Cînd pronunţi astăzi cuvîntul Caragiale, acesta stîrneşte cînd zîmbete vesele, frumoase, bune, sănătoase, triste, nostalgice, cînd rîsete hilare, sardonice, imperceptibile. Este ca şi cum ai pronunţa cuvîntul Chaplin ori, într-un grup de prieteni la cataramă, un cuvînt, o sintagmă care să le zmulgă tuturor un hohot de rîs, cum este cuvîntul Seinfeld. Am nişte prieteni în preajma cărora dacă spun „Gold, Jerry, gold!” ori „What’s the deal with politics?!” se va aşterne preţ de o secundă o tăcere colectivă, apoi se va auzi o explozie de rîsete. E foarte greu să înţelegem ce-i face pe fiecare în parte să rîdă ori să zîmbească, pentru că deşi un produs artistic ce-ţi stîrneşte rîsul are priză mai bună consumat în grup, rîdem cu toţii din motive diferite. Cuvîntul Caragiale a cunoscut o carieră cel puţin la fel de arahnoidă. Trei sferturi din ştiinţele umane şi l-au apropriat. L-am auzit invocat pe Nenea Iancu pînă şi de Kerosen pe albumul din 2000, intitulat Irefutabil, al trupei de rap Paraziţii.
Totul a început prin anii ’90 cînd cuvîntul Caragiale începea să fie pomenit la tot pasul. În orice situaţie – bună sau rea – Caragiale era salvarea, subterfugiul, paroldonerul oricui. Într-un articol din 1990, publicat în revista Contrapunct, Simona Popescu analiza prezenţa fără frontiere a lui Caragiale ca pe o achiziţie recentă a mentalului colectiv românesc. Utilizat – că alt cuvînt mai bun nici că se poate – în cele mai diverse scopuri, printr-un fel de intertextualitate mentală fără hipotext – în termenii uşor extinşi ai lui Gérard Genette, Caragiale părea să fie un tratament adecvat pentru orice. De fapt, nu chiar pentru orice. Fiecare îi va rosti numele în legătură cu celălalt, niciodată în legătură cu sine, poate doar la persoana întîi plural. Însă utilizat în scopuri pragmatice, în discursuri fără discernămînt, Caragiale se depăşea cu mult pe sine, îşi devenea străin, iar nouă, observa Simona Popescu, ne era „semnul psihozei noastre colective, indicele maladivităţii noastre”.
Anul trecut – iar de la articolul Simonei Popescu peste aproape douăzeci de ani – a apărut un eseu despre un Caragiale de acest fel, adică despre un Caragiale personal şi personalizat: Ioana Pârvulescu, În Ţara Miticilor. De şapte ori Caragiale. Călătoria Ioanei Pârvulescu în ţara Miticilor nu are la început aparent nimic din aerul confesiunii, deşi se vede limpede că avem de a face cu o relectură. Eseul nu debutează nici savant dar nici jurnalier, nici sobru dar nici jucăuş, eseul începe ca o povestire. Începe exact aşa cum arată ilustraţia lui Aurel Jiquidi de pe prima copertă: un domn care poate avea 30, 40 sau chiar 50 de ani, cu privire melancolică, pansivă dar cărămizie, poartă pălărie de fetru şi mustaţă. Faţa o are aproape rotundă, bărbia se desprinde brusc şi ascuţit din mandibule. E la costum purtat, cămaşă şi cravată purtate. Stă aşezat la o masă şi ţine în mînă o cinzeacă. Are în faţă o sticlă băută pe jumate. El este Mitică. Bine ai venit în ţara lui.
În ţara lui Mitică totul este diminutivat, adică „pe măsura numelui său”, povesteşte Ioana Pârvulescu, şi nu există dragoste acolo, ci numai amoruri şi gelozii care nu durează mult. Prietenia e, de fapt, amiciţie, un fel de prietenie la foc mic, cum povesteşte mai departe Ioana Pârvulescu. „Ţara Miticilor nu e România contemporană lui Caragiale, ci una din multele ei dubluri fictive, care-şi joacă rolul puţin mai stîngaci decît protagonista din istoria reală.” Dar ţara Miticilor este în acelaşi timp şi o „lume a moftului”. Familia lui Mitică – „un tată impiegat, soţia casnică, o soacră, o cumnată şi un fiu îmbrăcat îndeobşte în militar”, amicii sau inamicii, copiii cu feţe mature ca în imaginile bizantine despre care vorbea G. Călinescu, tînărul necopt şi bătrînul, sînt locuitorii din lumea moftului, moftul fiind un fel de apanaj bun la orice, cum sînt Caragiale şi textele lui astăzi. „Ţara Miticilor nu e România contemporană lui Caragiale. E România mofturilor contemporane lui. Şi a moftangiilor aferenţi.” Apoi Ţara Miticilor mai e şi o „lume ca o gazetă”, toţi miticii de acolo sînt colaboratori sau potenţiali colaboratori la o gazetă. „Ţara Miticilor nu e România contemporană lui Caragiale. E România din gazetele contemporane lui Caragiale, între care şi cele la care scrie el însuşi.”
Care credeţi ca e cuvîntul cu cel mai mare rating în Ţara Miticilor? Comédie, dom’le. În Ţara Miticilor cei care văd o comedie sînt ei înşişi într-o comedie regizată de Caragiale care, uneori, el însuşi se infiltrează în lumea aceea. „Comedianţi şi public evoluează deopotrivă sub ochiul de regizor al dramaturgului, care învaţă rolurile şi joacă alături de ei.” Ţara Miticilor e „o Românie-teatru, o Românie grădina «Iunion» căreia domnul Caragiale îi e şi director, şi sufleor”.
Cam aici s-ar încheia povestirea despre Ţara Miticilor. Mai sînt încă de trei ori, din cele şapte ori Caragiale, despre creatorul acestei Ţări, despre creatorul acestei Ţări şi fiii lui, despre România aşa cum era ea pe timpul creatorului acestei ţări. Spre sfîrşitul vieţii, creatorul acestei Ţări s-a mutat cu traiul la Berlin, iar Ioana Pârvulescu, împreună cu alţi exegeţi, se întreabă „Ce caută grecul la Berlin?”. Nu caută nimic, stă în însuşi firescul schimbărilor de a înlocui ce a fost înainte cu ceva diferit, cît mai diferit. De ce să schimbi ceva pe altceva daca nu identic măcar asemănător, „pe ici, pe colo, şi anume în punctele esenţiale”? Şi se pare că I. L. Caragiale şi-a dorit mult de tot schimbarea, el – creatorul unei Ţări cu atîtea şi atîtea constanţe.
Călătoria Ioanei Pârvulescu în Ţara Miticilor se încheie cu o confesiune. „În biblioteca mea volumul care arată cel mai rău, făcut ferfeniţă, este I. L. Caragiale, Momente, Schiţe, Notiţe critice, Bucureşti, Minerva, 1983, ediţia lui Al. Rosetti, Şerban Cioculescu şi Liviu Călin. L-am scos de atîtea ori din raft, am căutat de atîtea ori prin el, am pus atîtea semne şi am făcut atîtea sublinieri, l-am purtat de atîtea ori cu mine, încît coperta e detaşabilă, iar paginile zboară şi nu se mai aşează bine înapoi. Nu-l pot înlocui, pentru că numai pe acest exemplar sînt însemnările de care am nevoie. Iar a-l da la legat ar fi nepractic: acum mă duc la curs la facultate cu cîte un mic «fascicul» sau chiar cu o singură filă din cele 512. Într-un fel, imaginea aceasta ruptă în bucăţele a lui Caragiale e emblematică pentru receptarea lui.”.
Speranţa nescrisă a Simonei Popescu din articolul despre care am vorbit era un alt Caragiale, unul viu, netabloidizat, înţeles cu tot cu lumea lui. Pentru că, în fond, nu poţi spune fără a risca să pari ipocrit „Caragiale – contemporanul meu” dacă nu l-ai citit şi înţeles pe Caragiale. Însă dacă ajungi să afirmi „Caragiale – contemporanul meu”, înseamnă că nu l-ai citi şi nici înţeles pe Caragiale pînă la capăt. E un cerc vicios dar sănătos. Pentru că această înţelegere înseamnă să vorbeşti despre un Caragiale personal şi, prin el, despre tine. Cu alte cuvinte, proporţia trebuia răsturnată la o sută optzeci de grade. Iar călătoria Ioanei Pârvulescu În Ţara Miticilor… este o încercare de acest fel, una reuşită.
Ioana Pârvulescu, În Ţara Miticilor. De şapte ori Caragiale,
eseu, Editura Humanitas, Bucureşti, [2007], 131 p.
Cronică publicată în revista „Contrafort”, nr. 3 (161) / martie 2008
kritische concepten 