Muzeul Dansului Modern și Contemporan. Argument


afis_muzeul_dansului

„If you don’t document a performance, it disappears forever.” (Ulay, 2014)

Muzeul Dansului Modern și Contemporan ca demers instituțional temporar este traversat de o serie de antecedențe care trebuie citite înafara oricărei veleități canonice în producția actuală de judecăți de valoare privind istoria încă nescrisă a dansului autohton.

Scrierea canonică a istoriei dansului constituie ultima fază a operației istoriografice, după identificarea probelor documentare, transformarea acestora în documente de arhivă și indexarea lor. Muzeul Dansului… se află undeva la jumătatea distanței dintre constituirea unei arhive consultabile și citabile prin apelul și referința la un index comun acceptat și schițarea unei eboșe pentru încheierea unei viitoare operațiuni istoriografice cu scrierea propriu-zisă a istoriei dansului. Pentru ca arătarea mesianică la față a unui astfel de istoric și convocarea acestuia de a scrie istoria dansului să fie posibile există cel puțin o condiție necesară: să avem instituții de formare în acest sens. Titlul expoziției curente își propune astfel alertarea publică privind absența unor astfel de instituții semiotice de formare oficială sau informală. Pentru ca o arhivă, orice arhivă, să se afle în legitimitatea publică de a constata că nu are istorie și de a reclama în consecință un asemenea travaliu, e necesară preexistența unor structuri instituționale care produc această facultate de judecare și discriminare.

În termenii teoriei americane a artei anilor ’80, Muzeul Dansului… ar trece drept o mockinstitution, o instituție fantomă, o instituție-păcăleală cu singurul scop declarat de a atrage atenția publică asupra propriei absențe. Orice instituție-concept, precum cea de-acum, afirmă întotdeauna, cu încăpățânare, că ce vedem nu este o pipă, dar că ar trebuie să fie. Ceci n’est pas le Musée de la Danse. Cultura vizuală autohtonă cunoaște o tradiție destul de bogată în generarea unor astfel de instituții-reminder, instituții-concept sau instituții de artist: Muzeul Benzii Desenate (Alexandru Ciubotariu), Muzeul Cunoașterii (Lia Perjovschi), Muzeul Orb (Veda Popovici) ș.a. Funcția retorică pe care o acționează de regulă aceste structuri poate fi descrisă prin procedeul preterițiunii – când afirmăm că nu dorim să aducem în discuție un anumit subiect despre care totuși discutăm chiar în clipa în care o afirmăm.

Ca document, cele trei părți ale expoziției abordează, consecutiv, fețele contemporane al reenactmentului (Stere Popescu văzut de Florin Flueraș și Brynjar Åbel Bandlien, Lizica Codreanu – de Vava Ștefănescu, Doina Georgescu și Simona Paraschivu); filmul coregrafic independent (Leria Nicky-Cucu); dansul antropologic de studio (Floria Capsali); dansul de muzeu și de film (Miriam Răducanu); euritmia postmodernă (Vera Proca-Ciortea și Grupul Gymnasion); dansul pe peliculă sau în cinematograf (Elena Penescu-Liciu); varieteul de film polițist (Lisette Verea și Tony Bulandra); învățământul coregrafic (Esther Magyar); dansul contemporan postcomunist (Adina Cezar și Grupul Contemp) și coregrafia experimentală de videoperformance (Marginalii și Marilena Preda Sânc).

De aceea, Muzeul Dansului… nu este istoria coregrafiei românești ridicată pe un piedestal instituțional și canonic, binemeritat de altfel, ci mai curând un demers elogios adus culturii arhivei, așa cum a fost impusă aceasta la mijlocul anilor ’70 de către artiștii vizuali performeri occidentali, căci tratează despre dans în aceeași măsură în care se constituie ca fetiș tegumentar al documentului, ca odă tactilă a mărturiei vizuale în mișcare și a reînvierii tradiției orale. Paul Ricoeur vorbea undeva despre „dimensiunea veritativă” a arhivelor, despre convenția interdisciplinară că ce se află într-un document de arhivă e și adevărat totodată. La această dimensiune veritativă facem referință atunci când includem în măruntaiele expoziției un coregraf / o coregrafă, când afirmăm implicit că un cutare film, o cutare fotografie este extrem de relevantă pentru istoria dansului, chiar dacă axiologic coregrafia prezentată în acel document poate fi nulă din punct de vedere estetic. Cum afirmam la început, decelarea estetică se învață la școală, iar această școală nu există încă și deci până la proba contrarie suntem liberi să fim inestetici.

Argument curatorial expus în cadrul expoziției MUZEUL DANSULUI MODERN ŞI CONTEMPORAN | 05 – 07 iunie 2015, 19.00 – 21. 00, CNDB, Sala „Stere Popescu”, Bd. Mărăşeşti 80-82 | Coregrafi: Lizica Codreanu, Stere Popescu, Leria Nicky-Cucu, Floria Capsali, Miriam Răducanu, Vera Proca-Ciortea, Elena Penescu-Liciu, Lisette Verea, Esther Magyar, Contemp, Marginalii | Curator: Igor Mocanu | Asistentă curator: Corina Cimpoieru | Design: Daria Vlad | Mulțumiri speciale: Andreea Elena Cârstea, Marian Citu, Vivi Drăgan Vasile, Mihai Fulger, Nicoleta Manolache, Anca Mitran, Alexandru Raptis, Miriam Răducanu, Liana Tugearu, Alina Ușurelu, Raluca Voinea.

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s