Cronologie televizată a culturii protestului în jurnalele românești de actualități (1942-1973). Conspect de curator


?????????????????????

Inventarul cronologic din notațiile de mai jos reprezintă exact ceea ce spune și subtitlul – un conspect de curator în cel mai tradițional sens al cuvântului. Cu alte cuvinte, dacă cineva și-ar propune să organizeze o expoziție de cercetare menită să pună în evidență modul în care cultura vizuală autohtonă dintre anii 1942 și 1973 a integrat gramatica protestului, probabil că de aici ar începe, de la consultarea filmografiei jurnalului sonor de actualități aflată în Arhiva Națională de Filme din România. Jurnalul sonor de actualități reprezintă, ca peste tot unde a fost instituit, un soi de prototeleviziune, adică unul dintre cele mai puternice instrumente de propagandă și propagare a informației politice în masă. Echipa Kinoki condusă de Dziga Vertov în URSS a știu să aducă la rang de capodoperă această practică vizuală încă de la finele anilor ’20. În România, ea debutează în 1935, odată cu primele subiecte produse de Indrofilm sonor, urmate după aceea de alte câteva subiecte produse de ONT, când Carol al II-lea descoperă virtuțile propagandistice ale acestui instrument de comunicare masivă. Subiectele jurnalelor sonore erau difuzate la cinematograf, între două filme de ficțiune, și nu durau în medie mai mult de 30-50 de secunde. Subordonat încă de la debut Ministerului Propagandei regale, funcția jurnalului de actualități a fost una exclusiv propagandistică, nu de puține ori bruiată de cea de divertisment, funcție care rezervă un loc destul de consistent încă de la început știrilor sportive sau celor care prezintă spectacole populare. Uneori acestea se amestecă sugestiv, când flăcăii încheie o horă cu un meci de fotbal și viceversa, când schiorii coboară pe pârtie în costum național. Principalele evenimente istorice sunt reprezentate astfel televizual prin prisma politicii de stat, fie aceasta monarhistă, legionară, nazistă, socialistă, comunistă, național-socialistă sau ceaușistă. Jurnalul sonor de actualități a activat din 1935 până în 1952, când au loc primele experimente de transmisie televizată, continuând să funcționeze și după aceea, în paralel cu televiziunea de stat (uneori relatând știri și difuzând reportaje din și despre platourile televiziunii) până în 1974, când sunt difuzate ultimele subiecte din cadrul „Săptămânii în imagini”. Arhiva reprezintă pentru noi, cu toate acestea, o sursă semnificativă de informație vizuală istorică, cum prevestise, de altfel, Tudor Vianu, încă din 1928, în articolul „Cinematograf și radiodifuziune în politica culturii”: „Documentarea prin filmul vorbitor va deveni, așadar, prețioasă mai cu seamă pentru oamenii cari vor veni după noi. Căci celor cari ar voi să-i sporească prețul în legătură cu acele evenimente ale actualității pe care el ar fi în stare să ni le aducă în față după puține zile, iată că li se poate răspunde că filmul vorbitor va avea să lupte cu un puternic rival, capabil să îndeplinească aceleași servicii și mai iute, și cu un adevăr superior, cu radiofonia combinată cu televiziunea, invenție care se găsește pe punctul de a ieși din laborator, pentru a modifica adânc perspectivele zilelor noastre.”. E drept că Tudor Vianu vorbește aici, de fapt, despre transmisia live, care va ateriza în România abia în anii ’90, însă ea vizează în același timp și această formă intermediară, astăzi dispărută, a jurnalului de actualități din cinematografe. Am urmărit de aceea în conspectul de mai jos, pe verticala istoriei, subiectele care au vizat protestele de orice fel, manifestațiile de solidarizare, grevele sau orice altă formă de manifestare a politicului pur, cât mai puțin exonerat de propagandă. Am încercat pe cât am putut, deși nu am reușit de fiecare dată, să evit știrile în care alături de protestatari apare și conducerea de stat, privilegiind în schimb orice formă de expresie vizuală a solidarității umane, fie aceasta autohtonă ori de pe alte meridiane, în raport cu orice subiect, convins fiind că imaginile pe care le descriu informațiile de mai jos ne pot da o idee măcar vagă privind o potențială cultură locală a protestului. Mai trebuie spus, de asemenea, că în elaborarea acestui conspect am consultat filmografia jurnalului sonor de actualități întocmită de echipa coordonată de D-nul Theodor Leontescu și publicată la București între 2009 și 2012 la Editura Paradis. Țin să-i mulțumesc, de aceea, directorului Cinematecii Române, Mihai Fulger, care mi-a pus la dispoziție arhiva tipărită a filmografiei.

Prefață la broșura Conspect pentru o cronologie televizată a culturii protestului în jurnalele românești de actualități (1942-1973), tipărită în 6 exemplare a câte 25 de pagini A4 și distribuită neoficial în cadrul CriticFest – Nature, Protests, Art, organizat de către CriticAtac și Gazeta de Artă Politică la Platforma (Calea Moșilor 62-68, etaj 1, București) în perioada 15-17 mai 2014.

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s