Sanda Watt, „Copilul va deveni un adult empatic dacă va trăi empatia și în relaţia noastră”. Interviu cu Monica Reu


desene Tincuta005

Articol de Sanda Watt, publicat pe platforma „totuldespremame.ro”, ediția din martie 2015

Monica Reu este fondatoarea și președinta Asociației pentru Comunicare Non-Violentă și una dintre prezențele constante la Serile TOTUL DESPRE MAME, unde a oferit cu umor și sensibilitate un sprijin părinților care își doresc să fie aproape în mod veritabil de copiii lor. Pe 28 martie se va adresa părinților curajoși din Brașov în cadrul conferinței „Părinți conștienți, copii fericiți”. În pregătirea atelierului său, „Curajul de a crește copii cu empatie”, ne-a răspuns la câteva întrebări despre metoda comunicării nonviolente și despre empatie ca filozofie de viață.

Nu este nicio îndoială că este nevoie de curaj pentru a-ți crește copilul empatic în societatea de astăzi. Dar de ce ar prefera un părinte această abordare, care necesită dedicare și exercițiu, metodelor tradiționale ce sunt un fel scurtătură către „liniștea în casă”?

Da, în mod cert, a alege să faci din empatie, respect, compasiune, ascultare de calitate, apreciere autentică, practici ale interacţiunii de zi cu zi cu copilul tău necesită mai mult timp, mai multă energie şi mai multă implicare decât a merge pe sistemul pedeapsă-recompensă sau pe reacţii automate la comportamente date. Abordarea empatică presupune pentru părinte şi lucru cu sine, conştientizarea propriilor emoţii şi nevoi, compasiune faţă de propria persoană. Cred însă că lucrurile încep să capete un cu totul alt sens dacă ne gândim la efectele pe termen lung ale reacţiilor noastre şi la ce încercăm, de fapt, să construim ca părinţi. Pentru că, dacă obiectivul meu este ca din demersul meu de parenting să iasă un adult încrezător, empatic, care să funcţioneze sănătos în lume şi să fie capabil să clădească relaţii de calitate cu semenii lui, iar între noi doi să se consolideze o legătură bazată pe încredere, iubire şi împărtăşire, îmi este clar că nu voi ajunge să obţin aceste lucruri decât dacă ele se vor regăsi în abordarea mea încă de la început. Pe scurt, copilul meu va deveni un adult empatic dacă el va trăi empatia în relaţia noastră (unul dintre motivele pentru care adulţii din societatea de astăzi dau adesea dovadă de atât de puţină înţelegere şi empatie este însuşi faptul că nu au avut parte de ele în anii formării lor); va deveni un adult încrezător, dacă eu voi alege abordări de parenting care să nu-i lezeze stima şi încrederea în sine; se va bucura de relaţii frumoase, bazate pe colaborare, dacă relaţia noastră va fi o oportunitate de învăţare a colaborării; va deveni un adult capabil să ia decizii, dacă îi ofer ocazia să-şi exerseze această abilitate – bineînţeles, adaptat vârstei. În acest proces, ne şi bucurăm unul de altul mai mult, mesajele care circulă între noi sunt mai constructive, ajungem mult mai uşor la cooperare, respectul nu mai este doar o formă, ci o atitudine profund interiorizată. Iar iubirea necondiţionată este acolo, vie, prezentă în viaţa de zi cu zi, nu doar la nivel declarativ.

Cât de la îndemână îi sunt metodele empatice ale comunicării nonviolente unui adult care vine pentru prima oară în contact cu această abordare, care nu a practicat și nu a beneficiat de ele? Pot fi pur și simplu învățate și aplicate? Mai este  vreun alt ingredient necesar acestei schimbări?

Cred cu tărie că atâta timp cât respirăm, avem şansa să schimbăm ceva în bine în modul de a comunica şi de a relaţiona cu copiii noştri. Da, comunicarea nonviolentă ne-ar fi fost mult mai la îndemână, ar fi modul nostru firesc de a ne exprima şi asculta, dacă am fi învăţat-o încă din copilărie prin exemplul adulţilor care ne-au înconjurat. Asta nu înseamnă însă că suntem condamnaţi la relaţii pline de frustrare şi măcinate de conflict. Comunicarea eficientă, fără a-l leza pe celălalt, şi ascultarea de calitate sunt abilităţi pe care ni le putem însuşi la orice vârstă. Este poate nevoie de un pic mai mult efort, deoarece aceste demers presupune debarasarea de acele obiceiuri care nu ne servesc şi însuşirea unui nou mod de a gândi şi vorbi, dar este fără îndoială posibil pentru oricine își doreşte.

Probabil că majoritatea părinților își doresc un copil asertiv și ambițios sau orientat către succes, două calități la mare preț în societatea contemporană. Cum se împacă acestea cu o creștere empatică?

Se împacă de minune. O persoană asertivă este o persoană conştientă de valorile sale, o persoană care nu se lasă călcată în picioare şi ştie să-şi susţină punctele de vedere, dar în acelaşi timp arată respect faţă de părerile altora şi nu caută să le atace sau să le submineze. Fix asta este comunicarea nonviolentă: un instrument de comunicare cu ajutorul căruia devin conştient de propriile-mi emoţii şi nevoi şi de calea cea mai eficientă de împlinire a nevoilor mele, dând dovadă, în acelaşi timp, de empatie şi de înţelegerea faptului că  strategiile, ideile şi atitudinile celorlalţi sunt ancorate tot în niște nevoi – ale lor de data aceasta – pe care încearcă să şi le împlinească. În ceea ce priveşte succesul, un lucru pe care îl implică stilul de parenting empatic este a-i oferi copilului posibilitatea de a-şi defini singur ideea de succes şi de împlinire, în baza unor valori proprii, pasiuni și interese personale, o perspectivă foarte diferită de  ideea profund înrădăcinată că „părintele ştie mai bine” ce trebuie să facă în viaţă copilul pentru a se bucura de reuşită. Aş vrea să vorbesc un pic si despre ideea de ambiţie, de perseverenţă. Copiii dau dovadă de imense cantităţi de perseverenţă încă de la începutul vieţii şi datorită acesteia învaţă să meargă, să vorbească, să descopere legătura cauză-efect, iar asta printr-o strategie specifică: repetarea acţiunii. De foarte multe ori însă am văzut că, atunci când copiii sunt mici, mulţi părinţi au un alt nume pentru această calitate, descriindu-şi copilul drept „căpos”, „încăpăţânat”, „prea insistent”. Este important să vedem totuşi că aceasta este o trăsătură pe care vrem să o încurajăm şi să o păstrăm în copilul nostru căci, dacă o înăbuşim la vârstă mică, o privim ca pe un defect şi îi transmitem copilului dezaprobare când o manifestă, este puţin probabil ca ea să reapară la maturitate. Este ceea ce mi se pare mult mai uşor de realizat atunci când suntem conectaţi empatic la copii şi conştienţi de valorile şi intenţiile noastre în ce-i priveşte.

Conceptele cheie ale comunicării nonviolente sunt empatia și compasiunea, două noțiuni esențiale în majoritatea practicilor spirituale. Pentru că în cadrul conferinței TDM de la Brașov atelierul tău urmează celui de „Mindfulness pentru părinți” susținut de Gaspar Gyorgy, ne poți spune cum se apropie metoda dezvoltată de psihologul Marshall Rosenberg de această practică occidentală care are la bază tradiții spirituale orientale?

Ca şi practica mindfulness, comunicarea nonviolentă acordă o deosebită importanță ideilor de prezenţă şi conştientizare, premiza fiind aceea că atunci când sunt prezent cu toată fiinţa mea într-o anumită situaţie şi conştient de ceea ce se întâmplă în mine şi în cealaltă persoană, putem trece mult mai uşor peste toate dificultăţile care apar în relaţie. Pentru mulţi practicieni din lume, comunicarea nonviolentă este în egală măsură o practică spirituală, conectându-te în profunzime la propria fiinţă şi conectându-te empatic cu cei care te înconjoară, iar din aceasta se naşte adevărata compasiune.

Când începe comunicarea empatică și care este vârsta copiilor ai căror părinți ar trebui să vină la conferința „Părinți conștienți, copii fericiți”?

Comunicarea este un proces care se întâmplă în permanenţă în relaţia părinte-copil, indiferent de vârsta copilului sau a părintelui. Pentru mine este o mare bucurie să văd la cursurile şi prezentările mele părinţi de copii tot mai mici, uneori încă nenăscuţi, pentru că ştiu că dacă ancorezi încă de la început bazele relaţiei în empatie şi conectare, legătura se va dezvolta firesc şi natural în această direcţie. Însă mi-aş dori de asemenea să transmit mesajul că niciodată nu este prea târziu, căci am văzut reconectare şi transformare relaţională benefică între părinţi şi copii şi în cazuri în care copiii erau de mult plecaţi de acasă şi chiar îşi întemeiaseră propriile lor familii.

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s