N.V. Gogol, „Scrisori…”. III. Însemnătatea bolii (Din scrisoarea către contele A.P.T. …oi)


„Gogol pe patul de moarte” (1852), desen de E.I. Vișneakov, cu poemele autografe ale lui N.V. Gherbeli dedicate scriitorului

„Gogol pe patul de moarte” (1852), desen de E.I. Vișneakov, cu poemele autografe ale lui N.V. Gherbeli dedicate scriitorului

Scrisoarea este adresată contelui Aleksandr Petrovici Tolstoi (1801-1873). În Pagini alese… îi sînt adresate, după cît se poate aproxima, şapte scrisori-articole, adică mai multe decît oricui altcuiva. Corespondenţa lui Gogol cu Tolstoi a fost una întinsă şi vastă, însă după moartea scriitorului, Tolstoi a distrus scrisorile care-i purtau semnătura. În primăvara lui 1852 i-a scris surorii sale, S.P. Apraskina, că făcînd ordine prin hîrtiile lui Gogol (acesta murise la el în casă), va pune de-o parte scrisorile lui şi ale surorii sale către decedat. Reputaţia unui om care a jucat un rol tragic în viaţa lui Gogol se agăţase ca un scai de Tolstoi. Nu de puţine ori pot fi întîlnite trimiteri la cuvintele lui S.T. Aksakov care considera prietenia lui Tolstoi „fatală pentru Gogol”. Cu toate acestea, dacă e să aruncăm o privire asupra vieţii private a contelui Tolstoi şi să cercetăm cu atenţie detaliile relaţiei lui cu Gogol, vom descoperi un cu totul alt tablou. Aleksandr Petrovici Tolstoi era urmaşul ţarului gruzin, Vahtang al VI-lea. La şaisprezece ani a intrat în serviciul militar, în anul 1829 a fost ridicat la gradul de flighel-adjutant[1], după care a ajuns diplomat, guvernator în Tveri (1834-1837), guvernator-general[2] în Odesa (1837-1840). După un conflict cu cneazul M.S. Voronţovîi, guvernatorul-general al Novorosiei[3] şi al Basarabiei, în 1840 Tolstoi a demisionat şi a plecat în străinătate. A revenit în serviciu abia în 1855 cînd a ocupat cele mai importante funcţii de stat – oberprocuror al Sinodului (1856-1862) şi membru al Consiliului de Stat. Întîlnirea lui Gogol cu Tolstoi s-a petrecut prin anii 1830 (în 1839 ei corespondau deja). Cu timpul, această întîlnire s-a transformat într-o strînsă prietenie. Gogol se simţea atras în mod special de bunătatea firii lui Tolstoi, de pornirile religioase al acestuia, de predispoziţia lui pentru ascetism. Anna Vasilievna Gogol, sora scriitorului, îi mărturisea lui V.I. Şeprok, citînd cuvintele fratelui său, că Tolstoi deţinea taina credinţei. Este foarte dificil să înţelegem cît de mult îl putea influenţa Tolstoi pe Gogol, din moment ce scrisorile lui Gogol din anii 1840 sînt străbătute de acelaşi ton didactic, la fel ca în scrisorile către ceilalţi adresanţi. „Iar ce v-am împărtăşit eu în legătură cu Postul Mare, cu abnegaţia postirii şi a îndurărilor ce urmează a vă încerca, îndepliniţi totul în literă, oricît de inutil şi ineficient vi s-ar părea. Luaţi asupra-vă legămîntul abstinenţei în literă şi cu bună ştiinţă, păstrat neatins pe toată durata acestei perioade…” (din scrisoarea lui Gogol de la începutul lui martie 1845). Gogol îl considera pe Tolstoi ca făcînd parte din tagma acelor oameni „ce sînt în stare să facă mult bine în ţara noastră, mai ales în ograda Rusiei contemporane, căci nu de la înfumurata înălţime europeană, ci de-a dreptul din miezul rusesc sănătos vede lucrurile”, şi îl îndemna să capete cît mai multe atribuţii în activitatea de stat. Gogol l-a vizitat pe Tolstoi la Paris nu o singură dată, iar între anii 1848-1852 a locuit în casa acestuia de pe bulevardul Nikitskii din Moscova, acolo unde a scris cel de-al doilea volum al romanului Miortvîie duşî [Suflete moarte]. Mărturiile lui Tolstoi au devenit o sursă de bază privind ultimele zile din viaţa lui Gogol. În această scrisoare, Gogol rezumă o idee mai generală a tuturor scriitorilor creştini, aceea a însemnătăţii bolii şi a suferinţelor omului întru mîntuire, idee pe care vroia să o dezvolte în cel de-al doilea volum al Sufletelor moarte.

***

…Puterile mă lasă cu fiecare clipă, dar nu şi sufletul. Suferințele trupești n-au fost niciodată atît de istovitoare. Adeseori sînt atît de crîncene şi simt o oboseală groaznică în tot trupul, încît ajungi să te bucuri, numai Dumnezeu ştie de ce, cînd în sfîrşit se termină ziua şi apuci să te tîrăşti pînă la marginea patului. Adesea, cînd eşti la capătul puterilor, începi să urli: „Doamne! Cînd se vor termina toate acestea?!” Însă după aceea, cînd îţi întorci privirea înspre tine şi scrutezi adînc în interior – nimic nu aminteşte de susurul sufletului, înafară de poate doar cîteva lacrimi şi multă recunoştinţă. O! Şi cîtă nevoie avem de patimi! Din mulțimea de foloase cîte există, şi din care mi le-am pus deoparte pe-ale mele, vă voi dezvălui numai unul: în urma suferinței nu mai sînt ce am fost înainte, căci mă simt mai bine acum, şi de n-ar fi fost aceste patimi, aş fi crezut că am şi devenit aşa cum îmi era dat să fiu. Ne mai vorbind despre cum însăşi sănătatea, care de-atîtea ori împinge rusul la fală în faţa tuturor cu cine ştie ce fapte de vitejie, m-ar fi silit la mii de prostii. Totodată, acum, în momentele de luciditate pe care mi le dăruieşte mila cerească printre toate strădaniile, îmi vin cîteodată gînduri mai bune decît cele dinainte şi văd cu ochii mei că acuma tot ce va ieşi din aceste gînduri va fi mult mai însemnat ca-nainte. Dacă n-ar fi existat aceste crunte suferințe, tare sus aş mai fi ajuns! Ce om de vază m-aş mai fi găsit! Dar înţelegînd clipă de clipă că viaţa mea atîrnă de-un fir de păr, că patimile îmi pot curma dintr-odată munca pe care se sprijină întregul meu rost[4], şi că acel folos, pe care atîta-l mai vrea dus la bun sfîrşit sufletul meu, nu ar rămîne decît o rîvnă fără de vlagă, și nu o ispravă, şi nu voi întoarce înapoi nici o centime din talanţii pe care Domnul mi i-a încredinţat, şi voi fi judecat ca ultimul dintre tîlhari… Şi-nțelegînd toate acestea, mă smeresc în fiecare clipă şi nu găsesc cuvinte ca să pot mulţumi Păstorului ceresc pentru boala aceasta. Tot astfel şi dumneavoastră, umil, primiţi fiecare patimă, crezînd în continuare că vă este de trebuinţă. Rugaţi-vă Domnului pentru un singur lucru, să vă scoată în cale minunea însemnătăţii ei şi toată adâncimile înaltului său tîlc.

1846

N.V. Gogol, „III. Însemnătatea bolii”, în Scrisori către prieteni. Confesiuni, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu.

[1] Flighel-adjutant – adjutant cu grad de ofiţer în armata ţarului (n.tr.).

[2] Guvernator-general – în perioada Rusiei ţariste şi în alte cîteva ţări, conducătorul uneia sau mai multor gubernii (vezi infra), gradul absolut superior căruia îi revin atribuţiile administrative şi militare (n.tr.).

[3] Novorosia, sau Noua Rusie – teritoriu istoric aflat în sudul Imperiului Rus, cuprindea sudul Ucrainei şi al Republicii Moldova (vechile Transnistria şi Basarabia) de astăzi (n.tr.).

[4] Referinţa este la cel de-al doilea volum al Sufletelor moarte.

Advertisements

One response to “N.V. Gogol, „Scrisori…”. III. Însemnătatea bolii (Din scrisoarea către contele A.P.T. …oi)

  1. Pingback: N.V. Gogol, „Scrisori către prieteni. Confesiuni”. Cartea. Versiune integrală. Drafturi critice 2014 | drafturi critice·

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s