Berceni & Funeraria

O retrospectivă și o elegie de grup fac obiectul a două etaje de MNAC săptămânile acestea.

Prima, Berceni, conține lucrări realizate de Nicolae Comănescu începând cu perioada Rostopasca (sfârșitul anilor ‘90), trecând prin euforia anilor 2000 și sfârșind cu recentele lucrări din seria Praf și pulbere (2010). Calitatea supremă a unei expoziții retrospective este, în genere, faptul că îți permite, pe de o parte, să observi evoluția artistului, dacă ești istoric de artă, iar pe de altă parte, evoluția istoriei prin care ai trecut, dacă ești consumator de artă pur și simplu.

Dacă în anii ’90, pictura lui Comănescu s-a preumblat între meditația coloristică îngroșată a expresiei graffitiere à la Basquiat și atmosfera sumbră, neliniștitoare a unui umor întunecat scrâșnit printre dinți, ca în Zgâtzii mă-tii de fluture (001 sau 003, din 1998) ori în Vai săraca floare ce tristă e când moare (1998), dacă între 2004 și 2008 tușa graffiti se transformă în parodie a patinei glossy, iar umorul în explozie isterică de mitologie urbană amestecată cu imitația pastișantă a kitschului nu mai puțin urban, cum este în Spending your mid-life crisis on the beach (2007) sau în Taxi cu agave 1 și 2 (2005), începând cu 2009, pictorul vede gri, mai gri decât înainte de grizonanții ani ’90, prin filtrul unui bacovianism postcomunist fără scăpare, cum sunt lucrările din seria devenită celebră prin scrumul, muștarul și praful de Berceni utilizat în compoziție.

Dintr-un ughi extern de vedere, evoluția aceasta pe care am descris-o mai sus oglindește mat, când nu se suprapune perfect, evoluția culturală și economică a spațiului românesc din anii ’90 și până astăzi. Când după Revoluție trupele de hip-hop exaltau blocurile gri, Comănescu dilua acel gri într-un soi de strălucire sfidătoare. La el, până și Casa Poporului zburdă de-atâta culoare. În euforia boomului economic al mijlocului anilor 2000, Nicolae Comănescu n-are atâta timp cât să capteze jumelajul lucios al suprafețelor urbane (mașini, oglinzi retrovizoare, parcă se-aude și-o manea în depărtare, pe lângă reclame, bannere și semafoare) cu cel al profunzimilor unui consumism de box-office, ca-n filme… Odată cu izbucnirea crizei capitalului mondializat, Comănescu nu-și dă foc în stradă și nici nu face un împrumut la bancă pentru a-și cumpăra pânză și vopseluri, ci merge la alimentară, cumpără un borcan de muștar, sau în Otta și adună scrumul de pe la mese, la întoarcere umple o găleată de pământ din fața blocului, se-ntoarce în atelier și pictează fix ceea ce a văzut.

Iar în tot acest periplu există un punct comun care leagă toate lucrările, toate poveștile, de la un capăt al cronologiei, la celălalt – o zgâtie de personaj, purtând o pălărie cu borurile largi și făcând semn cu mâna prezentului, ca un soi de cronicar fumat care notează-ntr-un ceaslov tot ce ne scapă atunci când ne preocupă altele.

Înghesuind într-un colț o a treia expoziție, celebra Desnudado a Eva / Dezgolind-o pe Eva curatoriată de Marisa Oropesa, expoziția de grup Funeraria, un evantai-mamut de artiști și lucrări pe care arareori le-am putut întâlni în ultima vreme prin galerii, vehiculează un sens extrem de confuz. Sau mi-a scăpat mie, se prea poate. Fără curator declarat, fără un concept scris și asumat, Funeraria ar putea trece drept o expoziție neconvențională în care vizitatorul se transformă treptat el însuși în curator, construindu-și propria meditație, propriul discurs despre moarte / înmormântare și felul în care apare aceasta în lucrările expuse, după o selecție din, ne avertizează pagina de pe site, colecția muzeului. În plus, vizitatorul este încurajat indirect să alcătuiască sau, mai bine spus, să reconstruiască dialogul dintre meditația despre moarte a artiștilor aproape canonici (Ion Bitzan, Ioana Bătrânu, Horia Damian, Maria Cocea, Elena Dumitrescu, Șerban Dumitru, Darie Dup, Suzana Fântânariu, Marin Gherasim, Dumitru Gorzo, Ion Grigorescu, Ovidiu Maitec, Florin Mitroi, Valeriu Mladin, I. Lucian Murnu, Dumitru Pasima, Adrian Popovici, Silvia Radu, Mircea Spătaru, Daniel Spoerri, Simona Tănăsescu, Patricia Teodorescu, Napoleon Tiron, Bogdan Vlăduță și Vladimir Zamfirescu) și cea a artiștilor invitați (Michele Bressan, Suzana Dan, Gheorghe Rasovszky, Tara von Neudorf, Roman Tolici, Aurel Vlad, Ecaterina Vrana și M.O.). Rezultatul: o cacofonie funerară de neînțeles, în aceste zile în care mass-media se gândește tot mai des, mai îndelung și mai masochist, la moarte.

Dacă se va scrie vreodată o istorie a curatoriatului românesc, începând cu Ion Vinea și Marcel Iancu și terminând cu Răzvan Ion, Petru Lucaci, Mihai Oroveanu și alții câți or mai veni, aceasta va trebui să includă neapărat și un capitol despre confuzia curatorială. Confuzia între calitatea lucrărilor și a conceptului curatorial, între noncoincidența lucrărilor profí cu cea a conceptului beton. Un concept tare poate salva o expoziție în care apar lucrări slabe, în schimb, lucrările tari au numai de pierdut de pe urma unui concept slab, neclar sau absent. Este și cazul expoziției Funeraria.

Berceni. Nicolae Comănescu, [pictură], curator: Ruxandra Balaci, 14.05.2011 – 31.07.2011, MNAC.

Funeraria. Lucrări din Colecția MNAC, [expoziție colectivă], [fără curator], artiști: Ion Bitzan, Ioana Bătrânu, Horia Damian, Maria Cocea, Elena Dumitrescu, Șerban Dumitru, Darie Dup, Suzana Fântânariu, Marin Gherasim, Dumitru Gorzo, Ion Grigorescu, Ovidiu Maitec, Florin Mitroi, Valeriu Mladin, I. Lucian Murnu, Dumitru Pasima, Adrian Popovici, Silvia Radu, Mircea Spătaru, Daniel Spoerri, Simona Tănăsescu, Patricia Teodorescu, Napoleon Tiron, Bogdan Vlăduță, Vladimir Zamfirescu; artiști invitați: Michele Bressan, Suzana Dan, Gheorghe Rasovszky, Tara von Neudorf, Roman Tolici, Aurel Vlad, Ecaterina Vrana, M.O.; 14 mai – 20 iunie 2011, MNAC.

articol publicat în revista Art Act Magazine, Nr. 119 / 28 Mai 2011