N.V. Gogol, „Scrisori…”. XII. Creştinul merge-nainte (Către Ş…..ev)

„Stepan Petrovici Şevîrev” (mijlocul secolului al XIX-lea), litografie, autor necunoscut.

Scrisoarea de faţă, la fel ca şi XVI. Sfaturi, e adresată, după toate aparenţele, lui Stepan Petrovici Şevîrev (1806-1864), poet, critic şi istoric literar, unul din cei mai apropiaţi prieteni ai lui Gogol.

***

Prietenul meu drag, te rog să te consideri nici mai mult, nici mai puţin decît un şcolar, un învăţăcel! Să nu crezi că eşti prea bătrîn ca să mai poţi învăţa, că puterile tale au ajuns la adevărata maturitate şi la deplina lor dezvoltare, că sufletul şi caracterul tău au căpătat forma lor definitivă şi că nu li se mai pot aduce îmbunătăţiri. Pentru un creştin nu există drum cu destinaţie finală, creştinul este un ucenic perpetuu şi pînă va intra în mormînt, ucenic va rămîne. Conform obiceiului, omul ajunge cu adevărat la deplina împlinire a minţii sale abia pe la treizeci de ani. De la treizeci la patruzeci, puterile lui încă mai înaintează cumva; mai departe însă de vîrsta aceasta nu mai poţi mişca nimic în el şi tot ce s-a împlinit în el pînă atunci nu doar că nu se-mbunătăţeşte, ba dimpotrivă, devine mai slab. Însă pentru un creştin, toate acestea nu există, acolo unde pentru ceilalţi se află hotarul perfecţiunii, pentru el totul abia începe. Cei mai sănătoşi şi mai destoinici dintre pămînteni, atunci cînd apucă să treacă de cei patruzeci de ani ai lor, se prostesc, obosesc şi devin mai slabi. Caută printre toţi filozofii şi printre primele genii luminate: cea mai bună parte a muncii lor a fost atunci cînd se aflau în deplinătatea facultăţilor lor bărbăteşti, după care au supravieţuit un pic pe seama gîndirii de altădată, iar la bătrîneţe s-au infantilizat cu totul. Aminteşte-ţi de Kant, cel care în ultimii ani ai vieţii şi-a pierdut memoria cu totul şi a murit ca un copil. Dar uită-te la vieţile tuturor sfinţilor: vei vedea că puterile duhovniceşti ale minţii lor s-au întărit pe măsură ce s-au apropiat de ramolisment şi de moarte. Pînă şi aceia care nu au primit de la natură nici un dar mai răsărit şi s-au considerat toată viaţa nişte oameni simpli şi săraci la minte, i-au uimit pe toţi după aceea prin înţelepciunea cuvîntului lor. De ce oare? Pentru că-n ei a pîlpîit întotdeauna acea putere care se găseşte în fiece om la vîrsta tinereţii, cînd acesta se gîndeşte numai la fapte eroice, a căror răsplată e în aplauzele tuturor, cînd măsura lui e curcubeul de la orizont, atît de ademenitor pentru un tînăr. S-au stins în urma lui şi faptele eroice, şi curcubeul, s-a stins şi puterea lui cea năvalnică. Dar în faţa creştinului radiază veşnic un curcubeu şi apar alte noi fapte de vitejie. Aidoma tînărului, el e un avid în lupta cu piedicile vieţii; el are ce face şi cu cine se bate, pentru că atunci cînd se priveşte pe sine, înseninîndu-se dintr-odată, ochiul lui îi dezvăluie alte şi noi neajunsuri care-l mînă-ntr-o altă şi nouă bătălie cu sine. Din acest motiv, toate forţele lui nu pot adormi ori slăbi în el, căci ele se deşteaptă şi mai vertiginos; iar dorinţa de a fi mai bun şi de a fi vrednic de aplauzele celeste îl îmboldeşte aşa cum nu i se va întîmpla nici celui mai înfocat ambiţios cu cea mai lacomă ambiţie pe care o nutreşte. Iată deci motivul pentru care creştinul merge înainte cînd alţii dau înapoi şi prin care el devine tot mai înţelept.

Intelectul nu este competenţa noastră cea mai de seamă. Responsabilitatea lui nu diferă prea mult de aceea a poliţistului: el poate numai să pună totul la locul lui şi să restabilească ordinea în ceea ce noi posedăm deja. El nu poate face nici o mişcare de unul singur, pînă ce nu se mişcă în noi celelalte competenţe care-i permit să se-nţelepţească. Prin lecturi grele şi abstracte, prin meditaţie şi asistenţă neîntreruptă la toate cursurile tuturor ştiinţelor nu o să reuşeşti decît să îl faci să înainteze un pic prea departe; cîteodată asta îl copleşeşte, încurcînd şi mai mult mersul firesc al dezvoltării lui. Pentru că el se află într-o strînsă şi neasemuită legătură cu stările sufleteşti: atunci cînd patimile se dezlănţuie, el va acţiona dintr-o dată stupid şi orbeşte; însă dacă sufletul este liniştit şi nu-l înfierbîntă nici o patimă, el se va limpezi şi va acţiona inteligent. Raţiunea este cea mai înaltă competenţă a noastră, însă ea nu se dobîndeşte altfel decît ca pe o înfrîngere victorioasă a patimilor noastre. De ea s-au bucurat numai acei oameni care nu au nesocotit învăţătura lor interioară. Însă nici raţiunea nu-i oferă omului deplina posibilitate de a merge înainte. Există o competenţă şi mai înaltă; numele ei este înţelepciunea, iar înţelepciunea ne poate fi dată numai de către Însuşi Christos. Ea nu ne este-mpărţită la naştere şi nici nu-i vine de la natură vreunuia dintre noi, ea este un dar suprem ce vine din mila cerului. Cel care posedă de-acum şi inteligenţă, şi raţiune poate primi înţelepciunea nu altfel decît rugîndu-se pentru ea zi şi noapte, implorîndu-I-o Domnului zi şi noapte, aducîndu-şi sufletul pînă la adînca lui bunătate şi curăţindu-l pe dinăuntru pînă ajunge la puritatea lui absolută, pentru a putea primi acest oaspe ceresc ce se teme de locuinţele în care nu s-a pus ordine-n sufletul gazdelor şi-n care există o înţelegere deplină în toate. Iară dacă ea îi trece pragul casei, atunci omul începe să ducă o viaţă cerească, gustînd cu gîndul toată dulceaţa miraculoasă a faptului de a fi învăţăcel. Totul devine atunci prilej de învăţare, toată lumea-i este un mare învăţător: cel mai nenorocit dintre oameni îi poate fi învăţător. Din sfatul celui mai prăpădit om el va extrage înţelepciunea poveţei; cel mai neghiob exemplu va scoate în faţa lui latura sa înţeleaptă, iar universul întreg va fi pentru el o carte de învăţătură cu scoarţele deschise: el, cel dintîi, va extrage de-acolo toate comorile pentru că el este cel dintîi ucenic. Iar dacă se va încumeta să creadă, măcar şi pentru o clipă, că învăţătura lui a luat sfîrşit, că de-acum nu mai este un învăţăcel, şi dacă va începe trufaş să dea lecţii altora, înţelepciunea îl va părăsi, iar el va rămîne în întuneric precum regele Solomon în ultimele sale zile din viaţă.

1846

N.V. Gogol, „XII. Creştinul merge-nainte (Către Ş…..ev)”, în Scrisori către prieteni. Confesiuni, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu.