Dan Popescu: „Critica de artă mi se pare a fi o foaie de turnesol”


Am ales să vorbim cu Dan Popescu despre rațiunea criticii de artă din mai multe motive: în primul rând, este galerist, câteodată și curator, apoi, făcând achiziții de artă, este implicit colecționar, după care, ținând o rubrică de comentariu artistic într-o revistă de masă, în 24 Fun, adică acolo unde mesajul are un impact masiv, este și critic. În concluzie, a abordat arta din cam toate unghiurile și este trecut prin ciur și dârmon. Bonus: nu vom vorbi despre Ion Bârlădeanu.

Arta contemporană se zbate între furcile caudine ale galeristului, curatorului, colecționarului și criticului de artă. Patru agenți activi care îi dau bice și o feresc de anchiloză. Cu Dan Popescu, cel care îi însumează pe toți patru în unul singur, discutăm despre cum stau lucrurile în arta contemporană autohtonă.

bio: Dan Popescu (n. 1974). Absolvent de filozofie, promoția 1997. A profesat filozofia și alte materii conexe la Academia de Studii Economice, Centrul de Excelență în Studiul Imaginii și FSCE. În 2002 fondează Galeria H’art, activă până în prezent. Editorialist săptămânal la revista 24 Fun. Trăiește și activează în București.

Dragă Dan Popescu, te invit să discutăm despre critica de artă și despre rațiunea ei. M-ar interesa foarte mult să aflu cum vezi tu scena de artă contemporană din România din această perspectivă.

Păi, da, că eu sunt un fel de Jolly Joker…

Și am ales să vorbim cu tine din mai multe motive: în primul rând, ești galerist, câteodată și curator, apoi, făcând achiziții de artă, ești implicit și colecționar, după care, ții o rubrică de comentariu artistic într-o revistă de masă, în 24 Fun, adică acolo unde mesajul are un impact masiv. În concluzie, ai abordat arta din cam toate unghiurile…

Încă nu am creat-o… Deși, să știi, mi-au spus unii artiști că ar trebui să mi se găsească și mie un galerist.

Mai puțin din unghiul istoriei artei, deși dacă ne uităm puțin în spate, putem observa că artiștii contemporani care au ajuns mari, au fost lansați de tine. Îmi vin repede în minte Roman Tolici, Nicolae Comănescu, Dumitru Gorzo…

Mircea Suciu, Marius Bercea… Dar să știi că nu s-a întâmplat programatic. Retrospectiv lucrurile par construite, dar nu e așa. Cum a început totul? Eu făceam facultatea de filozofie, mă aflam în zona academică, iar părinții mei colecționau pe atunci artă interbelică, acum colecționează artă contemporană. Maică-mea a avut ambiția să-și facă un butic, tip anticariat de artă. În fostul spațiu al galeriei maică-mea a început să-și expună mobila şi colecţia. Eu îi cunoșteam pe Mihnea Mircan și pe Gorzo, încet-încet am început să parazitez spaţiul buticului. Dar totul era fără nici o miză, abia în anul II sau III de funcționare a galeriei artiștii au arătat spre mine spunând „El e galeristul”… Iar eu a trebuit să încep, încet-încet, să înțeleg ce înseamnă asta, făcând toate greșelile cu putință. Am fost însă foarte curând sastisit de statutul acesta de galerist, într-o lume ca a noastră. Până la un moment dat când Gorzo mi-a spus, enervându-mă: „Popescu, ție-ți face prea multă plăcere!” Și mă întrebam, cum dracu’, când acesta a fost ingredientul numărul 1, plăcerea.

Dar ce este totuși un galerist?

Gorzo avea dreptate, un galerist adevărat trebuie să pună banii și eficiența înaintea artei și să nu-i facă chiar așa de mare plăcere. Să vină ca la slujbă. Dacă îți face prea multă plăcere și zona artistică devine mult prea importantă, nu ești eficient ca galerist. Oricum, să transformi obiectele artistice în marfă și să vorbești despre ele ca despre o marfă, în termeni de promovare și marketing, strategii de marketing, este exact ca și cum ai încerca să studiezi ginecologie ca să înveți să iubești. Eu nu sunt un galerist eficient, sunt unul care descoperă şi îmi știu foarte bine limitele. Niciodată nu am putut să duc lucrurile până la capătul comerţului, nu pot vorbi și convinge decât în măsura în care și eu sunt convins și vrăjit. În vremurile când nu aveai nimic decât arta, ea era cea care te susținea, benzina, atât cauza, cât și finalitatea. Așa stând lucrurile, m-am obișnuit prost la începutul anilor 2000. Acum nu mai pot schimba asta…

Dar atunci când alegi să expui și să păstorești un artist, te uiți în dosarul lui de presă? De fapt, întrebarea e alta, are vreo importanță critica de artă atunci când alegi un artist?

Nu are nicio importanță. Mai mult, mi se pare a fi o foaie de turnesol. Când văd o expoziție și știu că e ceva de valoare, dar criticii sunt împotrivă, mă învârtoșez și mai abitir. De obicei, în cazul criticilor, oricât de buni ar fi ei, în job description-ul lor se află scris următorul lucru: dezinserează-te. Cunosc reflexul acesta, pentru că m-am luptat eu însumi cu el. Absolvenții de filozofie au această eroare în programul lor inițial, o built-in failure, cum ar veni, care este și a criticilor: ești tot timpul dilematic, iei distanță ca să poți analiza mai bine, crezi că numai așa se poate decela adevărul, făcând un pas în spate și încercând să studiezi aproape științific opera de artă. Din experiența mea pot spune că nu funcționează, adevărul îți scapă printre degete, îl mortifici imediat ce ai ajuns la el. De aceea, când scriu ceva, sunt mai degrabă Gonzo journalist, sunt în problemă. De ce să mimez dezinserarea, când așa ceva nu există? În momentul când folosești în scop artistic un dreptunghi alb privindu-l agăţat pe perete, deja faci parte din fenomen. Iar să nu recunoști acest lucru și să afirmi că ai o privire nevinovată, de critic, obiectivă, asta înseamnă utopie. De fapt e orbire, chiar dacă e o orbire filozofică. Pe de altă parte, acest reflex al dezinserării mă determina să fiu tot timpul crispat. Vedeam cum artiștii ajungeau la soluția optimă, prin scurt-circuit logic, iar eu, ca în „puntea măgarului”, refăceam din concluzie premizele ei și vedeam că sunt bune și că argumentul a fost valid. Aceste „miracole artistice” sunt cred singurele „epifanii” de care am avut parte în viaţă.

Înțeleg atunci că ar conta pentru tine, ca galerist, o recomandare din partea unui critic în măsura în care și-ar asuma acea utopie filozofică despre care ai vorbit?

Nu, la mine cred că funcționează mai mult dictatura propriului gust. Discutăm, vorbim, mă uit peste portofolii, însă la final, contează mai mult dacă simt eu că e ceva acolo…

Bun, am înțeles, până acum putem trage o linie și conchide că critica este cvasi-inutilă…

Nu aș merge până aici.

Dar care e rostul ei atunci?

Rostul ei, dacă există, este unul negativ.

Adică?

E rostul de a da la gioale, de a desființa.

Dar critica nu este implicit negativă, există și una pozitivă. Nu laudativă, ci o critică ce discerne niște mieji într-o operă de artă și nu poate trăi fără să-i împărtășească unui anumit public.

Da, ai dreptate. Am exagerat, la naiba! Există și această critică, dar ea lucrează cu niște criterii antropologice sau mai degrabă cu niște trenduri care funcționează ca niște bastoane. Ea nu intră în detaliu. Dacă vorbim despre suprarealism, acesta nu merge luat în bloc, pentru mine e o mare diferență între Max Ernst și Dalí. Sunt două lumi total diferite și autonome, fiecare cu calea lui regală, către suprarealitatea visului. În cazul lui Erwin Kessler, pe care îl respect pentru felul cum pune problema, are și el anumite teorii, dar care sunt în mod inevitabil generalizări au vol d’oiseau. Kessler este ca vulturul care planează deasupra pădurii și vede anumite structuri de foioase și conifere, pe când eu sunt în pădure, cu ursul. Pentru mine fiecare mușchi contează.

Pe de altă parte, în momentul în care critica se produce negativ, când afirmă că un artist din punct de vedere plastic nu stă bine la acest capitol și la celălalt, printr-un soi de descompunere negativă, acest gen de critică mi se pare mult mai prețios. Chiar dacă produce nervozitate și anxietate, e un gest pe care criticul trebuie să-l facă, pentru că îl ajută în primul rând pe artist. Pudibonderiile ar trebui lăsate la o parte în momentul în care te expui public, trebuie să-ți asumi toate castanele fierbinți pe care le vei primi din toate părțile.

Ce alți critici apreciezi, înafară de Erwin Kessler?

Mai sunt și alții, însă Erwin e etalonul, pentru că sunt foarte puțini care și-ar asuma acest fel de a face critică. Asta nu înseamnă că sunt de acord cu tot ce zice el. Avem și discuții destul de furtunoase în jurul unor idei, exagerează de multe ori, generalizează nejustificat, dar cu toate acestea rămâne un etalon.

Eu însă mi-am promis cândva că nu voi mai face niciodată expoziții de grup, poate doar dacă grupul așa se justifică, lucrând împreună, în tandem ș.a.m.d. Moda asta corporatistă, în care curatorul are o idee din top ten-ul stereotipurilor political corectness-ului și folosește lucrările artiștilor pentru a și-o justifica, mi se pare deplasată.

Dar ăsta e conceptul de curatoriat promovat de Groys…

Da, știu, nu-mi place. Nu halesc aceste lucruri…

Înțeleg că agreezi celălalt tip de curatoriat, al colaborării strânse și de durată dintre artist și curatorul său.

Da, și mi-am dat seama de asta când am fost la Paris acum vreo 4 ani. Voiam să merg să văd La Palais de Tokyo, iar Musée de la Ville de Paris e chiar vizavi. Iar eu în loc să intru în Palais de Tokyo & funky shit am intrat în Musée de la Ville de Paris și am nimerit o retrospectivă André Derain. Eu știam despre Derain că e fovist, asta știam. Dar aici era expusă toată fraza, de la început până la sfârșit. A și trăit destul de mult, vreo 80 de ani și ceva. Parcurgeam cameră cu cameră și observam că era un pictor foarte talentat, însă tot timpul a fost un soi de second best artist. Când era Matisse în vogă, picta ca Matisse, cu lux, calm și voluptate, dar nu chiar ca Matisse. Când a venit Braque, Picasso și cubismul, picta ca Braque, dar nu chiar ca Braque, după aceea a venit expresionismul, picta și el destul de expresionist, dar nu chiar ca ei. Vedeai istoria artei moderne în opera unui om și felul cum a reacționat acesta la ea în timp. El accesa istoria și nu pe sine. Pe la 40-50 de ani a ajuns la o formulă proprie, cu siluete, culoare … drăguț. În ultima cameră, cu un an înainte să moară, erau patru lucrări. Mi-au căzut dinții din gură. Tablouri colorate, joie de vivre și tache fine, iar în mijloc o arsură neagră, un soi de bateau noir exploziv. Atunci a fost momentul în care m-am întrebat ce fac eu, ca promotor al artei, ca „vierme pe salată”, cum îmi spune Gorzo, ce fac? Expun anumite cuvinte din totalitatea unei fraze, mai și impun frazei un ritm de vodevil. Ce mai faceți, domnule artist? Ați făcut ceva nou? În aceeași ordine de idei, să nu uităm că prima expoziţie personală a lui Brâncuși a avut loc când acesta avea 39 de ani. Așa mi-am propus să o las mai moale, adică atunci când voi expune un artist, să fie unul singur, nu un grup, și cu privirea întoarsă spre experiența lui artistică. Şi mai rar şi doar dacă se justifică.

Asta este deja o viziune curatorială, nu mai ține de atribuțiile galeristului.

Păi, uite-te în jur (arată înspre o parte din colecția de pictură a Galeriei H’art), trăiesc ca Tutankamon… Eu sunt principalul lor auditor.

Dar cum vezi atunci curatoriatul care se practică la ora actuală în România?

Nu prea cred în el.

Într-adevăr, plutește o mare ceață conceptuală…

Eu l-aș desființa înainte să vorbim despre el. Curatoriatul trebuie desființat și luat de la capăt, oamenii să aibă timp să se gândească mai bine, de ce fac anumite gesturi, de ce se adună oamenii, la ce folosește acea adunătură, dacă nu cumva e un act de vanitate faptul că ai o idee, care nici măcar nu-i așa nouă și care să îți conferă dreptul de a folosi atâtea lucrări în favoarea ideii tale. Oricât ar fi de coerentă și de construită în sensul unui manifest, ca în perioada avangardei, arta propriu-zisă o va depăşi cu graţie.

Într-adevăr, de foarte mult ori, o expoziție de avangardă funcționa ca pretext pentru a lansa un nou manifest.

Acum însă, trăim în postavangardă, totul e la liber. Iar acest lucru te obligă la un anumit tip de onestitate. Ce efecte mai are arta? Mai are vreun efect sau e o extensie a mobilierului? Eu nu doresc sub nici o formă să fie o extensie a mobilierul și îmi caut arta care nu se comportă ca atare.

Ok, toate aceste critici construite până acum, atât la adresa criticii însăși, cât și la adresa curatoriatului, cred că ar trebui împachetate frumușel și trimise pe adresa învățământului.

Trebuie schimbat ceva și acolo. Eu aș începe cu introducerea în curricula școlară a unui curs de istoria și teoria artei. Este inadmisibil ca cei din clasa a XII-a să nu știe nimic despre lumea vizuală, în condițiile în care trăim într-o lume din ce în ce mai vizuală. Este absolut intolerabil. Este ca și cum am pregăti în continuare niște oameni pentru o societate aflată încă în perioada revoluției industriale.

Da, acesta e unul din paradoxurile vremurilor de azi, că deși trăim într-un imperiu al imaginii și al comunicării, suntem de un analfabetism vizual cras.

Pe de altă parte, există și un avantaj ce decurge din asta. O societate proaspătă vizual și cultural poate inova, păstrându-și totodată patina de periferie kitsch, de unde se pescuiesc, de regulă, inovații pentru zona canonului frumosului. Să luăm exemplul Franței, da, în care estetismul a ajuns până la vitrina băcanului, nimic nu mai scârțâie, totul e coerent, frumos, așezat. Iar o astfel de situație ajunge inevitabil la înțepenire. Cred că acesta e unul dintre motivele pentru care francezii fac import de magrebieni, Jean Paul Gautier i-a spălat pe creier pe toți. Urâtul și periferia sunt două fenomene extrem de importante. De-acolo poți spera să pescuiești inovațiile. Dar acesta nu e un procedeu nou, el a început odată cu modernitatea și cu redescoperirea artei primitive. Avangardiștii francezi își căutau inovațiile nu în Franța, nu mai exista nimic proaspăt la vremea aceea, ci în artefactele africane  lucruri ce erau făcute intuitiv. Brâncuși, avînd acces la primitivismul folcloric românesc, venea cu ele de-acasă. Până la urmă, ei căutau prospețimea artefactului creat pentru a fi utilizat ca şi arta. Noi am inventat un gen de utilizare foarte ciudat. Uitaţi-vă la o pânză atârnată pe un perete pe care o numim „tablou”. Cu asemenea obiect nu poţi face nimic util în casă. Şi totuşi, lucrurile astea țin de o viziune de salon și de o utilizare burgheză, pe care nu o mai putem dezinventa într-un oraș. Suntem iremediabil burghezi, stăm în cur și ne uităm pe pereți. Aşa utilizăm noi arta.

Cum trebuie să fie un artist și lucrările lui ca să îl alegi și să îl expui? Zic alegere, gândindu-mă și la gestul duchampian de a alege ceva gata făcut pentru a-i schimba statutul.

Eu când văd, știu. Îl simt imediat. După care urmează criteriile.

Așadar, dacă vin la H’art cu un artist, pe care eu, în calitate de critic, îl consider valoros, și îți aduc și o lista de argumente naționale și internaționale, nu am nici o șansă să te conving decât dacă îți va spune și ție ceva acel artist?

Nu, trebuie să stau eu de vorbă cu el, să beau cu el, să ne mai împrietenim, să ne spunem niște lucruri, așa, de la obraz, după aia vedem… Altfel spus, totul se întâmplă fără intermediar. Bun, mi-l aduci, însă după aia trebuie să stau eu de vorbă cu el.

Mergi la muzeu?

O, da.

Le ce muzeu? Dă-mi un top 5.

European?

Nu, românesc.

Mda, nasol. Primul ar fi Muzeul Național al Țăranului Român. Numărul doi, Muzeul Grădinii Botanice din Cluj. Este ceva extraordinar, e în sine o instalație. După aceea, Muzeul Zambaccian. E muzeul unui colecționar, iar acest lucru se simte în fiecare colțișor. Îmi place foarte mult și Muzeul Militar, un muzeu foarte simpatic. Bine, fie, și Muzeul Național de Artă Contemporană, deși e impropriu să-i spunem muzeu, e mai degrabă o kunsthalle. Când va avea o expoziție permanentă, îi vom spune muzeu.

Bine, din câte știu se găsise la un moment dat formula expoziției permanente în depozit.

Dar aia era aproape o antiexpoziție.

Antiexpoziție, dar totuși expoziție, însă care nu este publică.

Expoziția aia vroia să spună, de fapt, următorul lucru: nu avem o expoziție demnă de a fi numită expoziție permanentă.

Iar tu vii și adaogi: bun, deci nu aveți ce să vă legitimeze ca muzeu…

Păi, cam da. Deși, dacă mă gândesc mai bine, ei ar avea cu ce să facă o expoziție permanentă. Chiar ar putea construi așa ceva, numai că va fi o selecție care inevitabil va crea mari controverse.

Dar acesta e un lucru ideal pentru un muzeu, să mai creeze controverse.

Da, unii, vor fi lăsați pe-afară, dar probabil că cei de la muzeu nu sunt încă dispuși să-și asume acest tip de discurs.

Da, am remarcat și eu că au fost puține momente când MNAC și-a asumat o judecată estetică. Cel mai recent pe care mi-l amintesc, sigurul în nu mai știu câți ani, a fost momentul expunerii filmelor lui Alexandru Solomon, când MNAC și-a asumat o judecată de valoare. Prin acea expoziție afirma: eu, MNAC, consider că Alexandru Solomon este un artist contemporan și că filmele lui Alexandru Solomon sunt artă video. De-aici încolo poate începe o discuție serioasă, însă până aici muzeul s-a achitat de îndatorirea lui publică, adică a expus, educat, cercetat și recreat. Eu aș aștepta de la MNAC numai gesturi din astea.

Ar trebui să aibă curajul unei anumite selecții. Au spațiu, au lucrări, mai lipsește lobby-ul. Poate că în viitor se va și întâmpla lucrul acesta, până atunci însă are comportament de kunsthalle. O bună bucată de vreme am fost un partizan al MNAC-ului. Îmi amintesc că prin 2003, dacă vroiai să discuţi despre artă contemporană trebuia să începi cu un compendiu istoriografic, iar asta îmi consuma multă energie. Când a apărut muzeul, am început să îndrept oamenii către el, era un reper instituţional.

Ce citești?

Acum recitesc Madame Bovary. Gustave Flaubert este un summum de eleganță, o eleganță care avea o anumită prospețime și care se justifica. Are prospeţime şi acum. Înainte am citit Viktor Pelevin. Sunt destul de eclectic.

Mulțumesc!

Interviu publicat în revista „BeWhere!”, nr. 9 / 2012

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s