Zahar Prilepin: „Nu s-a petrecut nici o renaștere a omului rus în urma acestei istorii monstruoase a Gulagului…”


Zahar

Scriitorul și publicistul Zahar Prilepin – despre noul său roman Obiteli [Mănăstirea].

Obiteli este despre viața din lagărul Solovețkii din anii ’20. Cum de v-ați întors dintr-o dată privirea înspre trecut? Până acum ați scris numai despre contemporaneitate.

Acum câțiva ani, prietenul meu Sașa Veledinskii mi-a propus să mergem până la Solovețkii, pentru că se iviseră niște persoane care doreau să facă un film la mănăstire, fără să conteze epoca în care se desfășoară acțiunea. Am stat acolo o săptămână, încercând să alegem epoca în care să plasăm acțiunea textului pe care, era posibil, l-aș fi scris eu. Aveam două opțiuni de bază: secolul al XVII-lea – eu am o mică obsesie cu secolul al XVII-lea, mi se pare că există acolo câteva aspecte importante ce trebuie revizitate pentru o mai bună înțelegere, vorbind vorbe mari, a destinului rus; – iar a doua, bineînțeles, lagărele sovietice, care ne-au venit în minte imediat. Alegerea finală s-a datorat faptului că din copilărie am fost îndrăgostit nebunește de Veacul de argint. De-acolo îmi trag genealogiile – atât cea umană, cât și cea literară, sunt obsedat de poezia decadenților, a simboliștilor, a imaginiștilor, acesta e câmpul vocabularului meu, astea sunt vremurile mele, titanii mei, semizeii și demonii. După ce ne-am întors de-acolo, am început să-mi văd de-ale mele, însă când am trecut pe la Moscova, am rămas peste noapte la Sașa, care m-a întrebat: „Și, zi, ți-a venit vreo idee?”. Iar eu, care nu mă mai gândisem la asta de cu vară, îi spun: „Da, mi-a venit.”, și îi redau nu știu ce subiect improvizat cap-coadă. Canavaua acestuia a și rămas în carte. Iar Sașa a conchis: „Perfect”. Și am decis că o să scriu o povestioară despre asta sau o nuvelă mai mică – discuția avea loc acum aproape patru ani.

Dar sunt cam 800 de pagini în total.

Da. Am început să intru în istorie, am descoperit amănunte, personaje… Eu sunt cârcotaș în general. Am lăsat literatura deoparte și mi-am cumpărat cam tot ce se putea găsi, memorii, documente, chiar și rapoarte economice privind modul de administrare al călugărilor, am cheltuit o căruță de bani, mi-am transformat realmente casa în bibliotecă a mănăstirii Solovețkii. Am descoperit, apropo, că nu s-a scris nici o carte literară despre lagărele de la Solovețkii, poate din cauză că acolo n-au fost chiar atât de mulți oameni, cum s-ar părea la prima vedere. Noi credem că au fost duși cu milioanele acolo, dar în anii ’20, despre care e vorba în roman, acolo se aflau cel mult între 6 și 9 mii de oameni. În anii ’30 au fost deportate câteva zeci de mii, dar oricum, pe la Solovețkii au trecut mai puțini oameni decât prin lagărele staliniste. Evident, nici o clipă n-am avut de gând să purced în calitate de avocat al lagărelor, ferească cerul. Dar trebuie să înțelegem că în anii ’20 nu era încă vorba despre acel coșmar șalamovian, persista un cadru romantic asupra posibilității de reeducare a omului, iar acolo, laolaltă cu diversele atrocități practicate, se petreceau lucruri cu semnificații absolut fantasmagorice.

Cumva tot nu m-am prins care poate fi legătura cu Veacul de argint.

E una directă. Stăteam odată de vorbă cu Bîkov, iar el mă-ntreabă: „Scrii un roman? Te-ai apucat să justifici lagărele?”. Iar asta se întâmpla fix după Pisima tovarișiu Stalinu [Scrisoare către tovarășul Stalin][1]. „Dumnezeu cu tine”, îi răspund. Iar el îmi spune: „Păi și atunci, ce va fi, ultimul acord al Veacului de argint?”, iar eu de-atunci asta am spus mereu, că Obiteli este ultimul acord al Veacului de argint. Aceștia formează prima generație de prizonieri sovietici – prelevată, bineînțeles, din saloanele moscovite și petersburgheze. Aceștia sunt oamenii care s-au implicat mai întâi în haosul războiului civil, iar după aceea, spre exemplu, la Solovețkii.

Cât de importantă a fost pentru dumneavoastră acea tradiție a prozei de lagăr? Șalamov, Soljenițîn?

A fost important pentru mine să compar impresiile, bineînțeles. Am recitit tot Șalamov și Arhipelag Gulag [1973-1975, 1989-1990]. Dar am înțeles destul de repede în sinea mea că e vorba de lagăre diferite, cu accente diferite. Nu sunt aceleași lagăre. Și dacă o să mă ia careva de guler…

O să vă ia…

Voi înțelege. Căci, iată, eu am asupra mea toate cărțile, toate documentele, numele, am păstrat toate referințele, iar dacă va încerca cineva să mă prindă cu ceva anume, voi putea demonstra că am dreptate. Da, subiectul e unul monstruos, dureros, înspăimântător. Și ar fi fost o rușine să încerc în vreun fel să visez fantezist, să descriu totul cumva mai simpatic și în culori mai roz. De aceea, oridecâteori vor ieși la iveală detalii care ne pot uimi, eu le voi putea opune totul în date scrise, orice mișcare a fost consemnată.

Am întrebat despre proza de lagăr mai mult în sens lingvistic. Din când în când ies la suprafață anumite expresii à la Soljenițîn, cum e, spre exemplu, „volglîi”[2]. De asemenea, de multe ori mi s-a părut că-l întrezăresc pe Platonov.

Cu Platonov nu știu ce să spun, el este el însuși în ceea ce scrie; dacă intri în chestiuni de limbă, nu mai e cale de ieșire din el însuși. Chiar dacă Platonov nu e neapărat un scriitor pe gustul meu, n-am simțit niciodată acea destrămare fizică în proza lui. Cât privește scrisul lui Soljenițîn, se pare că și eu, și Aleksandr Isaevici iubim dicționarul lui Vladimir Ivanovici Dali. De fapt, ca să pătrund adevăratul simț al limbii, am citit mai degrabă jurnale – al lui Prișvin, al lui Sokolov-Mikitov, în genere, tot ce-am prins: în roman discursul e diferit, pentru că oamenii au statut social diferit atunci când interacționează unii cu alții. În afară de astea, mai apăreau tot felul de reviste locale în Solovețkii, pe care le-am citit din scoarță-n scoarță. Cu ocazia asta am observat că sfera lingvistică nu s-a schimbat foarte mult de-atunci încoace. Adică, să zicem, cuvintele „sex” și „sexual” nu apar în romane, dar în revistele de la Solovețkii acestea apar. Și am avut cu zecile astfel de exemple, dar eu le-am eliminat oricum, ca să nu sară-n ochi, să nu mi se spună că așa ceva n-a existat; am decis așadar să nu-mi fac de lucru în plus.

Obiteli este un roman istoric pur sau e unul racordat la contemporaneitate?

Când scrii astfel de texte, trebuie să te ferești cât poți de orice fel de racord. Remarc adesea astfel de șiretlicuri în romanele istorice – autorul știe ce se va întâmpla după aceea, iar personajele încep să prezică ba invazia puterii sovietice, ba un război iminent… Am citit multă memorialistică și n-am găsit astfel de supraviziuni la nici un autor. Așa că atunci când am scris, chiar și dacă mi-au apărut anumite racorduri, le-am eliminat. Am avut în general sentimentul de a mă fi dizolvat în acea epocă. După trei ani de muncă, am simțit că am intrat în dansul acelor persoane. Au început să capete viață, să mi se adreseze cu tot felul de rugăminți… Eram un fel de semizeu venit după dijmă, zici că eram conducătorul lor. Cu toate că mi s-a părut întotdeauna un context înfricoșător, modul în care protagoniștii încep să ți se adreseze e o nimica toată. Dar am avut într-adevăr acel sentiment de a le fi redat din nou viața.

Dar matricea scriiturii este a unui roman picaresc, personajele parcurg mereu tot felul de peripeții ciudate. Asta e și pentru că ați avut în gând o anumită viziune cinematografică?

Nu, deloc, mai degrabă e pentru că am o aplecare scriitoricească pentru astfel de romane. Mă străduiesc să fac totul să trăiască, să se miște, să fie cât se poate de limpede. Mi se pare că tipul din romanul meu se mișcă într-un mod extrem de organic, nici măcar n-a fost nevoie de nu știu ce efort special ca să-l fac să umble dintr-o parte-n alta, n-am înnădit nimic pe-acolo. Iar povești similare s-au întâmplat cu mulți prizonieri din lagăr. Un prieten de-al meu, un critic cunoscut, are un bunic care a fost închis în lagărele sovietice și nemțești, iar acesta spunea că ceea ce ne deosebește de ei este faptul că la noi (chiar și într-o etapă mai târzie) puteai găsi întotdeauna o breșă prin care să te strecori. Spre deosebire de administrația nemțească, cu o structura ei clară, realitatea rusească era plină de breșe. Chiar citind cu sobrietate memoriile lui Lihaceov, acesta scrie că rămânea întotdeauna timp pentru creație, acolo a pus la punct dicționarul de invective, a scris câteva lucrări publicistice. Apropo, e un moment în roman în care parodiez memoriile lui Lihaceov, pentru că acesta a mințit nițel. De fapt, n-a mințit, lagărul în sine e un cuib al zvonurilor, al așa-numitelor latrine. Am observat lucrul acesta când am fost în Cecenia: vine unul și zice că brigada de-alături a fost exterminată în întregime, nu mai există, după care aflăm că au murit trei oameni. Cu lagărele e la fel – nu exista nici fel de informație acolo, din acest motiv, din când în când, se nășteau povești cu semnificații absolut fantastice. Să zicem, Soljenițîn scrie undeva că cechiștii ar fi ars în cuptoare 40 de oameni. Asta e de un absurd primitiv, n-o să arzi nicicând într-un foc patruzeci de oameni o dată. Probabil că la început i-a fost ars cuiva un picior, după care totul s-a amplificat într-o fantasmagorie. Eu am încercat să fac față acestor povești prin documente, bazându-mă pe date reale.

Așa sau altminteri, încercarea de reeducare a omului s-a încheiat fără succes.

Da, fără îndoială. Au sfârșit toate într-o atrocitate monstruoasă. Dar acesta a fost ordinul, iar ei au încercat să-l îndeplinească. La început au dus oamenii în lagăre nu pentru a-i omorî, sunt gata să demonstrez pe puncte lucrul acesta. Există eseul notoriu al lui Gorki despre Solovețkii, pentru care și-acum îl mai pun pe jar. Dar eu am înțeles abia acum că înfrumusețase cumva totul, văzuse realitatea în culori ceva mai rozalii, dar nu a mințit cu nimic.

Personajul principal pe care l-ați creat e un om fără însușiri, nu știm aproape nimic despre el.

Da, acesta e un om vid, fără ideologie, fără niște trăsături clare de caracter, predispus totuși prin asta către anumite extreme. L-am creat așa cu bună știință. Eroul trebuia să fie un om gol, care mai e și rus pe deasupra.

Dar care sunt atunci trăsăturile de caracter ale rusului?

Indiferența față de propria soartă. O anume ambivalență, când patima și apatia, blasfemia și spiritul religios interior conviețuiesc concomitent, iar în diverse situații ies pe rând la suprafață și se manifestă. Lumea nu e obiectul propriei lui gândiri, el pur și simplu există în ea. Omul rus ca tip nu există în starea descrisă în romanele lui Dostoievski. Oamenii, aceștia… plutesc. Oricum, nu s-a petrecut nici o renaștere a omului rus în urma aceste istorii monstruoase a Gulagului. Acesta e și cel mai înspăimântător strigăt al societății liberale: norod prost, ai trecut prin atâtea, ai putrezit prin lagăre, te-au bătut, te-au ciopârțit, iar tu o ții langa cu același iluzii și nu ai de gând să te schimbi. Cred că istoria rusă e statică. Omul rus nu poate fi schimbat, asta e și miza existenței lui. Chiar și cruzimea, o îndreaptă în primul rând înspre sine. Acesta poate fi numit sacrificiu, dacă iubești rușii, iar dacă nu-i iubești – poți să folosești un cuvânt obscen.

[1] Articolul lui Prilepin scris în forma unei scrisori a societății liberale ruse către Stalin. (n. red.)

[2] Volglîi (rus.) – adj. referitor la îmbrăcăminte, cu sensul de „umed”, „jilav”, însă umed de transpirație, o umezeală acră, fetidă, putridă. (n. tr.)

Traducere publicată pe platforma „literaturadeazi.ro”, ediția din 19 noiembrie 2014.

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s