Despre comunicare şi fărădecomunicare în doi

Comunicarea lipsă

Am citit în două rânduri, o dată într‑o cronică de întâmpinare la cartea despre care am ales să vorbesc, altă dată în prefaţa aceluiaşi volum, despre detabuizarea unor teme „indexate” tacit, ale Vienei începutului de secol XX, cum ar fi sensul explicit al sexualităţii, al minorităţilor religioase, al exhibiţiei visului, şi celelalte. Jean-Lorin Sterian, în prefaţă, şi Cristian Cercel, în cronică, aleg să vadă în Nuvela-Vis (titlul original fiind Traumnovelle, 1926) a lui Arthur Schnitzler un început băftos al relaxării numitelor teme, care, până la autorul austriac, fuseseră, cică, interzise.

Interzise de către cine? Interzise la ce bun? E greu de crezut că Arthur Schnitzler, care la vârsta de 17 ani începea să ţină un jurnal până în antepreziua morţii în care să noteze până şi numărul de orgasme ale iubitelor acumulate, e greu de crezut, ziceam, că acesta să nu fi citit, măcar şi în grupul de scrii­tori Jung-Wien din care făcea parte, cartea lui Guillaume Appolinaire din 1907 (!), Les onze mille verges ou Les amours d’un hospodar, „o parodie enormă a lui Sade”, după cum observa Ov. S. Crohmălniceanu undeva. Mai mult, îl suspectez pe medicul şi omul de cultură care era Arthur Schnitzler de preluarea ad litteram a unui clişeu instituit, se pare, de romanul lui Appolinaire. E vorba de acea viziune asupra apetenţei exagerate a românilor de ambe sexe pentru satisfacerea plăcerilor trupeşti, clişeu speculat în mod cu totul distorsionat de autorul parizian. După ce fusese vampir, bărbatul român devenea pasibil de satiriazis, iar femeia – futeşă en gros et en détail.

În opusculul schnitzlerian, protagonistul Fridolin află de la un vechi prieten de facultate, de origine ungară, acum ajuns pianist de carieră, pe nume Nachtigall, află – spuneam – că acesta văzuse nenumărate soirées orgiastice „mai cu seamă în România”, acea ţară de unde venise în Franţa şi hospodarul lui Appolinaire – prinţul Vibesco.

Dar să vedem mai întâi ce e cu nuvela-vis. Sus-amintitul Fridolin are sub ochi o Vienă a începutului de secol XX într-o ţară atunci provincială, cu doza livrescă de mister cuvenită; are o carieră curioasă de medic particular şi nu prea, cu pacienţi care mor şi au o fiică pe nume Marianne, îndrăgostită de el, gata să cedeze oricând unei excursii copulative îndelung râvnită; are şi o nevastă, pe nume Albertine, proprietară a tuturor graţiilor (meta)fizice, alături de care încearcă să-şi întreţină un cuplu şi o mult iubită fiică. Problema acestui cuplu este comunicarea. Nonverbalul, implicarea neputincioasă, naufragiul solipsistic în vis sunt la mare preţ. Fiecare îl culpabilizează pe celălalt pentru propria neputinţă de a înţelege şi va recurge numaidecât la a plăsmui oaze virtuale în care dialogul nupţial să se petreacă. Nişele psihotice încep să se perinde. Cei doi, în discuţiile de zi cu zi, încep să-şi livreze propriile formule de context situaţional în care comunicarea să aibă loc. Aici intervine, bineînţeles, amprenta spiritului vremii, întrucât materialul furnizat de cei doi nu este decât visul de azi-noapte. „ (…) căutau cu o curiozitate necurată să-şi smulgă reciproc mărturisiri (…) a cărei spovedanie sinceră i-ar fi eliberat eventual de vreo tensiune şi o suspiciune ce începeau să devină treptat insuportabile”. De unde această atmosferă doldora de nerv asfixiat parcă în punga de celofan? De unde aceste întinderi de aripi cu tatonări jugulate?

Iată visul Albertinei: „ (…) iar eu am văzut cum ţi se pregătea o cruce; nu jos în curtea castelului, nu, ci pe mărginita poiană presărată cu flori, unde eu zăboveam în braţele unui iubit, printre toate celelalte perechi de îndrăgostiţi (…) Te aşteptam în tensiune, fără nici un fel de compătimire. Corpul tău era brăzdat de dungi, care nu mai sângerau însă.” Avem, lesne de remarcat, o spovedanie sinceră care îşi atinge scopul, adică răzbunându-se, loveşte cu năgaica, otrăveşte. Iar reacţia iubitului Fridolin e pe potrivă: „Da, să trădezi, să înşeli, să minţi, să joci comedie (…) în faţa lumii întregi; să duci un soi de viaţă dublă, să fii medicul vrednic, de încredere, cu un viitor strălucit, soţul şi tatăl de familie model – şi totodată un libertin, un seducător, un cinic care obişnuia să se joace cu oamenii (…), şi lucrul cel mai delicios aici era că odată, mai târziu, când Albertine va crede de mult bine culcuşită în certitudinea unei vieţi conjugale şi familiale liniştite, voia să-i mărturisească (…) toate păcatele lui, pentru a se răzbuna astfel pe amarul şi infamia la care îl supusese ea într-un vis.” (s. m. I.M.)

Reacţia insidios parşivă decurge nu din subtilele incertitudini întreţinute într-un cuplu din necesitatea perpetuării unui interes treaz pentru celălalt, ci din prea multă incertitudine. Fridolin este conştient de aberaţia dezvoltată în visul soţiei, – cine n-ar fi? – însă, în acelaşi timp, cunoscându-se bine, întrevede şi deloc insignifianta doză de experienţă biografică a iubitei, întrevede acel debuşeu de apucături erotomane refulate în alcov, însă defulate furibund în vis. Contemporanul lui Sigmund Freud, care era Arthur Schnitzler, inaugura astfel în practica literară cariera plină de succes a tezelor din ceea ce cu două decenii înainte alcătuia Interpretarea viselor în psihanaliză. Schizoidie a modului de viaţă, reprimări şi exteriorizări psihice, izbucniri refulate, efuziuni gâtuite, începeau să împânzească şi fabula. Breton în L’amour fou comparase această incertitudine cu naveta unor păsări-muscă până în infern unde îşi spălau aripile şi-napoi unde şi le uscau.

Este o comparaţie nu lipsită de semnificaţie. Hotărârea pe care o adoptă Fridolin seamănă izbitor cu procedura recursivă a acelor păsări-muscă. Într-o cafenea îl va întâlni pe Nachtigall, care îi va povesti o istorioară vag detaliată despre ceva care se petrece doar în anumite castele, unde se intră cunoscând o anumită parolă, şi neapărat cu masca pe faţă. Acolo ai posibilitatea să asişti la un spectacol cu indi­vizi mascaţi, dubioşi, care-şi fac ca într-un ritual (îmi venea să zic – rutual) seara cu o puzderie de silfide goale. Fridolin va reuşi să pătrundă – intrus hiclean – în castel, numai că va fi descoperit, reuşind totuşi să-şi recunoască prietenul pianist aşezat în faţa unei claviaturi, şi să schimbe două-trei replici cu o necunoscută. Intruziunea se plăteşte cu preţul vieţii, iar necunoscuta îl salvează propunându-şi-o pe‑a ei drept gaj. Dar să-l lăsăm pe Fridolin să ne povestească (derulăm filmul cu două minute înainte de a fi prins în flagrant): „Unde mă aflu? (…) Printre alienaţi mintal? Printre conjuraţi? Am picat în mijlocul adunării vreunei secte religioase? (…) Căci pentru o glumă de carnaval totul i se părea prea serios, prea monoton, prea neliniştitor. Sunetelor de armoniu li se alăturase o voce feminină, o veche arie religioasă italienească răsună prin încăpere.” În filmul lui Stanley Kubrick din 1999, Eyes wide shut, „aria italienească” e înlocuită cu vecernia românească, numai că această secvenţă muzicală e rulată invers în film, ca în incantaţiile sataniste – dovadă că prejudecata persistă uneori cu succes.

Răscumpărat fiind, cu viaţă cu tot, prin sacrificiul necunoscutei, Fridolin se întoarce acasă. Deşi multprealiteraturizante – ca să depistez involuntar, uşor maliţios, şi o hibă a cărţii – dialogurile din final, când Fridolin îi povesteşte Albertinei totul, dar şi cele de pe întreg parcursul istoriei, trag în sfârşit clopotul de limbă:

Albertine: „(…) realitatea unei nopţi, sau chiar a unei întregi vieţi omeneşti nu înseamnă totodată şi adevărul ei cel mai intim.”

Fridolin: „Şi nici un vis (…) nu este cu desăvârşire numai vis.”

Iată, în sfârşit, o spovedanie sinceră care nu mai cunoaşte imploziile răzbunării şi labele de broască paralitică ale suspiciunii patologice.

Comunicarea reală

Romanul lui Mihai Zamfir pare să nu reprezinte altceva decât o înţeleaptă punere în practică a schnitzlerianului conciliabul al celor doi iubiţi: sinceritatea confesivă.

Când am început să parcurg scrisorile care alcătuiesc romanul lui Mihai Zamfir, îmi potriveam în minte şi o metodă nouă de interpretare cu instrumente clasice. Mă întrebam ce-ar putea ieşi dacă aplic teoria şi concluziile lui Tzvetan Todorov cu privire la romanul Les liaisons dangereuses al lui Choderlos de Laclos pe epistolarul lui Mihai Zamfir. Eram mai mult ca sigur că măcar două personaje vor deveni confidenţii celor doi iubiţi, strategie clasică de a face un roman epistolar să aibă diegeză.

Nici vorbă de aşa ceva! Petru Cosmovici – şi aici înnod discuţia de nuvela lui Arthur Schnitzler – primul protagonist se întoarce la Lisabona cu o bursă de studii romanistice, oferită de Institutul de Lingvistică de la Bucureşti. Motivul adevărat al reîntoarcerii sale în Portugalia, după propria-şi confesiune, este lansarea „într-o căutare bolnăvicioasă a umbrelor din anii ’70”.

Aceste umbre ale anilor ’70 sunt: o Lisabonă cochetă, cu pronunţate reminiscenţe arhitecturale din secolele trecute; o climă temperată calm, parcă înadins concordată cu o perpetuă stare de reverie intelectuală; şi, mai ales „Cireaşa”, pe numele ei Isabel Nogueira, colega de facultate a lui Petru Cosmovici, de care se îndrăgosteşte lulea, ca orice bun consumator de literatură aleasă, conferind faptului un aer livresc. Vede în ea o încarnare a Mariei Eduarda, „eroina fascinantă şi nefericită din Os Maias.” (Scrisoarea 13)

Numai că acum, în 1997, bucureşteanul nostru dă peste o Lisabonă schimbată la faţă, şi peste absenţa iubitei lusitane. Află că aceasta e plecată în Australia, la Melbourne, de unsprezece ani, după ce citeşte un studiu al eminentei stilisticiene şi profesoare, care devine Isabel Nogueira, în Portugueses Studies. Se hotărăşte să-i scrie. Nu prin mail, nu prin fax, nici prin sms, ci pe coli albe de hârtie, cu mâna proprie, fix pe 15 septembrie 1997. Iată cum încheie prima lui scrisoare: „Trimit scrisoarea pe adresa facultăţii, fie ce-o fi!” Cum răspunsul întârzie să parvină, Pedro Cosmovici, cu acelaşi dejucat fatalism, mai trimite o scrisoare în care imploră: „Oricum, domnişoară Isabel Nogueira, domnişoară Isabel, cunoscută sau necunoscută Isabel, scrie-mi, te rog, câteva rânduri de răspuns. Oricare ar fi el.” Sticla aruncată în ocean a lingvistului nostru ajunge în final la destinaţie, numai că dă peste o Cireaşă demult emancipată, stângistă convinsă, cu puternice porniri antisalazariste. În răspuns îi spune că a stat o vreme la îndoială, dacă să reacţioneze sau nu, în schimb – şi Pedro ştie asta – în P.S. îi laudă portugheza fluentă. Dovadă de atenţie la detalii? Sau fiind totuşi stilistă, dă carameaua condescendent ursului care şi-a îndeplinit cu brio numărul de circ? Sunt nişte întrebări fireşti pe care îndrăgostitul corespondent nu şi le mai pune.

Din acest moment începe lungul şi captivantul şir al confesiunilor adevărate, îşi administrează unul altuia doze de sinceritate deplină, dezarmantă, senină, care pun în faţa cititorului şi un spectaculos manual de seducţie cu un subtil rafinament. Iată ce nu au cunoscut Fridolin şi Albertine, şi au cunoscut Pedro şi Isabel: îşi mărturisesc unul altuia mici adevăruri intime care, puse cap la cap, construiesc o enervantă dependenţă pentru ea de frecvenţa primirii scrisorilor, şi un interesant mod de a fi pentru el prin scrierea, expedierea şi primirea lor.

Aşa stând lucrurile, confidentul terţ se exclude de la sine. Tzvetan Todorov a devenit neputincios pentru mine. Iar Andrei Dumitrescu, prietenul de studenţie al protagonistului, acum profesor la Queensville, este din acest punct de vedere inutil. Nu de nevoia confidenţei apare el în roman, ci mai mult ca un tertip de naratologie. Trebuia găsită o soluţie pentru a pune la dispoziţia cititorului şi restul informaţiei – palpitantă, ce-i drept – în legătură cu povestea celor doi iubiţi a­tunci când sunt împreună şi, prin urmare, nu au de ce să-şi scrie scrisori. În corespondenţa lui Petru Cosmovici cu Andrei Dumitrescu sunt de găsit incitantele descrieri ale nopţilor lisaboneze petrecute împreună de către cei doi regăsiţi.

Există în roman şi momente când sforile naratologice sunt plasate prea la vedere. Între paranteze fie spus, trebuie să mărturisesc că mă aflu pe un teren minat. În cazul unui prozator care este şi stilistician, semiotician, pragmatician, ori alt – cian de profesie, nu ştii niciodată până unde ai de a face cu o simplă imprudenţă naratologică şi până unde merge jocul de-a literatura. Când dai în una din ultimele scrisori peste o paranteză ca aceasta: „(a citi doar ce-mi place, a asculta muzică la nesfârşit, a merge la cinema, dar mai ales a sta fără să fac nimic – iată ocupaţiile mele preferate)” adresate fostei soţii a protagonistului care oricum îi cunoştea perfect tabieturile din cele câteva decenii de convieţuire, Lidia Fotino, personaj introdus artificial în roman, cititorul se simte răsfăţat prin surplusul de informaţie oarecum deductibilă din cuprinsul celorlalte scrisori.

Mihai Zamfir se află la al cincilea roman. A mai publicat şi Poveste de iarnă (1987), Acasă (1992), Educaţie târzie (2 vol. 1998-1999), Fetiţa (2003) şi în 2006 – iată, romanul despre care am tot vorbit până acum – Se înnoptează. Se lasă ceaţă. Cel puţin în două rânduri, lui Mihai Zamfir nu-i reuşeşte intertextul. În cazul Fetiţei, recomandarea unei lecturi în palimpsest cu Lolita lui Nabokov nu a dus decât la a face din prima parte a acelui roman o mostră palidă, anemică, de clonă intertextuală. A doua parte se mai îmbujorează, iar, în final, care nu mai are legătură cu lucrarea nabokoviană, romanul surprinde prin nota personală de proză autentică.

În cazul romanului Se înnoptează. Se lasă ceaţă., cititorul va recunoaşte ultimul vers, ca titlu al romanului, dintr-o poezie de Arghezi plasată ca motto, şi care, ca atare, face legătura titlului cu romanul. Apoi, sunt supărătoare micile dialoguri între cei doi t­ineri, care, chipurile, au de tradus acele scrisori din portugheză în română, dialoguri dispersate inegal de-a latul romanului, tineri care discută, se ceartă, îşi pun futile probleme în legătură cu soarta celor doi corespondenţi, în legătură cu sfârşitul corespondenţei etc. Din arhitext, comparaţia pe care a presupus autorul că o va întreprinde cititorul între o relaţie de iubire dintr-o generaţie mai veche şi una dintr-o generaţie mai pro, este – cum să spun – stânjenitoare.

Calitatea numărul unu a romanului suplinea oricum cu graţie acest tertip, această calitate fiind condeiul atent la detalii mici, la peisaje care, scrutate artistic, devin fascinante, la caractere uneori, la culoarea specifică, care fac sarea şi piperul compunerii, şi, mai ales, fac posibil un schimb de sinceritate, ca într-un spectacol, între doi oameni care se iubesc, o comunicare frumoasă, curată, reală, act care pentru Fridolin şi Albertine rămâne a fi un curios deziderat.

_________________________

Mihai Zamfir, Se înnoptează. Se lasă ceaţă. Roman, Polirom, Iaşi, 2006.

Recenzii publicate în revista „Contrafort”, nr. 9 (143) / septembrie 2006