Voilà le phallus!


EDITORS IN CHIEF OF „PULA” MAGAZINE AT WORK. Jules Perahim, Gherasim Luca, Pulă. Revistă de pulă modernă, 1 October 1931.

EDITORS IN CHIEF OF „PULA” MAGAZINE AT WORK. Jules Perahim, Gherasim Luca, Pulă. Revistă de pulă modernă, 1 October 1931.

„Iată un mădular!”, exclamă unul din cei doi vizitatori ai expoziției și pune pe loc să se scoată exponatul din Salon, întrucât ar putea provoca incidente, atentând la pudoarea publicului. În zilele următoare evenimentului, presa demarează o anchetă răsunătoare printre intelectualii publici care militează pentru „independența artei”, la care răspund și protestează împotriva scoaterii din expoziție în jur de 70 de nume de calibru deja internațional al acea dată.

Dacă vă imaginați că incidentul se petrece în 2015, la Institutul Cultural Român de la New York, cu ocazia expoziției The Other Side of the Romanian Avant-garde: Film, Photography, Performance (3 – 30 aprilie), iar că cei doi vizitatori perplecși se numesc Grid Modorcea și Mircea Diaconu, pudibond vegheați din umbră de privirea plăvană a lui Mihai Gâdea, clipind rar din spatele ochelarilor și vorbind istoria artei la Sinteza zilei din 7 mai 2015 pe postul Antena 3 sau prin alte publicații online, vă aflați în eroare. Ei au vorbit fără să fi văzut expoziția. Ne aflăm la Paris, în vă leatul lui 1920, la Salonul Independenților, iar cei doi care emit „Voilá le phallus!” la vederea Prințesei X a lui Constantin Brâncuși se numesc Henri Matisse și Pablo Picasso. Matisse, comisarul expoziției, excomunică lucrarea lui Brâncuși de la Salon. Ziarul „Le journal du peuple” din 25 februarie 1920 găzduiește semnăturile de protest ale unor Braque, Fernand Léger, Juán Gris, Albert Gleizes, Archipenko, Picabia, Ribemont-Dessaignes, Erik Satie, Georges Auric, Jean Cocteau, V. G. Paleolog, Miliţa Petraşcu ș.a. la adresa gestului lui Matisse, cel care se va inspira din motivele folclorice de pe ia românească în lucrările sale, aceleași ii pe care le îmbracă astăzi realizatorii posturilor TV, mândri că sunt români.

Peste 10 ani de la incidentul de la Salonul Independenților din Paris (1920), la București, patru elevi de liceu scot o revistă cu numele Pulă, o subintitulează Revistă de pulă modernă. Organ universal, o samizdau în 13 exemplare, din care trimit una pe adresa ministrului instrucției publice de la acea dată, istoricul Nicolae Iorga. Acesta îi reclamă la prefectură și la parchet, liceenii sunt arestați și trimiși la închisoarea Văcărești. Jules Perahim, Gherasim Luca, Aurel Baranga și Paul Păun, căci așa se numeau, i se alătură poetului Geo Bogza, aflat în celulă, judecat pentru atentat la bunele moravuri, proces stârnit cu ocazia publicării Jurnalului de sex cu un an înainte. Cazul lor nu era nou, proces pentru artă avuseseră mulți alții înaintea lor, celebru fiind cel al tânărului B.P. Hasdeu din 1863 provocat de publicarea în foileton, în revista Aghiuță, a nuvelei erotice Duduca Mamuca. Liceenii noștri, deja afirmați acum, repetă experimentul peste doi ani, cu revista Muci, însă întâlnesc un public ceva mai permisiv de data aceasta, nu și Geo Bogza, care e condamnat a doua oară, pentru un nou volum de poezie, intitulat Poemul invectivă. Cu amprentele digitale ale autorului. Primul care se va încumeta să comenteze într-o carte cele două volume litigioase ale lui Geo Bogza se numește N. Steinhardt, reușind în plin ceaușism să citeze admirativ mai mult de jumătate din conținutul poemelor, într-un volum de la începutul anilor ’80, intitulat Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului. Pulă, în schimb, va trebui să aștepte încă 10 ani pentru a se arăta la față, când Nicolae Tzone împreună cu Vladimir Pană capătă curaj și o publică în copie facsimilată în Nr. 2-4 / 1996 a revistei Aldebaran din București. Volumele lui Geo Bogza, în schimb, înainte de a fi retipărite integral în 2010, în Colecția Biblioteca pentru toți a Jurnalului Național, nr. 89, sunt integrate în volumul de convorbiri intitulat Eu sunt Ținta. Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi apărut în 1996 la Editura Du Style, coordonată chiar de scriitoarea Doina Uricariu.

La data când N. Steinhardt sfrunta Cenzura, citând pe barba lui, ca să spunem așa, versuri la index din volume prohibite, Aurel Baranga tocmai decedase, Paul Păun se afla la Haifa, iar Jules Perahim și Gherasim Luca – la Paris. Perahim devenise unul dintre numele de referință ale suprarealismului vizual postbelic, în timp ce Gherasim Luca, admirat de Gilles Deleuze și Felix Guattari, era numit, după spusele poetului Michel Camus, „marele magician al poeziei sonore din Franța”. Revista lor„de pulă modernă”, în schimb, va trebui să zacă până în anii 2000, prin fondurile secrete pe care orice arhivă ce se respectă le are, ca să fie arătată întâi într-o expoziție mamut dedicată suprarealismului de la Metropolitan Museum din, hélas, New York, apoi, de curând, în cadrul megaretrospectivei închinate centenarului Perahim de la Strasbourg, cu o paranteză în 2012, când în cadrul licitației din 6 aprilie, ora 14 și un sfert, lot 440, la Binoche et Giquello, un exemplar de revistă este adjudecat pentru suma de 15 000 EUR.

Dar nu prestigiul cultural al acestei istorii românești încă nescrise a artei litigioase constituie motivul pentru care am inclus în expoziția curatoriată de mine la ICR NY portretul nud al celor doi membri ai suprarealismului autohton, Jules Perahim și Gherasim Luca, ci exigența tematică a discursului expozițional. Ce s-a văzut timp de aproape o lună pe pereții holului de trecere către sala de conferințe (căci ICR NY nu mai are galerie de artă, aceasta s-a transformat în sală de așteptare a consulatului de-acolo, așa că înainte de-a cere artă națională, mass media ar trebui să se întrebe dacă are unde să fie expusă această artă națională, fie ea și care cu boi, mici și bere), constituie o parte infimă dintr-o cercetare de peste cinci ani, desfășurată de subsemnatul în cadrul Universității Naționale de Arte din București, sub coordonarea și încurajarea profesorilor din cadrul Facultății de Istoria și Teoria Artei de-acolo, cu lungi săpături și excavări de arheologie a artei în majoritatea arhivelor naționale din România.

Viziunea curatorială pe care am semnat-o în expoziția de la ICR NY, organizată și girată de doamna directoare Doina Uricariu, secondată de coordonatorul Eduard Andrei, a urmărit punerea în evidență a unei laturi mai puțin sau deloc cunoscută a avangardelor istorice românești, cum este dimensiunea experimentală a avangardei române, pe de o parte, iar pe de altă parte, discursul politic al acesteia, ca proiect pilot, inaugural, în cadrul unei serii mai lungi de evenimente consacrate Centenarului Dada, pe care ICR NY le va organiza în 2016. Cealaltă față a avangardei din România: Film, Fotografie, Performance a conținut, astfel, documente fotografice și textuale din revistele românești de avangardă, dublate de o sesiune cinematică de documente video absolut inedite, extrase din Arhiva Națională de Filme din România și din arhivele Fondului Centrului Național al Dansului – București. Numele expuse la New York au fost: Aurel Baugh, Geo Bogza, Theodore Brauner, Filip Brunea-Fox, Titina Căpitănescu, Irina Codreanu, Lizica Codreanu, Filip Corsa, Jean David, Barbu Florian, Benjamin Fondane, Marcel Iancu, Gherasim Luca, M.H. Maxy, Gellu Naum, Sașa Pană, Jules Perahim, Milița Petrașcu, Claude Sernet, Tristan Tzara și Urmuz, cu o selecție de reproduceri din revistele de avangardă și cu filme pe care MoMA (pentru Antena 3, Museum of Modern Art) nu le-a expus deocamdată. Întâmplător, cu această ocazie, am vizitat expoziția de fotografie interbelică de la MoMA, care conține și doi fotografi români: Aurel Baugh și Constantin Brâncuși. O natură statică, o cană cu o umbră mai nu știu cum din anii ’30 sunt ceea ce reprezintă Aurel Baugh la MoMA. Ei bine, la ICR NY au putut fi văzute, timp de o lună, paisprezece portrete de coregrafi, realizate de Baugh în 1935 la București, o fotografie monumentală, devenită iconică, a coregrafului gălățean Trixy Checais, deportat în 1950 la Canal, cât și un jurnal de actualități cu vernisajul expoziției de fotografie Valea Jiului  din 1946, în care apare Aurel Baugh, alături de Sașa Pană, Ion Călugăru ș.a. Alte momente extrem de importante și la fel de inedite din expoziție au fost fotomontajele Titinei Căpitănescu în jurul imaginii lui Chaplin în cultura română; filmul Ștrandul Kiseleff din 1930, care documentează finalizarea în 1929 a ștrandului omonim din București, în care apar frații Iancu, Marcel și Iuliu; un poem cântat de Tristan Tzara într-un documentar de Hans Richter din 1967; un fragment de sonată de Urmuz, transpus sonor de compozitorul Șerban Nichifor, cât și multe alte documente la fel de însemnate pentru preocuparea experimental-politică a avangardei din România.

Că din acest întreg concentrat de cultură cu adevărat internațională, o fotografie nud a fost singurul aspect atractiv pentru mass media din România, reprezintă un fenomen de incultură crasă distribuită în masă, a cărui responsabilitate nu poate cădea pe umerii curatorului sau ai echipei care a contribuit la buna construcție și desfășurare a evenimentului, iar petițiile trebuie trimise pe adresele celor care diseminează această incultură: mass media televizuală din România difuzează nud hipersexualizat în ritm cotidian, o dată pe an își amintește că există cultură, stă și se crucește fals pudibond că niște artiști de-acum aproape un secol au performat un gest radical, exasperați de-aceeași mentalitate vetust naționalistă, după care difuzează o reclamă la chiloți din care partea de chilot reprezintă, în cm2, mai puțin de jumătate din volumul de hârtie pe care și-au tipărit Luca și Perahim fotografia. Aștept cu nerăbdare Sinteza zilei în care Gâdea va descoperi Manifestul domnului Antipyrine din 1916, eventual într-o expoziție de la ICR Chișinău, și va transmite în prime time despre cum Tristan Tzara ne-ndeamnă anarhist „să ne căcăm în culori felurite ca să împodobim grădina zoologică a artei cu toate drapelele consulatelor”. Oricum, prevăd un an greu pentru vigilența de moravuri a mediei televizuale românești, aflată nepregătită în preajma Centenarului Dada.

Dar există și o scuză. Sinteza zilei din 7 mai 2015, cunoscută pe Wikipedia drept ziua în care Antena 3 și Mircea Diaconu au descoperit avangarda, n-a fost tocmai spontană. Răzmerița pornise cu ceva timp înainte, iar ca insider, pot spune că începuse chiar înainte de ora vernisajului. Cel care a trimis pe la casele oamenilor diatriba intitulată Balamuc la ICR New York: americanii sunt chemați să vadă Pula urticată!, corespondentul de la New York, Grid Modorcea, șovinist în devenire și notoriu antisemit cu metodă, mă interpelase cu o săptămână înainte de deschidere, spre a primi gentil acuzele de plagiat ale dânsului. Conform spuselor din e-mailul trimis, mai multe informații istorice colaterale avangardei fuseseră descoperite chiar de el, în cărțile pe care le-a pululat, iar drept urmare, acest fapt îl transformă în părinte al cronologiilor. I-am răspuns într-un târziu, arătându-i că despre Lizica Codreanu au vorbit, înaintea lui, Cornel Mihalache (1994), Dragoș Morărescu (2003) și Doina Lemny (2011); că informația participării lui Brâncuși la Armory Show (care oricum nu făcea obiectul expoziției noastre) se predă la UNArte cel puțin din 1960 și că, în genere, roata pe care o descoperă dânsul zilnic scârțâie. Înfuriat, asudat, ca atunci când inventa falsuri de Brâncuși, Dnul Modorcea și-a scărpinat spiritul jurnalistic de creier ca măgarul pecinginea de gard, a inventat o doamna pudică și anonimă din New York, i-a pus în gură marotele naționaliste și mantrele antisemite pe care i le tot auzim de ani de zile, i-a găsit și un story de soap opera, și-a ieșit la rampă, în ziua finisajului, pe 30 aprilie 2015, cu o „scrisoare deschisă”, cu introducere, cuprins și încheiere, subiecte, predicate, tot ce vreți. Glanda lacrimală de la Antena 3 a pulsat imediat, au apărut degrabă doi-trei lăutari de talk-show-uri, au stat împreună la masă, și-au spus păsul, au plâns, cultura a fost salvată, iar echipa de la ICR NY reeducată. În termeni staliniști, acesta e un demers de epurare de cea mai slabă calitate, la un eventual examen, vorbitorii noștri ar fi picat imediat, ajungând undeva pe eșalonul șaișpe, predând partea lemn-oasă și partea fier-oasă a cosorului lui Moceanu. Plutește ceva în aer, Antena 3 se ocupă cu istoria artei, primarul din Baia Mare devine peste noapte curator, iar Biserica Ortodoxă Română purcede la critică de artă. Știm de la istoria de liceu, când Stalin s-a apucat de critică de artă, trei sferturi din avangarda sovietică a fost găsită sinucisă. Rămâne să vedem ce se va întâmpla cu arta din România.

Cu siguranță, echipele internaționale ale Institutului Cultural Român, ca de altfel echipele oricărei instituții publice, de cultură sau ba, sunt atacabile, dar nicidecum pentru a fi organizat și găzduit o expoziție a avangardelor istorice din România. Pentru asta, nu există decât simpatie și adeziune din partea comunității artistice contemporane autohtone.

Text publicat pe platforma online a revistei „Arta”, ediția din 12-05-2015.

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s