O cooperativă: “La cititorii – La Îndrăgostiţii – Reuniţi”


Erai în pădure, de fapt un mal împădurit. Trupul ei zăcea întins, într-o cădere încremenită impecabil din care îi puteai distinge foarte clar anatomia. Îţi devenise limpede însuşi scenariul întoarcerii ei demult aşteptate. Se certase cu părinţii voştri şi a fugit de acasă. După mult timp a vrut să se întoarcă la ai tăi, la tine, fratele ei. Nu mai trebuia decît să treacă de acest mal ca să poată ajunge. Acum, în faţa ta, cadavrul ei stătea întins iar nişte lupi încă mai trăgeau din el. E sora ta, şi ai început să plîngi. După un timp s-a apropiat sora ta de tine, nu mai plînge, nu sînt eu. Şi ai văzut prin ţărîna argiloasă cercelul ei. Ai început să plîng şi mai mult, însă ea nu mai venea să-ţi spună, nu sînt eu, nu mai plînge. Acum, după ce te-ai trezit, aştepţi telefonul ei.

Acesta este un fragment dintr-un discurs îndrăgostit, ca multe altele, probabil, pe care le pune în scenă Roland Barthes în Fragments d’un discours amoureux (1977), însă este unul exemplar de sincer, singur şi cumplit. La fel ca Roland Barthes, nu poţi vorbi despre discursul tău decît la persoana I, treci, fără să-ţi dai seama de la el la eu, cu o uşurinţă care nu te miră şi care îţi pare firească precum fenomenele fizice. Ceilalţi nu au cum să te înţeleagă pentru că “discursul îndrăgostit este astăzi de-o singurătate cumplită“. Eşti doar tu şi cu sentimentele tale de o logică ce frizează fractalul, însă mereu subjugată de normalitatea care ţie îţi este evidentă, o poţi pînă şi transforma, asemenea lui Roland Barthes, într-un dicţionar al stărilor tale.

Vei scrie: “A SE AFUNDA. Senzaţie subită de pierdere a fiinţei proprii, care copleşeşte subiectul îndrăgostit fie din disperare, fie din prea multă fericire.” Cînd stăteai atunci lîngă lupi şi cadavru simţeai că te afunzi, că te pierzi în ceva mlăştinos şi irespirabil. Dacă te-ar suna acum, cînd tu încă mai aştepţi telefonul ei, ai simţi că te afunzi în multă-multă fericire. Poate vei scrie în dicţionarul tău “A PLÎNGE”, dar nu vei şti prea bine ce trebuie să notezi aici, poate cel mult că e o formă “cu totul şi cu totul specială a subiectului îndrăgostit”. O formă a ce? Nu prea ştii cum să continui. O formă de a lua aminte de stările prin care treci, o formă de a striga după ajutorul ei, sau după ajutorul celorlalţi? O formă de şantaj? Uite ce mi se întîmplă dacă tu nu apari să-mi spui că acest cadavru nu este al tău! E inacceptabil! Ce dacă e doar un vis?!

Şi atunci vei scrie: “FADING. Încercare dureroasă înlăuntrul căreia fiinţa iubită pare să se sustragă oricărui contact, fără ca această indiferenţă enigmatică să fie îndreptată împotriva subiectului îndrăgostit sau datorată oricui altcineva, lume sau rival.” Discursul tău devine din ce în ce mai amplu, sacrificînd nemilos teoria în numele dorinţei inexprimabile de a te face auzit, înţeles, de a da celuilalt cît mai puţin senzaţia că nu eşti nebun. Renunţi fără scrupule, precum Roland Barthes, la rigiditatea de sîrmă a demersului ursuz-ştiinţific în favoarea unei cavalcade autoficţionale despre celălalt. Limbajul tău se transformă într-o piele şi scrii “îmi frec limbajul de celălalt. E ca şi cum aş avea cuvinte în loc de degete sau degete la vîrful cuvintelor. Limbajul meu tremură de dorinţă.” Îţi dai seama că “a vorbi îndrăgostit înseamnă a te dărui fără limite, fără dezechilibre; înseamnă a practica un raport fără orgasm”.

Prins pînă la urmă în chingile definiţiei de dicţionar, înşirînd pe zeci de pagini exemple şi definiţii subiective, construind la infinit situaţii narative general-identificabile, alternînd confesiunea cu referinţele culturale alese galant, Roland Barthes scrutează iar şi iar evoluţia îndrăgostitului, discursul acestuia, milimetru cu milimetru.

Această carte nu va fi totuşi pentru tine un reţetar de self-help, deşi este blindată de capcane textuale în care nu e greu să cazi, dar nici un text de relache în genul stendhalienelor de l’amour, este o încercare  de a substitui descrierii discursului îndrăgostit simularea sa, “redîndu-i persoana fundamentală, adică eu (…)”. “Cu alte cuvinte – zice Roland Barthes – ceea ce propunem este mai degrabă un portret, nu psihologic, ci structural: el impune spre citire un loc de vorbire: locul cuiva care, îndrăgostit, vorbeşte înlăuntrul său, în faţa celuilalt (obiect iubit) care tace.” Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit este o carte ce singularizează în interiorul unui ciudat discurs pe care nu se poate să nu-l fi experimentat fiecare măcar o dată în viaţă, singur, doar cu lupii înfulecînd din absenţa celuilalt.

Roland Barthes, Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit, [Ediţia I], Traducere din franceză de Sorina Dănăilă, Editura Cartier, [Colecţia “Biblioteca deschisă”], [Chişinău], [2007], 256 p.

Recenzie publicată în revista „Noua literatură”, numărul 8 / august 2007

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s