Sanda Watt, „De ce înjură copiii…”


Există oare vreun părinte care să nu fi auzit la un moment dat o avalanșă de cuvinte colorate curgând de pe cele mai inocente buze? Care să nu se fi confruntat cu cele mai nedrepte insulte din partea propriului copil? Dar, în același timp, există oare vreun adult care să nu fi înjurat vreodată? Care nu s-a lăsat furat de magia eliberatoare a cuvintelor tabu?

Ce sunt, până la urmă, cuvintele urâte? Și ce ne facem când înjură copiii?

Ne pornisem cu oarecare întârziere către un eveniment monden pentru mame și copii. În drum, îi atrag atenția zânei mele: „Ai grijă să nu calci în căcatul ăla de câine!” Mă privește cu ochii mari, înainte să își arboreze o față dojenitoare: „Ai spus o prostioară! Ai spus un cuvânt urât!” „Asta-i bună”, mă opresc eu în drum. „Cuvintele sunt cuvinte. Iar un căcat este un căcat, cum ai vrea să îi spun, excrement? Ce, suntem la ora de biologie?” „Nu există cuvinte urâte” – am continuat eu – „doar contexte și situații urâte în care le putem folosi. Dacă-i spuneam unei persoane că este un căcat, atunci, da, mai înțeleg, devenea o insultă, dar dacă-i așa, orice cuvânt poate deveni urât și insultător.”

Așa s-a dat drumul la „căcat” în familia noastră. Și, pentru că funcțiile fiziologice, denumirile organelor genitale și înjurăturile sunt epidemii mai frecvente decât varicela în comunitățile de preșcolari, i-au urmat la scurt timp și restul cuvintelor. Iar eu sunt în continuare neimpresionată. Sincer, mă uit la chipul ei dulce, la trăsăturile minione, la privirea pătrunzătoare cu care ne scrutează în timp ce ne mai trântește vreo grozăvie și nu reușesc să văd urâtul. Văd numai un copil care testează limitele și puterea limbajului, convențiile sociale, regulile fluctuante dintre casă și grădiniță. Iar când cel mai năzdrăvan coleg de grădiniță, feblețea mea personală, mă întâmpină după amiezile cu „pițamăți” nu reușesc să văd nimic vulgar. Tot ce văd este nevoia de atenție imediată, acum și aici. Îmi vine să-i răspund: „hei, și tu-mi ești tare simpatic.” Nu fac, totuși, decât să-i răspund la salut cu toată tandrețea pe care mi-o trezește nevoia lui acută de atenție. „Bună ziua, copil uimitor!”, îi spun mereu în așteptarea zilei în care va accepta realitatea simplă că nu trebuie să atace cu arme lingvistice pentru a mă opri să stau de vorbă cu el.

Specialiștii susțin că, fără a percepe semnificația propriu-zisă a cuvintelor, copiii percep nuanța lor tabu încă din jurul vârstei de un an, dar că nu încep să se joace cu puterea acestora decât pe la trei-patru ani, când reacțiile pe care aceste expresii le trezesc în ceilalți le transformă în adevărate arme în luptele de putere cu părinții. Atunci când aceste cuvinte nu sunt preluate direct de la părinți sau de la mediile la care sunt expuși (televizor, radio, muzică pentru adulți) ele răsar „din pământ, din iarbă verde” și circulă nestingherite printre copii.

Diana Van Lancker Sidtis, specialistă în științele comunicării și tulburări de comunicare este de părere că, oricâte eforturi am depune, nu ne putem proteja copiii de contactul cu termenii „murdari” și nici nu îi putem împiedica să și-i însușească. Mai mult, aceasta susține că, datorită reacțiilor puternice pe care le trezesc în ceilalți, cuvintele murdare sau înjurăturile ajung să capete o componentă emoțională foarte pronunţată și, de aceea, se consolidează foarte bine în mintea noastră. Cu alte cuvinte, pentru că sunt însoțiţi de emoții foarte puternice, acești termeni sunt procesați diferit de creierul uman și nu mai sunt simple elemente de vocabular, ci veritabile structuri lingvistice. Putem uita cuvinte pe care le-am învățat la dezvoltarea vorbirii, însă nu uităm, decât în cazul unor afecțiuni grave, cum să formăm o propoziție și cum să înjurăm. Din această perspectivă, Timothy Jay, psiholog specializat în psiholingvistică și obscenități verbale, susține că înjurăturile și cuvintele „urâte” au avantajul de a ne ajuta să exprimăm emoții foarte variate la „cel mai profund, succint și eliberator mod posibil în comunicarea umană”. Din punctul lui de vedere, colorarea limbajului cu acești termeni reprezintă „un mare pas în evoluția speciei umane pentru că ne permite să ne exprimăm agresivitatea fără mijloace fizice, fără a-i lovi pe ceilalți.” Așadar, când copilul vine și vă insultă: „prostule, boule!”, „nesimțito”, „pupule!” (cum practică fiica mea, cu un termen care a fost preluat acum de întreaga familie) ori „năzdrăvanule!” (ofensa absolută din punctul de vedere al fiului unei prietene), să nu vă supărați! Bucurați-vă, în schimb, că nu v-a mușcat, că nu v-a lovit în cap cu jucăria de lemn, că este o ființă umană atât de evoluată și că a învățat să își exprime verbal o stare emoțională atât de fundamentală cum este furia.

Să nu vă imaginați, totuși, că veți crește un birjar. În funcție de reacția părintelui, copilul va învăța și alte modalități de a cere atenția cuvenită din partea adulților sau de a-și exprima furia la un mod mai acceptabil social. În general, adulții sunt ori scandalizați, ori extrem de amuzați când copilul începe să își spurce limbajul, iar ambele reacții duc la o consolidare temeinică a termenilor respectivi în vocabularul și comportamentul copilului. De aceea, și adulții au nevoie să învețe să își controleze reacțiile și să gândească rațional o modalitate blândă de interacțiune, indiferent de forma și culoarea pe care limbajul copilului le capătă la un moment dat.

Nu cred că este nevoie să spun, dar abordarea autoritară și furia cu care ați fi tentați să interziceți categoric utilizarea acestor cuvinte nu poate avea decât efectul negativ de a îndepărta copilul de voi. Ce va înțelege este că nu are voie să folosească respectivele cuvinte în prezența voastră, dar va continua să le cântărească greutatea în prezența altor adulți sau copii.

După ce v-ați amuzat copios sau v-ați înfuriat fioros, trageți aer în piept și încercați să vedeți ce anume a declanșat avalanșa de „prostioare”. În primă fază, este mai mereu pura curiozitate: „Oh, ia să vedem cum face mami când apăs pe butonul pipi-caca.” Dacă sunteți într-un moment bun, puteți scăpa ușor cu o abordare relaxată. În familia noastră, de exemplu, cuvintele sunt o meserie. Nu mă impresionează o insultă mai mult decât este un tâmplar impresionat de o drujbă. La cuvintele ei așa-zis urâte, am plusat cu altele și mai scandaloase. A rămas, desigur, cu întrebarea de ce acasă poate să ne porcăiască, dar nu o poate face și la grădiniță sau cu bunica. Pentru că nu ne putem aștepta să și le șteargă din memorie, iar vârsta ei ne-a permis să fim sinceri, i-am spus că la noi este un defect profesional, dar că aceste cuvinte nu sunt acceptate social și că îi pot răni pe ceilalți. Cea mai eficientă metodă a fost, se pare, responsabilizarea: am rugat-o doar să nu folosească aceste cuvinte în prezența altor persoane, pentru că pot fi jignite, iar pe unii copii chiar îi pot certa părinții acasă dacă le repetă. S-a transformat acum în marea păstrătoare a tezaurului lingvistic și afișează un întreg ritual de importanță și precauție când deschide cufărul de „prostioare”.

Pentru copii, această lume este un mare spațiu de joacă. Învață jucându-se și își rezolvă cel mai bine problemele prin joacă. Chiar și adulții o fac, numai că și-au luat jocul așa de în serios, încât nu își mai dau seama. Deci, dacă vi se pare că abordarea tandră sau rațională este nepotrivită sau chiar derapată, vă invit să vă jucați.

În celebra lui carte, Rețete de jocuri, Larry Cohen oferă mai multe soluții de îmblânzire a limbajului. Preferata noastră este, desigur, înlocuirea prostioarei cu un cuvânt serios pe care îl transformați în instrument de joacă. Când copilul spune „caca”, îi puteți spune: „N-am probleme cu acest caca, dar să nu cumva să te aud vreodată spunând excremente!” Se va distra atât de copios încercând să îl pronunțe, încât „caca” va deveni complet neinteresant.

Și Aletha Solter oferă în cartea sa, Joc atașat (în curs de apariție la Editura Ponte) mai multe soluții de eliminare a acestor cuvinte. Ea recomandă fie să le arătați copiilor că, da, acestea sunt cuvinte grele și puternice și să vă lăsați la podea arătând cum v-au dărâmat ele, fie să inventați jocuri absurde în care prindeți cuvintele din zbor și le mâncați până vi se face rău.

Ambii specialiști admit că fiecare familie are propria dinamică și de aceea ne invită să inventăm propriile jocuri care să ni se potrivească. Singurul indiciu al eficienței acestora, spune Aletha Solter, este râsul copilului: dacă ați reușit să îl amuzați, mai mult ca sigur ați scăpat de injurii.

După ce v-ați relaxat și v-ați jucat, cea mai eficientă metodă este totuși exemplul personal. Ar fi injust să cerem copiilor să își controleze limbajul, când noi ne permitem tot felul de explozii verbale. Dacă acasă aceste cuvinte nu sunt uzuale, copilul va tatona un pic terenul, după care va renunța rapid. Știu, toată lumea are accese de furie, dar puteți încerca să înlocuiți treptat cu termeni mai acceptabili. Evident, toată lumea este amuzată, dar Irina Margareta Nistor și dublajele ei vocale pe filmele de dinainte de 1989 mi se par o adevărată comoară de creativitate din acest punct de vedere. Le puteți consulta pe YouTube dacă sunteți în pană de idei.

La fel, dacă părintele nu consumă produse media cu „prostioare”, copilul va învăța că există aceste cuvinte fascinante, dar că ele nu sunt potrivite acasă și în alte contexte sociale. În opinia specialiștilor citați mai sus, părinții trebuie să învețe copiii când și unde este adecvat să folosim anumite cuvinte și cum sunt acestea utile în anumite situații.

Cu toate acestea, nu o să creștem sfinți. Copiii înjură. Pentru că, da, vorbim de utilitate, iar studiile demonstrează, de fapt, eficiența limbajului tabu. Dincolo de componenta catarhică a descărcării emoționale, un studiu din 2009 a arătat cum înjuratul ridică pragul de suportabilitate a durerii. Mai mulți voluntari și-au scufundat mâna în cutii cu gheață (se pare că este o metodă obișnuită de inducere a durerii în condiții de laborator) și s-a demonstrat că subiecții care înjurau au fost cei care au ținut cel mai mult mâna la rece.

Mai mult, se pare că „prostioarele” au avantaje cognitive și, când nu pedepsim folosirea anumitor cuvinte, copiii arată o mai mare deschidere față de bogăția limbajului, reușind să asimileze cu mai mare ușurință concepte complexe și termeni complicați.

Nu în ultimul rând, componenta socială a limbajului tabu se va dovedi foarte utilă mai ales în adolescență, când relaxarea lingvistică nu va pune copilul în poziția de a se lăsa intimidat cu ușurință.

Așadar, din moment ce s-a stabilit că toată lumea înjură, ar trebui poate să acceptăm că toate lucrurile au un început și să nu îi judecăm prea aspru pe copiii noștri în această explorare a lumii. În cele din urmă, cei mai mulți învățăm, cu ajutorul părinților și, mai ales, al celor din jur, când și cum să folosim aceste cuvinte fără a-i răni pe ceilalți.

Articol de Sanda Watt, publicată pe platforma „totuldespremame.ro”, ediția din aprilie 2015

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s