Texte zur Kunst #88 The Question of Value


2. coperta cronica de revista Texte zur Kunst 88 The Question of Value

În pofida rezonanței mult prea echivoce, numărul 88 al revistei berlineze „Texte zur Kunst”[i] abordează o temă de o stringență covârșitoare pentru situația artelor vizuale contemporane – valoarea. Valoarea economică, bineînțeles. A artei, a producției artistice, a expoziției, a colecției, în definitiv, a acelei dinamici agramate asupra căreia istoriile artelor frumoase tac, în timp ce plăsmuitorii și performatorii ei activi originari – artiștii contemporani, în majoritatea lor covârșitoare, precarizați – se culcă și se scoală cu ea în gând.

Pe lângă tradiționalele rubrici de cronică de artă și de critică (substantiv) critică (adjectiv), în care recenzenții analizează la rece sau desființează fără scrupule expozițiile pivotale ale zilei, dosarul tematic adună contribuții și viziuni sosite din toate direcțiile mai mult sau mai puțin disciplinare ce aureolează arta care se face astăzi. Dosarul pornește de la observația de bun-simț a (până de curând) redactorului-șef al revistei, Sven Beckstette, alături de echipa care semnează editorialul, Isabelle Graw și Oona Lochner, conform căreia economia de piață a artei contemporane, aflată sub presiunea axiologică a crizei capitalismului, a cunoscut mutații considerabile în procesul de formare a valorii, iar tocmai de aceea dosarul nu se va axa pe motivațiile individuale din această ecuație a producției, ci mai degrabă, spun editorii, pe structura specifică și mecanismele care afectează acest proces.

În „The value of the art commodity”, Isabelle Graw propune douăsprezece teze privind ceea ce autoarea dezvoltă pe urmele teoriei valorii muncii elaborată de Marx, adică „munca umană”, „dorința mimetică” și „viețuirea” în procesul de producere a valorii prin artă pentru ca aceasta să poată fi înțeleasă și schimbată ca marfă pe bani sau viceversa. Cu alte cuvinte, ceea ce deosebește arta ca marfă de marfa pură în sens marxist, afirmă profesoara de la Universitatea de Artă din Frankfurt, sunt tocmai aceste trei condiții de preexistență. În răspunsurile sale la cele șapte întrebări pe care i le lansează redacția revistei, curatorul și consilierul artistic Todd Levin încearcă o descriere succintă a motivațiilor achizitorilor de artă contemporană. Cu toate că, mărturisește directorul de la Levin Art Group din New York, încă nu avem nici cea mai vagă idee cum funcționează gustul / motivul colecționarului contemporan, cât și al altor categorii de achizitori, ceea ce știm cu certitudine este că rolul esențial în distribuția comercială a artei îl dețin acum așa-numiții „conectori” – experții în artă și creatorii de trenduri și gusturi, cei care trimit semnale cumpărătorilor privind ceea ce poate constitui o mai bună sau o mai slabă investiție. Contribuția economistului André Orléan, „What is the economic value worth?”, este chiar mai deprimantă decât răspunsurile acre oferite în fugă de către Todd Levin: atunci când vorbim despre valoarea financiară a unei opere de artă, primul lucru care ne vine în minte este prețul acesteia, iar prețul artei apare în formă materială în condițiile unui schimb de piață, mecanismul acestui schimb identificându-se destul de pregnant cu cel al pieței financiare, adică, am putea adăuga, al acelui segment de piață care nu s-ar descurca fără speculație. Mecanismul de fluctuație al valorii artei, la fel ca al petrolului, al imobiliarelor sau al bursei este, pur și simplu, imprevizibil, conchide sec reputatul economist. În „Time, object, commodity”, Diedrich Diederichsen particularizează discuția, încercând o analiză a valorii artei, înțeleasă ca marfă cu valoare de schimb, prin prisma timpului de muncă alocată în producția acesteia. Incitant rămâne modul în care criticul reușește să includă în discuție artele performative și maniera problematică în care acestea acceptă sau refuză colecționarea. „The value of autonomy” este titlul unei curajoase conversații dintre Kerstin Stakemeier cu Marina Vishmidt. Curajoasă, întrucât profesoara de la Academia de Arte din Munich și doctoranda de la Universitatea Queen Mary din Londra intră în camera de reanimare a istoriei artei și scot de-acolo conceptul de „autonomie” a artei și a culturii în general, față de orice fel de formă a capitalului. Autonomia economică a artei pare să fie la fel de utopică, pe cât fusese cândva autonomia estetică, deopotrivă cu dublul narcisist-libidinal al acesteia – autonomia politică.

Un scurt portofoliu fotografic, Satellite für Insurrection (2013), semnat de Susanne M. Winterling, face trecerea la rubricile de cronică de carte, expoziții, proiecții și alte evenimente demne de consemnat. Daniel Loick recenzează volumele Schulden. Die ersten 5000 Jahre de David Graeber și The Making of the Indebted Man de Maurizio Lazzarato, în timp ce Ulrich Bröckling analizează cartea lui Andreas Reckwitz, Die Erfindung der Kreativität. Zum Prozess gesellschaftlicher Ästhetisierung, toate trei publicate în 2012. Rubrica de film e acoperită de Johannes Paul Raether, cu o analiză a lucrării Ultimate Substance creată în 2012 de artiștii Anja Kirschner și David Panos, și de Rainer Bellenbaum, care scrie despre cartea lui Lars Henrik Gass, Film und Kunst nach dem Kino (2012). Holger Schulze scrie la rubrica de sunet despre ultimul vinil al lui Carl Schilde, intitulat HVL003 – Wow. A heavylistening experience și scos în 2012 la Heavylistening. Scena locală, adică germană, de artă contemporană și expoziții pe 2012-2013 e radiografiată de criticii și criticele Astrid Mania (care scrie despre Andreas Slominski), Chris Reitz (despre John M Armleder), Karlheinz Lüdeking (Mathieu Malouf), John Miller (Andreas Wegner), Oona Lochner (Ruth Buchanan), Dominique Laleg (Adriana Lara) și James Voorhies (despre Eran Schaerf). Ceva mai arțăgoasă, rubrica de recenzii internaționale tratează despre expozițiile recente ale artiștilor Art Spiegelman (despre care scrie Stefanie Diekmann), Jeff Koons (recenzat de Regine Prange), Cindy Sherman (de Ines Kleesattel), R.B. Kitaj (de Dierk Schmidt), Christopher Wool (de Sebastian Egenhofer), Gabriel Orozco (de André Rottmann) și Ed Ruscha (de Astrid Wiege), cât și despre colectivul Bernadette Corporation (cu care David Joselit dă de toți pereții) și groupshowul Surplus Authors de la Witte de With din Rotterdam (făcut țăndări de Sven Lütticken). Două necrologuri (unul pentru Michael Asher, semnat de Daniel Buren, și altul pentru Franz West, scris de Ferdinand Schmatz), un schimb de mailuri (dintre Stefan Kalmár cu Isabelle Graw și Sven Beckstette, privind litigiul pentru o reproducere de pe coperta numărului 87 al revistei) și un insert cu vânzare („Texte zur Kunst – Artist’s Edition”: desen de Franz Erhard Walther – 290 EUR plus transport, iPad 2 tipărit pe Smart Cover de Simon Denny – 290 EUR plus transport, și o litografie de Jeff Koons – 900 EUR plus transport) încununează numărul 88 al revistei.

Dar nu această listă de prețuri ne va reaminti de tematica numărului, ci contribuția lui Mikkel Bolt Rasmussen din dosar, „The end of contemporary art’s bubble economy”, pe care am lăsat-o în mod intenționat pentru finalul acestei cronici, întrucât, dacă celelalte texte atacă mai mult sau mai puțin pe ocolite problema raportului dintre artă și capital și valoarea de schimb care le aduce împreună, axându-se asupra diverselor versante teoretice, analiza profesorului de la Universitatea din Copenhaga pune degetul pe rană, îl îndeasă de două ori și, de parcă nu era de-ajuns, mai dă și exemple. Pe scurt, subiectul pe care și-l alege să-l discute Mikkel Bolt Rasmussen este influența intereselor private și / sau publice asupra instituțiilor de artă contemporană precarizate de criza actuală a capitalului în plin concurs cu politizarea pregnantă a acestor instituții. Dată fiind necesitatea colaborării pentru a prezerva finanțarea și vizibilitatea, spune Rasmussen, instituțiile devin vulnerabile și pasibile de compromis, ceea ce ar putea amenința integritatea intenției lor critice, în timp ce varsă beneficiu în contul părților investitoare. Exemplul analizat de autor este recenta colaborare interinstituțională dintre Tensta Konsthall și casa de licitații Bukowskis din Stockholm pentru expoziția Abstract Possible. The Stockholm Synergies (2012) curatoriată de Maria Lind. Expoziția s-a constituit într-un soi de duplex show, la Tensta și la sediul casei de licitații, artiștii din expoziție având lucrări puse în vânzare acolo, iar curatoarea încasând un onorariu consistent. Aranjamentul a fost unul asumat și expus ca atare în catalogul expoziției, tocmai pentru a scoate în evidență raporturile complicate dintre artă și capital pe care trebuie să le suporte instituțiile de artă contemporană. Situația a devenit sofisticată în momentul în care a fost pusă în discuție sursa banilor: casa de licitații e deținută de Familia Lundin, aceeași care patronează și compania Lundin Petroleum, acuzată de crime împotriva umanității în Sudan și aflată sub investigație la International Prosecution Chamber in Stockholm.

Și care-i problema? Am să-l las tot pe Mikkel Bolt Rasmussen să răspundă la această întrebare, nu înainte însă de a aduce în discuție scena de artă românească, recenta cooperare din cadrul Art Safari dintre muzeele publice, galeriile comerciale private, Deutsche Bank și Artmark; sau mai noua colaborare privată între publicul Tate Modern și privatul Artmark. Vă las să vă gândiți, iar acum răspunsul autorului: „The case of Abstract Possible is telling, because it is typical for the dilemma of institutions with a critical claim. Critical institutions, especially, are perfect partners for greenwashing, as they soften (or delay) the taste of financial power because their authenticity rubs off on their financier. Both parties seem to have great expectations of this relationship: The critical side hopes for longer range and new financial potential for achieving their noble goals; the paying side partakes of the incorruptible party’s promise of authenticity.”

„Texte zur Kunst”, Dezember 2012 22. Jahrgang Heft 88. „Die Wertfrage – The Question of Value”. Contributors: Rainer Bellenbaum, Mikkel Bolt Rasmussen, Ulrich Bröckling, Daniel Buren, Diedrich Diederichsen, Stefanie Diekmann, Sebastian Egenhofer, Isabelle Graw, David Joselit, Ines Kleesattel, Dominique Laleg, Todd Levin, Oona Lochner, Daniel Loick, Karlheinz Lüdeking, Sven Lütticken, Astrid Mania, John Miller, André Orléan, Regine Prange, Johannes Paul Raether, Chris Reitz, André Rottmann, Ferdinand Schmatz, Dierk Schmidt, Holger Schulze, Kerstin Stakemeier, Marina Vishmidt, James Voorhies, Astrid Wiege.

[i] De a data scrierii acestui text, au mai fost publicate numerele 89 / Martie 2013 (cu tema „Mike Kelley”), 90 / Iunie 2013 („How we aim to work”), 91 / Septembrie 2013 („Globalism”), 92 / Decembrie 2013 („Architecture”), 93 / Martie 2014 („Speculation”), 94 / Mai 2014 („Berlin update”) și 95 / Septembrie 2014 („Art vs. Image”). (n.a. I.M.).

Cronică publicată în revista „Arta”, Nr. 12 / 2014.

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s