N.V. Gogol, „Scrisori…”. XXXII. Duminica Mare


Aleksandr Andreevici Ivanov, Aratarea lui Christos dinaintea poporului (1837-1857), ulei pe pânză, Galeria de Stat Tretiakov, Moscova.

Aleksandr Andreevici Ivanov, Aratarea lui Christos dinaintea poporului (1837-1857), ulei pe pânză, Galeria de Stat Tretiakov, Moscova.

Capitolul a fost scris special pentru această carte.

***

În sufletul rusului există o aplecare specială pentru sărbătorirea Duminicii Mari. El simte asta tot mai acut atunci cînd se află în locuri străine. Văzînd cum peste tot în celelalte ţări ziua aceasta aproape că nu se deosebeşte cu nimic de celelalte zile – aceleaşi preocupări, aceeaşi viaţă dintotdeauna şi aceeaşi expresie zilnică de pe toate feţele – el este cuprins de tristeţe şi, fără să vrea, se adresează Rusiei. I se pare că acolo ziua aceasta e sărbătorită cumva mai frumos, că însuşi omul e oarecum mai frumos şi mai vesel decît în alte zile, că însăşi viaţa e cumva altfel, nu ca aceea de zi cu zi. Va începe dintr-odată să-şi închipuie acel miez de noapte solemn, acel dangăt de clopot ce răsună pretutindeni, parcă umplînd întreg pămîntul de-un singur vuiet, acel strigăt „Christos a înviat!” care în această zi înlocuieşte toate celelalte forme de salut, acel sărut care se dă numai la noi, – şi-i gata să strige şi el: „Numai în Rusia ziua aceasta e prăznuită aşa cum trebuie să se prăznuiască!”. Se înţelege, toate sînt un vis ce va dispărea de-ndată ce va trece hotarul Rusiei sau îşi va aminti numai că ziua asta e o zi a goanei şi a vanităţii orbecăinde, a vizitelor deşarte, a gîndurilor ascunse faţă de celălalt, în loc să fie o întîlnire plină de bucurie, – chiar dacă tot o întîlnire rămîne, ea porneşte din lăcomie şi din calculele cele mai hrăpăreţe; el va vedea că ambiţia clocoteşte în această zi mai mult decît în alte zile şi că se vorbeşte nu despre Învierea lui Christos, ci despre cui şi ce răsplată i se va da şi despre cine şi cît va primi; că pînă şi poporul căruia-i merge vestea că s-ar bucura mai mult decît ceilalţi, umblă beat pe uliţă, cînd abia dacă a apucat să se-ncheie masa festivă şi zorii să lumineze pămîntul. Ofta-va sărmanul rus atunci cînd îşi va aminti de sine şi va vedea că toate acestea nu-s decît o caricatură şi o batjocură a sărbătorii, că sărbătoarea de fapt nici nu există. Un şef oarecare va pupa de formă obrazul unui calic, din dorinţa de a demonstra funcţionarilor săi cum trebuie să-ţi iubeşti corect aproapele, un patriot înapoiat, supărat pe tinerii din ziua de azi, care se ridică împotriva obiceiurile noastre ruseşti din vechime, asigurîndu-ne că la noi nu există nimic, va urla furios: „Noi avem de toate – şi viaţa familială, şi virtuţi familiale, şi obiceiurile noastre sînt păzite cu sfinţenie; iar datoria ne-o facem ca niciunde în toată Europa; şi un popor ce minunează pe toată lumea sîntem noi”.

Nu, problema nu e în gesturile aparente, nu e în exclamaţiile patriotice şi nici în sărutul de pe obrazul calicului, ci în faptul de a privi omul în această zi aşa cum priveşti comoara cea mai de preţ, – a-l îmbrăţişa şi a-l strînge la piept ca pe-un frate extrem de apropiat, a te bucura de el ca de cel mai bun prieten, pe care nu l-ai mai văzut de cîţiva ani şi care a venit la tine pe neaşteptate. Ba chiar şi mai puternic! Şi mai mult! Pentru că firele care ne leagă sînt mai puternice decît înrudirea noastră pămîntească de sînge, ne-am înrudit cu el întru preafericitul nostru Tată ceresc, de cîteva ori mai apropiat de noi decît tatăl cel pămîntesc, iar în ziua aceasta ne aflăm cu toţii în adevărata noastră familie, chiar în casa Lui. Ziua aceasta e ziua cea sfîntă în care se prăznuieşte fraternitatea sfîntă, celestă, a întregii omeniri, nelăsînd la o parte nici măcar un singur om.

Şi cum ar fi primit secolul nostru al nouăsprezecelea ziua aceasta şi ar fi privit-o el, cînd ideea fericirii întregii omeniri a devenit ideea preferată a tuturor; cînd a-mbrăţişa ca pe un frate întreaga omenire a devenit visul mult iubit al tinerilor; cînd mulţi visează cu ochii deschişi numai la cum să schimbe toată omenirea, cum să înalţe şi mai sus demnitatea umană; cînd aproape jumătate a recunoscut solemn că singură creştinătatea e în puteri să înfăptuiască un asemenea lucru; cînd au început să ne spună că legea lui Christos trebuie adusă cît mai aproape de rostul familiei şi-al statului; cînd au început să discute despre cum toate cîte există să fie ale societăţii – şi casă, şi pămînt; cînd ostentația bunătăţii şi a compasiunii şi ajutorarea nefericiţilor s-au transformat în subiecte de conversaţie prin saloanele mondene; cînd, în sfîrşit, ne sufocăm de-atîtea acte de filantropie, aziluri pentru bătrîni[1] şi orfelinate[2]. S-ar părea că secolul al nouăsprezecelea ar fi trebuit să prăznuiască bucuros ziua aceasta, care prin felul ei le merge la inimă tuturor mărinimoşilor şi filantropilor! Dar în această zi, ca-n palmă, vezi cît de palide-s toate străduinţele creştineşti şi cum există ele numai în vis şi idee, numai în faptă nu. Şi dacă în faptă ar trebui să-şi îmbrăţişeze fratele ca pe un frate în această zi, el nu-l va îmbrăţişa. El e gata să ia în braţe toate omenirea ca pe un frate, însă pe fratele său nu-l ia în braţe. Dar lăsînd la o parte omenirea asta, pe care o strînge-n braţe cu sufletul larg deschis, dacă se iveşte un singur om care să-l jignească şi pe care Christos ne-a lăsat ca să-l iertăm în aceeaşi clipă, el nu-l mai ia în braţe. Iar dacă unul se desparte de omenirea asta pe motiv că nu e de acord cu nu ştiu care păreri omeneşti, el nu-l va mai îmbrăţişa. Şi dacă din omenirea asta se va da într-o parte unul care suferă în mod evident mai mult decît ceilalţi de bolile grele ale sufletului său, din cauza beteşugurilor sufleteşti, şi avînd nevoie de îngrijire mai mult decît toţi ceilalţi, el îl va respinge şi nu-l va lua în braţe. Şi vor rămîne demni de îmbrăţişarea lui numai aceia care nu l-au insultat cu nimic deocamdată, de care încă nu s-a întîmplat să se lovească, pe care nu i-a cunoscut niciodată şi nici cu ochii nu i-a văzut. Iată ce fel de îmbrăţişare a-ntregii omeniri acordă omul contemporan, adesea fiind chiar cel care gîndeşte despre sine că e un adevărat iubitor de oameni şi un creştin desăvîrşit! Creştin! L-au aruncat în stradă pe Christos, L-au băgat în spital şi în lazaret, în loc să-L cheme la ei acasă, sub acoperişul casei părinteşti, şi ei se cred creştini![3]

Nu, nu-i e dat veacului acestuia să prăznuiască Luminata sărbătoare aşa cum ar trebui să o prăznuiască. Există un obstacol înspăimîntător, există un obstacol de neînvins, iar numele lui e mîndria. Se știa despre ea încă din veacurile trecute, dar aceea era o mîndrie mai infantilă, mîndria puterilor fizice, mîndria bogățiilor avute, mîndria spiței și a numelui, dar niciodată n-a ajuns pînă la înfricoșătoarea treaptă sufletească, așa cum este ea astăzi. Acum ea apare în două chipuri. Primul chip – mîndria purității individuale.

Bucurîndu-se că a juns să fie-n multe mai bună decît înaintașii săi, omenirea timpurilor noastre s-a îndrăgostit de propria-și puritate și frumusețe. Nimeni nu se mai rușinează a se lăuda în public cu frumusețea sa sufletească și a se considera mai bun decît ceilalți. E suficient să ne uităm numai ce rege al virtuții se-ntrupează din noi și cît de nemilos și tăios îl judecă pe celălalt. E suficient să-i ascultăm justificările prin care el se-ndreptățește că nu și-a îmbrățișat fratele nici măcar la Duminica Mare. Fără nici o rușine și fără să-i tremure sufletul, el spune: „Nu pot să-mbrățișez acest om: e ticălos, are sufletul vîndut, s-a pătat prin faptele cele mai necinstite; pe-un astfel de om nu-l las să intre nici în tinda casei mele; n-aș vrea nici măcar să respir același aer cu el; mai bine merg pe străzi dosite ca să-l ocolesc, decît să mă-ntîlnesc cu el. Eu nu pot trăi pe lîngă oamenii mîrșavi și demni de dispreț – și pe-un astfel de om să-l îmbrățișez ca pe-un frate?”. Vai, uitat-a sărmanul om din veacul al nouăsprezecelea că-n ziua aceasta nu există oameni mîrșavi sau demni de dispreț, că toți sînt oameni – frați de același neam, frate este numele fiecărui om, și nu altul, mai știu eu care. Cu toții au uitat subit pînă și acestea: au uitat că poate oamenii aceia demni de dispreț și mîrșavi s-au adunat în jurul lor pentru ca privind la ei să privească și-n interior și să caute colo același lucru care atîta îi sperie cînd îl văd la ceilalți. Au uitat că pot face și ei la fiecare pas, fără să bage de seamă, aceeași faptă mîrșavă numai că-n alt chip,  – într-un chip nesupus oprobriului public, dar care, cu toate acestea, vorba proverbului, e aceeași turtă, da-ntr-o altă strachină. Au uitat totul. Au uitat și că poate oamenii mîrșavi și demni de dispreț s-au înmulțit pentru c-au fost prigoniți cu asprime de către cei mai buni și mai minunați oameni, iar asta i-a sălbăticit și mai tare. Ca și cum ar fi atît de ușor să dai naștere unei mîrșăvii! Dumnezeu știe, poate că celălalt nu s-a născut un om necinstit; poate că săracul său duh s-a luptat neputincios cu ispitele; s-a rugat și a cerut ajutor, și a fost gata să-i sărute mîinile şi picioarele celui care, mișcat de jalnicul suflet, l-ar fi ţinut de mînă pe marginea prăpastiei. Poate că un singur strop de iubire ar fi fost de ajuns să-l întoarcă pe calea cea dreaptă. De parcă pe calea iubirii e greu să ajungi la inima lui! De parcă-ntr-atît de-mpietrită e firea lui, că nici un simțămînt nu-l mai atinge, cînd războinicul se umple de recunoștință în fața iubirii și cînd fiara nu uită mîna care a mîngîiat-o! Dar toate au fost date uitării de către omul veacului al nouăsprezecelea, și își alungă fratele din preajmă așa cum bogătașul alungă cerșetorul plin de puroi de la poarta mărețului său conac. Nu-l interesează suferințele lui, el ar prefera să nu vadă puroiul ce curge din răni. El nu-și dorește nici măcar să-i asculte păsul, temîndu-se ca nu cumva să-și strice mirosul cu suflul puturos de pe buzele nefericitului, dar e mîndru nevoie mare de curăția sa înmiresmată. Și unui astfel de om îi e dat să prăznuiască Iubirea celestă?

Există și un alt chip al mîndriei, mai puternic decît primul – mîndria cugetului. Niciodată nu a crescut atît de viguros ca în secolul al nouăsprezecelea. Și asta se vede în frica fiecăruia de a nu fi luat de prost. Pe toate le-ndură omul acestui veac: îndură numele potlogarului, al ticălosului; dă-i orice nume poftești, îl va îndura – dar nu va-ndura să-i spui că e prost. Te va lăsa să rîzi de ce vrei tu – dar numai de cugetul lui să nu te legi. Cugetu-i e pentru el un lucru sfînt. Pentru cea mai măruntă glumă la adresa cugetului său, în aceeași clipă e gata să-și împingă fratele în bătaia puștii și să-i tragă, rece, un glonte-n ceafă. El nu crede nimic, pentru nimic în lume, el crede în cugetul pe care îl are. Ceea ce cugetul său n-a văzut, pentru el nu există. El a uitat pînă și faptul că mintea-i se mișcă-nainte numai atunci cînd înaintează forțele sale morale și că stagnează sau chiar merge-napoi atunci cînd forțele sale morale nu cresc. El a uitat și că toate aspectele lucrurilor nu încap într-o singură minte de om; că un alt om poate vedea anume acea latură a lucrurilor pe care el nu o poate vedea și, prin urmare, poate pătrunde ceea ce el nu cunoaște. El nu-i dă crezare și tot ce nu vede cu ochii lui, pentru el e minciună. Iar umbra smereniei creștine nu se poate apropia de el din cauza cugetului său plin de mîndrie. De toate se va îndoi: de inima omului, pe care l-a cunoscut numai de cîțiva ani, de adevăr, se va îndoi de Dumnezeu, dar nu se va îndoi de propriul cuget. Au pornit războaie și vorbe de ocară, dar nu din cauza vreunor drepturi fundamentale, nici a urii personale – nu, nu patimile simțirii, ci patimile cugetului s-au pornit: au ajuns să se dușmănească numai din păreri neasemănătoare, din contraargumentele de pe tărâmul cugetului. Au apărut partide-ntregi care n-au ochi unele pentru celelalte, care nu au nici o legătură unele cu altele, dar care deja se urăsc între ele. Uimitor: într-o vreme cînd oamenii ar fi trebuit să-nceapă să creadă că prin educație au izgonit răutatea din lume, răutatea intră-n lume pe o altă cărare, dintr-un alt ungher,  – pe cărarea cugetului și pe aripile paginilor de revistă, ca o lăcustă nimicitoare se vîră de pretutindeni în inimile oamenilor. Aproape că nu se mai aude nici cugetul însuși. Pînă și oamenii cei mai inteligenți încep să spună neadevăruri împotriva propriilor lor convingeri și asta numai pentru a nu ceda partidului din opoziție, numai pentru că mîndria nu le dă voie să-și recunoască greșeala în fața tuturor – răutatea întruchipată s-a înscăunat în locul cugetului.

Și omul unui asemenea veac să iubească și să presimtă iubirea creștinească față de om? Oare el e cel care trebuie să trăiască acea simplitate luminoasă și acea pruncie îngerească ce adună toți oamenii într-o singură familie? El să audă muzica plăcută a înfrățirii noastre cerești? El e cel care să prăznuiască această zi? A dispărut pînă și acea expresie aparent blajină a veacurilor sărace de odinioară, care dădeau impresia că omul ar fi mai aproape de om. Cugetul plin de mîndrie al veacului al nouăsprezecelea i-a venit de hac. Diavolul a pătruns în lume fără mască. Duhul mîndriei a încetat să mai ia diferite chipuri, ca să-i sperie pe superstițioși, el se ivește în adevărata lui înfățișare. Simțind că oamenii îi recunosc domnia, el a încetat să se mai sfiască de ei. Cu multă nerușinare obraznică le rîde în față celor care au recunoscut-o; ea dă lumii cele mai neghioabe legi, de care nu s-au mai pomenit pînă acum, – iar lumea stă și se uită, și nu-ndrăznește să crîcnească. Ce-nseamnă și moda asta, bicisnică, neînsemnată, pe care omul a primit-o la început ca pe ceva mărunt, ca pe un lucru inocent, și care acum, asemenea unei găzdoaie cu drepturi depline, a-nceput să dicteze prin casele noastre, izgonind din om tot ce e mai de preț și mai bun? Nimeni nu se mai teme să-ncalce de mai multe ori pe zi legile lui Christos, dar cu toții se tem să nu-i facă ei pînă și cel mai mic hatîr, tremurînd în fața ei ca niște copii sfielnici. Ce-nseamnă că pînă și aceia care au rîs de ea încep să danseze ca niște bezmetici sub fluierul ei? Ce-nseamnă toate aceste așa-numite norme de bună-cuviință care-au devenit mai puternice și mai influente decît orice hotărîre obștească fundamentală? Ce-nseamnă aceste puteri ciudate care se nasc în paralel cu legea, – străinii, influența auxiliară? Ce poate să-nsemne că lumea e condusă de confecționeri, croitori și meșteșugari de toate felurile, iar că aleșii lui Dumnezeu rămîn pe de-alături?[4] Indivizi obscuri, neștiuți de nimeni, lipsiți de idei și de convingeri sincere, fac ce vor cu părerile și gîndurile oamenilor inteligenți, în timp ce pagina de ziar, îmbrățișînd minciunile tuturor, se transformă pe nesimțite în legislatorul lipsei de respect față de om. Ce-nseamnă oare toate aceste legi ilegale care desenează atît de pe față și în ochii tuturor puterea necurată ce vine de jos, – iar lumea vede toate acestea și, ca fermecată, nu îndrăznește să miște un deget? Ce glumă înfricoșătoare pe seama omenirii! Și cînd ăsta-i mersul lucrurilor, la ce bun să mai păstrăm sfintele obiceiuri ale Bisericii, asupra cărora nici Stăpînul din cer nu mai are putere? Sau asta e o nouă glumă a spiritului întunericului? La ce bun această sărbătoare rămasă fără de semnificație? De ce revine ea ca să strige tot mai înăbușit și mai înăbușit la niște oameni despărțiți în sînul aceleiași familii și, privind cu tristețe pe fiecare, să plece de la ei ca o străină? Oare tuturora le este atît de necunoscută și de străină? Atunci de ce-au mai rămas nevătămați pe undeva cîțiva oameni cărora li se mai pare că se umplu de lumină în această zi și că își prăznuiesc copilăria, – acea copilărie prin care sărutul ceresc se revarsă în suflet aidoma sărutului unei veșnice primăveri, acea copilărie minunată pe care a pierdut-o mîndrul om contemporan? De ce n-am dat uitării pentru totdeauna această copilărie care, parcă arătîndu-se într-un vis îndepărtat, încă ne mai mișcă sufletul? De ce și pentru ce există toate acestea? Oare nu-i evident de ce? Oare nu se vede pentru ce? De aceea ca măcar unii, care încă mai aud suflul primăvăratic al acestei sărbători, să devină dintr-o dată triști, atît de triști cum trist e îngerul pe Cer. Și strigînd cu vaiete ce sfîșie inima, să cadă la picioarele fraților lor, implorîndu-i să scoată măcar această zi din rîndul celorlalte zile, să petreacă ziua aceasta nu după obiceiurile veacului al nouăsprezecelea, ci după obiceiurile Veacului Veșnic, în ziua aceasta să-mbrățișeze și să cuprindă omul așa cum prietenul vinovat își îmbrățișează prietenul cel cu sufletul bun care l-a iertat, chiar dacă a doua zi îl va respinge și-i va spune că e un străin și că nu-l mai recunoaște. Măcar de ne-am dori aceasta, măcar de ne-am obliga să facem toate acestea, să ne-agățăm de ziua asta așa cum se-agață de-o scîndură cel ce se-neacă! Dumnezeu știe, poate că pentru voința aceasta simplă stă gata să ni se arunce o scara din cer[5] și să ni se-ntindă o mîna care să ne ajute să urcăm pe ea.

Însă omul din veacul al nouăsprezecelea nu vrea să petreacă nici măcar o zi în felul acesta! Iar pămîntul dogorește de-o mîhnire ursuză; viața devine tot mai seacă și mai uscată; totul se-mpuținează și scade, iar în văzul tuturor, se-ntrupează și crește chipul gigantic al plictiselii, atingînd cu fiecare zi cote nemărginite. Totu-i surd, mormînt pretutindeni. Dumnezeule, pustiul și groaza domnesc în regatul Tău!

Și-atunci, de ce oare numai rusului i se mai pare că sărbătoarea aceasta se prăznuiește așa cum trebuie și că se prăznuiește așa numai și numai pe pămîntul lui? Să fie un vis? Dar oare de ce visul aceasta nu-i apare nimănui altcuiva decît rusului? Ce poate să-nsemne, de fapt, că sărbătoarea în sine a dispărut, dar că semnele ei apar cu atîta claritate pe toată suprafața pămîntului nostru: se-aud și cuvintele „Christos a înviat!” – și sărutul, și de fiecare dată e-ntîmpinat sfîntul miez de noapte cu aceeași ardoare, și dangătele clopotelor de toate felurile răsună și vuiesc pe-ntinsul pămîntului de parcă ar vrea să ne scoale din somn? Acolo unde semnele-s atît de clare, nu e nimic în zadar; acolo unde se dă deșteptarea, lumea se va trezi. Nu mor obiceiurile acelea cărora le-a fost dat să fie veșnice. Mor în literă, dar învie-n spirit. Pălesc pentru o vreme, se sting în gloatele pustii, însă renasc cu o forță nouă în cei aleși, pentru ca printr-o lumină și mai puternică să se reverse peste-ntreaga lume. Nu va pieri nici un bob din ce-am moștenit din bătrîni, cu adevărat rusesc și consfințit de Însuși Christos. Se va-mprăștia prin sunetele coardelor poeților, se va preaslăvi prin buzele înmiresmate-ale preasfinților noștri părinți, va izbucni ceea ce o dată pălea – și sărbătoarea de la Duminica Mare se va prăznui la noi mai devreme decît la alte popoare! Dar cum putem spune asta, bazîndu-ne și sprijinindu-ne pe ce fel de semne închise în sufletele noastre? Sîntem noi oare mai buni decît alte popoare? Ducem o viața mai întru Christos decît ei? Nu sîntem mai buni decît nimeni, iar viața ne e mai dezordonată și mai haotică decît la ei toți. „Sîntem mai răi decît toți ceilalți” – iată ce trebuie să spunem mereu despre noi. Dar avem în firea noastră ceva ce ne predestinează lucrul acesta. Sîntem în continuare ca un metal în fierbere, încă neturnat în forma lui națională; încă mai putem arunca și încă ne mai putem debarasa de ceea ce nu ne este trebuincios, și putem introduce în noi tot ce de-acum nu se mai poate pentru celelalte popoare, care-au căpătat o formă și s-au întărit în ea. Ce există din belșug în firea noastră fundamentală, uitat de noi, dar apropiat de legea lui Christos, este dovada faptului că Christos a venit la noi fără sabie, iar pămîntul pregătit și fertil al inimilor noastre a primit de la sine cuvîntul Lui, este faptul că începutul frăției întru Christos se află în chiar firea noastră slavă și că înfrățirea oamenilor ne-a fost mai apropiată decît frăția de sînge, că încă n-a ajuns la noi ura neînduplecată și reciprocă a claselor și a acelor partide cîinoase care-au împînzit Europa, și care sînt o piedică de netrecut în calea comuniunii oamenilor și a iubirii lor frățești, că, în sfîrșit, avem un fel de cutezanță, necunoscută de alții, iar dacă e să facem o treabă oarecare, cu desăvîrșire imposibilă pentru vreun alt popor, fie și, spre exemplu, să renunțăm dintr-o dată la toate neajunsurile noastre, la tot ce umilește firea cea înaltă a omului, apoi atunci cu durerea propriului corp și fără să ne fie milă de noi, așa cum în anul al optsprezecelea, fără să ne gîndim la avuturi am dat foc la case și la toată agoniseala, așa ne vine să aruncăm de pe noi tot ce ne înjosnicește și ne murdărește, și nici măcar un singur suflet nu se va lepăda de celălalt, iar în asemenea clipe toate certurile, dușmăniile și vrajba sînt date uitării, fratele se agață de gîtul fratelui său și toată Rusia e un singur om. Iată deci la ce ne putem gîndi atunci cînd spunem că sărbătoarea Duminicii Mari se sărbătorește mai întîi la noi și apoi la ceilalți. Iar asta mi-o grăiește cu tărie inima mea; acesta nu-i un gînd născocit din capul meu. Asemenea gînduri nu se pot născoci. Ele se nasc din inspirația Domnului, dintr-o dată, în inimile mai multor oameni care nu s-au văzut în viața lor, care locuiesc în diferite colțuri ale lumii și care, în același timp, încep să glăsuiască parcă dintr-o singură gură. Eu cred cu tărie că nu există om în toată Rusia, chiar dacă nu-i cunosc pe toți, care să nu creadă asta cu tărie și care să nu spună: „La noi, mai înainte ca la celelalte popoare, se prăznuiește Duminica Luminată a lui Christos!”.

[1] Strannopriimnîi dom – casă pentru adăpostirea călătorilor, în Rusia ţaristă avea sensul de casă pentru bătrînii săraci (n.tr.).

[2] În original, priiut – adăpost, denumire pentru instituţiile de binefacere care se ocupau cu educaţia orfanilor şi a copiilor străzii în Rusia ţaristă (n.tr.).

[3] Fragmentul care începe cu Creştini!… şi se termină cu …şi se cred creştini! a fost eliminat de cenzură la prima ediţie a cărţii.

[4] În Rim [Roma], povestirea sa din 1842, Gogol a exprimat această idee în felul următor: „…acum i se-nfățișa luxul mărunt al veacului al XIX-lea, neînsemnat, bicisnic lux, numai bun pentru înfrumusețarea magazinelor, aducînd în cîmpul muncii zlătarii, tîmplarii de mobilă, tapițerii, lemnarii și tot felul de alți meșteșugari, lipsind lumea de un Rafael, un Tițian, un Michelangelo și lăsînd în paragină cîmpul artei.”. Principalul fundament al comparației pictorului cu „alesul lui Dumnezeu” a apărut la Gogol în reprezentarea chipului ideal și a semnificației supreme a monarhului, care trebuie să inspire oamenii așa cum arta inspiră artistul, „în chipul Celui pe pămînt, care El Însuși e numai iubire”.

[5] Simbolul scării este unul din preferatele lui Gogol. De extracție biblică – „Și a avut un vis. Iată, o scară era sprijinită pe pămînt, al cărei vîrf atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe ea.”, Facerea. Întîia carte a lui Moise (28, 12), în Op. cit., p. 52 – simbolul scării e în literatura Sfinților Părinți expresia fundamentală a ascensiunii duhovnicești. De altfel, una din cărțile cele mai iubite de Gogol este Scara Sfîntului Ioan Sinaitul. Doctorul A.T. Tarasenkov, cel care a avut grijă de Gogol în ultimele lui zile din viață, își amintește: „Mi-a arătat cu degetul înspre scrierea lui Ioan Scărarul, în care sînt descrise treptele desăvîrșirii creștinești, și m-a sfătuit să o citesc.” (A.T. Tarasenkov, Poslednie dni jizni Gogolea [Ultimele zile din viața lui Gogol], 1909). În anul 1842, Gogol îi scria lui V.A. Jukovskii: „…trăiește în sufletul meu o adîncă, neînfrîntă credință că puterea cerească mă va ajuta să urc pe scara ce-mi e hărăzită, chiar dacă mă aflu acum pe primele și cele mai de jos trepte ale ei”. Iar în 1843, către N.N. Șeremeteva: „Îndelungă-nvățătură mi-a pus în față măreața, trudnica scară”. Același Tarasenkov povestește cum Gogol, murind, a strigat cu glas tare: „Scara! Dă-mi mai repede scara!…”.

N.V. Gogol, „XXXII. Duminica Mare”, în Scrisori către prieteni. Confesiuni, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu.

One response to “N.V. Gogol, „Scrisori…”. XXXII. Duminica Mare

  1. Pingback: N.V. Gogol, „Scrisori către prieteni. Confesiuni”. Cartea. Versiune integrală. Drafturi critice 2014 | drafturi critice·

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s