Alt aer. Jan Švankmajer & Grupul Suprarealiștilor Cehi și Slovaci plus patru români


Exhibition view (1). Photo credits Vlad Dumitrescu, Centrul Ceh, 2014 2015.

Exhibition view (1). Photo credits Vlad Dumitrescu, Centrul Ceh, 2014-2015.

Înainte de a povesti pe înțeles ce vedem la UNAgaleria în perioada 11 decembrie 2014 – 31 ianuarie 2015, în expoziția Alt aer. Jan Švankmajer & Grupul Suprarealiștilor Cehi și Slovaci, poate nu încurcă să recapitulăm puțină istoria artei. Artiștii din expoziție descind cam din a treia sau a patra generație de suprarealiști cehoslovaci, coagulați la finele anilor ’60 în jurul publicațiilor Bestiar, Dunganon, Analogon, Le La ori Surrealismus, publicate clandestin în țară sau în străinătate. Mișcarea debutase la finele anilor ’20 la Praga, prin poetismul promovat de uniunea artistică Devětsil în frunte cu Karel Teige, acesteia i-au urmat Grupul Suprarealiștilor din Cehoslovacia, activ în Praga (Skupina surrealistů v ČSR, între 1934 și 1939), suprapunându-și activitatea un timp cu Avant-garda 38 din Slovacia (activitate care se oprește în 1948). La Praga, activitatea Skupinei ČSR este continuată între 1941 și 1945 de Grupul sau Suprarealiștii din Spořilov (Spořilovští surrealisté, după numele cartierului unde se țineau reuniunile și unde-și aveau domiciliul majoritatea celor implicați) și de Grupul 42, redenumit mai târziu, între 1946 și 1948, Grupul Ra. În 1950, veteranul Teige împreună cu alți artiști precum Istler, Tikal, Effenberger, Hynek și Medek se regrupează, nu mai puțin clandestin, în jurul Grupului Suprarealist Reconstituit. La inițiativa viitorului teoretician literar Vratislav Effenberger și a fotografei Emila Medkova, suprarealiștii se reunesc întâi sub numele de Cercul celor Cinci Obiecte (1953-1962), iar apoi, UDS (1963-1968), primilor alăturându-li-se Roman Erben și Milan Napravnik.

În componența aproximativă pe care o vedem acum la UNAgaleria, grupul își încheiase activitatea legală până august 1968, când trupele Pactului de la Varșovia invadează Cehoslovacia, cu expoziția Princip Slasky [Principiul plăcerii], de la Narodni Galerie din Praga, dată de la care acesta intră în ilegalitate, menținându-se astfel până în 1989. Vratislav Effenberger și Emila Medkova constituiau la începutul anilor ’70 verigile coagulante ale grupului, și nu soții Švankmajer, cum s-ar părea la prima vedere. Pe-atunci, Jan lucra în colaborare cu Eva la cel de-al șaselea film animat al acestuia, Zahrada [Grădina, 1968], sub puternica influență a teoreticianului Vratislav Effenberger, care îi și determinase, de fapt, să abandoneze stilul manierist de până atunci și să adopte suprarealismul în arta lor. Acestora li se mai alăturaseră Karol Baron, Albert Marencin, Frantisek Dryje, Alena Nadvornikova, Jakub Effenberger, Ivo Purs, Josef Janda, Martin Stejskal și Ludvik Svab. Până în 1989, artiștii expun sporadic prin tot felul de spații frugale, pe care astăzi le-am numi artist-run sau underground, cum a fost o vreme atelierul soților Švankmajer sau cel al lui Martin Stejskal, însă activitatea artistică cea mai intensă și relevantă se desfășoară în samizdat, în publicații te tip almanah cu tiraje confidențiale sau în diasporă. Grupul Suprarealist Cehoslovac iese din clandestinitate, făcându-și apariția publică în 1989, cu o componență puțin schimbată. Vratislav Effenberger murise în 1986, iar celor rămași în viață și în grup li s-au adăugat Jiří Koubek, Andrew Lass (întors din SUA) și Milan Napravnik (repatriat din Germania). În perioada 1990-1991, artiștii readoptă numele Grupul Suprarealiștilor în Cehoslovacia sau Grupul Suprarealist din Cehoslovacia, iar din 1992 își schimbă numele în Grupul Suprarealist de la Praga, cu filiale la Bratislava și Brno.

Dincoace, avangarda din România intră în contact cu mișcările de avangardă cehoslovace în a doua jumătate a anilor ’20, întâi prin intermediul revistei Contimporanul, în paginile căreia erau semnalate cu promptitudine noile manifestări publicistice de la Praga și din alte orașe, cu o evidentă apetență pentru estetica grafică și, în special, arhitecturală, operată, cel mai probabil, de gustul inițiat al arhitectului Marcel Iancu, cel de-al doilea redactor-șef al revistei, alături de Ion Vinea. Astfel, sunt anunțate, comentate, citate și uneori preluate materiale din revistele Stauba și Disk, conduse de Karel Teige, Pasmo de la Brno, animată de Artuš Černík, sau longeviva Veraikon. Avangarda autohtonă se va reîntâlni cu cea de la Praga la finele anilor ’30, când Jules Perahim și Grigore Juster, aflați o vreme în Cehoslovacia, pătrund în cadrul mișcării Avant-garda 38, alăturându-se lui Ladislav Guderna, care-i sprijină pentru realizarea unor expoziții în foaierul Teatrului D ’38. Următoarele reîntâlniri ale celor două avangarde se vor petrece o dată la Paris, tot prin Jules Perahim care îl întâlnește pe Petr Král, iar a doua oară, prin Gellu Naum care îl va cunoaște pe cofondatorul Grupului Ra, poetul și eseistul Ludvik Kundera, cu care va întreține un schimb de scrisori.

Cum bine se știe în spațiul românesc, începând cu finele anilor ’60 și începutul anilor ’70, poetul Gellu Naum, singurul membru al Grupului Suprarealist Român sau Infra-Noir (1945-1948) rămas în țară credincios esteticii avangardiste suprarealiste, adună sau, mai bine spus, acceptă în jurul său un grup relativ restrâns de intelectuali (poeți, artiști vizuali, psihanaliști, critici literari și de film), alături de care desfășoară o activitatea creativă la fel de clandestină până în 1989 și la fel de intensă până la moartea neașteptată a poetului în 2001. Deosebirea dintre succesorii români și cei din Cehia și Slovacia este că primii nu au adoptat nici o clipă un program estetic și politic anume, tributar fostelor avangarde istorice, în fapt, singura ideologie care i-a adunat an de an, la Comana sau la București, a fost supapa anticeaușistă, nu lipsită de riscuri caracteristice acestui tip de dizidență cvasiinstituțională cu destule implicații politice, recompensată de o libertate neîngrădită, chiar dacă privată, a actului creator inepuizabil. Singura excepție postsuprarealistă din această alchimie o poate constitui cazul încă puțin discutat al artistei suprarealiste extraordinare care a fost Lyggia Naum, soția poetului, însă avangarda românească, în ton cu celelalte mișcări similare din alte spații, a fost una preponderent masculină, istoricii acesteia asimilând-o ca atare și ignorând pe moment contribuția nevestelor, nepoatelor, amantelor, verișoarelor și surorilor, singurele calități în care mai sunt menționate astăzi, însă al căror aport se va dovedi a fi nu mai puțin colosal. Gheorghe Rasovszky, Dan Stanciu, Iulian Tănase și Sasha Vlad reprezintă astfel, cel puțin cronologic, omologii suprarealiștilor cehi și slovaci, însă prezența acestora în expoziție trebuie tratată cu multă acuratețe, întrucât nici unul din ei, chiar dacă și-au asumat pe rând cândva descendența în diverse iradiații postsuprarealiste, nu proclamă vreo afiliere explicită cu programul lui Breton, nici măcar cu cel din anii ’50.

Grupul Suprarealiștilor Cehi și Slovaci aduce, într-adevăr, alt aer discuției care se poartă acum în jurul avangardelor istorice. Provocarea majoră căreia trebuie să-i facă față în mod onorabil este însă în ce măsură poate fi transferat acest aer asupra artelor contemporane. Am intrat în sala de expoziții de la Universitatea Națională de Arte puțin stânjenit, pregătindu-mă să asist la o defilare puțin înduioșătoare de artiști și obiecte de artă porniți să-și paraziteze gloria de altă dată.

Chiar dacă prezintă lucrări proaspete, cu câteva excepții – între care și animația Jídlo [Mâncare] creată în 1992 de Jan Švankmajer, expoziția curatoriată de Radka Prošková, ajutată de artistul Bruno Solařík, prezintă în majoritate covârșitoare lucrări de după 2000. Sarcina pe care o capătă aceste lucrări într-un context atât de încărcat istoric este una destul de dificilă, întrucât ele împărtășesc cumva soarta metaforică a îngerului istoriei, așa cum îl descrisese cândva Walter Benjamin, pornind de la o acuarelă a lui Paul Klee: sunt lucrări care mărșăluiesc prezent înainte, cu pas larg spre viitor, însă cu privirea îndreptată mereu înspre trecut. Recunoaștem tehnici, forme de expresie, aluzii, teme chiar, caracteristice suprarealismului ortodox așa cum a fost promulgat de Breton, fără a avea totuși senzația că înțepenim în acea anticameră istorică, fiindcă ele vorbesc despre prezent. Da, e vorba de l’amour fou și de Sade, însă așa cum apare el astăzi prin lentilele revistelor porno, ale marketingului corporal și ale industriilor parafarmaceutice; da, frumusețea căutată e cea convulsivă, însă e privilegiată tocmai frumusețea devastatoare a ruinelor civilizației contemporane. Exercițiul ludic al verificării tematice poate fi dus și în zona mesajului politic sau în cea a perspectivelor asupra memoriei.

La fel de corozive sunt și colajele asistate semnate de Sasha Vlad în colaborare cu Dan Stanciu, lucrări în care s-a intervenit cu text și imagine peste decupaje din manualele politehnice de altădată. Ceva mai neglijente însă rămân reproducerile pe dibond din volumul bilingv înainte / după. 52 de apariții trans-vizuale generate de hazard publicat de Gheorghe Rasovszky, Dan Stanciu, Iulian Tănase și Sasha Vlad în 2003 la Editura ICARE. Ideea jocului cu before și after avusese farmecul ei postsuprarealist la data publicării, când alăturarea hazardată de fotografii, decupaje, ilustrații și desene, după logica de sales a lui „înainte” și „după”, produceau un scurtcircuit cronologic incitant, nemaiștiind de la un punct încolo dacă aluzia care se operează este la înainte și după folosirea înălbitorului sau la înainte și după 1989. Regretul pe care l-am resimțit a fost că aș fi vrut să văd lucrări la zi, contemporane, din portofoliul celorlalți doi artiști – Gherghe Rasovszky cu niște art worker post-punk, Iulian Tănase – cu poeme din post-tranziție. Rima parca s-ar fi alcătuit mai completă.

Dincolo de asta, atunci când e văzută, expoziția trebuie bine conspectată și reținută.

Alt aer. Jan Švankmajer & Grupul Suprarealiștilor Cehi și Slovaci, 11 decembrie 2014 – 31 ianuarie 2015, UNAgaleria București. O expoziție organizată de Centrul Ceh București.

Artiști: Jan Švankmajer, Eva Švankmajerova, Martin Stejskal, Karol Baron, Jan Daňhel, František Dryje, Jakub Effenberger, Jan Gabriel, Ivan Horáček, Lucie Hrušková, Josef Janda, Jan Kohout, Leonidas Kryvošej, Kateřina Kubíková, Roman Kubík, Andrew Lass, Albert Merenčin, Přemysl Martinec, Radim Němeček, Kateřina Piňosová, Bertrand Schmitt, Bruno Solařík, Ludvík Šváb, Václav Švankmajer, Roman Telerovský, Kristýna Žáčková, Gheorghe Rasovszky, Dan Stanciu, Iulian Tănase, Sasha Vlad. Curatori: Radka Prošková, Bruno Solařík.

Text publicat pe platforma online a revistei „Arta”, ediția din 29-01-2015.

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s