N.V. Gogol, „Scrisori…”. Confesiunile unui autor


A.I. Ivanov-Goluboi, „Pereprava N.V. Gogolea cerez Dnepr” [„Trecerea lui N.V. Gogol peste Nipru”] (1845).

A.I. Ivanov-Goluboi, „Pereprava N.V. Gogolea cerez Dnepr” [„Trecerea lui N.V. Gogol peste Nipru”] (1845).

Publicată pentru prima dată în volumul Socineniea N.V. Gogolea, naidennîie posle evo smerti [Scrierile lui N.V. Gogol, descoperite după moartea sa], Moscova, 1855. Titlul a fost dat de către S.P. Șevîrev. În această scriere, Gogol intenționa să dea un răspuns criticilor aduse Paginilor alese . Gogol voia să publice aceste comentarii într-o broșură care să apară concomitent cu noua ediție completată și revizuită a cărții. S.T. Aksakov, citind în manuscris Avtorskaiea ispovedi [Confesiunile unui autor], îi scria lui S.P. Șevîrev pe 19 noiembrie 1852: „Se referă la mine în mod direct. Pînă la urmă, am descoperit acolo un răspuns satisfăcător pentru fiecare cuvînt din scrisorile mele pline de reproșuri.” (S.T. Aksakov, Soci. [Scrieri], 1895). Gogol s-a referit, bineînțeles, nu numai la Aksakov, dar și la ceilalți adversari, dar în primul rînd la V.G. Belinskii.

***

Cu toții sîntem de acord că nici o altă carte pînă acum n-a generat atîtea interpretări variate cum a făcut-o Pagini alese din corespondența cu prietenii. Iar ce e mai uimitor, lucru care nu s-a mai pomenit, poate, în nici o altă literatură pînă acum, obiectul interpretărilor și al criticilor n-a fost cartea, ci autorul. Dubios și neîncrezător, a fost întors pe toate părțile orice cuvințel și fiecare, unul mai anapoda decît altul, s-a grăbit să indice locul din care s-a născut acel cuvințel. Pe trupul viu al unui om încă în viață s-a desfășurat acea înspăimîntătoare anatomie, care-l umple de sudori reci pînă și pe cel mai tare de înger. Cu toate acestea, concluziile și observațiile n-au fost atît de ofensatoare și de frapante pentru un om mărinimos și onest, ci întărindu-mă atît cît mi-au permis puterile, m-am hotărît să îndur totul și să mă folosesc de-această întîmplare ca de un semn venit de sus – să mă scrutez, adică, mai atent și mai cu rigoare. Niciodată mai înainte n-am nesocotit sfaturile, părerile, dezaprobările și reproșurile, convingîndu-mă tot mai mult că fie și numai dacă voi nimici în mine acele strune delicate, capabile de a se tulbura și-nfuria, și mă voi aduce-n starea de a-i asculta pe toți în liniște, atunci voi reuși să aud acea voce de mijloc ce reiese numai atunci cînd reușești să amesteci toate vocile și să deosebești extremele ambelor părți, – într-un cuvînt, acea voce intermediară necunoscută de nimeni, pe care nu în zadar o mai numim glasul poporului și glasul lui Dumnezeu. Însă de data aceasta, chiar dacă multe reproșuri au fost cu folos pentru sufletul meu, eu n-am auzit vocea de mijloc, n-aș putea să spun cum s-a încheiat toată povestea și nici ce-ar trebuit considerată cartea asta a mea. La final, am deosebit trei păreri diferite: prima, cartea e creația unui om de o îngîmfare nemaiîntîlnită, ce se crede mai presus decît toți cititorii săi, că el se bucură de atenția întregii Rusii și că poate să transforme întreaga societate; a doua, cartea e creația unui om bun, dar care a dat de bine și a căzut în ispită, căruia i s-a urcat la cap de atîta laudă, de la desfătarea sinelui în fața atîtor calități mărețe și care, în consecință, s-a împiedicat și s-a încurcat; a treia, cartea e creația unui creștin care privește fiecare lucru din punctul de vedere al credinței și care-l așează pe fiecare-n parte la locul ce-i revine de drept. De partea tuturor acestor păreri diferite se află niște oameni destul de inteligenți și de civilizați, dar și niște creștini destul de credincioși. Mai trebuie spus că nici una din aceste păreri, fiind corectă în parte, nu poate nicidecum să fie corectă în întregime. Cel mai corect ar fi fost ca această carte să fie numită oglinda fidelă a omului în general. În ea se găsesc toate cîte sînt în fiece om: înainte de toate, dorința binelui, cea care a făcut posibilă cartea și care viețuiește în fiece om, dacă a înțeles ce este binele; detractarea aprinsă a defectelor sale și, alături de ele, o părere mai bună despre calitățile lui; dorința aprigă de a se învăța pe sine și totodată convingerea că-i poate învăța multe și pe ceilalți; smerenie alături de mîndrie și, poate, împreună cu mîndria smereniei; mustrările celorlalți acolo unde a călcat strîmb, iar pentru asta fiind demn de și mai multe mustrări. Într-un cuvînt, ceea ce se găsește în fiecare om, cu deosebirea că aici s-au îngrămădit toate premizele și buna-cuviință, iar tot ce zace în interiorul omului a ieșit la suprafață; dar și cu deosebirea că toate au izbucnit atît de zgomotos și de turbulent ca dintr-un scriitor în al cărui suflet tot ce există se vrea scos la lumină; în schimb, le-a sărit tuturor în ochi cum unui om i s-a făcut parte cu mai multe mijloace decît celorlalți oameni. Pe scurt, cartea asta poate sluji drept dovadă a marelui adevăr din cuvintele apostolului Pavel, care a spus că-n fiece om e o minciună[1].

Dar la concluzia asta, poate cea mai întemeiată dintre toate, n-a ajuns nimeni, pentru că tonul solemn al cărții și stilul ei neobișnuit i-au lovit, mai mult sau mai puțin, pe toți și n-au îndreptat pe nimeni către punctul de vedere cuvenit. Scriind-o sub apăsarea fricii că voi muri, ce m-a urmărit tot timpul cît am fost bolnav, chiar și atunci cînd mă aflam departe de pericol, am abordat încetul cu încetul un stil nefiresc și care nu poate merge la sufletul unui om încă în viață. De teamă că nu voi mai apuca să termin scrierea aceea a mea, care mi-a ocupat gîndurile fără întrerupere timp de zece ani[2], am comis imprudența de a spune dinainte ceea ce ar fi trebuit să-mi verse-n față eroii inventați de mine în acea povestire scriitoricească. Iar asta s-a transformat într-o predică deplasată, care suna ciudat pe buzele unui scriitor, în care există anumite locuri mistice bizare ce nu se leagă în nici un fel de restul scrierilor sale. În sfîrșit, mai e și stilul foarte diferit al fiecărei scrisori în parte, scrise pentru oameni cu însușiri și caracter felurit și în diverse perioade ale stării mele sufletești. Unele au fost scrise într-o vreme cînd eu, învățîndu-mă cu mustrările și cerîndu-mi-le chiar de la ceilalți, am găsit de cuviință că trebuie să le atribui și altora; altele au fost scrise în vremea cînd am început să înțeleg că mustrările trebuiesc ținute pentru sine, iar în discuțiile cu ceilalți, să mă folosesc numai și numai de iubirea frățească. De-aici delicatețea și tăria care se amestecă în unul și același cuvînt. Mai e apoi și nepublicarea acelor numeroase articole[3] care ar fi trebuit să intre în carte cu scopul de a lămuri și de a închega multe între ele. În sfîrșit, e vorba și despre propria mea obtuzitate și neputință de a mă exprima – trăsături ale unui scriitor neorganizat pe deplin – iar toate acestea au făcut posibile bulversarea cititorilor și producerea multitudinii de concluzii și judecăți nelalocul lor. Au căutat mîndria în acele cuvinte care-au fost scrise cu înfocare din motive aflate, poate, la polul opus; iar acolo unde, într-adevăr, exista mîndrie, ei n-au observat-o. Au văzut depreciere acolo unde nu exista, de fapt, nici o depreciere. Iar ce e mai important: n-au fost nici doi oameni care să coincidă în păreri, atunci cînd venea vorba să analizeze cartea pe părți, ceea ce a oferit, pe bună dreptate, ocazia unora de a observa că în interpretările lor despre cartea mea fiecare vorbea mai mult despre sine decît despre mine sau despre această carte. Se-nțelege că vinovat de toate sînt eu. Și de aceea, pentru toate atacurile la adresa moravurilor mele, oricît de jignitoare ar fi ele pentru un om, însă din care încă nu a pierit noblețea, eu nu am dreptul să ocolesc pe nimeni.

Fac în treacăt o observație-două în legătură cu ceea ce nu ține de calitățile mele morale. Am rămas mut de uimire atunci cînd oameni inteligenți au început să-mi facă șicane în jurul unor cuvinte clare și cînd, zăbovind asupra a două-trei dintre ele, au început să tragă niște concluzii ce se aflau la antipodul întregului spirit al scrierii. Din două-trei cuvinte rostite cutărui moșier, ai cărui țărani sînt cu toții plugari, copleșiți anu-mprejur de muncă, să tragă el concluzia că aș complota împotriva civilizării norodului – ăsta mi s-a părut un lucru foarte bizar, cu atît mai mult cu cît eu însumi n-am făcut altceva jumătate de viață, decît să stau și să meditez cum să scriu o carte cu adevărat folositoare pentru poporul simplu, dar m-am oprit la timp, simțind că trebuie să fii foarte inteligent ca să-nțelegi ce trebuie să-i dai poporului întîi și-ntîi de toate. Și cum deocamdată nu există astfel de cărți inteligente, mi s-a părut că rostirea orală a părinților Bisericii e mai folositoare și mai trebuincioasă pentru un mujic decît tot ce i-ar putea spune confratele nostru scriitorul. De cînd mă țin minte, am fost întotdeauna de partea civilizării poporului, dar am crezut că înainte de civilizarea poporului propriu-zis, e necesară civilizarea celor care au cele mai apropiate legături cu poporul și din cauza cărora poporul suferă adeseori. Mi s-a părut, în sfîrșit, că nu plugarii sînt cei care au nevoie de cea mai mare atenție, ci pătura aceea îngustă, tot mai prosperă în ultima vreme, care s-a ridicat din mijlocul plugarilor, care ocupă diferite funcții mărunte și care, neavînd nici un pic de moralitate, trecînd peste știința lor sumară de carte, periclitează totul numai ca s-o ducă bine pe spinarea săracilor. Anume pentru această pătură mi s-au părut trebuincioase cărțile unor scriitori inteligenți care, înțelegîndu-le îndatorirea foarte bine, ar fi putut să le-o explice și lor. Cît privește plugarul nostru, el mi s-a părut întotdeauna mult mai moral decît ceilalți și mai puțin avînd atîta nevoie de povețele scriitorului. Dar nu mai puțin bizar a fost atunci cînd dintr-un fragment al cărții mele, în care spun că și criticile îndreptate împotriva mea au multă dreptate, au tras concluzia că aș refuza toate calitățile scrierilor mele și că nu aș fi de acord cu acei critici care au vorbit în folosul meu[4]. Îmi amintesc foarte bine și n-am uitat deloc cum pornind de la cîteva calități descoperite-n scrierile mele au apărut la noi și cîțiva critici foarte buni[5], care vor dăinui ca niște-adevărate monumente ale iubirii pentru artă și care-au înălțat sub ochii tuturor semnificația creației poetice. Nu mi-e chiar așa de la-ndemînă să vorbesc eu despre propriile-mi calități. De ce aș vorbi? Despre neajunsurile mele literare am tot vorbit, pentru că așa s-a impus în contextul chestiunii psihologice, care e, de fapt, subiectul principal al întregii mele cărții. Cum aș putea să evit aceste lucruri?! Nu mai puțin bizar a fost ca din faptul că am scos în evidență elementele noastre rusești să se tragă concluzia că aș refuza necesitatea civilizării noastre europene și că aș considera inutil pentru un rus întregul drum anevoios parcurs întru desăvîrșirea umanității. Și-atunci, dar și acum, consider că cetățeanul rus trebuie să cunoască treburile Europei. Dar am fost convins dintotdeauna că dacă, în toată această goană de cunoaștere avidă a străinilor, vom scăpa din vedere rădăcinile noastre rusești, atunci cunoașterea lor nu ne va face bine, mai mult ne va încurca, ne va bulversa și ne va împrăștia gîndurile, în loc să ni le adune și să ni le întețească. Și-atunci, dar și acum, sînt convins că trebuie să ne cunoaștem în profunzime firea noastră rusă, căci numai cu ajutorul acestei cunoașteri putem înțelege ce-ar trebui să împrumutăm de la Europa, care n-o să vină niciodată să ne spună lucrurile astea de la sine. Am crezut dintotdeauna că înainte de a introduce ceva nou, trebuie să cunoaștem ce e vechi, și nu oarecum, ci de la rădăcină; altfel nici cea mai binefăcătoare descoperire științifică nu va avea sorți de izbîndă. De aceea am și vorbit în cea mai mare parte despre cele vechi.

Într-un cuvînt, toate aceste concluzii unilaterale produse de niște oameni inteligenți, iar pe deasupra, niște oameni pe care n-aș fi îndrăznit vreodată să-i consider unilaterali, toate aceste noduri în papura cuvintelor, și nu în cea a ideilor și a spiritului scrierii, îmi arată că nici unul n-a fost împăcat cu sine atunci cînd mi-a citit cartea; că încă dinainte să apară la lumină, s-au creat niște așteptări și fiecare a privit-o în funcție de perspectiva pregătită dinainte, zăbovind numai acolo unde-și simțea convingerile întărite sau amenințate și trecînd fluierînd pe lîngă tot ce putea să-i clatine aceste convingeri și să-l liniștească pe cititor. Puterea acestei iritări ciudate a fost atît de mare încît a zdruncinat pînă și buna-cuviință, care încă se mai nutrea față de un scriitor sau altul. Aproape c-au ajuns să-i spună-n față autorului că și-a ieșit din minți, începînd să-i prescrie rețete medicale pentru dereglări mintale. Nu pot ascunde nici faptul că am fost dezamăgit și mai mult atunci cînd niște oameni, inteligenți și ei, dar nedereglați ca mine, au proclamat în scris că-n cartea mea nu e nimic nou, iar ce e nou e minciună, nicidecum adevăr. Asta mi s-a părut a fi o cruzime. Oricum ar fi, în ea se află confesiunile mele; în ea s-a revărsat sufletul și inima mea. Mai rămîne să fiu defăimat public, ca o persoană căreia nu trebuia să-i fie încredințat nimic. Eu pot să greșesc, pot să mă rătăcesc, la fel ca orice om, pot spune minciuni în sensul în care tot omul e o minciună; dar să numești tot ce a izvorît din sufletul și din inima mea o minciună – asta e crud. Asta-i o nedreptate, așa cum nedreptate e să afirmi că-n cartea mea nu s-ar afla nimic nou. Spovedania unui om care a petrecut cîțiva ani buni din viață în lăuntrul său, care s-a educat pe sine așa cum educi un învățăcel, dorind să compenseze cele pierdute în tinerețe măcar și pentru o vreme și care pe deasupra nici nu prea seamănă cu toți ceilalți, avînd cîteva însușiri care-i aparțin numai lui – spovedania unui astfel de om nu poate să nu prezinte măcar ceva nou. Oricum ar fi, într-o asemenea chestiune, în care e amestecată rînduiala sufletului, nu se cuvine a impune cu hotărîre un verdict. Aici pînă și cel mai înțelept dintre înțelepții sufletului va sta să chibzuiască de mai multe ori. În cele sufletești e greu să judeci pînă și un om simplu. Sînt unele lucruri care nu mai țin de puterea gîndului rece, oricît de înțelept ar fi cel care naște acel gînd, și care se-nțeleg numai în momentele acelea interioare cînd însuși sufletul nostru se-apleacă înspre spovedanie, către sine, către judecarea propriei ființe, și nu a celorlalți. Altfel spus, în hotărîrea aceea prin care-a fost rostit verdictul mi s-a părut că văd o prea mare încredere în sine a celui care judeca – în inteligența și-n superioritatea punctelor sale de vedere. Dar eu nu spun toate astea aici ca să dojenesc pe careva, ci ca să arăt cum sîntem foarte aproape, la fiecare pas, de a cădea în același neajuns pentru care tocmai ce ne-am dojenit fratele; să arăt cum, mustrîndu-l pe celălalt pentru marea lui încredere în sine, în cuvintele prin care rostim acea mustrare nu facem decît să ne arătăm propria noastră încredere-n noi; cum, mustrîndu-l pe celălalt pentru lipsa lui de-ngăduință, devenim dintr-odată sîcîitori și neîngăduitori. Mai demn rămîne acela care la urmă găsește curajul de-a o recunoaște și de-a nu se rușina, de-a recunoaște în fața întregii lumi că a greșit. Dar ajunge. De fapt, am deschis gura nu ca să mă apăr de propriile-mi laturi vicioase. Nu, eu mă simt obligat să răspund la acea întrebare adresată aproape unanim din partea tuturor cititorilor scrierilor mele anterioare, – întrebarea: de ce-am abandonat acel gen și acea specie pe care le-am consolidat prin scrierile în care eram stăpîn și am îmbrățișat altele, străine mie?

Ca să răspund la această întrebare, am decis să istorisesc întreaga mea poveste de autor, cît mai sincer și mai scurt, ca să-i ofer ocazia fiecăruia-n parte să mă judece pe bună dreptate, ca să vadă tot cititorul dac-am schimbat eu sau nu domeniul meu, dac-am făcut-o eu pe deșteptul, dorind să-mi confer o altă direcție, sau și-n destinul meu, la fel ca în toate cele cîte există, trebuie să vedem amestecul Celui Care orînduiește lumea nu întotdeauna așa cum ne-am dori și pe Care-i e foarte greu omului să-l înfrunte[6]. Poate că această povestire plină de sinceritate va lămuri măcar o parte din ceea ce părea a fi o ghicitoare de nelămurit pentru mulți în cartea mea nu demult apărută. Dacă s-ar întîmpla astfel, aș fi cu adevărat bucuros, pentru că m-a istovit cumplit toată istoria asta ciudată și nu mi-e deloc ușor să țin piept acestui puhoi de confuzii.

Încă n-aș putea spune cu tărie dacă domeniul scriitoricesc e și domeniul meu. Tot ce știu este că-n acei ani, cînd începeam să mă gîndesc la viitorul meu (iar să mă gîndesc la viitor am început de foarte timpuriu, într-o perioadă cînd toți cei de-un leat cu mine încă mai trăgeau la joacă), gîndul de-a fi scriitor nu mi-a trecut niciodată prin minte, chiar dacă am crezut dintotdeauna că voi ajunge un om faimos, că mă așteaptă orizonturi vaste și că voi înfăptui ceva și pentru binele nostru comun. Credeam sincer că voi acumula multe merite, iar asta-mi va aduce o funcție-n stat. De-aici și dorința mea de-a sluji, care-n tinerețe era foarte puternică. Ea s-a aflat în permanență în capul meu, înainte de toate preocupările mele. Primele mele experiențe, primele încercări în ale scrisului, la care s-au adăugat obișnuințele deprinse de mine în ultimii ani de școală, au fost aproape toate în genul comic. Nici eu, dar nici camarazii mei, care se exersau odată cu mine în ale scrisului, nu ne-am gîndit că o să ajung eu vreodată un scriitor comic și satiric, chiar dacă, lăsînd la o parte caracterul meu melancolic în fața naturii, adesea-mi dădea ghes dorința de-a glumi chiar și cu riscul de a-i plictisi pe ceilalți cu glumele mele[7], chiar dacă în observațiile mele timpurii despre oameni putea fi descoperită capacitatea de a identifica acele particularități care scăpau atenției celorlalți oameni, celor mai răsăriți, precum și celor mai împuținați la minte. Spuneau că aș fi capabil nu doar să imit un om, ci să-l și ghicesc, adică să ghicesc ce-ar spune el în cutare sau cutare întîmplare, reținînd însăși firea și modelul gîndurilor și al limbii. Însă toate acestea nu s-au mai transpus pe hîrtie, dar nici nu m-am gîndit ce-o să fac eu cu ele în timp.

Motivul acelei veselii, care s-a observat în primele mele scrieri ieșite de sub tipar, se reducea la o anume nevoie sufletească. Aveam adesea atacuri de neliniște, pe care nu mi le puteam explica, dar care izvorau, poate, din firea mea bolnăvicioasă. Și ca să mă mai distrez, am inventat pentru mine tot ce putea fi mai amuzant. Inventam chipuri și caractere completamente hazlii, le puneam voit în cele mai caraghioase situații, fără să-mi pese dacă are cineva de tras vreun folos din asta sau nu. Tinerețea, cînd în minte nu-ți vine nici o întrebare, mă împingea de la spate. Iată așadar cum au apărut primele mele creații, care-i făceau pe unii să rîdă la fel de nesocotit și de inconștient ca și pe mine, iar pe alții să-i aducă la neputința de a-nțelege cum de-au putut trece asemenea prostii prin capul unui om inteligent. Cu anii, poate că necesitatea asta de a mă amuza pe mine și veselia ar fi dispărut, însă odată cu ea s-ar fi dus și scrisul meu. Dar Pușkin m-a obligat să iau treaba asta mult mai în serios. Mă tot îndemna de ceva vreme să mă apuc de-o scriere ceva mai mare, iar într-o bună zi, după ce terminasem să-i citesc o mică descriere dintr-o scenă nu prea-ntinsă, dar care, cu toate acestea, l-a uimit mai mult decît tot ce-i citisem pînă atunci, el mi-a spus: „Cum de se poate ca avînd capacitatea asta de a ghici omul și de a-l face s-arate viu, prin doar cîteva tușe de creion, să nu te-apuci de o scriere mai mare?! E pur și simplu un mare păcat!”. În urma acestor discuții a-nceput să-mi amintească de slaba mea constituție, de suferințele mele, ce-mi pot curma viața de foarte devreme; mi l-a adus drept exemplu pe Cervantes care a scris cîteva povestioare foarte bune și interesante, dar care dacă nu se-apuca de Don Quijote al său, n-ar fi ocupat niciodată acel loc pe care îl are acum printre marii scriitori, iar la sfîrșit mi-a dăruit chiar subiectul său, din care voise să facă ceva în genul unui poem și pe care, după spusele lui, nu l-ar fi dăruit nimănui altcuiva. Acesta era subiectul Sufletelor moarte. (Ideea Revizorului îi aparține tot lui.) De data aceasta am căzut și eu pe gînduri, ceva mai serios, cu atît mai mult cu cît am început să mă apropii de anii aceia cînd vine de la sine cîte o întrebare pentru fiecare pas în viață: de ce și pentru ce îl faci? Am observat că-n scrierile mele rîd degeaba, de-aiurea, fără să știu cu ce motiv. Iar asta, se-nțelege, a avut o influență uluitoare asupra mea. Prin rîs, care niciodată pînă acum nu apăruse-n mine cu o astfel de forță, cititorul auzea tristețea. Eu însumi am simțit că rîsu-mi nu mai e același care fuse altădată, că-n scrierile mele nu mai pot fi cel care-am fost pînă acum și că însăși nevoia de a mă distra cu scenete nevinovate, iresponsabile, s-a stins odată cu anii de tinerețe. După Revizorul am simțit, mai mult ca niciodată, necesitatea unei scrieri depline, în care să nu existe nimic de care să se poată rîde. Pușkin a găsit că subiectul Sufletelor moarte mi se potrivește, pentru că-mi oferea libertatea deplină de a călători împreună cu eroii mei de-a lungul și de-a latul Rusiei și de a descoperi multitudinea și diversitatea caracterelor lor. Și a trebuit să-ncep să scriu fără a-mi planifica situațiile, fără să-mi definesc cu limpezime ceea ce trebuia să fie un erou. Mă gîndeam pur și simplu că un proiect amuzant cum e acesta, de-ndeplinirea căruia se va ocupa chiar Cicikov, mă va ghida singur înspre diversitatea chipurilor și a caracterelor; că odată născută în mine, dorința de a rîde va da naștere multor apariții amuzante, pe care mă gîndeam să le amestec cu acelea mai emoționante. Dar la fiecare pas mă-mpiedicam de-ntrebările: de ce?, la ce bun?, ce-ar trebui să sugereze cutare caracter? Să te-ntrebi: ce trebuie să faci atunci cînd apar asemenea întrebări? Să le izgonești? Am încercat, dar întrebările nu mă slăbeau. Nesimțind nici o asemănare existențială în cutare sau cutare erou, n-am putut să mai simt nici iubirea pentru creația lui. Dimpotrivă, am simțit ceva în genul respingerii: totul îmi ieșea încordat, forțat, pînă și obiectul rîsului meu devenea demn de plîns.

Vedeam clar că nu mai pot scrie fără un plan bine conturat de la bun început, că trebuie mai întîi să-mi explic mie scopul acestei scrieri, utilitatea existențială și necesitatea ei, după care însuși autorul s-ar fi aprins de-o iubire adevărată și puternică pentru munca sa, care va descrie totul atît de viu și fără de care truda lui nu va porni din loc. Într-un cuvînt, autorul să vadă și să creadă că-n timp ce-și creează lucrarea, el îndeplinește acea îndatorire pentru care a fost adus pe pămînt, pentru care i-au fost date puterile și însușirile și că, îndeplinind-o, el slujește în același timp statul din care face parte, ca atunci cînd s-ar afla într-o funcție de stat reală. Gîndul funcției nu m-a părăsit niciodată. Înainte de a trece-n tabăra scriitorilor, am schimbat multe locuri și funcții diferite, ca să-mi pot da seama către care am mai multă aplecare; dar n-am fost mulțumit nici de funcție, nici de mine, nici de cei care-au fost puși în preajma mea. Nu știam pe-atunci cît de multe-mi lipseau, ca să pot sluji așa cum îmi doream. Nu știam pe-atunci că pentru asta e nevoie să pui frîu în tine tuturor strunelor delicate-ale mîndriei și iubirii de sine, să nu uiți nici o clipă că ocupi acel post nu de dragul fericirii proprii, ci pentru fericirea multora dintre aceia care vor fi nefericiți dacă un om cumsecade îi va lăsa baltă, că e nevoie să uiți de toate supărările personale. Încă nu știam pe-atunci că acela care-și dorește să slujească Rusia cu adevărat și cinstit trebuie să-i poarte multă iubire, o iubire ce-ar înghiți toate celelalte simțuri, – că trebuie să poarte multă iubire față de om în general și să devină un creștin adevărat, în sensul deplin al acestui cuvînt. De aceea-mi pare limpede acum că, neavînd acestea toate-n suflet, n-am putut sluji așa cum mi-am dorit, chiar dacă ardeam de-a dreptul de dorința de-a sluji cinstit. Așadar, de-ndată ce-am simțit că prin scris voi putea sluji la fel cum aș sluji într-o funcție de stat, am părăsit totul: și obligațiile mele anterioare, și Petersburgul, și cercul oamenilor apropiați, pînă și Rusia, pentru ca de la depărtare și-n izolare totală să stau și să chibzuiesc cum să fac asta, cum să-mi alcătuiesc creația astfel încît ea să arate că am fost cetățeanul pămîntului meu și că am dorit să-i fiu de folos. Și cu cît chibzuiam mai mult la scrierea mea, cu atît mai mult simțeam că ea poate fi de folos. Cu cît chibzuiam mai mult la scrierea mea, cu atît mai mult înțelegeam că nu trebuie să-mi aleg caracterele la întîmplare, așa cum mi se dezvăluie ele, ci să le găsesc pe acelea asupra cărora s-au întipărit mai adînc și mai transparent însușirile noastre autentic rusești. Am dorit să arăt în scrierile mele cu precădere acele însușiri înalte ale firii noastre rusești, care nici pînă astăzi nu sînt prețuite cu dreaptă măsură, și însușirile josnice, care n-au fost ridiculizate și înfrînte pînă la capăt de către toată lumea. Am vrut să antologhez acolo numai aparițiile psihologice cele mai pronunțate, să ordonez toate acele observații sumare pe care le-am făcut mai demult asupra omului, dar pe care nu le-am încredințat pînă acum filei scrise, simțindu-i imaturitatea, și care, fiind scrise autentic, ar fi putut aduce dezlegarea multor enigme din viața noastră – într-un cuvînt, am vrut ca la citirea scrierilor mele, să apară-ntreg omul rus, în toată diversitatea bogățiilor și harului ce i-au fost date cu prisosință față de celelalte popoare și în toată multitudinea neajunsurilor ce se află în el, la fel de prisoselnice fața de celelalte popoare. Am crezut că forța mea lirică, pe care-o dețineam din belșug, mă va ajuta să-i descriu calitățile în așa fel, încît de la ele să se-aprindă de iubire omul rus, iar că forța rîsului, pe care, de asemenea, o dețineam din belșug, mă va ajuta să descriu neajunsurile atît de orbitor încît cititorul să le urască din răsputeri, chiar și de le-ar fi găsit în sine însuși. Dar, în același timp, îmi dădeam seama că voi putea face toate acestea numai în cazul în care voi înțelege eu însumi foarte bine care sînt adevăratele calități ale firii noastre și care sînt adevăratele ei neajunsuri. Ambele trebuiesc prețuite și cîntărite foarte bine, iar după aceea înțelese cu limpezime, ca nu cumva să numim calitate ceea ce este păcatul nostru și să ne facem rîs de calitățile noastre, laolaltă cu neajunsurile. Și n-aș fi vrut să-mi irosesc puterile degeaba. Iar cînd mi-au spus că rîd nu numai de neajunsuri, dar și de omul care le posedă, și nu doar de omul acela, dar și de locul lui, de funcția pe care o are (lucru pe care nu l-am dorit nici în gînd), mi-am dat seama că rîsul trebuie luat în serios, cu atît mai mult cu cît el e molipsitor, și-i destul ca unul mai deschis la minte să glumească pe seama unui singur aspect al unui singur fapt, că-ndată vin din urma lui cei mai închiși la minte și mai proști și-ncep să-și rîdă de toate laturile acelui fapt. Într-un cuvînt, era mai clar ca bună-ziua, pînă cînd nu mă voi fi lămurit pe mine limpede și deslușit în toate privințele înaltei și josnicei noastre firi rusești, n-am voie să purced la scris; iar ca să-mi lămuresc firea noastră cea rusă, trebuie să-nțeleg mai bine natura omului în genere, cît și sufletul lui: fără ele n-ai cum să ajungi în acel punct din care să poți privi cu claritate înspre neajunsurile și calitățile oricărui popor.

Din clipa aceea, omul și sufletul lui au devenit, mai mult ca oricînd, subiectele atenției mele. Am abandonat pentru o vreme tot ce era contemporan; mi-am îndreptat atenția către aflarea acelor legități eterne, după care se conduce omul și omenirea în general. Cărțile legislatorilor, ale păstorilor de suflete și ale observatorilor naturii umane au fost lecturile mele. Mă preocupa tot ce era expresie a cunoașterii omului și a sufletului acestuia, de la confesiunile omului monden și pînă la spovedania anahoretului și a pustnicului, iar pe această cale, pe neobservate și aproape fără să-mi dau seama, am ajuns la Christos, văzînd că în El se află cheia către sufletul omului și că nici un cunoscător al sufletului de pînă acum n-a ajuns la o asemenea profunzime a cunoașterii sufletești, la care ajunsese El. O probă a-nțelepciunii mi s-a părut a fi tot ceea ce alții înțelegeau prin credința cea luminoasă, în care am crezut și eu pînă atunci, însă cumva întunecat și neclar. Către acestea m-a condus și analiza propriului meu suflet: am înțeles, aproape matematic de clar, că nu se poate vorbi și scrie din imaginație despre cele mai înalte sentimente și tribulații umane, că trebuie să posezi în tine măcar o fărîmă din toate acestea, că trebuie să devii mai bun. Asta poate părea destul de ciudat, mai ales pentru aceia care în tinerețe au primit o educație deplină și desăvîrșită. Dar mai trebuie spus și că eu în școală am primit o educație destul de proastă, de aceea nici nu-i greu de înțeles cum ideea de a învăța mi-a venit la o vîrstă destul de înaintată. Am început cu niște cărticele elementare, pe care mi-era rușine să le arăt și, ca atare, mă feream să-mi divulg activitatea. Am avut grijă de mine ca un dascăl de învățăcelul său, nu doar în sensul lecturii, dar și în sens moral pur și simplu, uitîndu-mă la mine ca la un școlar. Am strecurat cîte ceva din rînduielile-acestea și în cărțile mele, dar nu ca să mă laud cu ceva anume (nici n-aș putea să vă spun, ce-i aici de laudă), ci din dorința de a face bine: poate că astea vor fi de folos cuiva; eram convins că sînt mulți ca mine care au învățat prost la școală și care, după aceea, la fel ca mine, și-au dat seama de asta, dorind febril să se-ndrepte. Adesea mi-a fost dat s-aud pe mulți plîngîndu-se că nu se pot lepăda de-apucăturile cele rele și că vor din răsputeri să scape de ele. Astea le-am și strecurat în acele pagini, cumva deschise pentru celălalt, și le-am strecurat nu altfel decît le-am întîlnit în experiență, și am văzut că multe din ele au fost cu folos pentru cîțiva oameni pe care-i știam. Drept răspuns acelora care mi-au imputat că am expus acolo-ntreagă colivia sufletului meu[8], le pot spune că pînă una-alta nu sînt călugăr, ci scriitor. În astfel de cazuri am procedat la fel ca toți acei scriitori care-au exprimat tot ce aveau pe suflet. Dacă și Karamzin ar fi trăit o asemenea istorie interioară în vremea cînd era scriitor, cu siguranță ar fi exprimat-o și el. Dar Karamzin s-a cultivat foarte bine în anii tinereții. El s-a cultivat mai degrabă ca om și ca cetățean, înainte de a pătrunde în lumea scriitorilor. Cu mine s-a întîmplat invers. Eu n-am căutat să cuceresc publicul și să-l fac să creadă că-ncerc să par mai bun decît sînt. Nu găsesc că e cuceritor ca-n văzul lumii să tînjești și să arzi de dorința perfecțiunii, mai ales dacă a coborît pentru asta Însuși Fiul lui Dumnezeu ca să ne spună tuturor: „Fiți voi desăvîrșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvîrșit este!”[9]. În ce privește acuza că am umplut cartea cu înjosirea-mi în fața mîndriei, din dorința de a mă lăuda cu smerenia mea, apoi nu pot decît să spun că nu există acolo nici smerenie, dar nici înjosire. Cei care-au ajuns la concluzia asta s-au lăsat înșelați de asemănarea indiciilor. Mi-am devenit cu adevărat respingător nu din smerenie, ci pentru că-n mintea mea se profila, pe cît de îndepărtat, pe atît de limpede, idealul omului frumos, acel chip luminat pe care-ar trebui să-l aibă omul pe pămînt, și de fiecare dată-mi deveneam tot mai neplăcut și mi-era tot mai silă să mă uit la mine. Aceasta nu-i smerenie, ci mai degrabă acel sentiment pe care-l are omul invidios care vede în mîinile altuia un lucru de preț și îl aruncă pe-al său cît acolo, nemaivrînd să-l vadă nicicînd. În plus, am avut fericirea de a întîlni în veacul acesta, mai ales în ultima vreme, cîțiva oameni dintr-aceia, în fața calităților sufletești ale cărora ale mele-au pălit și-au devenit mai mărunte, și de fiecare dată i-am pizmuit că nu posed ce posedă și ei. Aici ar trebui să dăm vina pe-ntreaga noastră natură invidioasă.

Dar mă-ntorc la poveste. Așadar, pentru o vreme, ocupația mea n-a fost rusul și Rusia, ci omul și sufletul lui în genere. În timpul acesta, totul mă conducea către cercetarea semnelor asemănătoare ale sufletului nostru: propriile-mi stări sufletești, dar și circumstanțele exterioare asupra cărora nu avem nici o putere și care mă îndreptau, din nou și împotriva mea, către unul și același subiect, de-ndată ce mă îndepărtam de el. De mai multe ori, mustrîndu-mă că nu fac nimic, am luat pana-n mînă. Voiam să mă forțez să scriu măcar ceva, în genul unei povestiri nu prea mari sau în cel al unei compuneri literare – și n-am fost în stare de nimic. Eforturile mele se terminau mai mereu în dureri de cap, suferințe, iar la final, în niște depresii de pe urma cărora mă vedeam obligat să amîn orice activitate. Ce trebuia să fac? Eram eu oare vinovat că n-am avut puterea să repet ce-am spus sau ce-am scris în anii mei de tinerețe? De parc-ar exista mai multe primăveri în viața unui om! Și dacă fiecare om se supune acestei schimbări inevitabile, în trecerea de la o vîrstă la alta, de ce tocmai scriitorul ar trebui să fie o excepție? Oare scriitorul nu-i și el om? Eu nu m-am abătut din calea mea. Am mers pe-același drum[10]. Subiectul meu a fost dintotdeauna unul și același: subiectul meu a fost viața, nu altceva. Am urmărit viața în ce are ea mai autentic, nu în visurile imaginației, și m-am apropiat de Cel care este izvorul vieții. De cînd eram mic am avut în mine patima observației omului, dorința de a-i prinde sufletul în cele mai mici trăsături și acțiuni ale sale, care scapă atenției altor oameni; și astfel am ajuns la Cel care singur e conducătorul sufletului nostru și numai prin care aș fi putut să cunosc sufletul omului în deplinătatea lui. Și nu m-am liniștit pînă ce n-am găsit răspunsul la cîteva întrebări legate de mine însumi. Și numai atunci cînd am găsit un răspuns satisfăcător la cîteva din întrebările mele esențiale am putut să mă apropii din nou de scrierea mea, a cărei primă parte încă mai este o enigmă, pentru că închide în ea o părticică dintr-o anume perioadă trecătoare a sufletului meu, cînd încă nu se despărțise-n mine ceea ce trebuia să fie despărțit.

Îndată ce-a luat sfîrșit acest simțămînt, iar dorința fierbinte de a cunoaște omul m-a mai mulțumit, în mine s-a născut o voință puternică de a cunoaște Rusia. Am început să cunosc oameni de la care aș fi putut învăța cîte ceva și prin care aș fi putut afla ce se mai întîmplă prin Rusioara[11] noastră; m-am străduit să cunosc tot mai mulți oameni versați și practici, din toate domeniile, dintr-aceia cu un ochi îndreptat și către toate mînăriile dinăuntrul Rusiei. Îmi doream să ajung pînă la oamenii din cele mai îndepărtate bresle ca să-nvăț cîte ceva și de la ei. Fiecare om cu-ndatoriri și ocupații a devenit interesant în ochii mei. Înainte de toate, am vrut să-mi explic fiecare îndatorire, fiecare branșă, fiecare loc și fiecare nume din ierarhiile statului. Mi s-au părut a fi niște lucruri indispensabile pentru un scriitor care împrumută oameni din diferite domenii. Neavînd în cap întreaga-ndatorire și ocupația completă a omului pe care-l descrii, nu vei putea să-l arăți așa cum trebuie, adică veridic și, după aceea, în așa fel încît el să fie o lecție de adevărată-nvățătură pentru cel din realitate. De aceea am încercat să-ntrețin corespondențe cu astfel de oameni, care mi-ar putea semnala cîte ceva. I-am rugat să-mi transmită portrete simple și caractere, primele care se nimeresc. Aveam nevoie de toate acestea nu pentru că-n capul meu ar fi fost lipsă de caractere, de eroi: aveam deja destui; ei s-au născut dintr-o cunoaștere a naturii umane mai completă decît o aveam eu înainte; aveam nevoie de aceste mărturii așa cum pictorul are nevoie de studii după natură, precum cel care elaborează marele tablou al propriei scrieri. El nu va transpune aceste desene în tabloul său, dar le va atîrna în juru-i pe pereți, ca să le aibă mereu în preajmă, ca să nu păcătuiască prin nimic în fața realității, în fața vremurilor și-a epocii din care-au fost luate. N-am creat niciodată nimic din imaginație și nu am avut această deprindere. Mi-a ieșit bine numai ce am preluat din realitate, din datele cunoscute de mine. Am putut să ghicesc omul numai atunci cînd mi-am reprezentat cele mai mici detalii ale înfățișării lui exterioare. Niciodată nu am scris un portret, în sensul de simplă copie. Eu am creat portretul, dar l-am creat în urma uneimeditații, nu din imaginație. Cu cît mai multe detalii acumulam în judecată, cu atît mai veridică îmi ieșea creația. A trebuit să-nvăț ceva mai multe lucruri în comparație cu ceilalți scriitori, pentru că era nevoie să omit anumite detalii, să nu le iau în calcul – pînă și minciuna apărea la mine mai izbitoare decît la ceilalți. Dar asta nu o puteam explica nicicum nimănui și de ceea n-am primit aproape niciodată scrisorile pe care le așteptam. Cu toții nu conteneau să se minuneze, cum de am eu nevoie de astfel de fleacuri, cînd posed o imaginație care-ar putea de una singură să creeze și să le inventeze pe toate. Însă imaginația asta mea nu mi-a dăruit nici pînă în ziua de azi vreun caracter remarcabil și n-a creat nici un lucru care să-mi întoarcă privirea de la natură. Am strecurat în cartea mea, Corespondența cu prietenii, cîteva scrisori (dintre ele, o mare parte rămase nepublicate) către moșieri și către alte cîteva persoane publice, în general nu ca să fie cu toții de acord cu mine, ci ca să mă contrazică prin invocarea faptelor anecdotice. Obiecțiile de acest fel, venite din partea unor oameni experimentați și practici, sînt foarte însemnate pentru că mă apropie de subiect, deschizîndu-mi și mai adînc drumul în inima Rusiei. În afară de subiect și de fapte, de interes pentru fiecare rus în parte, întrebările noastre tipic rusești mi-au copleșit intimitatea și am umplut pagini întregi, tot întrebîndu-mă dacă am sau nu dreptul să mă amestec în astfel de treburi. În același timp, am făcut un apel către toți cititorii Sufletelor moarte[12] – un apel nu chiar ușor și-ntrucîtva neplăcut. Știam foarte bine că mulți vor rîde de mine; dar eram gata să țin piept oricărei zeflemele, numai să obțin ceea ce vreau. Mă gîndeam că se vor găsi măcar cinci, șase oameni care vor dori să-ndeplinească rugămintea mea așa cum am vrut. De fapt nu-mi doream o corectură propriu-zisă la Suflete moarte, sub acest pretext voiam să obțin niște însemnări banale, dar care să amintească despre acele caractere și personaje cu care cititorii s-au întîlnit de-a lungul vremii, să descrie acele întîmplări în care miroase puternic a Rusia. Știind că avem cu toții o anume lene în noi, o neaplecare față de muncă, în urma cărora aproape tuturor ne e greu să ne-aducem aminte de cîte ceva, m-am gîndit că citirea Sufletelor moarte ne va mai dezmorți oleacă, mai ales dacă și foaia, și creionul ne sînt la îndemînă. Am trecut acolo și adresa mea și i-am rugat să-mi trimită numai acele scrisori pe care n-ar fi vrut să le publice, căci, altfel, am considerat mereu mai folositoare deschiderea lor. Mi s-a părut a fi un lucru indispensabil, mai ales în ultima vreme, cînd Rusia a devenit tot mai cunoscută prin multe fapte reale, pentru că-n vremurile de astăzi, care nu în zadar se numesc de tranziție, se poate observa aproape la fiecare om, din orice domeniu, dorința de a schimba, de a îndrepta, de a drege și, în genere, graba de a lupta cu răul prin orice mijloace. M-am gîndit că astăzi, mai mult ca niciodată, trebuie să dăm la iveală tot ce se află-n măruntaiele Rusiei, ca să înțelegem, după atîtea felurite-nceputuri, din ce-i făcut pămîntul nostru pe care cu toții ne grăbim să-l însămînțăm, și mai bine-ar fi să-l cercetăm înainte să spunem ceva hotărîtor, așa cum se face în genere în ziua de azi. Speram în taină că lectura Sufletelor moarte îi va determina pe cîțiva, puțini, să-și scrie propriile gînduri, că mulți vor simți chiar cum poemul li se adresează, pentru că însuși autorul, atunci cînd scria Suflete moarte, a simțit cum poemul i se adresează și lui. M-am gîndit că acela care se află la capătul zilelor sale, tulburat de gîndul că viața i s-a scurs fără folos, că a făcut puține pentru binele comun al pămîntului său, va simți mai acut cum printr-o descriere vie și adevărată a oamenilor, a caracterelor și a întîmplărilor din vremea sa, va putea să facă Rusia mult mai cunoscută celor tineri, puși pe treabă, și astfel va găsi o recompensă frumoasă pentru inactivitatea sa din trecut. În timp ce junele, cel care abia a intrat în meserie, pe care nimic nu-l lasă rece și care tocmai de aceea posedă o prospețime a privirii, pe care-l atrage orice din curiozitate, ne poate povesti perioada contemporană, așa cum se prezintă ea prin ochii fragezi ai tinereții lui. Într-un cuvînt, am gîndit ca un copil; m-am lăsat înșelat de unii: m-am gîndit că măcar o parte din cititori mai poartă un pic de iubire. Nu știam pe-atunci că numele e bun doar pentru a-njura pe careva, pentru a-și rîde unul de altul. Am crezut că mulți vor găsi în rîs cealaltă natură a mea, cea care nu rîde din răutate. Dar n-am primit nici o însemnare; iar în reviste mi-au răspuns prin batjocură[13]. Amintesc toate acestea ca să arăt cum am făcut uz de toate puterile ca să rămîn la locul meu și-am imaginat toate metodele care-ar fi putut să împingă munca mai departe, fără ca măcar să-mi treacă vreodată prin minte să renunț la titlul de scriitor. Totodată n-am putut să nu observ cum mulți își exprimau uimirea în fața dorinței mele de a afla noutăți despre Rusia în același timp în care eu nu mă aflam în ea, fără să-și dea seama că, în afară de starea precară a sănătății mele care-mi solicita o climă ceva mai călduroasă, eu aveam nevoie de această distanțare de Rusia, pentru a putea să fiu mult mai prezent cu gîndul în ea. Pentru cei care nu pot înțelege lucrul acesta, mă explic, cu toate că mi-e destul de greu să explic ceea ce constituie o însușire care-mi aparține doar mie. Aproape toți scriitorii, care n-au fost văduviți de creație, au o anume capacitate pe care n-aș putea-o numi imaginație, capacitatea aceea de a prezenta un subiect atît de viu, de parcă s-ar afla chiar sub ochii noștri. Capacitatea aceasta acționează în noi numai atunci cînd ne distanțăm de subiectele pe care le descriem. Iată de ce marea parte a poeților și-a ales cîte o epocă îndepărtată de noi, scufundîndu-se în trecut. Trecutul, rupîndu-ne de tot ce există în jurul nostru, aduce sufletul în acea dispoziție calmă, liniștită, indispensabilă pentru lucru. Eu n-am avut înclinație pentru trecut. Subiectul meu a fost contemporaneitatea și viața cu rosturile ei de astăzi, poate pentru că mintea mea se-aplecase către existență și către un folos mai însemnat. Și cu cît creștea depărtarea, cu atît mai mult se-ntețea în mine dorința de a fi un scriitor contemporan. Dar am observat, în același timp, că descriind contemporaneitatea, e cu neputință să ajungi la acea stare de liniște și la acea înaltă dispoziție, amîndouă foarte necesare pentru o muncă ordonată și pentru o creație de proporții. Prezentul e un pic prea viu, prea agitat, prea enervat; pana scriitorului trece pe nesimțite și pe neobservate la satiră. În plus, aflîndu-te în mijlocul celorlalți și activînd mai mult sau mai puțin împreună cu ei, vezi în jurul tău numai oamenii care stau aproape de tine; gloata, masa n-o vezi, nu poți cuprinde totul dintr-o privire. Am început să mă gîndesc cum să ies din rîndul celorlalți și să mă așez în acel loc din care-aș putea scruta întreaga masă, și nu doar oamenii din jurul meu, – cumva îndepărtîndu-mă de prezent, să mi-l apropii în formă de trecut. Sănătatea mea precară și, odată cu ea, micile neplăceri pe care acum le-aș fi înfruntat mai ușor, dar pe care atunci nu le puteam suporta, m-au forțat să plec în țări străine. Niciodată n-am avut înclinații și pasiuni pentru țările străine. Îmi lipsea pînă și acea curiozitate nesocotită care-i frămîntă pe tineri, dar săracă-n impresii. Însă, ciudat lucru, încă din copilărie, încă din vremea studiilor și chiar de pe vremea cînd visam tot timpul să am o slujbă, și nu să fiu scriitor, mi s-a părut că viața îmi rezervă o mare jertfă de sine și că anume în slujba patriei mele va trebui să mă cultiv undeva cît mai departe de patria aceasta. Nu știam nici cum se va întîmpla, nici de ce trebuia să se-ntîmple; nici măcar n-am stat să chibzuiesc pe tema asta, însă mă vedeam de multe ori aievea undeva pe-un pămînt străin, tînjind după țara mea; tabloul acesta m-a urmărit adeseori încît am început să-mi simt sufletul cuprins de tristețe. Poate că e vorba numai de acea înclinație poetică ce-l tulbura uneori și pe Pușkin – să pleci în țări străine cu singurul scop ca de-acolo, după spusele lui,

Sub cerul alei mele Africi[14]

Să oftez după Rusia-mi tristă.

Oricum ar fi, pornirea aceasta împotriva propriei voințe a fost atît de puternică încît n-au trecut nici cinci luni de la șederea mea în Petersburg, că am și urcat pe puntea unei corăbii[15], nefiind în stare să mă opun acelui sentiment pe care nici eu nu-l înțelegeam. Proiectul și scopul călătoriei mele erau foarte neclare. Știam doar că mă pornesc la drum nu ca să mă delectez prin țări străine, ci mai degrabă ca să mă pun la-ncercare – de parc-aș fi simțit că voi descoperi prețul Rusiei numai înafara ei și că mă voi umple de iubirea ei cît mai departe de ea. Abia de-am ajuns pe mare, pe-o corabie străină, printre oameni străini (vaporul era englez, iar pe el nici pomină de rus), că m-am și-ntristat; mi-a părut atît de rău după prietenii mei și după tovarășii din copilărie, pe care i-am iubit dintotdeauna și pe care-i lăsasem în urmă, încît înainte să pășesc pe uscat, eu începusem deja să mă gîndesc la întoarcere. Am stat doar trei zile-n străinătate[16] și chiar dacă noutatea locului începea să mă preocupe eu m-am grăbit să fac cale-ntoarsă cu același vapor, temîndu-mă că altfel nu voi mai reveni niciodată acasă. Mi-am dat cuvîntul atunci că nu voi mai îndrăzni să mă gîndesc la plecări prin țări străine și, pe bună dreptate, pe toată perioada șederii mele la Petersburg, de-a lungul a șapte ani, nu mi-au mai trecut prin cap țările străine, pînă cînd circumstanțele sănătății mele, cîteva supărări și, în sfîrșit, nevoia însingurării depline[17] m-au obligat să părăsesc Rusia.

După aceea, m-am întors de două ori înapoi în Rusia[18], odată chiar cu gîndul de a rămîne definitiv. M-am gîndit că mai ales acum, cînd am căpătat o anume aviditate de a cunoaște totul, voi putea să aflu mai multe. Dar, straniu lucru, în miezul Rusiei aproape că n-am văzut deloc Rusia. Dintre toți oamenii cu care m-am întîlnit, cea mai mare parte prefera să vorbească despre ce se întîmplă în Europa, și nu în Rusia. Am aflat numai ce se întîmplă în clubul englez, cîte ceva din ceea ce eu știam oricum. Se știe că fiecare din noi e-nconjurat de cercul său de cunoscuți și apropiați, din cauza cărora ne e greu să-i vedem și pe ceilalți oameni. În primul rînd, pentru că ne-am obișnuit să ne aflăm mereu în preajma celor apropiați, iar în al doilea rînd, pentru că cercul de prieteni este agreabil în sine și e nevoie de prea mult sacrificiu ca să te scoți din el. Toți cei pe care s-a întîmplat să-i cunosc mi-au servit concluzii făcute de-a gata, teorii, și nicidecum faptele pe care eu le căutam. Am remarcat o anume schimbare generală în gînduri și idei. Fiecare privea cîte un lucru cu un ochi ceva mai filozofic decît altădată, în fiecare lucru voia să depisteze sensul lui adînc și însemnătatea cea mai puternică,  – o mișcare ce arată, în genere, marele pas înainte înfăptuit de societate. Dar, pe de altă parte, de aici a rezultat o anume grabă în a trage concluzii și a elabora teorii despre întreg, pornind de la două-trei fapte particulare, dar și o perpetuă uitare a faptului că nu toate lucrurile și nu toate laturile lui sînt chibzuite și înțelese pînă la capăt. Am mai observat că fiecare și-a construit în minte propria lui Rusie, iar de aici toate certurile fără sfîrșit. Eu n-aveam nevoie de toate acestea, eu aveam nevoie pur și simplu de conversații, așa cum erau odată pe vremuri, cînd fiecare povestea numai ceea ce a văzut, ce a auzit în veacul său, iar conversația părea a fi o culegere de anecdote, nu o dezbatere. Aveam nevoie de toate acestea și pentru că eu însumi am început, fără să vreau, să mă molipsesc de graba aceea de a trage concluzii și de a elabora teorii despre moda zilelor noastre.

Provinciile noastre m-au uimit și mai mult. Acolo n-o să auzi nici măcar cuvîntul Rusia. O să auzi, așa cum mi s-a părut, numai cele citite în noile romane traduse din franceză. Pe scurt, în tot timpul șederii mele în Rusia, Rusia se împrăștia și se deșira în capul meu. N-am putut cu nici un chip s-o adun într-un întreg: spiritul meu ceda și însăși dorința de a o cunoaște slăbea. Însă de-ndată ce o părăseam, ea se întregea din nou în gîndurile mele, dorința de a o cunoaște renăștea, iar pofta de a cunoaște noi oameni, proaspăt sosiți din Rusia, devenea tot mai puternică. Renăștea în mine pînă și putința de a pune noi întrebări, adesea întîmplîndu-se ca într-o oră de discuții să aflu despre Rusia mai multe decît am aflat într-o lună de trăit acolo. Cu toții știm că în străinătate, întîlnirile și cunoștințele se petrec mult mai simplu, că-n stațiunile balneare din Germania și-n locurile călduroase pe timp de iarnă din Italia se-ntîlnesc oameni care poate că nu s-ar fi intersectat niciodată pe pămîntul lor și astfel nu s-ar fi cunoscut în veci. Iată ce m-a făcut așadar să prefer plecarea mea din Rusia, cu prețul de a afla mai multe despre ea. Atunci am stat și-am chibzuit mult, cum se pot afla cît mai multe despre Rusia, locuind în Rusia. Călătorind prin țară nu te alegi cu prea multe, nu-ți rămîn în minte decît gara și birtul. Cunoștințele noi din orașe și sate sînt la fel de greu de făcut dacă nu pornesc din rațiuni fiscale: poți fi luat drept spion și nu vei cîștiga decît un subiect pentru vreo comedie, al cărei nume e un nonsens. Iar dacă află că nou venitul e și scriitor pe deasupra, atunci situația devine și mai comică: jumătate din Rusia cititoare e ferm convinsă că eu nu trăiesc pentru altceva decît ca să-mi bat joc de tot ce are un om, din cap și pînă-n picioare. În timp ce eu n-am simțit niciodată pînă acum atît de puternic nevoia de a cunoaște situația contemporană a rusului de astăzi – cu atît mai mult cu cît în prezent gîndurile ne sînt atît de împrăștiate, vîltoarea confuziei i-a învăluit pe toți, nimeni nu mai e în putere de a-i judeca pe ceilalți, simți parcă nevoia de a ciupi de mînă fiecare lucrușor, neavînd încredere în nimeni și nimic. N-aș fi putut mișca un deget fără mărturiile-acestea. Caracterele și personajele de-acum din scrierea mea au devenit mult mai consistente decît cele dinainte. Pe cît de înaltă este valoarea personajului ales, pe atît de palpabil și de veridic trebuie expus sub ochii cititorilor. Pentru asta e nevoie de toate acele detalii și chițibușuri care dau senzația că personajul a trăit cu adevărat în această lume. Altfel se transformă în ceva ideal, inexpresiv și, oricîte virtuți n-ai agăța de el, va arăta ca mort. Cititorul rus trebuie să simtă cu adevărat că personajul expus e făcut din același corp din care-i alcătuit el însuși, că acesta e propriul lui corp, viu și real. Abia atunci se va confunda cu eroul său și, pe nesimțite, va prelua deprinderile lui, pe care nu i le vei putea băga în cap prin nici o teorie sau predică. Această-ncarnare deplină în trup, această circumscriere completă a caracterului am săvîrșit-o abia cînd am îngrămădit în minte toată colcăiala prozaică a vieții, cînd, reținînd în cap toate apucăturile principale ale caracterului, am adunat în jurul lor toate cîrpele, pînă la cea mai neînsemnată agrafă, care se-nvîrt zi de zi în jurul omului, într-un cuvînt – cînd am înțeles totul de la mic la mare, fără să omit măcar ceva. În acest caz, mintea mea este la fel ca cea pe care o are marea parte a rușilor, adică mai mult deductivă decît imaginativă. Întotdeauna a trebuit să stau și să ascult mai mulți oameni pînă-mi conturam propria opinie despre ceva, abia atunci opinia mea fiind considerată-nțeleaptă și sănătoasă. Însă cînd n-am stat să-i ascult pe toți și m-am grăbit să trag concluzii, acestea au ieșit pripite și nefirești. Chiar și în cea mai recentă carte a mea, Corespondența cu prietenii, în care totul are formă de ipoteză, nu există de fapt nici o ipoteză originală. Toate sînt concluzii, însă treaba e că aceste concluzii sînt extrase din totalitatea laturilor unui lucru și de aceea par limpezi pentru toți, altele doar din cîteva aspecte, ne-nțelese prea bine, și de aceea par mai întunecate, în timp ce pentru mulți sînt de-a dreptul neroade. Iată de ce în rarele mele scrieri nu se găsesc, în alăturare, maturitatea și imaturitatea, bărbatul și copilul, învățătorul și elevul.

Așa se face că n-am putut obține nimic din ce aveam nevoie. Dar neobținîndu-le, puteam eu oare lucra? Cum să lupt cu mine cînd eu însumi am devenit atît de exigent cu mine? Cum să ai o imaginație înaripată cînd, la fiecare pas, rațiunea-ți pune întrebări? „De ce?” De ce s-au întîmplat atît de multe situații, cînd eu nu le-am invocat? De ce mi-a fost dat să nu pot cunoaște sufletul omului, decît înfăptuind o analiză riguroasă a propriului meu suflet? De ce-am nutrit fierbinte dorința de a zugrăvi omul nu înainte de a înțelege mai bine legile acțiunilor umane, iar pe acestea le-am înțeles nu înainte de a ajunge la Cel care singur e diriguitorul acțiunilor umane și al tuturor tainelor noastre sufletești și mici?… De ce m-a chinuit atît de mult rîvna de a-nțelege sufletul omului? De ce au trebuit să fie, în sfîrșit, acele conjuncturi despre care nici măcar nu pot vorbi și care m-au silit să pătrund fără voia mea și mai adînc în sufletul omului? De ce din cununa de minuni estetice mie mi-a fost dat să mă pot delecta numai cu frumusețea sufletului omenesc, peste tot unde am întîlnit-o? De ce dorința de a cunoaște sufletul omului m-a chinuit mereu încă din anii tinereții? Explicați-mi mai întîi, de ce s-au întîmplat toate acestea și după aceea întrebați-mă: de ce nu mai pot scrie ce am scris și pînă acum?

M-am străduit să acționez împotriva acestor conjuncturi și a ordinii prestabilite, care nu din cauza descrierilor mele este așa. Am încercat de cîteva ori să scriu ca mai înainte, cum scriam în tinerețe, adică la nimereală și cum îmi dicta condeiul; dar n-am așternut nimic pe hîrtie. Bucurîndu-mă c-am scris eu cumva-cumva scrisorile către cunoscuții și prietenii mei, am decis în clipa aceea să le găsesc o întrebuințare și-abia de-mi trecuseră durerile bolii că am și făcut o carte din ele, străduindu-mă să-i dau coerență și ordine, încît să aducă a carte de publicat, fără să-mi dau seama însă că multe din cele adresate anumitor oameni vor fi înțelese de societate în maniera ei, mai ales în urma testamentului adresat tuturor compatrioților noștri. M-am temut să-i caut neajunsurile, aproape că am închis ochii în fața lor, știind foarte bine că dacă o voi reciti mai atent, o voi distruge, poate, așa cum am distrus și Suflete moarte[19] și cum am distrus cam tot ce-am scris în ultima vreme. M-am gîndit că prin această carte voi plăti cît de cît pentru tăcerea mea îndelungată, că voi expune și voi explica situația mea dificilă, de ce n-am putut scrie în acest răstimp, că voi întoarce atenția asupra lucrurilor practice și asupra vieții. Am crezut că publicarea ei mă va determina să vorbesc despre ce ne destăinuie Rusia cel mai mult, mă va revigora și mă va obliga să mă apuc de scris. Dar n-a fost să fie: totul s-a năruit în zgomotul criticii. Am auzit numai zvonuri despre ce se poate hotărî prin zvonuri. Am lăsat mîinile-n jos. Avîntul pe care l-am simțit dezlănțuindu-se-n mine a început să se stingă și așa am ajuns, fără să-mi dau seama, la acea întrebare pe care încă nu aveam de gînd să mi-o pun: oare chiar trebuie să scriu? Mai are vreun rost să rămîn în meseria asta de la care m-au abătut atîtea în ultima vreme? Să admitem că aș fi fost în putere să mă înving, că pana mea ar fi devenit mai zglobie și că filele-ar începe să curgă firesc una după alta, dar oare starea mea sufletească e de așa natură încît scrierile-mi să fie cu adevărat folositoare și de trebuință pentru societatea din zilele noastre? Să aruncăm o privire asupra stării societății contemporane: sînt oare plăcute vremurile de astăzi pentru un scriitor și, mai ales, pentru un scriitor ca mine?

Cu toții am fost mai mult sau mai puțin de acord să descriem vremurile-n care trăim ca fiind de tranziție. Cu toții simt astăzi, mai mult ca niciodată, că lumea e pe drum, și nu la liman, nici la popas, dar nici prin vreo gară sau la odihnă. Cu toții caută, caută ceva, dar nu în lume, ci în interior. Chestiunile morale sînt mai importante decît cele politice, decît cele științifice și decît oricare alte chestiuni. Nici sabia și nici zgomotul puștii nu mai sînt în putere să preocupe lumea. Peste tot găsim, într-o mai mică sau mai mare măsură, ideea ordinii interioare: cu toții parcă așteaptă o construcție, o alcătuire ceva mai ordonată. Ideea propriei clădiri interioare, cît și a celorlalți, devine una generalizată. Toți oamenii remarcabili de pînă acum au trăit niște cotituri sufletești, interioare, alții – chiar și în acei ani în care n-ar fi fost posibilă pînă atunci nici o schimbare în om sau o îmbunătățire. Fiecare simte mai mult sau mai puțin că nu se află în apele sale, în acea stare proprie lui, chiar dacă încă nu știe în ce constă, mai exact, această stare mult dorită. Dar starea aceasta mult dorită e căutată de toți, urechile tuturor s-au ciulit cu atenție în acea direcție din care cred că vor auzi măcar ceva-ceva despre chestiunile care-i preocupă pe toți. Nimeni nu mai dorește să citească o altă carte în afară de aceea care-ar putea conține măcar o aluzie la aceste chestiuni. În astfel de vremuri, e oare nevoie de cartea unui scriitor dăruit cu talentul creării, al plăsmuirii de modele vii după oameni adevărați și al prezentării scînteietoare a vieții în chipul în care i se prezintă chiar lui, cel chinuit de dorința de a o cunoaște? Dar să ne lămurim pe noi mai întîi, ce este un scriitor a cărui cea mai mare dintre virtuți este creația.

Cu toții sîntem mai mult sau mai puțin de acord că scriitorul-creator creează creația sa cu scopul povățuirii oamenilor în viață. Cerințele pe care i le aducem sînt uneori prea mari – și pe bună dreptate: pentru a putea transmite o copie veridică a ceea ce avem sub ochi, dar există și ceilalți scriitori, dăruiți uneori cu o mai mare capacitate de a zugrăvi, însă văduviți de capacitatea de a crea. Cel care plăsmuiește, care creează multă vreme și căruia-i e prețioasă creația, acela n-ar trebui să trudească-n zadar. E nevoie ca în timpul creării de viață să facă un pas înainte, ca abordînd și pătrunzînd lumea contemporană, să se ridice la nivelul veacului pentru a-i putea întoarce povața cu care îl povățuise acesta-nainte. Cel puțin așa sînt recunoscuți poeții și scriitorii în general, înzestrați de creație, de estetică, atît ale vremurilor noastre, cît și din trecut. Să-ntoarcă oamenii înapoi vieții în același chip în care i-a împrumutat este aproape imposibil pentru scriitorul-creator: treaba asta o va face mai bine decît el acela care, mînuind o pensulă fugace, poate desena în orice clipă tot ce-i trece pe sub privire, nechinuit și netulburat la suflet de nimic.

Așadar, în vremurile de astăzi, cînd toți sînt atît de preocupați de chestiunea vieții, un asemenea scriitor ar putea fi, mai mult decît oricine, cel care ar găsi răspunsuri la toate întrebările; dar cînd și în ce caz? În cazul în care a găsit acele răspunsuri pentru sine, cînd întrebările nu-l mai tulbură. Dacă acesta, dincolo de toate harurile-i mărețe, dincolo de capacitatea sa picturală de a descrie prin cuvînt, dincolo de agerimea de vultur a privirii, dincolo de puterea înălțătoare a lirismului și de forța ucigătoare a sarcasmului, va dobîndi o cunoaștere completă a pămîntului și a poporului său, de la rădăcină și pînă la vîrf, se va cultiva pe sine ca cetățean al acestui pămînt și ca cetățean al întregii lumi, și precum un cremene va fi în toate în cîte i-a fost dat să fie stînca tare a omenirii, abia atunci va fi liber să intre-n meseria asta. Numai dispunînd de asemenea resurse, de un asemenea arsenal, el va fi în stare să ofere societății ceea ce are ea nevoie în ziua de astăzi, în perioada contemporană, îmbrăcînd astfel haina vie a portretului, care face ca personajul creat să ne urmărească peste tot, fără să ne putem debarasa de el. Se-nțelege că avînd un asemenea arsenal, nu-l va costa nimic să spulbere din mințile oamenilor imaginea tuturor acelor eroi aduși încoace de scriitorii la modă. Încearcă să discuți cu societatea pe temele din cele mai aprinse dezbateri ale acestor personaje luate din viață, care, ca niște găzdoaie cu drepturi depline, ocupă sufletele oamenilor, și porțile inimilor se vor deschide de la sine în întîmpinarea și primirea lor, de-ndată ce vor simți, măcar un strop să simtă, că personajele acelea sînt luate din natura noastră, din unul și același corp. Evident, cine-ar putea fi mai influent decît un astfel de scriitor și cine-ar putea fi mai de trebuință vremurilor de astăzi și epocii contemporane? Însă dacă el, posedînd într-adevăr doar o parte din aceste instrumente, nu s-a cultivat îndeajuns de bine ca cetățean al pămîntului său și ca cetățean al lumii întregi, dacă el, supus înclinațiilor contemporane ale tuturor, încă se mai cultivă și se clădește pe sine, poate fi chiar periculos în îndeletnicirea aceasta: influența lui va fi mai degrabă dăunătoare, decît folositoare. Natura lui va pătrunde inevitabil în tot ce iese de sub condeiul său. Cu cît se aseamănă mai puțin cu ceilalți oameni, cu cît este mai neobișnuit, mai diferit decît ceilalți, mai specific, cu atît mai multă rătăcire și neînțelegere generală va produce. Ceea ce pentru el nu poate fi nimic altceva decît o apariție firească, un gest firesc al felului său neobișnuit de a fi, o stare trecătoare a sufletului, pentru ceilalți oameni poate părea drept cel mai înalt punct de atins, pînă la care trebuie să ajungă cu toții. Cu cît se va pătrunde mai mult de iubirea pentru eroii și personajele create, cu cît le va împodobi și le va orna mai mult, și le va exprima cu o vivacitate fără de seamăn, cu atît mai multă pagubă va avea. Avem un exemplu la îndemînă. O scriitoare franceză foarte cunoscută[20], înzestrată cu mai mult talent decît oricine, a produs în cîțiva ani o schimbare a moravurilor mai abitir decît au reușit alți scriitori preocupați și ei de rătăcirea omenească. Poate că ea nu a propovăduit desfrînarea nici măcar în gînd, doar și-a manifestat o rătăcire temporară, de care, după aceea, poate că s-a și lepădat, intrînd într-o altă etapă a stării ei sufletești. Dar cuvîntul fusese deja aruncat. Cuvîntu-i ca vrabia, spune o zicală de-a noastră: odată ce i-ai dat drumul, nu-l mai prinzi.

Eu însumi sînt scriitor, nevăduvit de creație; și am, de asemenea, cîteva din acele daruri în stare să delecteze. Supus neliniștilor vremii, care nu-s de la noi, ci după voia Aceluia… stau și cuget la propria-mi clădire, așa cum cugetă și ceilalți. Simt că încă mă aflu departe de locul spre care tind și că n-ar trebui să ies în față. Însăși cartea asta nou apărută, Corespondența cu prietenii, stă drept mărturie. Dacă și cartea aceasta, care nu e mai mult decît o reflecție, așa cum s-a spus, va provoca rătăcire prin neclaritatea ei și va disemina gînduri mincinoase; dacă și din aceste scrisori, cum s-a și spus, vor rămîne în memorie, aidoma tablourilor vivante, fraze și pagini întregi, – ce-ar ieși atunci dacă aș arunca în lume personajele vii dintr-o povestire, în locul acestor scrisori? Îmi dau seama că-n povestire sînt mai puternic decît în reflecții și cugetări. Acum critica mă poate disputa, pe cînd atunci cu greu m-ar fi putut combate cineva. Personajele mele ar fi extrem de ispititoare și ar înțepeni în capetele oamenilor încît critica n-ar mai putea să le scoată de-acolo cu nici un preț. Nu trebuie să scăpăm din vedere nici că toate personajele și caracterele create de mine ar fi trebuit să prezinte adevărul propriilor mele convingeri, iar convingerile mele… Cînd compar cartea aceasta cu Suflete moarte pe care am distrus-o[21], nu pot să nu mă felicit pentru inspirația de a o fi făcut. În cartea mea de scrisori mă situez totuși pe o treaptă mai sus decît în Sufletele moarte distruse. Exprimarea obscură din multe locuri lovește numai în cititor, însă dac-aș fi stat să explic mult mai clar aceeași idee, mulți ar fi-ncetat să se mai certe cu mine. În Sufletele moarte distruse am exprimat mult mai accentuat starea mea de tranziție, exista acolo mai puțină coerență în principalele momente ale cărții și gîndurile erau mult mai volubile, capitolele ofereau destulă delectare, iar eroii – foarte seducători. Pe scurt, dacă eram onest cu mine însumi, ar fi trebuit să las pana din mînă chiar și atunci cînd i-aș fi simțit chemarea. Treaba asta trebuie privită cu multă prudență. Toți aceia care-mi solicită cu seninătate să continuu cu scrisul, dar în același timp critică ultima mea carte, ar trebui, pînă una-alta, să cerceteze cazul mai cu atenție și să nu scape din vedere acele circumstanțe pe care nu le-ar omite nici un judecător atunci cînd ar trebui să-și pronunțe verdictul asupra cuiva. Iar asta mi se pare că vizează nu doar pe cel ce scrie, ci fiecare minte-n general, dacă are înclinații pentru extras concluzii și făurit teorii, pe cînd el în timpul acesta… e nevoit să se abțină de la orice acțiune. Dintre oamenii inteligenți, ar trebui să se apuce de scris numai aceia care și-au încheiat procesul de învățare și s-au format ca cetățeni ai pămîntului lor, iar dintre scriitori – numai aceia care, iubind Rusia atît de-nflăcărat precum cel care s-a autonumit cazacul din Lugansk[22], sînt în stare să descrie, pe urmele lui, natura așa cum este ea, fără a ascunde nici răul, nici binele din firea rusului și conducîndu-se numai după dorința de a-i pune pe toți în pielea omului rus.

Mie îmi este, ce-i drept, mai greu decît oricui altcuiva să mă las de scris, cînd acesta a fost pînă acum singura obsesie a gîndurilor mele, cînd am dat totul la o parte, toate atracțiile frumoase-ale vieții și, aidoma unui călugăr, am rupt legătura cu tot ce-i mai drag omului pe pămînt, ca astfel să nu mă gîndesc la nimic altceva decît la munca mea. Nu mi-e ușor să renunț la scris: cele mai frumoase clipe din viața mea au fost acelea cînd, în sfîrșit, clădeam pe hîrtie ceea ce se îngrămădise lungă vreme în minte; cînd nici pînă astăzi nu sînt convins că există o delectare mai înaltă decît delectarea creării. Dar, o spun din nou ca un om cinstit, a trebuit să las pana din mînă, chiar cînd ea mă chema.

Nu știu dacă aș fi avut destulă onestitate să fac asta, de nu mi-ar fi fost luată posibilitatea de a mai scrie; pentru că – o spun deschis – viața și-ar fi pierdut atunci pentru mine tot prețul și a nu mai scrie ar fi semănat pentru mine cu a nu mai trăi. Dar nu există privațiune de pe urma căreia să nu trăim o schimbare, dovadă că omul nu e lăsat de izbeliște de Creator nici o clipă. Inima nu rămîne goală nici o secundă și nu poate să nu aibă nici o dorință. Aidoma gliei care, eliberată o vreme de chingile arăturii, izvodește o iarbă nouă pînă cînd se va întoarce iarăși sub brazda plodită și-mbunătățită, tot așa eu – de-ndată ce m-a lăsat puterea de a mai scrie, gîndurile s-au întors parcă de la sine către ceea ce gîndeam în copilărie[23]. Îmi doream foarte mult să am o îndatorire în stat, oricare ar fi fost aceasta, cît de mică și neînsemnată, dar să-mi slujesc pămîntul, să-l slujesc așa cum nu mi-aș fi închipuit niciodată, și chiar mai bine decît nu mi-am închipuit niciodată. Ideea unei slujbe nu m-a părăsit nicicînd. Mi-am mutat gîndul la scris numai atunci cînd am simțit că prin această meserie-mi voi putea sluji pămîntul. Dar și atunci, cu toate acestea, speram că îndată ce voi termina o scriere mai întinsă, voi intra într-o slujbă, după exemplul celorlalți, și voi ocupa un loc. Planurile și viziunile mele n-au fost decît arogante și trufașe. Mi s-a părut că e de ajuns să demonstrez cît de bine cunosc sufletul omului, din rădăcină, de la începuturile existenței sale, atît sufletul celui care nu are nimic de ascuns, cît și al celui care-l mai ține-n taină să nu-l vadă nimeni, să arăt că știu sufletul omului nu din cărți și din povestiri, ci din experiență, și-ndată mi se va găsi un loc în care să fiu în contact cu oameni din diferite domenii, cu mulți dintre ei chiar în contact personal, și nu mediat de hîrtii și de cancelarii; un loc în care-mi voi putea întrebuința cu real folos cunoștințele mele despre om și în care-i voi putea ajuta pe mulți dintre ei, în timp ce eu voi căpăta și mai multe cunoștințe despre om. Mi s-a părut că cele mai multe suferințe din Rusioara noastră-s cauzate de neînțelegerile reciproce și că avem mare nevoie de fiecare om, cu anumite cunoștințe ale inimii și cu anumite cunoștințe în general, pătruns de dorința de-a aduce pace. Am văzut și chiar am trăit pe propria piele cum o conversație personală și o lămurire pot pune capăt unor cazuri care pe hîrtie niciodată nu s-ar fi-ncheiat. Mă gîndeam că un astfel de post nu există, dar că va apărea după ce va fi publicată în întregime scrierea mea și-am început să-mi construiesc proiectul în minte, în care mă pregăteam să explic în ce fel pot fi de folos Rusiei, de pe urma capacităților pe care le am. Gîndurile-mi erau pline de trufie, însă cum se bazau numai pe succesul scrierii mele, s-au și prăbușit odată cu posibilitatea de a mai produce creații poetice care tocmai mă părăsise. Acum toate îndatoririle mi se par egale, toate locurile sînt la fel de însemnate, de la cel mai de jos și pînă la cel mai de sus, dacă știi să le privești cum trebuie. Și mi se mai pare că dacă reușești să prețuiești omul măcar un pic și să-i înțelegi calitățile pe care le are, chiar și printre nenumăratele lui neajunsuri, și dacă mai ai, în plus la toate acestea, un pic de iubirea creștinească adevărată pentru om, care, așa cum mi se pare, se va pătrunde și de iubirea pentru Rusia, apoi atunci cred că-n fiecare loc se poate face mult bine. Puterea înrîuririi este mai presus decît toate puterile. Locul și îndatorirea s-au transformat pentru mine, ca pentru un om al mărilor, în liman și țărm tare.

Sînt convins că fiecare om pătruns de flacăra dorinței de a face bine, care e rus adevărat și căruia-i e dragă onoarea pămîntului rus, trebuie de asemenea să ocupe multe locuri și să aibă îndatoriri în stat, cu aceeași patimă cu care s-ar fi-nrolat fiecare din noi în linia de apărare a pămîntului nostru împotriva dușmanilor, pentru că nedreptatea-i mare și mult ne-a înjosit… Pe de altă parte, sînt convins că fiecare are nevoie de-un loc și de-o îndatorire pentru sine, pentru a…

Oricît de-negurate ar fi vremurile de astăzi, oricît ar spulbera și-ar spumega ele în jurul gîndirii, oricît te-ar chinui propria ta minte, vei putea rămîne în tihnă în mijlocul a toate acestea, dacă-ți vei ocupa locul pentru a-ți îndeplini obligațiile în așa fel încît să nu-ți fie rușine să dai, și vei da seama în fața Cerului. Orice s-ar spune, viața nu mai e pentru noi o enigmă. Ea a fost o enigmă atunci cînd oamenii cei mai înțelepți, de la marii gînditori și pînă la poeți, au stat și-au cugetat asupra ei și n-au reușit să afle decît faptul că nu știu ce este viața. Dar cînd Unul, mai înțelept decît toți ceilalți, a rostit tare, fără a se-mpiedica de vreo-ndoială, că El cunoaște ce este viața, cînd acest Unul e recunoscut de toți drept cel mai înțelept om din cîți au fost pînă acum, chiar și de cei care nu văd în El Dumnezeirea Sa, atunci trebuie să credem cuvîntul Lui, chiar de-ar fi fost numai un simplu om. Orice s-ar spune, acum știm ce este viața.

Dar e puțin. Ne-a fost dată legea deplină a faptelor noastre, legea aceea pe care n-o poate opri sau răpune nici o putere, care poate fi adusă și-ntre cei patru pereți ai închisorii, dar care, cu toate acestea, nu trebuie aruncată în vînt: pentru asta e nevoie să stăm pe-un petec de pămînt. Aflîndu-te într-un post și avînd obligații, se cheamă că mergi pe un drum; pe cînd neavînd un loc bine stabilit și obligații, o iei prin hîrtoape și tufari, chiar dacă scopul rămîne același. Și e mai ușor să mergi pe drum, decît pe lîngă el. Dacă te uiți la obligații și la post ca la un mijloc de-mplinire a scopurilor cerești, nu pămîntești, cele întru mîntuirea propriului suflet – vei vedea cum legea lui Christos e făcută parcă pentru tine însuți, e-ndreptată parcă-nspre tine însuți, parcă pentru a-ți arăta cu precizie cum să fii în postul tău, în obligațiile pe care ți le-ai ales. Creștinului i-a fost spus limpede cum trebuie să fie cu superiorii săi și, prin urmare, dacă va-ndeplini măcar puțin din toate astea, toți superiorii îl vor îndrăgi. Creștinului i-a fost spus clar cum trebuie să fie cu cei care-i sînt inferiori, și dac-ar îndeplini măcar din cînd în cînd cîte ceva din toate astea, toți inferiorii i se vor dedica din tot sufletul. Iubirea aceasta universală care-i esența legii lui Christos, acest fel de relație a omului cu omenirea, îl poate duce pe fiecare din noi în locul mult rîvnit. Trebuie numai ca pe acei oameni, din cauza cărora se-ntîmplă adesea la noi cele mai aprige neplăceri, să-i întoarcem cu privirea înspre apropiații și-nspre frații pe care Christos ne-a învățat să-i iertăm și să-i iubim cel mai mult. Trebuie doar să nu te mai uiți la cum se comportă ceilalți cu tine, ci la cum te comporți tu cu ceilalți. Trebuie doar să nu te mai gîndești la cît de mult te iubesc ceilalți pe tine, ci dacă-i iubești tu oare pe ei. Trebuie doar să nu-i jignești cu nimic și să-ntinzi mîna pentru-mpăcare primului venit. Trebuie să făptuiești astfel mai multă vreme – și vei vedea cum și ție îți e mai ușor cu ceilalți, și celorlalți le e mai ușor cu tine, și vei fi în puteri să faci multe lucruri folositoare, chiar în postul acela neînsemnat pe care îl ai. Cel mai greu e pe lume aceluia care nu s-a legat de un loc, care nu s-a lămurit în ce constau îndatoririle lui: lui îi este cel mai greu să-nsușească legile lui Christos, care-au fost date să se-mplinească pe pămînt, nu-n văzduh; de aceea viața e pentru el o enigmă eternă. Pe lîngă el, ocnașul din temniță e mai norocos, el știe că e la ocnă și deci cunoaște la ce-i folosește legea. Pe lîngă el, pînă și cel mai calic dintre cerșetori este mai norocos, el își cunoaște îndatorirea, el este cerșetor, el știe ce să folosească din legea lui Christos. Dar omul care nu-și cunoaște locul, care-i sînt îndatoririle, neavînd nimic lămurit și neoprindu-se nicăieri, nu se află nici în lume, nici în afara lumii, nu știe cine-i aproapele său, cine-i sînt frații, cine trebuie iubit și cine iertat. N-ai cum să iubești întreaga omenire, dacă nu-ncepi prin a-i iubi mai întîi pe cei care stau în preajma ta și se-ntîmplă să te mîhnească. Un astfel de om se află mai aproape decît oricine de uscăciunea rece a sufletului.

Și astfel, după multă vreme de trudă, de experiență și de cugetări, mergînd înainte, am ajuns la ce gîndeam în copilărie: că menirea omului e de a sluji și că viața întreagă-i o slujbă. Dar nu trebuie să uităm că postul pe care-l avem în statul pămîntesc ne e dat să slujim de pe el Statului Ceresc și tocmai de aceea să nu scăpăm din vedere legea Lui. Numai astfel slujind, îi putem mulțumi pe toți: monarhul, poporul, patria.

Fiind convins de toate acestea, eram gata să-mbrățișez orice obligație, cu toate că, uitîndu-mă la capacitățile mele, mă străduiam să am una care m-ar fi ajutat să continuu cunoașterea practică a rușilor, pentru ca, dacă-mi voi fi recăpătat putința de a scrie, să am materialul adunat. Unul din motivele principale ale călătoriei mele în Locurile Sfinte a fost dorința de a mă ruga fierbinte și de a cere binecuvîntarea întru cinstita-ndeplinire a obligațiilor mele, la intrarea în viața Aceluia care ne-a deschis taina vieții, în acel loc prin care n-a călcat niciodată talpa Lui; de a-I mulțumi pentru tot ce mi s-a întîmplat în viață; de a-L ruga să-mi dea putere și îndrumare în munca pentru care m-am pregătit și m-am educat. Nu găsesc nimic straniu dacă un învățăcel, la terminarea studiilor sale, se grăbește să ofere un cuvînt de mulțumire învățătorului său. Dacă fiul aleargă la mormîntul tatălui, înainte de a-mbrățișa o meserie, – atunci de ce să nu mă-nchin și eu la mormîntul la care se-nchină toți, la care primesc cu toții o îndrumare, din care se inspiră toți, chiar și nepoeții? Straniu poate să pară faptul că am vorbit despre asta în cartea publicată[24]. Dar pe vremea aceea tocmai îmi reveneam dintr-o boală grea. Eram slab, n-am crezut că voi fi în putere să închei această călătorie. Îmi doream să se roage pentru mine cei pentru care-ntreaga viață e o rugăciune. Nu știam cum să fac pentru ca glasul meu să ajungă în adîncul chiliilor și al zidurilor din sihăstrii, și la gîndul că poate cineva care citește cartea le va duce cuvîntul meu. Am cerut atunci și altora să se roage pentru mine, nu știam a cui rugăciune poate fi mai plăcută Celui la care ne rugăm cu toții. Știu doar că cel mai odios dintre noi poate fi mîine cel mai bun dintre noi, iar rugăciunea lui, cea mai aproape de Dumnezeu. Pentru asta, nu aveam prea mult de gîndit, ci de-ndeplinit, amintindu-mi cuvîntul: celui care cere de la tine, dă-i[25].

Dar cum s-a întîmplat să ajung să trebuiască să mă explic în fața cititorului, asta nici eu n-o mai înțeleg. Știu numai că niciodată, nici măcar în prezența celor mai intimi prieteni ai mei, n-am dorit să dau explicații privind cele mai tainice gînduri ale mele. Am decis să nu destăinui nimic din istoria mea sufletească, să port în mine toate ideile, oricare-ar fi fost acestea, convins fiind că atunci cînd vor fi apărut al doilea și al treilea tom al Sufletelor moarte, cu toții se vor fi lămurit și nimeni nu va mai fi îndrăznit să-ntrebe: dar ce este autorul? – chiar dacă autorul se va fi ascuns în întregime în spatele eroilor săi. Însă dînd curs la cîteva explicații despre scrierile mele, a trebuit să vorbesc inevitabil și despre mine, pentru că scrierile acelea se află în strînsă legătură cu ce se petrece în sufletul meu. Dumnezeu știe, poate că și-aici a fost voia Aceluia fără de care nu se întîmplă nimic pe lumea asta; poate că asta s-a întîmplat anume pentru a avea posibilitatea să mă privesc pe mine mai atent. Nu mi-a fost greu să simt o oarecare mîndrie, mai ales după ce am izbutit să scap de-adevăratelea de multe neajunsuri pe care le aveam. Mîndria asta ar fi trăit nestingherită-n mine și nimeni nu mi-ar fi arătat-o. Evident, e suficient să capeți în relațiile cu oamenii o anume uniformitate a caracterului și-o anume îngăduință, ca să-i faci să nu-ți mai observe defectele. Dar cînd te expui în fața unor oameni necunoscuți, în fața întregii lumi, și se discută de-a fir a păr fiecare mișcare a ta, fiecare gest, și oamenii de toate convingerile, prejudecățile și felurile de a gîndi te privesc, fiecare în felul său, și împroașcă din toate părțile cu reproșuri, la nimereală și ne la nimereală, și te lovesc cu premeditare și la întîmplare în cele mai sensibile puncte, – atunci, fără să vrei, începi să te privești din anumite părți din care nu ți-ar fi trecut prin cap să te privești vreodată; ajungi să cauți în tine acele defecte pe care nu te-ai fi gîndit pînă atunci că le ai. Aceasta-i o școală înfricoșătoare de la care fie îți ieși din minți, fie te înțelepțești mai mult ca niciodată. Recitesc multe în cartea mea, nu fără jenă și rușine-n obraji, dar înainte de toate îi mulțumesc Domnului că mi-a dat puteri să o scot la lumină. Aveam nevoie de o oglindă în care să mă privesc și să mă văd mai bine, fără această carte nici nu știu dacă aș fi avut o asemenea oglindă. Și astfel, născută din dorința acută de a aduce folos celorlalți, cartea asta mi-a folosit mie înainte de toate.

Așa că-mi permit să spun aici cîteva cuvinte privind utilitatea ei pentru ceilalți. Oare chiar atît de inutilă-i cartea mea pentru ceilalți și, mai ales, pentru societate, așa cum arată ea azi? Mi se pare că toți cei care-au judecat-o, au privit-o cu ochii împăienjeniți, cumva cu prea multă-nfierbîntare. Ea trebuia judecată cu mai mult sînge rece. Înainte de a vorbi ostășește în numele întregii societăți și de a mă chema la judecată în fața Rusiei întregi, trebuia cercetat cazul mai îndeaproape, cartea trebuia privită și înțeleasă în fundamentele ei, iar nu pe părți și în detalii, nu înainte de a înțelege deplin sensul ei profund. Din asta au luat naștere numai șicane deșarte la adresa cuvintelor și adăugiri de sensuri care nu mi-ar fi putut trece vreodată prin minte.

Să-ncepem cu faptul că am avut întotdeauna dreptul să vorbesc despre ceea ce e în cartea mea și să mă exprim mai exact și mai agreabil. Nici măcar nu m-am gîndit să ofer sfaturi societății, în sensul în care mi-a fost atribuit. Am înțeles să dau sfaturi în sensul simplu pe care-l propovăduiește Biserica noastră, adică să ne-nvățăm unii pe alții necontenit, putînd accepta sfaturi de la ceilalți cu pofta cu care le dăm. Iar eu eram gata să primesc sfaturi de la ceilalți. Nu mi-am imaginat societatea ca pe o școală umplută cu elevii mei, iar pe mine, învățător. Eu n-am urcat prin cartea mea la catedră, cerîndu-le tuturor să-nvețe după ea. Eu m-am apropiat de confrații mei, de colegii mei școlari ca unul de-al lor, egal cu ei; am adus cu mine și cîteva caiete pe care-am apucat să le scriu după cuvintele Aceluiași Învățător de la care învățăm cu toții; și le-am supus alegerii, ca fiecare să-și ia din ele ce are nevoie și ce i se potrivește. În ele se găseau scrisori către oameni cu diferite caractere, cu înclinații felurite și, în plus, aflîndu-se fiecare pe diferite trepte ale stării lor sufletești, care n-ar fi putut nicicum să se potrivească în mod egal cu toată lumea. M-am gîndit că fiecare va lua ce are nevoie și că nu va fi atent și la restul. N-am crezut că acela care luînd ce are nevoie un altul, va striga: „Eu n-am nevoie de asta!” – și se va mai și supăra. Eu nu m-am gîndit să promovez o știință nouă. Aidoma unui elev care a apucat să învețe ceva mai mult decît alt elev, am vrut să le deschid celorlalți calea învățării mai ușoare a unor lecții care ne-au fost date de Învățătorul nostru. M-am gîndit că după citirea cărții mi se va spune: „Îți mulțumesc, confratele meu”, și nu: „Îți mulțumesc, învățătorule”. Dacă n-aș fi scris testamentul, pe care l-am plasat destul de neglijent acolo și în care există cîteva aluzii la sfaturile pe care e obligat să le dea fiecare autor prin creațiile sale poetice, nimeni nu s-ar fi gîndit să-mi prescrie acel misionarism apostolic, în pofida stilului ferm și a unei oarecare impetuozități lirice a rostirii. Însă în cartea mea va găsi multe lucruri folositoare cel care caută mai întîi în propriul suflet.

În ce privește părerea că prin cartea mea voi provoca multe daune[26], cu asta nu pot fi de acord nici în ruptul capului. În carte, indiferent de toate neajunsurile ei, dorința binelui este mult prea mare. Și indiferent de toate paginile ei obscure și de neînțeles, esențialul se vede cu claritate, iar după lectura ei ajungi la aceeași concluzie, că instanța superioară este Biserica, iar rezolvarea problemelor vieții se află în ea. Iar cînd după citirea cărții mele s-ar fi-ndreptat către Biserică, iar la Biserică ar fi întîlnit și învățătorii Bisericii, care-i vor fi arătat ce trebuie să ia și ce nu pentru sine din cartea mea, sau poate că-i vor fi dat în locul cărții mele alte cărți, mai însemnate, mai folositoare, el va lăsa din mînă cartea mea, așa cum un elev renunță la silabe atunci cînd a învățat să citească propoziții.

În încheiere, aș vrea să fac o observație: majoritatea comentariilor au fost un pic prea încrezute, un pic prea directe, iar cei care m-au acuzat pentru insuficienta smerenie în fața adevărului n-au dat dovadă de nici un pic de smerenie față de mine însumi. Să admitem că în mîndria mea, bazată pe nenumăratele calități atribuite mie de toată lumea, aș fi putut să cred că sînt mai presus decît restul și că am dreptul să-i judec pe ceilalți. Dar bazîndu-se pe ce a putut să mă judece pe mine cel care nu a simțit că se află mai presus decît mine? Oricum ar fi, ca să pronunți un verdict definitiv asupra cuiva trebuie să te afli pe o treaptă mai sus decît cel pe care îl judeci. Poți să faci observații pe părți, asupra cutărui sau cutărui lucru, poți să-ți formezi opinii și să dai sfaturi; dar să-ți faci o teorie întreagă despre om, pornind de la acele păreri, să-l declari definitiv smintit, ieșit din minți, să-l numești șarlatan și mincinos purtînd masca evlaviei, să-i atribui scopuri josnice și de nimic – sînt genuri de acuze pe care n-aș îndrăzni să le aduc nici celui mai înrăit ticălos, care poartă stigmatul disprețuitor al întregii societăți. Mi se pare că înainte de a pronunța asemenea învinuiri ar trebui să stăm un pic, să ne cutremurăm sufletul și să ne gîndim la cum ne-am simți dacă aceste învinuiri s-ar revărsa peste noi în public, în văzul lumii întregi. N-ar strica să ne gîndim înainte de a pronunța o astfel de învinuire: „Oare eu nu greșesc? Că doar și eu sînt om. Aici e vorba de suflet. Sufletul omului e ca o fîntînă din care nu pot bea toți și nu te poți baza niciodată pe aspectul de suprafață al cîtorva semne. Adesea pînă și cei mai talentați medici au luat o boală drept alta și și-au recunoscut greșeala abia cînd au desfăcut trupul neînsuflețitului.”. Da, există în cartea Corespondența cu prietenii destule neajunsuri, dar mai sînt acolo și multe lucruri care nu pot fi înțelese de la bun început de toată lumea. N-are rost să-mi spună ca au citit cartea de două sau de trei ori, cutare poate a citit-o de zece ori și nu s-a ales cu nimic. Pentru a putea presimți și-nțelege un dram cartea asta, e nevoie fie de un suflet simplu și bun, fie de un om cu o educație vastă care, înainte de a gîndi din toate părțile, ar avea un foarte mare talent poetic și un suflet capabil de o iubirea profundă și desăvîrșită.

Nu pot să nu recunosc că toate încurcăturile și neînțelegerile astea au fost foarte grele pentru mine, cu atît mai mult cu cît m-am gîndit că în cartea mea se află sămînța schimbării, și nu a discordiei. Am ieșit cu sufletul istovit de la atîtea reproșuri, unele dintre ele au fost de-a dreptul înspămîntătoare, să nu dea Domnul să le aibă careva pe cap. Nu pot să nu-mi exprim recunoștința față de cei care ar fi putut de asemenea să mă împresoare cu multe reproșuri, dar care, înțelegînd că și așa sînt destule pentru firea cea slabă a omului, mi-au întins o mînă de frate, îngăduitoare și plină de cuviință. Dumnezeu să-i răsplătească: nu cunosc o faptă mai nobilă decît să-ntinzi mîna unui suflet istovit.

[1847]

[1] Gogol parafrazează cuvintele apostolului Pavel din Epistola Sfîntului Apostol Pavel către Romani (3, 4), în Biblia, Anania, p. 1625.

[2] E vorba despre Suflete moarte.

[3] Referința este la toate acele scrisori eliminate de cenzură la prima ediție.

[4] Poate c-ar fi trebuit să nu se cramponeze de acel testament. Într-un testament te judeci dur deoarece în el te pregătești să te arăți la judecată în fața Aceluia pe lîngă Care nici un om nu mai are dreptate (n.a. N.V. Gogol).

[5] Referința e în primul rînd la Belinskii. Pe 20 iunie 1847, Gogol i-a scris despre el lui N.Ia. Prokopovici: „Omul ăsta, indiferent de zelul și de excesele sale, a indicat corect, cu toate acestea, înspre multe din punctele tari ale scrierilor mele, pe care alții nu le-au remarcat, dar considerîndu-se față de el pe-o treaptă mai înaltă a înțelepciunii.”.

[6] Despre asta Gogol i-a scris lui P.A. Pletnev în scrisoarea din 10 iunie 1847, cînd încerca să-i explice ideea principală din Spovedania unui autor.

[7] Această confesiune a lui Gogol a fost confirmată de mărturia colegului său de gimnaziu, moșierul Ivan Sușkov: „Nici unul din noi nu ne-am gîndit vreodată că Gogol va ajunge cîndva scriitor, măcar și unul de mîna a doua, pentru că-n liceu era cunoscut ca fiind cel mai neserios și mai obișnuit elev, el se deosebea cel mai mult prin jartalele lui [am optat pentru românizarea echivalentului ucrainean pentru „glumă”, întrebuințat de Sușkov în originalul rusesc (n.tr.)] cu care-i făcea pe toți băieții să rîdă-n hohote, de le plesneau fălcile. Era de-ajuns să spună o vorbă, să facă o mișcare, ca toată clasa, zici că era turbată sau înnebunită, să fie toată un hohot de rîs, chiar și de față cu învățătorul, cu directorul sau cu oricare se nimerea; el stătea neclintit de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat: liniștit și vajnic.”.

[8] Gogol a primit adesea astfel de observații din partea arhiepiscopului Inokentii.

[9] Sfînta Evanghelie după Matei (5, 9), în Op. cit., p. 1466.

[10] E o idee pe care Gogol a expus-o de mai multe ori: „Însă pe dinăuntru eu nu m-am schimbat niciodată în predispozițiile mele principale. De pe la 12 ani eu merg, cred, pe același drum, ca și mai înainte, fără să mă clatin ori să șovăi în convingerile mele de bază…” (către S.T. Aksakov, pe 16 mai 1844); „Din fragedă junețe am avut un singur drum pe care-am pășit” (către același, pe 20 ianuarie 1847). În Istoriea moevo znakostva s Gogolem [Istoria întîlnirii mele cu Gogol], S.T. Aksakov mărturisește cu convingere: „N-ar trebui să se creadă că Gogol și-a schimbat convingerile, dimpotrivă, el le-a rămas credincios încă din anii tinereții. Gogol a mers tot timpul înainte; creștinătatea lui a devenit tot mai curată, tot mai riguroasă; semnificația înaltă a scopurilor sale scriitoricești, tot mai limpede, iar judecata asupra propriei persoane, tot mai aspră.”.

[11] În original, Rúsi – o formă arhaică, diminutivă și hipocoristică a numelui propriu Rossiea, Rusia (n.tr.).

[12] Referința este la prefața celei de-a doua ediții a Sufletelor moarte (1846), în care Gogol se adresa cititorilor de toate felurile cu rugămintea de a-i fi trimise observațiile de tot felul, corecturile și adăugirile la poem.

[13] Într-o recenzie la cea de-a doua ediție a Sufletelor moarte, Belinskii a ironizat prefața lui Gogol: „Așadar, nu ne putem imagina toți rușii altfel decît stînd în genunchi în fața paginilor deschise ale Sufletelor moarte, cu pana în mînă și cu o coală de hîrtie poștală pe masă…” (V.G. Belinskii, Sobr. soci. [Opere alese], 1982).

[14] Versurile sînt din primul capitol al poemului Evghenii Oneghin de A. Pușkin.

[15] E vorba despre prima călătorie a lui Gogol peste graniță, pe care a întreprins-o la sfîrșitul lunii iulie 1829, imediat după apariția poemului Hans Kuhelgarten, care fusese un eșec.

[16] În realitate, Gogol a stat în străinătate aproape două luni și s-a întors la Petersburg pe 22 septembrie 1829.

[17] Gogol a plecat în străinătate pentru a doua oară pe la începutul lunii iulie 1836, imediat după montarea și publicarea Revizorului.

[18] În septembrie 1839 și în octombrie 1841.

[19] E vorba despre prima ardere a celui de-al doilea volum.

[20] Referința este la George Sand (pseudonimul Amandinei Lucille Aurore Dupin, viitoare baroană Dudevant, 1804-1876). Conform mărturiei lui A.O. Smirnova, scriitoarea nu era neapărat preferata lui Gogol: „Femeia aceasta n-are nimic din scînteia dreptății, nici măcar simțul adevărului – spunea el. – Ea nu poate decît să fie pe placul francezilor.” (A.O. Smirnova-Rosset, Jurnal. Amintiri).

[21] Aluzie la arderea manuscrisului, în vara lui 1845.

[22] E vorba despre Vladimir Ivanovici Dali (1801-1872), care a publicat cu pseudonimul Kazak Luganskii. În articolul O „Sovremennike” [Despre „Contemporanul”], publicat postum, Gogol scria despre el: „El nu e poet, nu posedă arta plăsmuirii, nu posedă nici măcar dorința de a produce creații artistice; el vede fapte peste tot și privește fiecare lucru din perspectiva faptelor. În fiecare cuvînt se vede o minte tare și rațională, iar spiritul de observație și vorba de duh înzestrează vioiciunea cuvîntului. La el totul e adevărat și luat așa cum se găsește-n natură.”.

[23] Pe data de 3 octombrie 1827, gimnazistul Gogol îi scria unchiului său P.P. Kosearovskii din Nejin: „Încă din vremurile de mai demult, în anii din care abia dacă-mi mai amintesc ceva, am nutrit o rîvnă de neostoit în a-mi face viața trebuincioasă pentru binele țării, fierbeam să-i aduc cel mai mic folos.”.

[24] Adică în prefața Paginilor alese… .

[25] Din Predica de pe munte a Domnului către Iisus Christos: „Celui care cere de la tine, dă-i; și celui ce vrea să se împrumute, nu-i întoarce spatele.”, Sfînta Evanghelie după Matei (5, 42), în Op. cit., p. 1466.

[26] Aici Gogol răspunde reproșurilor pe care i le făcuse duhovnicul său, părintele M.A. Konstantinovskii. V. scrisoarea lui Gogol către acesta, trimisă de la Neapole pe 9 mai 1847.

N.V. Gogol, „Confesiunile unui autor”, în Scrisori către prieteni. Confesiuni, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu.

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s