Sanda Watt, „Ela cea fără cuvinte – o carte despre toți copiii”


Layout 1

Recenzie de Sanda Watt, publicată pe platforma „totuldespremame.ro”, ediția din februarie 2015

Ela cea fără cuvinte este o carte despre vulnerabilitatea pe care o închidem în noi, despre gesturile simple și calde care ne scot din carapace. Este o carte despre primii pașii timizi cu care înaintăm într-o lume a standardelor și convențiilor sociale, despre joc și lumile imaginare care se intersectează când ne întâlnim prin întâmplarea minunată care se numește comunicare.

Rezultat al colaborării dintre scriitoarea Victoria Pătrașcu, pe care mulți dintre noi o cunoaștem ca autoare a îndrăgitului Stejarul pitic, cel mai bun tătic, și Cristiana Radu, ilustratoarea, printre multe alte cărți la fel de minunate, a Domnișoarei Poimâine și joaca de-a Timpul și a Călătoriei printre ierburi și lumină, cartea Ela cea fără cuvinte este publicată de Editura Cartea Copiilor, care întregește cu această nouă apariție seria celor mai frumoase cărți abstracte pentru copii.

Ela este o fetiță pentru care cuvintele încă nu au reușit să traseze drumul șerpuitor de la interior la exterior. Este fericită în lumea ei imaginară în care de coada elefantului mic și cenușiu stă agățat un șoricel de care stă agățată o pisică vitează de coada căreia atârnă un peștișor înțelept care a fugit din mare direct în lumea Elei. Aceștia sunt prietenii ei și nu îi trebuie mai mult.

Pe înțelesul adulților nerăbdători: Ela se încăpățânează în tăcerea cu care ne surprind adesea și cei mai locvaci copii atunci când se trezesc în contexte noi, în fața vreunei mătuși sufocant de drăgăstoase sau a vreunei educatoare cu exces de autoritate. Suferă de sindromul pe care popular îl cunoaștem sub forma: „Ce-ai, măi, ți-a tăiat popa limba?!” sau „Ți-a mâncat pisica limba?!” Pentru că așa suntem noi, adulți nerăbdători și uităm că se prea poate ca noi să dăruim copiilor limbajul dar că, în egală măsură, orice cuvânt din partea copiilor este un dar. Cel mai frumos și mai fragil dar, cât și un mare vot de încredere acordat celui căruia se încumetă să îi vorbească.

Ela nu are nevoie decât de un mic gest de prietenie, de un minim interes pentru lumea ei imaginară ca să își dorească să facă darul cuvintelor, ca să parcurgă drumul de la interior la exterior și să adreseze primul cuvânt curiosului Ian: „Ela. Mă cheamă Ela.” Așa că, dragi adulți, data viitoare când vorbiți unui copil, iar acesta își închide cu grijă cuvintele și își ascunde chipul în poala mamei, nu trebuie decât să o luați de la capăt cu interes real, de la nivelul copilului, pătrunzând voi în lumea lui, în loc să încercați să îl aduceți cu de-a sila în lumea voastră străină și rece.

În termeni foarte teoretici, prietenosul băiețel Ian din Ela cea fără cuvinte face exact ceea ce Stanley Greenspan definește prin floortime (comunicarea la podea) sau ceea ce Larry Cohen invită adulții să facă prin playful parenting (parentajul prin joc): să interacționeze cu cei mici de la nivelul lor, să intre în lumea lor pentru a-i ghida ușor către lumea complicată a celor mari. Iar, din perspectiva comunicării nonviolente, este ceea ce reușim prin cel mai important instrument al acestui secol: empatia, forma de intuire a realității celuilalt.

În Ela cea fără cuvinte, vorbele au greutate și materialitate, desenează arabescuri în aer și îți oferă spațiul necesar pentru a te pierde în broderia fină a paginii ilustrate. Nu știu niciodată dacă fiica mea este atentă la poveste. Se oprește asupra unei pagini urmărind atentă cu degetul linia desenului așa cum urmărești de obicei înșiruirea literelor într-o pagină scrisă și îmi cere doar să spun mai departe. Mai mult decât un sens imediat, cuvintele au acea rezonanță care fac imaginile să vibreze. Stau cumva pe margine în acest joc și admir cu încântare apetența pentru vizual pe care o trezește această lectură pasionantă a imaginii. Simbioza dintre cuvinte și desene dă naștere în fiecare cititor unor alte și alte lumi imaginare, care urmează același traseu de la exterior la interior și invers, care te invită la visare.

Textul și ilustrațiile deopotrivă exemplifică ordinea, dar și haosul limbajului, cea mai importantă redută pe care trebuie să o cucerim de la naștere la maturitate. Pe fiecare pagină din această carte, cuvintele strigă, șopteșc, mângâie, lovesc, dansează sau rămân încremenite în etichete, întrebări, încercări, închid prin respingerea și etichetarea grupului de fetițe care o privește pe Ela sau eliberează prin gestul de prietenie a lui Ian.

Ela este un copil ca oricare altul, poate doar că un pic mai retrasă. Fără să aibă puterile supranaturale ale Elsei din Regatul de gheață, fără părul magic al lui Rapunzel, făra să treacă prin întâmplări extraordinare ca Merida din Neînfricata și așa mai departe, Ela reușește să facă din oricare dintre noi un veritabil erou de poveste. Pentru că oricine a trecut prin momente în care s-a simțit pus la zid de privirile și judecățile celor din jur și s-a închis în lumea interioară. Această facilă identificare mi-a produs bucuria și nesfârșita ușurare de a o auzi pe fiica mea prezentându-se mai nou Ela, și nu Elsa, cum spunea de vreun an încoace.

Dacă ținem neapărat, îl putem privi pe băiețelul Ian ca pe un prinț ce vine să o salveze pe Ela din turnul în care este închisă. Doar că Ian nu vine pe un cal alb, ci înarmat cu bunătate, toleranță, imaginație și, mai ales, empatie. De aceea, Ela cea fără cuvinte este o carte despre și pentru toți copiii, fie că sunt fetițe sau băieței. Și o să facă în egală măsură o mare plăcere adulților să exploreze acest tip dual de lectură în care ilustrațiile spun la fel de multe povești ca și cuvintele.

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s