N.V. Gogol, „Scrisori…”. IV. Ce este cuvîntul

Dedicația autografă a lui N.V. Gogol către M.P. Pogodin pe exemplarul din „Pagini alese din corespondența cu prietenii” dăruit de către autor acestuia în 1847 și pe care Pogodin a lipit-o în jurnalul său după moartea lui Gogol. Manuscris aflat în arhiva Bibliotecii URSS „V.I. Lenin” din Moscova

Destinatarul scrisorii este necunoscut. Acest capitol este foarte apropiat de un fragment din Ioan Gură-de-Aur, conţinut în antologia gogoliană de conspecte din scrierile Sfinţilor Părinţi şi din ale învăţaţilor Bisericii Ortodoxe, redactat nu mai tîrziu de luna martie a anului 1844. Reproducem în întregime acest fragment intitulat, de către Gogol, O slove [Despre cuvînt].

„Limba este organul care ne ajută să vorbim cu Dumnezeu şi prin care Îl slăvim. O astfel de revelaţie avusese Iov şi tocmai de aceea nu a rostit nici un cuvînt necuviincios, dimpotrivă, a tăcut o vreme-ndelungată; iar cînd a trebuit să-i vorbească nevestei, a rostit cuvinte pline de iubire şi cumpătare. Căci se cuvine a glăsui numai atunci cînd vorbirea este mai folositoare decît tăcerea. De aceea Christos a spus: fiecare cuvînt fără de rost îngrădeşte omul şi mai mult, şi-i aduce o răsplată pe potrivă. Iar Pavel: nici un cuvînt rău să nu iasă din gura voastră[1]. Însă despre cum poate fi păzită şi supravegheată îndeaproape această uşă, iată ce spune (Sirah): toată voroava-ţi într-o lege de-asupra încuiată se află. Căci dacă te înveţi să nu vorbeşti cu asupră de măsură şi vei rosti cuvinte despre Sfînta Scriptură, iar cu asta-ţi vei împrejmui şi gîndul, şi rostirea, atunci paza ta va fi mai călită decît adamantul.

Iar tu, cînd vezi că cineva are nevoie de tămăduire sufletească ori trupească, nu-ţi şopti în gînd: de ce nu l-au vindecat cutare şi cutare? Izbăveşte bolnavul de patimi de unul singur şi nu le cere socoteală celorlalţi pentru nepăsarea lor. Căci dacă vezi pe jos aruncată o monedă de aur, nu te duci la cutare şi cutare ca să-i întrebi de ce n-au ridicat-o, ci te grăbeşti să fii tu primul care o ridică. Astfel să gîndeşti şi despre fraţii căzuţi pe jos, iar tămăduirea lor să-ţi fie o goană după comori. Căci dacă vei revărsa peste ei, aidoma uleiului, un cuvînt de învăţătură, dacă îi vei bandaja cu blîndeţe, dacă îi vei tămădui cu răbdare, ei te vor înavuţi mai mănos decît orice comoară. Dacă vei deosebi ceea ce e preţios din ceea ce-i netrebnic, atunci ca gura Mea vei fi[2], a spus Domnul (Ieremia 15, 19).”

 ***

Cînd Puşkin a citit următoarele versuri din oda lui Derjavin dedicată lui Hrapoviţkii:

„Pentr-un cuvînt las’ să mă-nghită,

La al meu op satiricul se-nchină.”[3],

a spus aşa: „Derjavin nu are dreptate în totalitate: cuvîntul poetului este miezul opului său”. Puşkin are dreptate. Pe tărîmul cuvîntului poetul trebuie să fie fără de cusur, la fel ca oricare altul pe tărîmul său. Dacă scriitorul ajunge să îşi justifice spusa prin concursul nu ştiu căror împrejurări, care au dus la prefăcătorie ori la nechibzuinţă, sau chiar la graba cuvîntului său, atunci orice judecător abuziv este îndreptăţit să-şi găsească o justificare pentru că a luat mită şi a măsluit dreapta judecată, dînd vina pe situaţia încîlcită, pe nevastă, pe familia numeroasă, într-un cuvînt – pretextele-s la tot colţul. Omul se pomeneşte dintr-odată într-o situaţie încîlcită. Posteritatea nu stă să caute cine a fost de vină pentru tîmpeniile şi caraghioslîcurile scriitorului sau pentru exprimarea lui necoaptă şi de-a dreptul stîngace. Ea nu va sta să-și pună întrebări, cine i-a forţat mîna: dacă a fost acesta vreun prieten orb care, din pripă, să-i întărîte scrisul ori vreun jurnalist preocupat numai de profitul revistei lui. Posteritatea nu se apleacă în faţa cumetrismelor, nici a jurnaliştilor, dar nici a sărăciei şi a stării deplorabile în care s-ar fi aflat scriitorul. Reproșul e al lui, nu al lor. De ce nu ai opus rezistenţă împotriva a toate acestea? Că doar ai presimţit puritatea chemării tale, că doar ai putut să o preferi în schimbul funcţiilor avantajoase şi ai făcut asta nu graţie vreunei fantezii poetice, dar pentru că în tine s-a auzit chemarea Domnului, că doar ai primit drept prisos mai multă raţiune, cu care ai putut vedea mai îndepărtat, mai întins şi mai în adîncul creaţiei, dar nu graţie celor care ţi-au forţat mîna. Oare de ce-ai fost copil şi nu bărbat, acceptînd tot ce are nevoie un bărbat? Într-un cuvînt, poate că un scriitoraş oarecare s-ar fi putut justifica prin circumstanţe, dar nu şi Derjavin. Şi-a cam făcut rău nearzînd măcar jumătate din odele sale. Această jumătate arată uluitor: nimeni pînă acum nu şi-a rîs de sine în halul ăsta, nu şi-a rîs de cele mai preţioase şi statornice convingeri şi simţiri, aşa cum a făcut-o Derjavin în această oropsită jumătate din odele sale. De parcă s-ar fi silit să-şi zugrăvească propria caricatură: toate cîte în alte locuri sînt atît de frumoase, atît de pline de libertate, atît de pătrunse de forţa lăuntrică a unui foc spiritual, aici sînt reci, fără de suflet şi forțate, iar ce e mai rău, Derjavin repetă aici aceleaşi construcţii, aceleaşi expresii şi chiar fraze întregi, care au reflex de vultur în odele sale înflăcărate şi care aici nu sînt decît amuzante şi aduc a liliput în zale de uriaş ce n-a ştiut nici măcar să se-mbrace cum trebuie. Cîţi oameni nu-l judecă acum pe Derjavin, bazîndu-se numai pe odele sale măscăroase? Cît nu s-a mai dezminţit el în acea francheţe a simţirilor sale numai pentru că au fost găsite exprimate slab şi fără sevă în multe locuri; cîte înţelesuri cu dublu sens n-au fost răstălmăcite pe seama caracterului său, pe seama sufletului său nobil şi chiar pe seama dreptei sale judecăţi de necumpărat, pentru care s-a luptat atîta? Şi toate acestea numai pentru că nu a ars ceea ce trebuia mistuit de flăcări. Amicul nostru P…n[4] are obiceiul de a copia tot ce-i cade-n mînă din versurile faimosului scriitor şi, tot atunci, de a le ticsi laolaltă în jurnalul său, fără a cîntări prea mult dacă-i fac onoare sau dezonoare. El întăreşte această activitate cu o vorbă de-a jurnaliştilor: „Să sperăm că cititorii şi posteritatea vor fi recunoscători pentru conservarea unor asemenea rînduri nestemate; în cazul unui mare om, totul este demn de curiozitate”[5], şi altele de felul acesta. Toate astea-s fleacuri. Poate că vreun cititor obscur se va umple de recunoştinţă, însă posteritatea va scuipa peste rîndurile astea nestemate, dacă în ele se repetă searbăd ceea ce ţine de evidenţă şi dacă nu va putea inspira din ele sfinţenia a ceea ce trebuie să fie sfînt. Cu cît adevărul este mai la înălţime, cu atît mai atenţi trebuie să fim cu el; altminteri se va preschimba într-un loc comun, iar locurile comune nu mai au nici o credibilitate. N-au pricinuit necredincioşii atîta rău, cît a dat în vileag făţărnicia ori simplii propovăduitori nepricepuţi ai Domnului, care-au îndrăznit să-I rostească numele cu buzele lor necuminecate. De cuvînt trebuie să te apropii cu sinceritate. Cuvîntul este darul suprem al Domnului pentru om. Mare nenorocire este pentru un scriitor dacă rosteşte cuvîntul la vreme de flăcări pătimoase ce-l subjugă, la vreme de supărare sau de furie, sau în timpul unei neînţelegeri cu oricine-ar fi acela, într-un cuvînt – la vremea cînd sufletul încă nu s-a aşezat la locul lui: din el va ieşi un cuvînt care-i va scîrbi pe toţi. Şi-atunci, din cea mai curată dorinţă poate ieşi la iveală răul. Acelaşi amic al nostru, domnul P…n, stă chezăşie pentru asta: s-a pripit toată viaţa lui, grăbindu-se să se-mpartă cu toţi cititorii săi, să le vestească totul, tot ce a îngrămădit el fără discernămînt, de parcă i-ar fi dat gîndurile-n pîrg şi a ajuns la îndemîna oricui, tuturor disponibil, mai pe scurt – s-a arătat în faţa cititorilor în toată fragilitatea sa. Şi ce dacă? I-au băgat oare-n seamă cititorii toate acele elanuri creatoare alese şi minunate, care-au sclipit de sub pana lui atît de des? Au luat ei oare de la el ceea ce voia să le-mpartă? Nu, le-a sărit în ochi una şi aceeaşi fragilitate, neglijenţa pe care o adulmecă omul înainte de toate, şi n-au luat nimica. Treizeci de ani în şir a muncit şi a robotit omul ăsta, ca o furnică, grăbindu-se toată viaţa să pună cît mai repede pe tavă totul tuturor, tot ce a găsit bun pentru învăţătura şi cultivarea rusului… Şi nici un om nu i-a mulţumit, n-am întîlnit nici un june recunoscător care să-mi spună că îi este dator pentru vreo învăţătură oarecare sau pentru vreun imbold preafrumos întru bine, pe care i l-ar fi insuflat cuvîntul lui. Ba uneori am fost nevoit să mă bat ca să apăr curăţenia bunelor lui intenţii şi să polemizez, în sprijinul adevărului cuvintelor lui, în faţa unor oameni care păreau că ar fi putut să-l înţeleagă. Mi-a fost greu să conving pe cineva, pentru că el s-a mascat atît de mult, încît este aproape imposibil a-i arăta chipul adevărat. Cînd vorbeşte despre patriotism, o face în aşa fel încît patriotismul lui pare măsluit; cît despre iubirea pentru ţar, pe care o nutreşte cu sfinţenie şi adevăr în sufletul său, cînd o pomeneşte, aceasta seamănă mai mult cu un soi de slugărnicie şi aduce a satisfacţie hrăpăreaţă. Pornirea lui furioasă, sinceră şi neprefăcută, împotriva a tot ce ar putea dăuna Rusiei, iese la iveală de parcă ar da raportul unor oarecare, cunoscuţi numai de el. În două cuvinte, la fiecare pas el îşi este propriul detractor. Pericol mare-i pentru scriitor cînd se joacă de-a cuvintele. Nici un cuvînt rău să nu iasă din gura voastră [6]! Şi dacă aceasta-i o primenire pentru noi toţi, atunci cu atît mai mult ea trebuie să-i primenească pe cei a căror meserie este cuvîntul şi cărora le-a fost hărăzit să vorbească despre frumos şi despre toate cele înălţătoare. Căci e mare păcat dacă pentru cele sfinte şi înălţătoare va sta să dea seama un cuvînt rău, care mai degrabă şi-ar găsi locul în pildele stricate. Toţi marii învăţători ai oamenilor au cîrcotit îndelung, mai ales despre cei care au stăpînit cuvîntul în zadar, mai ales în vremea cînd ei îşi doreau cel mai mult să vorbească în cuvinte dichisite şi-şi făceau sufletul bucăţi numai pentru a rosti neîncetat cuvinte folositoare omenirii. Căci ei ştiu cum poţi înjosi un lucru pe care te sforţezi să-l înalţi, cum la fiecare pas cuvîntul este trădătorul nostru. „Vezi şi îngrădeşte-ţi moşia cu spini, – spune Iisus Sirah – leagă-ţi bine argintul şi aurul; vorbelor tale fă-le cîntar şi greutăţi, iar gurii tale fă-i uşă şi zăvor”[7].

1844

 

Traducere publicată prima dată în revista „aLtitudini” / 2010

N.V. Gogol, „IV. Ce este cuvântul”, în Scrisori către prieteni. Confesiuni, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu.

[1] Traducerea s-a realizat după Epistola Sfîntului Apostol Pavel către Efeseni (4, 29), în Biblia sau Sfînta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfîntului Sinod, Tipărită cu binecuvîntarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania Arhiepiscopul Clujului sprijinit de numeroase alte osteneli, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 1679. Notaţia se va face, în continuare, după cum urmează: Biblia, Anania, numărul paginii.

[2] Ieremia (15, 19), în Biblia, Anania, p. 989.

[3] Ultimele două versuri din poemul Hrapoviţkomu [Lui Hrapoviţkii] (1797) al preromanticului Gavriil Romanovici Derjavin (1743-1816) (n.tr.).

[4] Este vorba de P.M. Pogodin, care nu o dată l-a înfuriat pe Gogol din cauza comportamentului său lipsit de tact, în relaţia lui cu acesta. Autograful lui Gogol de pe exemplarul de Pagini alese… al lui Pogodin este relevant în acest sens: „Neglijentului şi ferfeniţitului la suflet, lui Pogodin, cel care nu ţine minte nimic şi care la fiecare pas aduce cuiva o jignire, dar nici pe aceea n-o observă, lui Toma Necredinciosul, miopul care năprasnic măsoară oamenii cu băţul, îi dăruieşte această carte, în veşnica amintire a păcatelor sale, un om la fel de păcătos ca şi el şi, în multe locuri, de o neglijenţă egală.” Pogodin a lipit acest autograf în jurnalul său, după 1847. Mulţi dintre prietenii lui Gogol, printre care S.T. Aksakov şi S.P. Şevîrev, au fost frapaţi de ieşirea acestuia împotriva lui Pogodin. Drept răspuns, Gogol a decis să insereze în noua ediţie a cărţii un capitol care să poarte titlul O dostoinstve socinenii i literaturnîh trudov Pogodina [Despre demnitatea scrierilor şi eforturilor literare ale lui Pogodin]. Dar ideea aceasta nu a mai fost pusă practică.

[5] De fapt, Gogol comentează aici raţionamentele lui Puşkin din articolul Voltaire, publicat în 1836 în revista Sovremennik [Contemporanul]: „Fiecare rînd al unui mare scriitor devine o comoară pentru posteritate. Ne plimbăm privirea încărcată de curiozitate peste autografe, chiar dacă acestea nu au fost altceva decît un fragmenţel din caietul de cheltuieli sau o notiţă către vreun croitor referitoare la scadenţa plăţii. Fără să vrem, gîndul că mîna care a mîzgălit aceste cifre îngrămădite, aceste cuvinte fără sens, cu aceeaşi caligrafie, şi, poate, cu aceeaşi pană înmuiată în cerneală, a compus măreţele-i opere, obiectul studiilor şi entuziasmului nostru, ne încremeneşte.”

[6] Epistola Sfîntului Apostol Pavel către Efeseni (4, 29), în Biblia, Anania, Loc. cit..

[7] Gogol citează din Carte a înţelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah (28, 28-29), iar traducerea s-a realizat după versetele 24-25 din Carte a înţelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul), în Biblia, Anania, p. 1342. În tradiţia Bisericii Răsăritene (şi spre deosebire de Biserica Occidentală), această carte nu este considerată una canonică şi, în consecinţă, nu se bucură de înrîurirea Sfîntului Duh, chiar dacă încă din vechime le-a fost de mare folos căutătorilor de pilde curajoase şi cucernice, mai ales viitorilor alumni ai Bisericii. Sfinţii Părinţi au utilizat-o adesea în scrierile lor. Traducerea sinodală a citatului respectiv arată în felul următor: „Amestecă aurul şi argintul tău, pentru cuvintele tale făureşte cîntar şi măsură, iar pentru gura ta – o uşă zăvorîtă”. Nu se ştie care a fost traducerea utilizată de Gogol. S-ar putea să fie o traducere realizată chiar de el.