte şi despre contribuţiile acestor două cărţi la dezbaterea mai largă din jurul celor două concepte.

Mai e nevoie să spun că nu cred în cronicile de întîmpinare? Să crezi că o pură şi simplă prezentare a unei cărţi poate consemna existenţa acesteia din urmă înseamnă să-ţi arogi dreptul de a avansa, nediferenţiat, opere cu multe disponibilităţi canonizabile. O treabă care nu onorează cartea atunci cînd aceasta merită mai mult, cum ar fi o analiză aprofundată, la rece. Iar cronica de întîmpinare este incapabilă de aşa ceva. Dar nici să crezi, ca mine, că preocuparea ta de moment mai poate fi şi a altcuiva şi că această preocupare poate interesa pe cineva care nu a avut-o pînă la tine, nu aduce mai multă onoare cărţii, însă rentează şi, ce e mai important, are toate şansele să provoace o dezbatere în jurul respectivei cărţi, ajungîndu-se într-un ideal final la o analiză exhaustivă a ei, prin contribuţia mai multor cititori care să lucreze umăr la umăr. Iar asta e o diferenţă fundamentală faţă de cronica de întîmpinare, de cele mai multe ori refractară eventualei dezbateri, prin autosuficienţă.

Articol publicat în revista „Noua literatură”, numărul 5, Anul I, aprilie 2007 

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s