Autoficţiuni & Co


Autoficţiuni & CoÓ

 

Autofiţiunea este un concept lunecos şi greu de stăpînit cu mijloace teoretice care nu pot fi la îndemîna oricui fie atunci cînd vorbeşti despre ea, fie cînd citeşti un text numit autoficţiune. Acesta pare să fie verdictul ultimelor dezbateri privind autoficţiunea, un concept postmodern cu puternice rădăcini în demult trecuta modernitate şi cu aproape nici o bază radiculară pe solul postmodern în cîmpul căruia a creat atîtea dispute şi neînţelegeri.

Mai întîi, autoficţiunea poate fi delimitată net şi cu mijloace precise de ceea ce nu este ea.

Autoficţiunea nu este autobiografie.

Autobiografia este un concept modern care se referă la textele în proză ce pot fi supuse testului asertoric, adică informaţia prezentată poate fi testată ca fiind adevărată sau falsă. De aceea, o autobiografie poate fi considerată oricînd ca fiind un text cvaziştiinţific, paradigmatic prin testul antitezei pe care-l poate oricînd trece, un text pe înţelesul tuturor, care nu trebuie neapărat să povestească în totalitate viaţa celui care o scrie şi nu ţine neapărat să fie sărăcită de unele paranteze descriptive, adeseori cu aer de reportaj, sau de cele meditative. Prin aceste paranteze, autobiografiile căpătau, în modernitate, şi un plus de valoare. A se vedea, de exemplu, Oglinda limburilor – una din părţile Antimemoriilor lui Malraux.

Dar autoficţiunea nu este nici biografism.

Biografismul, din fericire, este un concept de teorie a criticii, instituit de Saint-Beuve. Limitele şi instrumentele acestui concept sînt foarte precise. El se referă la o metodă de lucru a criticilor începutului de secol XX care presupunea utilizarea materialului privind viaţa unui scriitor anume pentru o mai profundă înţelegere a operei. Cu alte cuvinte, criticul biografist pornea de la inspectarea tabieturilor, obiceiurilor şi a faptelor unui scriitor anumit pentru a putea apoi trage concluzii despre opera literară a acestuia, considerînd că inspectarea de care vorbeam mai sus îi va fi oferit o deschidere concludentă privind psihologia şi sensibilitatea profundă a autorului supus inspecţiei. Biografismul este metoda practicată de Saint-Beuve în ale sale Portrete literare, metodă care a fost criticată ulterior de Marcel Proust, pe de o parte, şi de către teoreticienii din jurul lui Thibaudet, pe de altă parte, principalele acuze aduse fiind lipsa de rigoare a demersului critic biografist şi faptul că acesta ar fi puţin creditabil. Această acuză nu poate fi înţeleasă dacă nu luăm în considerare faptul că ne aflăm în epoca în care obiectivitatea critică devenise fetiş teoretic, idol şi fata morgana totodată.

Autoficţiunea se delimitează şi de bioficţiune.

Pentru că bioficţiunea nu este decît o expresie, introdusă în cîmpul teoriei literare de către Alain Buisine, care se referă la textul pur literar, scris de cele mai multe ori la persoana a 3-a, al cărui cadru narativ se contopeşte cu cel al biografiei, este de fapt o poveste cronologică, închipuită sau visată, a vieţii unui individ oarecare în care personajul poate să aibă sau nu un referent istoric. De exemplu, Sain-Julien l’Hospitalier al lui Flaubert.

Atunci ce este autoficţiunea?

Cele mai recente observaţii îi aparţin lui Vincent Colonna, născut în 1958, elev la EHESS, Gérard Genette fiind cel care i-a coordonat teza L’Autofiction. Essai sur la fictionnalisation de soi an littérature, carte apărută la EHESS în 1989. Conform acestuia, autoficţiunea ar fi „une pratique qui utilise le dispositif de la fictionnalisation auctoriale pour des raisons qui ne sont pas autobiographiques”. Asta însemna că în evul postmodern criteriile valoric cît şi cel al adevărului din textele considerate autobiografice, prin ficţionalizare, în autoficţiune deveneau inoperante şi, ca atare, irelevante. Un Alain Robbe-Grillet, de pildă, în Le Miroir qui revient, text apărut în 1985, deci în post-modernitate, ştia foarte bine că nu are nevoie de aceste două criterii pentru a-şi construi un adevăr personal atunci cînd scria, reinventîndu-şi personalitatea, rememorîndu-se altfel, introducînd personaje fictive în „autobiografia” sa. De altfel, lecţia lui Freud din Nevroză, Psihoză şi Perversiune (1899) va fi însuşită pe delin abia acum. Se ştie că în capitolul Despre amintirile-ecran literatura era tratată ca o inevitabilă ficţiune: din moment ce în minte ne rămîn acele momente care ne marchează existenţa, mai ales în copilărie, atunci cînd transcriem aşa-zisele noastre amintiri nu avem alt material de expus decît cel achiziţionat cu ajutorul memoriei. Însă nu le putem transcrie decît ficţionalizîndu-le. Adevărul şi valoare nu sînt prin urmare notele dominante ale textului autoficţional atîta timp cît autorul este onest şi povesteşte o viaţă, a sa, cu adevăr şi logică personală.

Se ştie că ulterior Genette însuşi a adoptat această poziţie. Serge Doubrovsky însă a luat o considerabilă distanţă. El spunea că în timpul scrisului personalitatea şi existenţa autorului, chiar dacă respectă convenţia onomastică a triplei identităţi (autor – narator – personaj), nu sînt nicidecum reinvenatate, ci angrenate în text lalolaltă cu personalităţile şi existenţele celorlalte persoane din viaţa celui care scrie.

Pe lîngă cele două criterii de mai sus, o altă caracteristică a autoficţiunii este referenţialitatea ambiguă. Într-un text autoficţional nu ştii niciodată la cine se referă autorul atunci cînd vorbeşte despre un individ anume, fie el şi cu referent real, sau cînd vorbeşte desre el însuşi. Acel „c’est moi et ce n’est pas moi” al lui Roland Barthes din Roland Barthes par Roland Barthes (1975) a dat mult de furcă teoreticienilor autoficţiunii. Gérard Genette în Fiction et diction, bagatelizînd această afirmaţie, se încăpăţăna să traseze totuşi nişte limite ale referenţialităţii autoficţionale. Autoficţiunile pot fi, din acest punct de vedere, veritabile, atunci cînd conţinutul narativ este în mod autentic ficţional, ca în Divina Comedie; dar mai pot exista şi false autoficţiuni, adică acele texte care nu sînt autoficţiuni decît „prin tîrguială”, pînă atunci nefiind decît nişte „autobiografii jenante”. Această disctincţie genettiană, în termenii lui Jaques Lecarme, din L’autofiction: un mauvais genre? – lucrare prezentată în cadrul colocviului citat în titlul articolului de faţă, ar conferi autoficţiunii două sensuri. Mai întîi e vorba de un sens primar unde povestea se bazează nu atît pe conţinutul amintirilor evocate cît pe enunţare şi naraţie. E cazul cărţii  Roland Barthes par Roland Barthes. Apoi, mai există şi un sens larg al noţiunii de autoficţiune cînd aceasta e agentul imaginarului, ficţiunea influenţînd şi conţinutul amintirilor evocate, şi aici avem cazul lui Robbe-Grillet.

Toate aceste distincţii, prestigioase, e adevărat, l-au îndreptat pe Vincent Colonna la concluzia (formulată într-un volum recent, Autofiction et autres mythomanies littéraires, apărut în 2004 la  Tristram, Paris) că în toate cazurile ar fi vorba mai degrabă de un soi de „affabulation du soi” ce vine în postmodernitate pe trei căi, sau „tradiţii” – cum le numeşte chiar el. E vorba mai întîi de o tradiţie fantastică căreia i se subordonează acele texte în care personajul, autor şi povestitor în acelaşi timp, suportă o transformare ontologică. Dante, în Divina Comedie, se transformă de fapt într-un soi de şaman pus pe aventură spirituală. Ar mai exista şi o tradiţie „speculară”, textele de aici presupunînd mult joc cu oglinzi multiplicate şi multă autorefernţialitate ambiguă, ca în Don Quijote al lui Cervantes. Şi mai există şi o tradiţie biografică, la Rousseau, de exemplu, în Noua Eloiză, texte care sînt un fel de expunere în public a intimităţilor, a corporalităţii îndelung studiată, a realităţii interiorizate.

Aceste observaţii despre „afabulaţia sinelui” vin totodată pe fondul ultimelor dezbateri în materie de autoficţiune. Încă nu se ştie dacă autoficţiunea poate constitui un gen literar din lipsă de tradiţie şi recunoaştere istorice. De asemenea necunoscut rămîne codul hermeneutic al textelor considerate autoficţionale. Cum citim un text autoficţional? Ne întrebăm dacă ce ni se spune e pe bune? Sau încercăm cu încăpăţînare să înţelegem la cine se referă autorul? Sau poate ne îndreptăm privirea spre literaritatea textului în sine?

Articol publicat în revista „Noua literatură”, numărul 3, anul I, ianuarie 2007


Ó titlul Colocviului de la Nanterre, din 1992, dir. Serge Doubrovsky, Jacques Lecarme şi Philipe Lejeune, colocviu publicat în RITM, nr. 6. Informaţia din acest articol poate fi înţeleasă ca fiind un harnic şi personal conspect al informaţiei disponibile oricui pe site-ul http://www.fabula.org/forum/colloque99/208 php. , cît şi pe site-ul http://www.fabula.org/atelier.php?Biofiction.

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s