Stilul lui „Ionică cel Prost”


Voi lămuri imediat ce voi a zice cu acest titlu, deloc academic la prima vedere. Pentru cine a citit Povestea lui Ionică cel Prost (poreclit şi Irimiea)[1], diegeza (cu sentinţă cu tot) ce rezultă din caracterul oarecum parabolic al istorioarei s-ar cam rezuma la replica vlăjganului Vasile, resorbită ad-hoc în manevra stilului indirect liber: „Ia, aşa, zise Vasile: cu prostul ţi-i în cîrd; cît nu ştie, cică, nu ştie, d-apoi şi cînd începe a învăţa, dă de tocmală…[2]

Cam în spiritul acestei zicale a funcţionat opera lui Ion Creangă în contextul preponderent conservator, dar de o vădită efervescenţă lingvistică a culturii, al „Junimii” anului 1876. Să zicem că rolul lui Vasile din „poveste” l-ar fi jucat un Titu Maiorescu, la acea vreme tartorul stilistic al „cărăcudei din Junimea îmbătrînită în zile rele, la prilejul aniversării a treisprezecea, numărul dracului.[3]” Se ştie deja că surpriza textelor lui Creangă, la acea dată, o constituiau, mai întîi de toate, asperităţile stilului „ţărănesc” (Creangă însuşi susţinea, într-o scrisoare către unul din colegii de comunitate academică, că limba în care-şi scrie „poveştile” este „ţărăneasca”), intruziunile aparent redundante de materie orală (proverbe, zicători, fraze cu tîlc), frazeologismele de largi proporţii. Înc-o dată în plus, surprinzătoare li se vor fi părut celor de la Junimea şi aşa-numitele „poveşti «corosive»[4]” citite „pe uliţa mică” la sfîrşitul şedinţelor de lungi şi plictisitoare digresiuni înalt culturale, cînd pînă şi Titu Maiorescu ar fi rîs pe sub mustaţa-i sobră de profesor, în timp ce Eminescu şi alţii mai nescorţoşi abia-şi puteau trage răsuflarea printre hohotele de rîs sănătos care-i învăluia. Undergound-ul anticlerical în Povestea poveştilor (Povestea Pulei), sau cel de întîmplare exemplară rurală în Povestea lui Ionică…, ale lui Creangă a prins şi numai cei hipertradiţionalişti în orientare nu ar fi putut observa izbitoarea sincronizare a scriitorului humuleştean cu segmentul european al acestei literaturi de nişă, foarte bine analizată de Luca Piţu în prefaţa ediţiei bilingve a Poveştii poveştilor…, lîngă cea a lui Mircea Nedelciu, apărută la Editura Nemira.

Abia mult mai tîrziu, G. Călinescu iar apoi Vladimir Streinu vor scoate în evidenţă adevărata faţă a textelor lui Creangă. Acum, în postmodernitate şi dacă nu şi mai departe, textele lui Creangă au negociat cu brio creanţele de pe frontul inovaţiei literare mai ales la capitolul sitlului. Construcţia elaborată a prozelor lui adoptă ţinută înaltă, paradoxal, în cele două extreme ale oricărei scriituri, adică în stilul oral, pe de o parte, şi în strategia narativă de basm nuvelistic, pe de altă parte.

În cele ce urmează mă voi opri la rolul pe care îl are figura în demersul narativ, în una dintre prozele cel mai puţin discutate ale lui Ion Creangă, supomenita Poveste a lui Ionică cel Prost (poreclit şi Irimiea).

Degeaba debutează textul cu o introducere tipică basmului („Amu cică era odată într-un sat un băietan…”) că naratorul, contemporanul lui Balzac, recurge tot la o contextualizare obiectivată a evenimenutului, de la particular (Ionică şi legenda lui „cel Prost”), în primul paragraf, la general (satul), în următorul paragraf, apoi iarăşi la particular: „În satul acela erau o mulţime de feciori de gospodari, care de care mai chiaburi şi mai ţanţoşi – tot de cei care umblă cu chebea între umere şi poartă căciula pusă de-a căţeaua. Şi Ionică cel prost n-avea cap să se amstece în vorba lor, c-apoi ce păţea cu nime nu împărţea, sermanul!” Numai că schema este subminată de modul în care naratorul surprinde, în puţine rînduri, foarte puţine, caracteristica personajelor ce urmează a intra în scenă, „de cei care umblă cu chebea între umere şi poartă căciula pusă de-a căţeaua”. În locul unei descrieri ample, cu importante detalii privind caracterul şi felul de a fi al personajelor cum ar fi procedat orice balzacian care se respectă, avem un frazeologism care suplineşte surplusul de detaliu. Naratorul ştie că un frazeologism nu este creditabil pentru rolul pe care îl are o descriere verosimilă şi atunci instituie o nouă regulă naratologică, cea a legitimării actului evenimenţial prin recursul la o instanţă extratextuală – datul popular, în sensul culturii populare. Nici naratorul, nici personajele sale, care, aşa cum observa Tudor Vianu, îi seamănă, nu compun discursuri mari, bazate pe grele tertipuri retorice de persuasiune. Vasile îl asigură pe Ionică cel prost că satul vrea să-l „deie la oaste” pentru că Ionică umblă „ca un fulău prin sat de colo pînă colo” asta după ce Ionică l-a convins pe acesta să-i deschidă uşa în toiul nopţii nu că ar fi dat „turcii în ţară” ci pentru că „ba mai rău decît turcii”. „Ioana Todosiicăi din deal” în viziunea aceluiaşi Vasile ar fi gata oricînd să se mărite cu Ionică cel prost „că doar n-o să umple borş în vaşca ceea a ei…”. Meşteşugul gospodăriei trebuie musai învăţat „că dacă nu-i pulă/ casa nu-i sătulă.” Cînd „Catrina nu prea voia să se aşeze”, naratorul ne asigură printr-o figură etimologică, antanaclază în acelaşi timp, că stratagema lui Ionică nu poate da greş: „Şopîrcai cu cine şopîrcai,/ Însă cu Ivan, nu şopîrcai.”

De cealaltă parte a baricadei, naratorul lucrează cu un arsenal întreg de marcaje textuale, de presupoziţii şi implicaturi cu reverberaţie stilistică, toate pentru a cîştiga bunăvoinţa cititorului abstract, ca s-o zicem pe limba lui Jaap Lintvelt. Cînd naratorul consideră că s-a îndepărtat de subiect nu va ezita să-şi facă singur mustrarea stilistico-naratologică: „Dar să revenim iar la vorba noastră”.  Uneori îşi curtează clientela: „Dar parcă văd că vă ţineţi să întrebaţi că de ce-i ziceau lui Popa Cioric, Cioric? Mai aveţi puţintică răbdare că îndată veţi afla şi asta.” Iată o prolepsă bine controlată. Apoi din nou: „Acum să revenim iar la vorba noastră de unde am lăsat.”

Subtilităţile, adică ceea ce are mai profund o naraţiune, sînt iarăşi compensate printr-o figură de stil. Iată, de pildă, cum se dă la brazdă Ionică cel prost. De unde la început Ionică stătea fals nedumerit: „Dar eu ce-am să fac cu femeia? ”, acum coţcarul „Scoase-o vînă cît o mînă,/ Bortelită-n căpăţînă,/ Strujită la rădăcină;/ Şi cum o puse,/ Cum se duse/ Parcă fu, pustiea, unsă!…” Şi acceptul credulei Catrina e surpins printr-un catren popular de nişă: „ – Stai, cumătră, nu vîşca/ Că de pulă nu-i scăpa./ – Nici eu nu vreau ca să scăp/ Că mi-i a fute de crăp!” ş.a.m.d.

Precum Calul Troian, nu-mi vine altă comparaţie în minte, funcţionează tot angrenajul stilistic în proza lui Ion Creangă. Iar construcţia, care fără contribuţia stilistică ar fi rămas beteagă, nu este deloc una facilă, simplist populară prin pronunţatul caracter de oralitate, ci una mai degrabă savantă. Dar nu savantă în sensul conţinutului care trage cu ochiul la înaltele ştiinţe şi arte, ci în sensul elaborării strategice a naraţiunii, în sensul eşafodajului bine gîndit. Oralitatea nu face decît să umple golurile marii scheme, să pună pinionii textului în mişcare, să infiltreze danaii dincolo de zidul troian al textului.

Articol publicat în revista „Metaliteratură. critică, istorie, teorie literară”, Anul VIII, nr. 3-4 (18), 2008 (serie nouă)


[1] vom cita din ediţia de Opere, de Ion Creangă, ediţie îngrijită, note şi variante, glosar de Iorgu Iordan şi Elisabeta Brîncuş, însă ediţia revizuită şi adăugită, cu o introducere de Eugen Simion, scoasă la Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, pp. 455-468;

[2] Ion Creangă, Povestea lui Ionică cel Prost (poreclit şi Irimiea), în I. Creangă, Op. cit., p. 465;

[3] idem, p. 467;

[4] vezi Sumarul ediţiei citate, p. 1395;

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s