N.V. Gogol, „Scrisori…”. XXXI. Din ce-i alcătuită, aşadar, fiinţa poeziei ruse şi care este specificul ei


Detaliu cu „Monumentul Mileniului Statului Rus”, Sculptori: Mihail Mikeșin, Ivan Șreder, Arhitect: Viktor Gartman, 20 septembrie 1862, Velikii Novgorod, Rusia. De la stânga la dreapta: Mihail Lomonosov, Deis Fonfizin, Aleksandr Kokorinov, Gavriil Derjavin, Feodor Volkov, Nikolai Karamzin, Ivan Krîlov, Vasilii Jukovskii, Ivan Gnedici, Aleksandr Griboedov, Mihail Lermontov, Aleksandr Pușkin, Nikolai Gogol, Mihail Glinka, Karl Briullov, Dmitrii Bortneanskii.

Detaliu cu „Monumentul Mileniului Statului Rus”, Sculptori: Mihail Mikeșin, Ivan Șreder, Arhitect: Viktor Gartman, 20 septembrie 1862, Velikii Novgorod, Rusia. De la stânga la dreapta: Mihail Lomonosov, Denis Fonfizin, Aleksandr Kokorinov, Gavriil Derjavin, Feodor Volkov, Nikolai Karamzin, Ivan Krîlov, Vasilii Jukovskii, Ivan Gnedici, Aleksandr Griboedov, Mihail Lermontov, Aleksandr Pușkin, Nikolai Gogol, Mihail Glinka, Karl Briullov, Dmitrii Bortneanskii.

Scrisoarea de faţă conține totalitatea ideilor lui Gogol privind evoluția literaturii ruse. Gogol a mărturisit intenţia scrierii unui astfel de text în scrisoarea sa către N.M. Iazîkov din 28 mai 1843, în care îi spune că ar vrea să vorbească despre el, poetul, „în mod public” şi să mai spună „cîte ceva despre scriitorii ruşi”. Prima versiune a scrisorii a fost redactată în 1845, însă imediat după aceea a fost distrusă, în urma criticii lui V.A. Jukovskii. Trimiţîndu-i lui P.A. Pletnev pe 16 octombrie 1846 „caietul de încheiere” al manuscrisului Paginilor alese…, Gogol îi spunea: „Am obosit și nu mai am puteri; mi-au slăbit puterile, mai ales de cînd cu articolul despre poezie, pe care l-am reluat în vreo trei rînduri, îl scriam, îi dădeam foc, după aceea din nou îl scriam, pentru că este indispensabil cărţii mele, în explicarea omului rus. Altfel nu l-aş fi scris niciodată: mi-e atît de greu să scriu ceva despre literatură.”.

***

În pofida semnelor contemporane ale imitaţiei, cred că poezia noastră are şi ceva al ei. Izvorul ei natural a bătut în pieptul poporului încă de pe vremea cînd nu avea un nume pe buzele oamenilor. Şuvoaiele-i îşi croiesc drum prin cîntecele noastre, în care-i prea puţin ataşamentul faţă de viaţă şi de subiectele ei, dar mult de tot ataşamentul pentru o anume efuziune a libertăţii neîngrădite, pentru dorinţa de a evada undeva departe odată cu sunetele. Şuvoaiele-i îşi fac drum prin proverbele noastre, în care se vede deplinătatea uluitoare a înţelepciunii populare, capabilă de orice cu ajutorul armelor sale: de ironie, zeflemea, intuiţie, agerime a imaginaţiei creatoare în găsirea unui cuvînt foarte nimerit şi actual, care să cuprindă, de la un capăt la celălalt, firea rusului, jupuind-o de toate aparenţele. Şuvoaiele-i îşi croiesc drumul, în sfîrşit, în cuvintele preoţilor noştri bisericeşti – în slova simplă, neînzorzonată, însă admirabilă în dorinţa ei de a fi la înălţimea calmului acela evlavios în care îi e dat creştinului să intre, în dorinţa ei de a îndruma omul nu către satisfacţiile inimii, ci către înalta, înţeleapta luciditate a sufletului[1]. Dar parcă toate acestea au prorocit cumva pentru poezia noastră un alt popor pereche, prin nevăzuta, originala şi specifica ei evoluţie. Căci nu din aceste trei izvoare, existente deja în noi, îşi trage seva începuturilor duioasa noastră poezie, care ne alintă astăzi atît de mult; la fel cum nici construcţia contemporană a statului nostru n-a început cu începutul, deja existent pe acest pămînt. Construcţia statului nostru s-a derulat la fel de strîmb în curgerea treptată a evenimentelor precum chibzuinţa noastră lîncedă în faţa obiceiurilor şi comportamentului european, – construcţie care altfel nici nu ar fi fost posibilă din cauza mult prea explozivei civilizaţii europene, era mult prea puternic afluxul ei ca să nu se reverse, mai devreme sau mai tîrziu, prin toate crăpăturile Rusiei şi ca să nu producă, prin mîna unui suveran ca Petru, o harababură-n toate, aşa cum s-a şi întîmplat după aceea, – construcţia statului nostru s-a petrecut prin zdruncinare, prin acea nobilă zdruncinare a întregii ţări înfăptuită de ţarul reformator, atunci cînd voia Domnului i-a dat ideea de a-şi introduce tînărul popor în cercul statelor europene şi de a-i face cunoştinţă cu tot ce-a acumulat Europa în lungii săi ani de lupte sîngeroase şi de suferinţă. Poporul rus avea nevoie de o cotitură bruscă, iar civilizaţia europeană era amnarul care trebuia să lovească-n masele noastre somnolente. Amnarul nu e focul cremenei, însă pînă nu le loveşti, cremenea nu va scote scîntei ca să pună foc. Iar focul s-a răzleţit prin popor. Focul acesta a fost încîntarea, o încîntare-n faţa deşteptării, un foc la început necontrolat, instinctiv: nimeni încă nu înţelesese că s-a deşteptat ca prin civilizaţia europeană să privească mai adînc în sine, și nu să copieze Europa; cu toţii au înţeles un lucru, nu mai multe, că s-a deşteptat. De-acum această cotitură bruscă, înfăptuită de un singur om, – mai mult, înfăptuită de către însuşi ţarul, care cu atîta mărinimie a renunţat pentru o vreme la titlul său de ţar şi a hotărît să-ncerce cu mîna lui fiecare meşteşug şi cu toporul în mînă să devină corifeul tuturor meseriilor, ca nu cumva să se işte dezordine în urma celor mai mici schimbări ale formelor statale, – era o faptă demnă de-ncîntare. Iar cotitura, care de obicei suge şi varsă în cîţiva ani tot sîngele statului proaspăt zguduit, dacă se petrece prin lupte intestine-ntre partide, a fost înfăptuită, chiar sub nasul Europei, atît de armonios şi-ntr-o asemenea ordine, aidoma unei manevre fără pată a unui militar bine instruit. Rusia s-a învăscut dintr-o dată-n veşmintele măreţe ale statului, vorbea tunînd şi strălucea lucind de lumina ştiinţelor europene. În micul şi tînărul stat totul era o încîntare, făcîndu-se auzit acel sunet de uimire pe care-l scoate un sălbatic la vederea luminii comorilor proaspăt descoperite. Iar încîntarea aceasta s-a adăpostit în poezia noastră, mai exact spus – i-a dat naştere. De aceea poezia, încă de la prima strofă tipărită, a luat la noi o expresie tumultuoasă, în dorinţa ei de a exprima în unul şi acelaşi vers admiraţia culturii adusă în Rusia, uimirea în faţa cîmpului vast ce i se deschidea la orizont şi recunoştinţa faţă de ţarul răspunzător pentru toate astea la un loc. Din acest moment, avîntul spre lumina civilizaţiei a devenit elementul nostru, al şaselea simţ al firii ruseşti, care a şi conturat direcţia poeziei noastre contemporane, punînd temelia unui nou şi aducător de lumină început şi care nu era de întrezărit în cele trei izvoare menţionate mai sus.

Ce este Lomonosov, dacă-l cercetăm cu mai multă rigoare? Un tînăr exaltat, ademenit de lumina ştiinţelor şi de cîmpul vast care i se deschidea în faţă. A ajuns din întîmplare printre poeţi: încîntarea în faţa proaspetei noastre victorii l-a făcut să scrie prima lui odă[2]. A împrumutat în grabă de la nemţii din vecinătate măsura şi forma[3], pe care se-ntîmpla să le aibă şi ei la vremea aceea, dar n-a mai stat pe gînduri ca să vadă dacă-s pe placul limbii şi rostirii ruse. Nici urmă de creaţie şi de artă în odele sale retorice, în schimb încîntarea transpare de peste tot, în tot ce e apropiat de sufletul său iubitor de carte. A privit încîntat spre undele de lumină din nord, obiect de studiu în cercetările sale ştiinţifice, iar fructul acestei încîntări a fost oda Vecernee razmîşlenie o Bojiem velicestve [Cugetări vesperale la măreţia Domnului], toată măreţia, de la un capăt la celălalt, pe care nimeni n-a putut-o descrie, înafară de Lomonosov. Aceleaşi motive au dat naştere cunoscutei scrisori către Şuvalov, O polize stekla [Despre folosul sticlei]. Fiecare încîntare a inimii lui atît de iubitoare de Rusia, spre care priveşte din unghiul viitorului luminos, reiese din puterile ei făcătoare de minuni. Printre strofele sale reci, apar uneori alte strofe, de o altă factură, că nu mai ştii unde te afli. Aşa cum se exprimă chiar el:

David prorocul cel divin[4]

Acordă lira-n strune sfinte,

Şi-n glas către a toţi Părinte

Isaia cîntă-adamantin.

El scrutează-ntinderea rusească, de la un capăt de lume la celălalt, de la o anume înălţime solară, admirînd, dar fără prea multă desfătare, nemărginirea şi natura ei feciorelnică. În descrieri se vede mai degrabă perspectiva savantului naturalist, decît cea a poetului, însă forţa încîntării lui sincere a prefăcut naturalistul în poet. Însă cel mai uimitor este că atunci cînd închide rostirea sa poetică în strofele înguste ale iambului nemţesc, fără să fi strîmtorat limba cu nimic, limba lui se plimbă prin strofele-nguste la fel de liber şi de măreţ precum rîul plin cu apă între malurile sale generoase. Limba lui e mai liberă şi mai îndemînatică în versuri decît în proză, nu degeaba Lomonosov a fost numit părintele rostirii noastre poetice. Poezia lui – un revărsat de zori. Poezia, la el, aidoma fulgerului care electrizează depărtarea, nu luminează totul, ci numai cîteva strofe. Însăşi Rusia la el apare din cînd în cînd, în schiţe geografice generale. De parcă s-ar îngriji înadins ca să nu schiţeze mai mult de o singură latură a uriaşului stat, ca să-i marcheze graniţele prin linii şi puncte, lăsîndu-le altora să umple golurile cu vopsea; el însuşi apare ca un fel de înaintemergător, ca un fel de zugrav proroc a ceea ce va urma.

În mîinile lui Lomonosov, odele s-au transformat în obișnuință. Solemnitatea, biruinţa, aniversările, pînă şi iluminaţia sau focurile de artificii au devenit subiecte pentru odă. Creatorii de ode de mai tîrziu au reuşit să exprime numai lipsa covîrșitoare de talent în schimbul încîntării. Singurul care poate face excepţie este Petrov[5], nelipsit de forţă şi de avînt creator: el fost un poet adevărat, în pofida versului său aspru şi uscat. Toţi care au urmat după aceea reaminteau doar de construcţia retorică şi rece a odelor lui Lomonosov, iar în locul eufoniilor şi armoniilor limbii lomonosoviene, nu dădeau la iveală decît trosnetul şi haosul cuvintelor sfîşiind urechea. Însă amnarul s-a lovit de cremene; poezia se dezlănţuise: Lomonosov încă nu-şi luase mîinile de pe liră, cînd Derjavin a şi dat frîu liber primelor sale cîntece.

În epoca Ekaterinei, a cărei domnie poate fi numită ca fiind cea mai strălucitoare expoziţie a primelor producţii ruseşti, cînd au început să apară talente ruseşti în toate domeniile, – de prin bătălii apăreau comandanţii de oşti, instituţiile de stat produceau afacerişti interni, diplomaţii se-ntorceau de la negocieri, iar din academii, filologi şi savanţi, – în această epocă a apărut şi un poet, Derjavin, cu aceeaşi înfăţişare seniorală ca şi toţi oamenii din vremea Ekaterinei, manifestîndu-se cu o libertate parcă mai sălbatică, în multitudinea de lucrări neterminate şi insuficient asamblate, aşa cum se întîmplă de fiecare dată cu acele producţii care sînt dezvăluite înainte de vreme. Ideea asemănării dintre Lomonosov şi Derjavin, care poate surveni la o primă privire asupra amîndurora, dispare de-ndată ce te uiţi la Derjavin cu mai multă atenție. În toate, pînă şi în educaţie, al doilea se prezintă într-o opoziţie desăvîrşită faţă de primul. Aşa cum primul s-a dedicat întru totul ştiinţei, înţelegînd poezia ca pe un mijloc de destindere şi relaxare[6], al doilea s-a dedicat integral poeziei, considerînd educaţia multilaterală ca fiind inutilă şi în plus. Aceeaşi grandoare suverană şi autocratică a Rusiei apare şi la el; cu toate acestea, la el încep să se vadă nu doar schiţele geografice ale statului, dar şi oamenii, viaţa. Nu ştiinţele abstracte, ci ştiinţa vieţii îl atrage. Odele lui se îndreaptă către oamenii tuturor meseriilor şi funcţiilor, se vede în ele dorinţa de a contura legea faptelor corecte, chiar şi acolo unde se delectează numai. Creaţia lui a crescut. Există la el ceva mult mai titanic şi mai viguros decît în odele lui Lomonosov. Mintea nu se poate dumiri de unde s-a ivit la el acest avînt hiperbolic al limbii. Să fie oare o rămăşiţă din poveştile noastre de pe vremea bogatîrilor, care în chipul unei prorociri întunecate planează deasupra pămîntului, prezicîndu-ne ceva peste putinţa noastră de a înţelege şi care ne aşteaptă-n viitor, sau e ceva care-a venit cu sine prin moştenirea lui tătărască, de prin stepele-n care mai bîntuie încă osemintele hoardelor, întărîtînd imaginaţia cu poveşti despre bogatîri înalţi de cîteva verste, trăind cîte o mie de ani pe pămînt, – oricare-ar fi explicaţia, însuşirea aceasta a lui Derjavin este uluitoare. Cîteodată, Dumnezeu ştie, parcă şi-ar alege din înalturi cuvintele şi expresia pentru a se apropia de subiectul său. Sălbatice, urieşeşti sînt toate; dar acolo unde forţa inspiraţiei l-a ajutat, dimensiunile uriaşe îi slujesc pentru a însufleţi subiectul printr-o forţă şi mai nebănuită, încît ai impresia că priveşte totul cu o mie de ochi. E suficient să parcurgem în fugă al său Vodopad [Cascada], ca să avem senzaţia că o întreagă epopee s-a prelins şi s-a scurs într-o singură odă cutremurătoare. Pigmei sînt toţi poeţii pe lîngă a sa Cascadă. Acolo natura e parcă mai mare decît natura cunoscută de noi, oamenii sînt mai puternici decît oamenii pe care-i ştim noi, iar viaţa noastră obişnuită, pe lîngă măreţia vieţii redată în poemul lui, e ca un furnicar fojgăind undeva foarte departe. Despre Derjavin se poate spune că este bardul măreţiei. La el totul este impozant şi măreţ: impozant este chipul Ekaterinei, măreaţă-i Rusia, scrutîndu-se pe suprafeţele mărilor ce-o înconjoară; comandanţii de oşti – nişte vulturi; într-un cuvînt – la el totu-i măreţ. E de precizat, cu toate acestea, că obiectul constant al gîndurilor lui, care l-a preocupat mai mult decît orice, a fost crearea şi descrierea felului unui anume bărbat călit în treburile vieţii, gata oricînd de luptă, dar nu de azi, de ieri, ci din toate timpurile; a vrut să-l imagineze aşa cum ar fi trebuit el să se ivească, după părerea lui, din temeliile tari ale firii noastre ruseşti, şcolit între pereţii de nestrămutat ai Bisericii noastre. Deseori, lăsînd la o parte chipul căruia tocmai îi închină o odă, el aduce în locul lui pe-acel bărbat vrednic şi dîrz. Atunci adevărurile din adîncuri se ridică la suprafaţă şi glăsuiesc cu un glas mult deasupra celui obişnuit: se reîntoarce sacra, înalta semnificaţie a ceea ce ne-am obişnuit să înţelegem prin locuri comune, obişnuite, şi bagi de seamă la cuvintele lui ca la acelea ieşite de pe buzele sfintei noastre Biserici. Prin comparaţie cu ceilalţi poeţi, la el totul arată augmentat: chipurile sale poetice, neavînd o delimitare plastică deplină, se pierd parcă într-o descriere eterată, iar de-acolo se-ntorc şi mai măreţe. Spre exemplu: poetul şi-l imaginează pe bătrînul Caspiu atunci cînd, supărat pe furtună,

Îşi popreşte-n valuri pieptul[7]:

Ba-n avînt spre cer, ba-n iad afund,

Proţăpind corăbii cu tridentul;

Catarge pletele-i cărunte sînt,

Iar glasul lui în munţi răsună.

Aici, după toate aparenţele, el a vrut să creeze chipul bătrînului Caspiu aievea, dar s-a pierdut în descrieri oarecum eterate, nevăzute: urechea nu mai aude altceva decît vuietul mării turbate şi împreună cu părul cărunt al bătrînului se face măciucă şi părul din capul cititorului, trăsnit de măreţia aspră şi severă a tabloului. La el totul este abundent. Silaba lui are o consistenţă pe care n-o mai întîlnim şi la alţi poeţi de-ai noştri. Spintecînd versul cu bisturiul, poţi vedea cum această senzaţie reiese din alăturarea neobişnuită a celor mai înalte cu cuvinte cu cele mai simple şi mai banale, un lucru pentru care nimeni nu s-ar fi aventurat, înafară de, bineînţeles, Derjavin. Cine-ar fi îndrăznit, înafară de el, să se exprime aşa cum a făcut-o într-un poem despre acelaşi bărbat măreţ, în clipa-n care acesta îşi împlinise datoria pe pămînt, iar acum:

El moartea ca pe-un oaspe o-adăsta[8],

Sucind, căzut pe gînduri, mustăcioara.

Care poet, înafară de Derjavin, ar fi îndrăznit să pună la un loc o faptă cum este aşteptarea morţii, cu un gest atît de lumesc precum sucitul mustăţii? Dar cît de palpabilă se preface, prin asta, însăşi arătarea bărbatului şi ce sentiment profund melancolic persistă în suflet! Trebuie să mai spunem şi că, precum în această poezie, la fel şi în celelalte, însuşirile giganteşti la Derjavin, conferindu-i superioritate asupra celorlalţi poeţi ai noştri, se transformă dintr-odată-n neglijenţă şi exces cînd dispare din preajmă însufleţirea pe care le-o dădea el. Atunci totul se preface-n haos: rostirea, limba, silaba – totul scîrţîie ca o căruţă cu osiile nedate cu dohot, iar poezia – un hoit lepădat de suflet. Urmele insuficientei științe de carte, atît în sens intelectual, cît şi moral, se reflectă foarte limpede în creaţiile sale. Bărbatul acela, propovăduind şi învăţîndu-i pe alţii cum să se povăţuiască ei înde ei, n-a izbutit să-şi vadă de propria povaţă, nici pe departe n-a reuşit să devină el însuşi şi a avut nevoie de o putere de inspiraţie încordată ca să poată ajunge la sine, că să poată vorbi despre un subiect, care din mîna poetului ar fi trebuit să se verse cu uşurinţă. Adaugă-i nişte educaţie acelui bărbat, şi-un poet mai mare ca Derjavin n-ai să mai găseşti; dar aşa, tot ce rămîne nu-i decît o matahală de piatră urîcioasă lăsată de izbelişte, în faţa căreia nu se poate opri nimeni fără să fie uluit, dar fără să zăbovească prea mult şi grăbindu-se către alte locuri, ceva mai seducătoare.

Derjavin încă mai cînta din coardele lirei sale cînd toate-n jurul său au început să se schimbe: veacul Ekaterinei, comandanţii de oşti ca nişte vulturi, luxul şi fastul dregătoresc, somptuozitatea vieţii, cu toatele s-au spulberat ca un vis. Sosise veacul lui Aleksandr, un veac îngrijit, disciplinat, dichisit. Totul părea încheiat şi desăvîrşit şi, parcă presimţind că s-au aruncat cu toţii înspre deliciile traiului abundent, a început care mai de care să-şi dichisească aspectul şi comportamentul ales. Franţujii au devenit modele absolute în toate şi aşa cum filfizonii Parisului ne-au influențat societatea la moment, tot aşa şi hîtrii poeţi francezi au pus stăpînire pentru o vreme asupra poeţilor noştri. Cu toate acestea şi din respect pentru veritabilul nostru simţ poetic, trebuie spus că singurul model împrumutat a fost, de fapt, La Fontaine, pentru simplul fapt că acesta era mai apropiat de natură: Dmitriev, Hemniţer şi Bogdanovici au început să compună creaţii asemănătoare prin simplitate, prelucrînd aceleaşi subiecte. Limba rusă a căpătat dintr-odată libertatea şi uşurătatea de a trece-n zbor de la un subiect la alt subiect, toate necunoscute lui Derjavin. Locul odelor a fost luat de încercarea tuturor genurilor şi formelor poeziei. Dmitriev[9] a dat dovadă de talent îmbelşugat, de gust, simplitate şi bună-cuviinţă în toate cîte fuseseră omorîte prin emfaza şi grandilocvenţa impuse de imitatorii netalentaţi, care au fost Derjavin şi Lomonosov. Dar epoca aceasta superficială n-a putut oferi un conţinut prea bogat poeziei noastre: societatea mondenă a devenit subiectul ei, iar ea s-a prefăcut după chipul şi asemănarea omului de societate, cînd acesta se află în salon şi întreţine o conversaţie nici pe departe pentru a-şi împărtăşi vreo confesiune sufletească ori pentru a-i îndemna pe ceilalţi la vreo faptă importantă, ci pentru a întreţine conversaţia pur şi simplu şi a face paradă cu putinţa de a o purta de-a lungul și de-a latul tuturor subiectelor. Ultimele sunete ale lui Derjavin au tăcut mîlc, aşa cum tac mîlc şi sunetele sfîrşite de orgă bisericească, iar poezia noastră a ieşit din biserică şi s-a oploşit la bal. Kapnist[10] a fost singurul de la care se mai simţea încă aroma adevăratului simţămînt sufletesc şi un oarecare farmec antologic[11], pînă atunci nemaiîntîlnite. Iată, de-o pildă, a sa Derevenskii domik v Obuhovke [Căsuţă rustică la Obuhovka][12]:

Omenoasă casa mea vălean,

Ce-mi e nici joasă, nici naltă;

Un colţ pentru-amic îmi tresaltă,

Iar uşa, sărmanului i-alean,

Lenea zăvor lasă baltă.

Dar poezia noastră n-a putut sta prea mult în leagănul acesta monden și superficial. Simţurile ei stăteau treze încă de la prima lovitură cu amnarul european dată de Petru. Ea a observat că de la francezi, înafară de agilitate şi dexteritate, nu prea mai are ce lua pentru propria cultivare, aşa că s-a îndreptat către nemţi. Dar în literatura nemţească se-ntîmpla în vremea asta un lucru straniu. Arătări neclare, legende oculte, întîmplări ciudate şi de neînţeles, stafii întunecate ale unor lumi nevăzute, vise şi spaime ce-au întovărăşit copilăria omului, toate deveniseră subiecte pentru poeţii nemţi[13]. Am fi putut confunda aceste poezii cu nişte şotii şcolăreşti, dacă-n ele nu s-ar fi auzit acel gîngurit pruncesc ce-şi oferă dijmă din sufletul nemuritor al omului şi care se hrăneşte cu hrană vie. Sensibila noastră poezie s-a îndreptat ca un copil mînat de curiozitate către această arătare. Începuturile sale slave i-au amintit brusc de ceva asemănător. Dar cu toate acestea, noi de voia noastră nu ne-am fi ciocnit de nemţi dacă nu s-ar fi ivit un poet de-al nostru care să ne arate lumea asta nouă şi neobişnuită, prin lentila clară a firii sale, ce ne e mult mai pe-nţeles decît cea nemţească. Iar acest poet e Jukovskii, originalitatea noastră cea mai remarcabilă! O voinţă superioară şi miraculoasă i s-a vîrît în suflet încă din zilele prunciei, de neînţeles pînă şi pentru el năzuinţa aceea către tainic şi nevăzut. În sufletul său, aidoma eroului din balada lui Vadim[14], a răsunat un clinchet ceresc, sunînd în depărtare. Chemarea aceasta l-a făcut să se arunce înspre tot ce-i neclar şi tainic în calea lui şi a început să o cînte cu sunete pentru sufletul nostru. Iar ce a împrumutat de pe la străini, şi cel mai mult de la nemţi, sînt aproape toate nişte traduceri. Însă amprenta acelei năzuinţe este atît de profundă în traduceri, atît de arzător le-a însufleţit cu seva sa vie, încît înşişi nemţii cititori de limbă rusă spun că prin comparaţie originalele nu par decît nişte copii, iar traducerile – adevăratele originale. Nu ştii cum să-i spui, traducător sau poet original. Un traducător îşi pierde identitatea, pe cînd Jukovskii şi-a etalat-o mai mult decît toţi poeţii noştri. Citind în fugă sumarul poeziilor sale, poţi vedea: una e luată din Schiller, alta din Uhland[15], a treia din Walter Scott, a patra din Byron şi toate la un loc, fragmente autentice, cuvînt cu cuvînt, păstrează identitatea fiecărui poet în parte, traducătorul n-ar mai fi găsit nici o crăpăturică în care să se-nghesuie şi el; însă cînd începi să citeşti cîteva poezii, nu poţi să nu te-ntrebi: ale cui sînt poeziile pe care le-am citit? Nu-ţi va apărea în faţă nici Schiller, nici Uhland, nici Walter Scott, ci un poet aparte, demn de a se aşeza nu la picioarele lor, ci în rînd cu ei, ca de la egal la egal. Dar în ce formă s-a strecurat identitatea lui de-a lungul identităţilor tuturor poeţilor, aceasta rămîne o enigmă, însă pe care toţi au văzut-o. Nu există rus care să nu-şi poată încropi din producţiile lui Jukovskii un portret veridic al propriului suflet. Mai trebuie spus şi că la nici unul din poeţii traduşi de el nu se face auzită atît de puternic năzuinţa de a ajunge dincolo de nori, străin de cele vizibile, la nici unul din ei nu se vede această prezenţă acută a forţelor nevăzute, care înconjoară omul din toate părţile şi-l păzesc, astfel încît atunci cînd îl citeşti, ai impresia că te exprimi prin versurile lui Derjavin:

Prin veghe aspră eşti lăsat[16]

Pe mîini de forţe nevăzute,

În legiuni eşti adosat

De îngeri, ca să fii nevătămat.

Traducînd, a întreprins prin traduceri ceea ce întreprinde un poet original şi inestimabil. Introducînd această predilecţie, nouă şi pînă atunci necunoscută poeziei noastre, pentru spaţiile nevăzute şi tainice, el a îndepărtat poezia de materialism, dar nu numai în idee şi în felul exprimării, ci în chiar miezul versului care a devenit lejer şi diafan ca o arătare. Prin traducere el a pus piatra de temelie a originalităţii, a introdus noi forme şi măsuri, pe care-au început să le folosească mai apoi şi alţi poeţi de-ai noştri. Lenea minţii l-a împiedicat să devină înainte de toate poet-creator, lenea gîndirii, şi nicidecum insuficienţa creativităţii. Semnele creativităţii au ieşit la iveală încă de la începutul meseriei sale: Svetlana şi Liudmila au răspîndit pentru prima dată sunetele fierbinţi al firii noastre slavone, mai apropiate de sufletul nostru, cum nu le-a răspîndit nici un alt poet de pe la noi. Dovadă că au provocat o impresie puternică asupra tuturor, iar asta într-o vreme cînd sensibilitatea noastră poetică era slabă şi plăpîndă. Genul elegiei din poezia noastră a fost creat de el. Există şi-un motiv primordial al lenei minţii lui: aceasta e capacitatea de a preţui care, adăpostindu-se cu putere în mintea lui, l-a făcut să zăbovească în faţa tuturor creaţiilor deja săvîrşite. De aici şi fineţea sensibilităţii lui critice, care l-a uimit atîta pe Puşkin. Puşkin era foarte supărat pe el că nu scrie critică. După părerea lui, nimeni înafară de Jukovskii nu era în stare să explice şi să interpreteze orice creaţie artistică așa cum o făcea el. Privind o pînză care îl captivează, el nu o părăseşte pînă cînd nu o epuizează total, extrăgînd din ea cu bisturiul specificul cel mai indeterminabil. Cel care a putut scrie poezia Otceot o solnţe [Raport asupra soarelui][17], în care sînt identificate şi urmărite toate schimbările vizuale ale razelor soarelui şi magia tablourilor create de ele în fiecare ceas al zilei, la fel cum a putut imagina cu atîta amănunţime picturală în Otceot o lune [Raport asupra lunii][18] magia razelor selenare, dimpreună cu toată galeria de tablouri nocturne create de ele, apoi acela, se-nţelege, trebuie că ascunde în sine o mare capacitate de a preţui. Slaveanka[19] sa oglindind Pavlovskul e un adevărat tablou. Îngîndurarea cucernică ce şerpuieşte de-a lungul tablourilor le dă acestora acea lumină caldă şi prietenoasă care abate o linişte neobişnuită asupra cititorului. Devii din ce în ce mai tăcut şi mai molcom în elanurile tale, în timp ce o anume taină îţi zăvorăşte buzele.

În ultima vreme însă a început să se facă observată o ruptură în direcţia poetică a lui Jukovskii. Pe măsură ce i s-a arătat tot mai clară depărtarea cea nezărit-luminoasă, pe care el a găsit-o în îndepărtările lui neclar-poetice, i-au pierit gustul şi pasiunea pentru stafiile şi nălucile din baladele nemţeşti. Îngîndurarea a cedat scaunul luminozităţii sufleteşti. Rodul acestei cedări a fost Undina[20], o creaţie aparţinînd în întregime lui Jukovskii. Povestitorul neamţ al aceleaşi legende în proză nu i-a putut sluji de model. Creatorul deplin al luminozităţii acestei creaţii poetice este Jukovskii. Odată cu acest moment, el a dobîndit o limbă transparentă, care face unul şi acelaşi obiect mai vizibil decît era la stăpînul lui, de la care el l-a împrumutat. A dispărut pînă şi incertitudinea aceea aerată a stihului său: versul său a devenit aspru şi dur; parcă totul se pregătea în el pentru a se apuca de transmiterea celei mai desăvîrşite creaţii poetice[21], construită pentru cîntarea şi celebrarea duhului vechimii, şi pus fiind în faţa unei viziuni superioare şi senine asupra vieţii ce arată fiinţa patriarhală, de la începuturile ei, a lumii vechi, într-o lume înrudită şi apropiată de toată omenirea – e o înaltă faptă eroică, mai înaltă decît orice creaţie de-a sa, o faptă prin care Jukovskii va căpăta un renume mondial. Pe lîngă ceilalţi poeţi ai noştri, Jukovskii este ce e bijutierul pe lîngă restul meşteşugarilor, adică un maestru care se ocupă de ultimele retuşuri, de finisarea obiectului. Treaba lui nu e să extragă diamantele din munte, treaba lui este cizeleze aceste diamante pînă cînd îi va împresura pe toţi cu strălucirea lor şi le va arăta tuturor destoiniciile luciului lor. Un astfel de poet se putea ridica numai din miezul poporului rus, în care este atît de puternic geniul ospitalităţii, ce i-a fost dat, poate, pentru a îndrepta în perfecţiune tot ce a fost dispreţuit, nelucrat şi neglijat de către alte popoare.

Iar în vreme ce Jukovskii mai zăbovea la primul cat al evoluţiei sale poetice, despărţind poezia noastră de pămînt şi de substanţă şi ducînd-o pe tărîmurile vedeniilor imateriale, un alt poet, Batiuşkov, parcă-nadins potrivnic, s-a apucat să o lege de pămînt şi de trup, cîntînd întreaga splendoare fermecătoare a fiinţei palpabile. Şi aşa cum primul s-a pierdut printre idealuri vagi pînă şi pentru sine, tot aşa cel de-al doilea s-a scufundat pe de-a-ntregul în încîntarea luxuriantă a celor văzute, pe care le-a auzit atît de limpede şi le-a simţit atît de puternic. Toate chipurile şi înfăţişările frumosului, chiar şi cele invizibile, s-a silit parcă să le prefacă în huzurul tactil al desfătării. El a deprins, după chiar spusele lui, „stihul şi gîndul dulceţei”. Părea că o lege nescrisă a echilibrului, aflată în sînul poeziei noastre, ferind-o de extremele patimilor de orice fel, a dat naştere acestui poet, pentru ca în timp ce primul îi va aduce în dar acordurile barzilor nordici ai Europei, al doilea să o îmbălsămeze în sunetele aromate ale amiezii, făcîndu-i cunoştinţă cu Ariosto, Tasso, Petrarca, Parny şi cu ecourile gingaşe ale vechii Elade; ca pînă şi versul care prinde a se înveşmînta în hainele aerate ale nevăzutului să se împlinească prin acea reliefare aproape sculpturală întîlnită la antici şi prin acea desfătare sonoră care se face auzit la poeţii din sudul noii Europe.

Doi poeţi diferiţi au dat naştere la două începuturi diferite ale poeziei noastre; iar între aceste două începuturi, s-a ivit un al treilea: a apărut Puşkin. El a fost calea de mijloc. Fără idealismul abstract al primului, dar şi fără opulenţa luxului voluptos a celui de-al doilea. La el totul e cumpătat, laconic, concentrat, la fel ca în firea rusească, zgîrcită în cuvinte cînd e să-şi împărtăşească emoţiile, dar care le adună şi le închide în sine, aşa încît sarcina aceasta prelungă are puterea unui explozibil atunci cînd este dată-n afară. Voi da un exemplu. Poetul a înmărmurit în faţa Kazbekului, unul din cei mai înalţi munţi caucazieni, pe creasta căruia a întrezărit o mănăstire parcă plutind pe arca norilor. Un alt poet ar fi vărsat rîuri de versuri înflăcărate de-a lungul a pagini întregi. La Puşkin totul a-ncăput în zece rînduri, încheind poezia cu această adresare neaşteptată:

Îndepărtat, rîvnitul mal![22]

Coló, rostind „adio” trecători,

M-aş avînta în pisc de munte!

Şi-acolo, în chilia de sub nori,

Vecin cu Domnul m-aş ascunde!

Anume asta ar fi putut rosti un rus, în timp ce francezul, englezul şi neamţul s-ar fi aruncat să-ntreprindă un raport amănunţit asupra senzaţiilor. Nici unul din poeţii noştri nu a fost atît de avar cu vorbele şi expresia cum e Puşkin, nimeni nu şi-a purtat de grijă, ca nu care cumva să rostească ceva exagerat şi fără măsură, temîndu-se de excesul amîndurora.

Care era subiectul poeziei lui? Totul şi nimic special au devenit subiect de poezie. Se sperie gîndul în faţa mulţimii subiectelor lui. Oare ce nu l-a uimit şi în faţa a ce n-a zăbovit el? De la Caucazul scufundat în nori, de la stampele cu cerchezi şi pînă la cătunul sărăcăcios cuprins de crivăţ, dansînd trepacaua[23] şi cîntînd la balalaică-n crîşmă[24] – a umblat peste tot, iar de aici: la baluri mondene, în izbă, pe drumuri sub coviltir în şatră – într-un cuvînt, totul sfîrşeşte prin a-i ţine de subiect. El s-a aplecat asupra a toate cîte se perindă prin omul interior[25], începînd cu cea mai nobilă şi mai înaltă calitate a sa şi terminînd cu cel mai mărunt icnet de slăbiciune şi de neînsemnate semne[26] ce-l chinuiesc, aşa cum s-a aplecat şi asupra a tot ce există în firea exterioară cea văzută. Totul sfîrşeşte la el printr-un tablou de sine stătător; totu-i poate fi subiect; din cele bicisnice, cît şi din cele măreţe el smulge doar o scînteie electrică, din focul poetic care există în fiece creaţie a Domnului, – partea ei cea mai de preţ, cunoscută numai poetului, nemodificînd nimic spre folosul vieţii omului, fără să explice nimănui de ce a smuls anume acea scînteie şi nesprijinind către ea nici o scară pentru aceia surzi pentru poezie. Acestea au fost nimicuri pentru el. Singura lui preocupare a fost să exprime acest simţămînt poetic doldora de talent: „Priviţi, cît este de frumoasă creaţia Domnului!”. De aceea poeziile lui sînt de o factură uimitoare, în perpetuă contradicţie cu impresiile ce se nasc în cititor. În ochii unor oameni cu adevărat inteligenţi, dar lipsiţi de sensibilitate poetică, poeziile lui sînt nişte frînturi neduse pînă la capăt, uşurele, efemere; în ochii oamenilor înzestraţi cu sensibilitate poetică, ele sînt adevărate poeme bine gîndite, finalizate, conţinînd tot ce le trebuie.

Peste Puşkin s-au abătut toate întrebările care pînă atunci nu fuseseră puse nici unuia din poeţii noştri şi în care se poate zări spiritul unor vremuri noi. De ce şi pentru ce scria el poezie?! Ce direcţie nouă în lumea ideilor a comunicat poezia lui Puşkin? Ce cuvinte trebuincioase veacului său a rostit el? Şi ce efecte au avut asupra lui, dacă nu mîntuitoare, atunci măcar distructive? A influenţat el oare pe careva, cu toate că identitatea caracterului său, prin abateri geniale, este precum a lui Byron şi, în același timp, precum ale multor poeţi mărunţi şi de mîna a doua? De ce-a fost el oare hărăzit acestei lumi şi ce a demonstrat prin sine? Puşkin a fost hărăzit lumii acesteia pentru a arăta prin sine ce înseamnă a fi poet şi nimic mai mult, a fi poet, dar nu în sensul influenţei vreunei mode a timpului sau vreunor circumstanţe, nici în sensul unor trăsături de caracter uman, ci în cel al independenţei totale; iar dacă după aceea vreun anatomist al sufletului va dori să-şi explice şi să-nţeleagă ce este fiinţa unui poet, această creatură sensibilă ce se-apleacă asupra a toate pe lume şi niciodată asupra sa, apoi să rămînă satisfăcut înţelegînd totul prin Puşkin. Numai lui Puşkin i-a fost dat să-ntrupeze-n sine această fiinţă neatîrnată, acest ecou sonor ce răspunde fiecărui sunet în parte, străbătînd văzduhul. Atunci cînd gîndim la oricare din poeţii noştri, ne apar inevitabil, într-o măsură mai mare sau mai mică, identităţile lor intime. Care din cei ce cugetă la Schiller nu-şi vor imagina dintr-odată acel suflet senin şi tînăr, visînd la cele mai frumoase şi mai desăvîrşite idealuri şi creîndu-şi din ele o lume poetică, mulţumit că poate locui în ea? Cui citindu-l pe Byron nu i se va năzări însuşi Byron, acest om trufaş, împodobit cu toate darurile Cerului, dar care nu I-a putut ierta niciodată trupeasca sa făptură şi care L-a cîrtit pînă şi-n poezie? Însuşi Goethe, acest Proteu printre poeţi, străduindu-se să cuprindă totul din lumea naturii şi din lumea ştiinţelor, şi-a destăinuit identitatea prin înseşi străduinţele sale ştiinţifice, o identitate plămădită dintr-o anumită cuviinţă germanică şi o oarecare pretenţie teoretică nemţească de a se înţelege bine cu toate timpurile din toate veacurile. Toţi poeţii noştri ruşi: Derjavin, Jukovskii, Batiuşkov şi-au rezervat identitatea lor. Numai unul Puşkin n-o are. Ce-o să găseşti în poeziile lui despre el însuşi? Încearcă să-i surprinzi caracterul său de om! În locul lui vei da de-acel chip ciudat ce le răspunde tuturor, numai sieşi negăsindu-şi niciodată un răspuns[27]. Poeziile sale sînt un adevărat un arsenal de poet. Intră, alegeţi orice armă-ţi convine, după care ieşi la luptă; căci poetul nu a ieşit niciodată la luptă. Dar de ce nu a ieşit? Asta-i altă întrebare, la care răspunde chiar el:

Nu de-ale vieţii griji să ne vedem[28],

Nici de cîştig sau bătălie mare,

Născuţi întru avînt sîntem,

Spre sonuri dulci şi rugăciuni s-avem chemare.

Puşkin şi-a înţeles chemarea, mai bine decît toţi cei care-i puneau întrebări, şi cu multă iubire a îndeplinit-o. Chiar şi atunci cînd se arunca în pîrjolul patimilor, poezia rămînea sfîntă pentru el – întocmai ca un templu. Niciodată nu-i trecea pragul neîngrijit şi necurăţat; niciodată nu lăsa să intre acolo ceva necugetat ori nesocotit din viaţa lui de zi cu zi; şi nu pătrundea nicicînd realitatea cea despuiată şi încurcată. Iar peste toate acestea, tot ce se află acolo nu-i decît istoria lui. Însă ea nu poate fi văzută de nimeni. Cititorul simte mireasma, însă ce substanţe au ars în pieptul poetului pentru a crea această mireasmă nimeni nu va putea şti. Şi cît le-a mai alintat el în lăuntrul său! Cum le-a purtat ca pe un prunc! Nici un poet italian nu şi-a drămăluit sonetele aşa cum a prelucrat el aceste creații uşurele şi aparent efemere. Cîtă precizie în fiecare cuvînt! Cîtă însemnătate în fiecare expresie! Şi cît de rotunjit, finisat şi închegat este totul! Cu toatele sînt nişte perle adevărate; ţi-e şi greu să decizi care-i mai frumoasă. Aidoma dinţilor strălucitori ai frumoasei mirese pe care împăratul Solomon îi aseamănă cu mioarele[29] ce tocmai au păşit în scăldătoare, cînd toate-s ca una şi egale în frumuseţe.

Şi cum să vorbească el despre ceva la mare preţ în societatea contemporană, în clipele din acelaşi veac cu el, cînd el îşi dorea să se aplece peste toate cîte există pe lume şi cînd fiecare subiect îi era cunoscut în mod egal? Şi-a dorit să zugrăvească în al său Oneghin chipul omului contemporan şi să rezolve, prin asta, o anume problemă contemporană, dar n-a putut. Strămutînd cu locul toţi eroii săi, s-a pus pe sine în locul lor şi, faţă-n faţă cu ei, s-a molipsit de ce se molipseşte un poet. Din poem a ieşit o compilaţie de senzaţii răzleţe, elegii gingaşe, epigrame ghimpoase, idile picturale, iar în timpul lecturii, înainte de orice, transpare felul neverosimil al poetului de a se apleca asupra tuturor lucrurilor. Compunerile sale cele mai desăvîrşite: Boris Godunov şi Poltava sînt unul şi acelaşi ecou credincios al vremilor din trecut. Prin ele nu a vrut să comunice vreun mare adevăr timpului său; n-a preconizat nici un folos pentru compatrioţii săi cînd a ales aceste două subiecte; dar nici nu se vede să se fi chinuit sîrguincios cu vreunul din eroii expuşi acolo, ca din acest motiv să încerce a scrie aceste două poeme, atît de măiastru şi de artistic lucrate. El s-a minunat în faţa a două evenimente istorice ieşite din comun şi a vrut ca şi alţii să se minuneze, asemenea lui.

Lectura poeţilor din toate timpurile şi de pe toate meleagurile a trezit în el aceeaşi aplecare. Eroul hispanic Don Juan, acest subiect inepuizabil al puzderiei de poeme dramatice, i-a dat brusc ideea de a concentra totul într-un singur tablou dramatic propriu[30], unde cu o şi mai mare cunoaştere a sufletului să fie arătate ispitele irezistibile ale desfrînatului, mai orbitoare slăbiciunea femeilor şi cît mai sonoră însăşi Spania. Faustul lui Goethe l-a condus spre ideea de a concentra în două-trei pagini teza poetului german[31], şi stai şi te minunezi cît de potrivit înţeleasă-i şi cît de adunată e într-un miez pur şi dur, în pofida întinderii cu care o înzestrase Goethe. Terţinele austere ale lui Dante i-au stîrnit ideea[32] de a-şi zugrăvi poetic, în terţine şi în spiritul lui Dante, copilăria sa în Împărăţia Cerurilor, personificînd ştiinţa în chipul unei femei severe ce-adună copiii la şcoală, iar pe sine imaginîndu-se şcolarul ce se strecoară din clasă şi fuge în livadă pentru a zăbovi în faţa statuilor antice, ţinînd lira şi compasul în mîinile lor şi învățîndu-l mai viu ştiinţa, dovadă că se trezise-n el încă din tinereţe slăbiciunea preocupărilor din cele mai diverse.

Şi cît de sinceră e preocuparea lui, cît de simţitoare urechea! Simţi mirosul, culoarea humei, a timpurilor, a popoarelor. În Spania, el e spaniol, cu grecii – e grec, în Caucaz – goreţ[33] nesupus în adevăratul sens la cuvîntului; în preajma unui bătrîn care şi-a trăit traiul el are aerul de altădată al vremurilor din vechime; de-şi întoarce privirea către izba mujicului – e rus curat din cap şi pînă-n tălpi: toate apucăturile firii noastre şi-au dat întîlnire în el şi toate sînt cuprinse cîteodată-ntr-un singur cuvînt, printr-un singur adjectiv găsit cu fineţe şi ales cu tact.

Însuşirea aceasta a lui a crescut treptat, iar el s-ar fi aplecat după aceea asupra întregii vieţi ruseşti, aşa cum s-a aplecat asupra fiecărei caracteristici în parte. Gîndul de a scrie un roman, care să ne spună o poveste simplă, firească şi lipsită de zorzoane despre viaţa rusească, l-a preocupat obsesiv în ultima vreme. El s-a lăsat de versuri numai pentru a nu se lăsa furat de altele şi pentru a se apropia tot mai mult de descriere, simplificînd proza atît de mult încît, în primele sale povestiri, nu i s-a găsit nici o calitate. Dar Puşkin era foarte mulţumit şi a scris Fata căpitanului, cu siguranţă, cea mai bună creaţie rusă în genul povestirilor. Prin comparaţie cu Fata căpitanului, toate romanele şi povestirile noastre nu-s decît o supă reîncălzită. Puritatea şi firescul au ajuns la un nivel atît de înalt, încît pe lîngă ea realitatea pare artificial caricaturală. Mai întîi au intrat în scenă caracterele autentic ruseşti: banalul comandant de oraş, nevasta căpitanului, ofiţerul[34]; însăşi citadela cu o singură puşcă, haosul vremii şi măreţia simplă a oamenilor simpli – toate acestea nu sînt numai adevărul curat, sînt parcă ceva mai adevărat decît însuşi adevărul. Aşa şi trebuie să fie: în asta rezidă chemarea poetului, să ne smulgă pe noi din noi, după care să ne întoarcă-napoi în chip mai bun şi mai curat. Totul arăta spre Puşkin, că s-a născut pentru asta şi către asta a tins. Din aceeaşi perioadă cu Fata căpitanului, ni s-au păstrat mărturiile de atelier ale romanelor: Rukopisi sela Gorohina [Cronica satului Gorohina][35], Ţarskii arap [Arapul ţarului][36] şi schiţa în creion a unui roman de mare întindere – Dubrovskii[37]. În ultima vreme culesese multe despre viaţa rusească şi vorbea despre toate într-atîta de concis şi înţelept c-ai fi putut nota fiecare cuvînt rostit: ai avut sub ochi cele mai frumoase versuri; dar şi mai uimitor era ceea ce s-a construit în interiorul inimii lui, gata să lumineze şi mai mult viaţa dimprejurul său. Ecourile acestea se aud mai bine în poeziile publicate după moartea lui[38], în care sînt zugrăvite în culori aproape apocaliptice evadarea din urbe a condamnatului la moarte şi frînturi de stări sufleteşti ale acestuia. Multe învăţăminte pentru Rusia se aflau în acest om… Dar făcîndu-se bărbat şi adunînd de pretutindeni forţe pentru a se descurca în treburile măreţe, n-a ştiut cum s-o scoată la capăt cu cele mărunte şi insignifiante. O moarte subită la smuls de lîngă noi – şi toată ţara a auzit deodată că s-a stins un mare om.

Influenţa lui Puşkin asupra societăţii a fost şi ea insignifiantă. Societatea l-a urmărit doar la începutul activităţii sale poetice, cînd cu primele sale versuri tinereşti le amintea de Byron; iar cînd a ajuns la sine şi a devenit nu Byron, ci Puşkin, societatea şi-a întors privirea de la el. Dar a avut o influenţă puternică asupra poeţilor. Karamzin n-a izbutit niciodată să facă în proză ceea ce a făcut în versuri. Imitatorii lui Karamzin n-au copiat decît o caricatură jalnică a acestuia, subjugînd atît silaba, cît şi ideile unor dulcegării zaharoase. Cît despre Puşkin, a fost pentru toţi poeţii contemporani cu el întocmai precum focul căzut din Cer de la care, ca nişte lumînări, s-au aprins şi ceilalţi poeţi originali. Ei s-au adunat în jurul lui aidoma unei constelaţii: Delivig, poet-sibarit, ce s-a delectat cu fiecare sunet al lirei sale aproape eline şi care nu a băut pe nerăsuflate toată licoarea poeziei, ci aidoma unui cunoscător al vinurilor, a înghiţit cîte-o picătură, privind-o mai întîi la lumină şi inspirîndu-i buchetul adînc în plămîni; Kozlov, poet al armoniilor[39], care a scos la lumină sunete mlădioase şi nemaiauzite pînă atunci; Boratînskii, un poet aspru şi posomorît, care-atît de devreme a dat dovadă de o predilecţie originală a gîndului pentru lumile interioare, începînd chiar să se îngrijească de împodobirea lor materială, cînd ele încă nici nu încolţiseră-n el; dar întunecat şi prea puţin împlinit li s-a arătat el oamenilor, făcîndu-se prin asta tuturor străin şi nimănui apropiat. Pe toţi aceşti poeţi i-a stimulat Puşkin, pe ceilalţi pur şi simplu i-a creat. Mă refer aici la poeţii noştri aşa-numiţi antologici, care au scris cîte puţin; însă dacă din aceste puţine flori înmiresmate s-ar face o selecție, ar ieşi o carte pe copertele căreia şi-ar trece numele cel mai bun poet. Merită amintiţi verii Tumanskii[40], A. Krîlov[41], Tiutcev, Pletnev şi încă vreo cîţiva care nu ar fi putut da dovadă de inspiraţie poetică proprie şi frămîntări sufleteşti armonioase dacă nu s-ar fi aprins de la focul poeziei lui Puşkin. Pînă şi poeţii mai vechi s-au apucat să-şi acordeze în alt chip strunele lirei lor. Faimosul traducător al Iliadei – Gnedici, interpretul psalmilor – F. Glinka[42], poetul partizan – Davîdov[43], în sfîrşit – Jukovskii, mentorul şi învăţătorul lui Puşkin în arta poeziei, a început mai apoi să înveţe şi el de la învăţăcelul său. Au devenit poeţi pînă şi aceea care nu se născuseră poeţi, pe care-i aştepta un viitor nu mai puţin măreţ, judecînd după forţa spirituală pe care au lăsat-o să se vadă în încercările lor poeticeşti: Venevitinov, atît de timpuriu dispărut dintre noi[44], şi Homeakov[45], slavă Domnului, încă în viaţă pentru împlinirea unui viitor înluminat, pe moment încă înnourat și pentru el. Dar puterea influenţei stimulatoare a lui Puşkin a şi dăunat multora, mai ales lui Boratînskii[46] şi încă unui poet despre care va fi vorba mai jos, iar asta se vede din cum au început să exprime trăirile imature din sufletul lor, atunci cînd însuşi sufletul nu fusese hrănit cu destulă poezie şi cînd ar fi trebuit ca ei să-şi desăvîrşească educaţia interioară şi să rămînă tăcuţi pentru o vreme. Pe toţi i-a ispitit această neobişnuită lucrătură artistică a creaţiilor poetice, de care dădea dovadă Puşkin. Uitînd de societate, de orice legătură cu oamenii şi de datoriile patriei, cu toţii parcă trăiau într-o Eladă poetică, repetînd versurile lui Puşkin:

Nu de-ale vieţii griji să ne vedem,

Nici de cîştig sau bătălie mare,

Născuţi întru avînt sîntem,

Spre sonuri dulci şi rugăciuni s-avem chemare.

Dintre poeţii de pe vremea lui Puşkin, cea mai aparte figură a făcut-o Iazîkov. Odată cu apariţia primelor sale versuri, s-a făcut auzită o nouă liră, o nouă dezlănţuire de puteri furibunde, s-a văzut îndrăzneala expresiei, aerul entuziasmului tineresc şi o limbă care pînă la el n-a mai fost stăpînită de nimeni cu atîta perfecţiune şi severitate. Numele Iazîkov[47] nu i-a fost hărăzit în zadar. Stăpîneşte chingile limbii aşa cum arabul mînă calul sălbatic, în plus parcă fălindu-se cu această putere. Oricum ar începe propoziţia, de la cap ori de la coadă, el o va exprima pictural, o va încheia şi o va conchide în aşa fel că vei rămîne uluit. Tot ce exprimă forţa tinereţii, neistovită şi plină de vlagă, cu viitoru-n faţă, a devenit subiect pentru versurile sale. Tot astfel ţîşneşte prospeţimea tinereţii din tot ce cîntă el. Iată-l cum se scaldă-n rîu:

Hainele jos! Pe lîngă tîmple[48]

Cutezător desfacem braţele

Şi – huştiuliuc!

Strălucitoare ploaie ni se-ntîmple

Din ţîşnituri de apă ce se-mproaşcă.

Ce val, nebiruit talaz!

Ce prospeţime şi răcoare!

Şi cît de voluptoasă şi gingaşă-i

Naiada ce mă-mbrăţişează azi!

Ori iată-l jucînd svaica[49], pe care el o numeşte joacă pur-rusească. Puştanii s-au adunat cu toţii într-un cerc:

Cuiul greu ca bîrna groasă[50]

Intră în inel – inelul muge.

Fără de griji, seară primăvăroasă,

Te duci şi zarea nu te-ajunge.

Tot ce trezeşte cutezanţa în inima puştanului – marea, valurile, furtuna, chiolhanurile şi cupele ciocnite, legămîntul frăţesc în vreo treabă, credinţa în viitor, tare şi dură precum cremenea, gata de luptă oricînd pentru patrie – se exprimă la el cu o forţă incredibilă. Cînd versurile sale s-au închegat într-o carte[51], Puşkin a spus cu regret: „Oare de ce le-o fi numit Stihotvoreniea Iazîkova [Poeziile lui Iazîkov]? Mai bine le spunea simplu: hmeli [beţie]! Un om cu puteri normale nu va putea să-l egaleze, e nevoie de-o putere furibundă.”. Îmi amintesc atît de viu tulburarea lui în clipa-n care a citit poezia lui Iazîkov către Davîdov, publicată într-o revistă[52]. Atunci am văzut pentru prima dată lacrimi pe faţa lui Puşkin (Puşkin nu plîngea niciodată; el însuşi spunea despre sine în scrisoarea către Ovidiu[53]: „Aspră fire slavă, n-am vărsat lacrimi eu, dar mi le amintesc.”). Îmi amintesc strofele care i-au smuls lacrimi: prima, în care poetul, adresîndu-i-se Rusiei, deja numită de mulţi neputincioasă şi slabă, o invocă astfel:

Iui! Trompeta zdrăngăneşte!

Rusie! Tu, mîndră, eşti chemată!

Şi primirea ţi-aminteşte

Ce-ai avut pentru duşmani grămadă!

Cheamă din ţinuturi depărtate

Neînfricaţii bogatîri,

De prin stepe, şesuri deşirate,

Din volbură de rîu şi munţi ca să se-arate,

Din muche de talaz de mări!

După care, strofa în care e descris nemaiauzitul sacrificiu omenesc – să pui foc în propria capitală, cu preţul a toate cele sfinte pentru acest pămînt:

Flacăra de boltă se ciocneşte,

Crud pojar ce Moscova cuprinde.

Daurit încoronată străluceşte,

Oare mori? Tu, Rusie, ’nainte!

Urlă groaza destrămării!

Tare, ’mpotrivirea-i din curaj hain!

Cesta-i sîngele salvării,

E văpaia curăţării,

E a fenicşilor crud tain!

Cui nu i-ar curge lacrimile după citirea unor asemenea strofe? Versurile sînt întocmai ca o beţie cruntă; dar în această beţie se face auzită o forţă superioară, ce-l sileşte să urce precum fumul, tot mai sus. La el chefurile studenţeşti nu sînt formate din geamparale şi băutură, ci din bucuria de a avea putere în braţe şi zarea cea largă în faţă, încît studenţii aleargă acum

Spre slujba nobilei virtuţi[54]

Întru mai bine şi cinstire.

Partea proastă e că beţia a întrecut măsura şi că poetul s-a pus chiar el pe chefuit din răsputeri de bucuria viitorului său, aşa, ca mulţi din Rusia, drept care treaba a rămas la stadiul de avînt înfocat.

Toate privirile s-au întors asupra lui Iazîkov. Cu toţii aşteptau ceva nemaipomenit de la noul poet, ale cărui versuri transmiteau atîta vitejie şi curaj de a-ntreprinde o treabă măreaţă. Iar treaba măreaţă n-a întîrziat. Au mai apărut cîteva poezii ce repetau, dar mai slab, aceleaşi lucruri; după care o boală grea l-a răpus pe poet şi i s-a cuibărit în suflet. În versurile sale de pe urmă nu mai era nimic să poată mişca sufletul rus. În ele apăreau plictisul în mijlocul oraşelor nemţeşti[55], apatice însemnări de călătorie, socoteala zilelor chinuite, toate la fel. Toate acestea erau ca şi moarte pentru sufletul rus. N-au remarcat nici măcar extraordinara migăleală a ultimelor sale versuri. Limba lui, şi mai viguroasă de data asta, i-a slujit drept dovadă: în ideile sale slabe şi-n conţinutul sărăcăcios poezia lui era aidoma cu armura bogatîrului pe trupul pipernicit al unui pitic. S-a spus chiar că Iazîkov nu mai are idei, ci numai versuri care sună-n gol, şi că nici măcar nu-i poet. Totul se întorcea împotriva sa în formă de murmur şi cîrteli. Ecourile acestor cîrteli s-au pripăşit şi prin reviste, însă ele conţineau un miez de adevăr. Iazîkov n-a mai vorbit despre poet prin cuvintele lui Puşkin:

Nu de-ale vieţii griji să ne vedem,

Nici de cîştig sau bătălie mare,

Născuţi întru avînt sîntem,

Spre sonuri dulci şi rugăciuni s-avem chemare.

La el, dimpotrivă, iată ce spune poetul:

Cînd toate îţi sînt gata pentru-o faptă mare[56],

Prin care pe pămînt se vede cel pogorît din ceruri dar,

Al gîndului puternic luci şi jar

Şi gura slovei care varsă foc şi-ardoare –

Tu mergi în lume, auzi-va ea poetul.

Să admitem că e vorba despre poetul ideal; însă idealul acesta e plămădit din firea lui. Dacă-n el nu s-ar fi aflat o sămînţă dintr-un astfel de poet, nici măcar nu şi l-ar fi putut imagina. Nu, nu puterile l-au lăsat, nici sărăcirea talentului şi a gîndurilor sale nu-s de vină pentru deşertăciunea conţinutului ultimelor sale versuri, aşa cum a glăsuit la unison toată critica, şi nici măcar boala (boala e dată întru grăbirea lucrului, dacă omul îi pătrunde sensul) – nu, altceva l-a răpus: a amurgit lumina iubirii din sufletul său, de-aceea s-a stins şi lumina poeziei. Iubeşte tot ce-ţi cere sufletul, cu aceeaşi forţă cu care şi-a iubit beţivul tinereţea de altădată şi gîndurile tale-şi vor lua zborul pînă la-nălţimea stihului ce se revarsă din gură de foc şi ardoare: ne vei descrie aceeaşi obscenitate a vieţii tale bolnave, însă o vei descrie în aşa fel că se va cutremura tot omul din încheieturile lui dezmorţite şi va mulţumi Domnului pentru năpasta de a fi simţit toate acestea. Căci nu de dragul versurilor metrice ale lui Puşkin trebuia să-şi migălească şi să-şi rotunjească Iazîkov stihul său; nu pentru elegii şi poezii antologice s-a născut el, ci pentru imnuri şi ditirambe, asta a înţeles-o toată lumea. Mai degrabă de la Derjavin, decît de la Puşkin, trebuia să ia lumină pentru făclia sa. Versul îţi pătrunde în suflet numai atunci cînd poartă veşmintele cele lirice; subiectul este viu numai cînd fie se mişcă, fie răsună sau fie străluceşte, dar niciodată atunci cînd zăboveşte în tihnă şi pace. Destinele poeţilor nu-s egale. Unuia îi e dat să fie oglindă de încredere şi ecou al vieţii – pentru asta a şi fost dăruit cu talentul descrierii din multe unghiuri de vedere. Celuilalt îi e dat să poarte stindardul şi să fie forţa care aţîţă societatea în toate acţiunile ei nobile şi înalte – pentru asta a fost înzestrat cu talentul său liric. Iar dacă talentul nu nimereşte drumul său, privirile înalte nu se mai îndreaptă asupra lui. Omul poartă pecetea Providenţei. Năpastă, răutate şi năcaz aduce el acelui lucru către care nu s-a îndreptat de unul singur. Pînă şi lira lui Iazîkov trădează ardoarea de a o coti pe drumul cel bun. Nu demult am auzit poezia lui, Cutremurul, care după părerea lui Jukovskii este cea mai bună poezie a noastră.

Dintre poeţii din vremea lui Puşkin, s-a deosebit cneazul Veazemskii[57]. Chiar dacă s-a apucat de scris înainte de Puşkin, el a ajuns la deplina maturitate poetică abia în timpul lui, de aceea îl şi menţionăm aici. Cneazul Veazemskii este opusul perfect al lui Iazîkov: pe cît de uimitoare este sărăcia ideilor la acesta, pe atît de înmărmuritoare este abundenţa lor la el. La el versul are întrebuinţarea primei unelte: n-are pic de finisare exterioară şi nu există nici o preocupare pentru concentrarea şi rotunjirea ideilor cu scopul de a le înfăţişa cititorului ca pe nişte pietre preţioase: el nu-i pictor şi nici n-are de gînd să-şi bată capul cu așa ceva. Poezia lui e numai improvizaţie, chiar dacă pentru o astfel de improvizaţie îţi trebuie destul de mult har şi un cap mult prea cultivat. În el s-a adunat belşugul tuturor calităţilor neobişnuite: minte, agerime, intuiţie, precauţie, imprevizibilitate a concluziilor şi a simţurilor, veselie şi tristeţe; fiecare poezie de-a lui e un faraon[58] pestriţ a toate la un loc[59]. El nu e poet prin chemare: soarta, înzestrîndu-l cu toate talentele, i-a mai adus drept adaos talentul poetic, parcă pentru a face din el ceva desăvîrşit şi întreg. În cartea lui, Biografia Fonfizina [Biografia lui Fonfizin][60], a ieşit şi mai la suprafaţă belşugul tuturor darurilor zăgăzuite în el. Se aude acolo, pe rînd, vocea politicianului, a filozofului, a evaluatorului fin şi a criticului, a unui bun om de stat şi chiar a unui stăpînitor îndemînatic al tuturor aspectelor practice ale vieţii – într-un cuvînt, toate acele calităţi pe care trebuie să le stăpînească un istoric profund în cel mai înalt sens al cuvîntului. Şi dacă prin acelaşi penel, prin care e zugrăvită biografia lui Fonfizin, ar fi descris şi domnia Ekaterinei, care şi-acuma încă ni se mai pare fantastică prin belşugul de nedescris al epocii şi prin neobişnuita confruntare a neobişnuitelor sale personalităţi şi caractere, atunci putem afirma cu toată convingerea că Europa nu ne-ar putea recomanda o scriere istorică asemănătoare prin destoinicie. Dar lipsa de muncă trudnică şi susţinută e boala cneazului Veazemskii, iar asta se vede şi în poeziile lui. Se poate observa cu ochiul liber lipsa consensului intern armonios al părţilor, ele sînt pline de disonanţe: cuvîntul nu se îmbină în cuvînt, versul nu se îmbină cu versul, lîngă un vers dur şi aspru, de care nu mai întîlnim la nici un alt poet, se aciuează un altul care nu-i seamănă deloc; ba se-nspăsmează cu ceva smuls de viu din inimă, ba izbeşte cu putere-n vreun sunet aproape străin inimii, exprimat în perfectă discordanţă cu tactul subiectului; se face auzită împrăştierea interioară, viaţa în toată imperfecțiunea sa; uneori se mai aude şi cîte ceva strivit, împilat. Soarta omului dăruit cu cele mai diverse capacităţi şi fără de o activitate care să-l copleşească e mai grea decît cea a ultimului sărăntoc. Căci numai o faptă care sileşte omul să se întoarcă şi să pătrundă în sine îl poate izbăvi pe om. Acolo, cum spune poetul,

Sufletul se-ndreaptă, se-ntremează voia[61],

Iar partea noastră, ce ni-i hărăzită,

Se face-ndată tot mai mult întrezărită.

Iar în timp ce poezia noastră parcurgea cu sprinteneală drumul său original, gustînd din operele poeţilor de toate neamurile şi din toate timpurile, împrospătîndu-se cu sunete poetice din toate ţările, încercînd toate tonurile şi acordurile, un poet stătea deoparte în singurătate. Alegînd pentru sine cea mai dosnică şi mai îngustă cărăruie, a păşit pe ea aproape fără zgomot pînă cînd i-a întrecut pe ceilalţi, aşa cum stejarul tare întrece-n înălţime întreaga dumbravă care la început îl ascundea. Acest poet e Krîlov. A ales formula fabulei, ignorată de toţi ca pe o vechitură, cea care nu-i bună de nimic şi seamănă cu o jucărie de copii, – printr-o astfel de fabulă el a reuşit să devină poet naţional. Asta-i căpăţîna noastră rusească cea tare şi dură, acea minte înrudită cu mintea din proverbele noastre, e mintea aceea prin care-i tare firea rusului, mintea concluziei şi a deducţiei, aşa numita minte cea de pe urmă[62]. Proverbul nu este o părere primită de-a gata sau o presupunere a faptelor, ci un fapt dovedit, aşezarea, necumpănirea unor fapte întîmplate şi terminate, rodul final al unei fapte privită din toate părţile, nu numai dintr-una. Asta se vede şi-n proverbul: „Cu-n cuvînt nu se face-un proverb”. Ca urmare a acestei minţi de pe urmă sau a minţii concluziilor definitive, cu care e-nzestrată firea rusului înainte de toate, proverbele noastre sînt mult mai pline de sens decît proverbele altor popoare. De la înălţimea gîndului plin și integru, multe calități ale poporului nostru s-au deosebit în chiar felul exprimării lor; în ele se conţine totul: zeflemeaua, ironia, mustrarea – pe scurt, tot ce şicanează şi mişcă fiinţa: la fel ca Argus cel cu o sută de ochi aţintiţi asupra cîte unui om fiecare. Toţi oamenii mari, de la Puşkin la Suvorov şi Petru, s-au închinat în faţa proverbelor noastre. Preţuirea lor s-a văzut în multe zicale: „Nu degeaba spune şi proverbul” sau „Proverbul nu se frînge niciodată”. Se-nţelege că dacă reuşeşti să poţi stăpîni vorba simplă şi directă a proverbului, prin ea îl vei putea explica poporului, ca şi cum n-ar fi mai presus de înţelegerea lui.

De-aici îşi trage rădăcinile Krîlov. Fabula sa nu-i deloc pentru copii. Amarnic se va înşela acela care-l va numi fabulist în sensul în care au fost fabulişti La Fontaine, Dmitriev, Hemniţer sau, în sfîrşit, Izmailov[63]. Pildele lui sînt avuţia poporului şi compun cartea înţelepciunii acestui popor. Animalele lui gîndesc şi acţionează mult prea ruseşte: în toate ştrengăriile lor sînt de întrevăzut ştrengăriile şi obiceiurile faptelor din interiorul Rusiei. Înafară de asemănările lor animaliceşti, care la el sînt atît de puternic redate încît nu numai vulpea, ursul, lupul, dar şi oala se-nvîrteşte de parcă ar fi vie, ele posedă parcă o a doua natură, rusească. Pînă şi măgarul, care a intrat atît de bine în pielea caracterului său încît e suficient să-şi scoată numai urechile afară dintr-o fabulă că cititorul va exclama înainte: „Ăsta-i măgarul lui Krîlov!” – pînă şi măgarul, în pofida apartenenţei lui la clima altor meleaguri, s-a transformat la el într-un rus. După ce a păscut pe furate prin cîmpuri străine, s-a înflăcărat în el dorinţa de avansare în rang, îşi dorea să fie decorat şi îşi dădea o mare importanţă, pînă cînd stăpînul i-a agăţat de gît o tălăncuţă, fără ca acela să-şi dea seama că furturile şi pagubele aduse de el se vor auzi de la o poştă şi că prin asta-şi va atrage ghioage pe şale din toate părţile. Într-un cuvînt, Rusia e peste tot şi peste tot miroase a Rusie. Fiecare fabulă are înainte de orice o rădăcină istorică. În ciuda încetinelii lui şi a indiferenţei faţă de evenimentele contemporane, poetul, cu toate acestea, a urmărit cu atenţie fiecare mişcare din interiorul statului: glasul său s-a făcut auzit pretutindeni, iar în acest glas s-a făcut auzită înţeleapta cale de mijloc, cea care aduce împăcare la judecata terţilor, prin care e atît de puternică şi tare mintea rusului atunci cînd ajunge la deplina sa perfecţiune. Printr-un cuvînt riguros cîntărit şi solid el explicitează un fapt dintr-un foc, astfel arătînd care este adevărata lui fiinţă. Atunci cînd vreo cîţiva oameni de la noi, extrem de militari, au început să ne asigure şi să ne convingă că tot ce se-ntîmplă-n stat trebuie să se bazeze pe forţa militară şi că numai în ea se află salvarea, iar funcţionarii de stat au început la rîndul lor să glumească pe socoteala a tot ce e milităresc din cauza cîtorva care au transformat milităria într-o chestiune a epoleţilor purtaţi pe umere, el a scris celebra ceartă a puştilor cu pînzele de corabie[64], în care aduce părţile beligerante pe făgaşul lor de drept, prin acest catren remarcabil:

Puterea-n stat numai atunci e tare,

Cînd părţile din ea-s clădite înţelept:

Cu armele – duşmanilor pierzare,

Pe cînd cu pînzele – puteri în oamenii cu drept.

Cîtă fineţe a atribuirii! Fără puşti n-ai cum să te aperi, în timp ce fără pînze la corabie nu vei naviga deloc. Cînd unii binefăcători de-ai noştri și-au format curioasa opinie cum că ar fi bine să ne temem de militarii prea inteligenţi şi să-i evităm atunci cînd sînt în funcţiune, pentru simplul fapt că unii din ei au fost cîndva nişte şarlatani şi s-au amestecat în treburi nechibzuite[65], el a compus nu mai puţin remarcabila fabulă Dve britvî [Două brice][66], unde ceartă conducătorii aceea care

Se tem de oamenii cu minte

Şi ţin pe-aproape gloatele de proşti.

Se vede mai ales cum, peste tot, el e de partea raţiunii, atunci cînd imploră să nu fie ignorat omul deştept, ci să se discute cu el. Iar asta s-a văzut în fabula Hor pevcih [Corul cîntătorilor][67], care se încheie cu fraza: „Bea, de-ţi place, dar treaba să ştii a ţi-o face!”. Şi a spus asta nu ca să ridice-n slăvi băutura[68], ci pentru că sufletul său s-a îmbolnăvit văzînd cum unii şi-au ales în locul maeştrilor adevăraţi, Dumnezeu mai ştie ce fel de oameni, care se mai şi laudă că nu-şi înţeleg ei prea bine meseria, dar că în schimb au o purtare impecabilă. El a ştiut, cu un om deştept poţi face multe şi nu-i greu să-l aduci pe-un drum mai bun dacă ştii să porţi o discuţie deşteaptă cu el, pe cînd cu prostul n-ai ce să faci, e greu să-l faci deştept, oricum ai vorbi cu el. „În mare, ca-n mare, da-ntr-un prost, de lapte acru-i rost” – spune proverbul nostru. Însă şi cel deştept primește observaţii dure în fabula Stoeacii prud [Apa stătătoare][69] pentru că şi-a lăsat virtuţile să aţipească, şi grele mustrări în fabula Sociniteli i razboinik [Scriitorul şi tîlharul][70] pentru apucăturile lui rele şi stricate. În genere, îl preocupau întrebările importante. În cartea lui există cîte o învăţătură pentru fiecare şi pentru fiece treaptă în stat, de la căpetenie, căreia-i spune:

În frîe vrea poporul conducătorul ca să-l ţie?[71]

Apoi nu hăţurile tari să fie, ci mîna ce le-apucă… –

şi pînă la ultimul iobag, care trudeşte pe caturile cele mai de jos ale ţării şi căruia el îi arată caturile-nalte imaginate prin albine care nu caută să facă deosebire-ntre munci:

Dar cît de onorabil e acela care, în trude josnice ascuns[72],

El pentru toate cîte le trudeşte, văduvit de pace,

Nici slavă, nici onoruri nu rîvneşte linguşit

Şi de un singur gînd e-mbărbătat sagace,

Că în folosul obştii a trudit.

Aceste cuvinte vor rămîne mărturie vie pentru cît de nobil a fost sufletul lui Krîlov. Nici un poet nu a putut să-şi exprime gîndul atît de palpabil şi să vorbească atît de pe înţelesul tuturor, aşa cum a făcut-o Krîlov. Poetul şi înţeleptul s-au contopit în el. La el totul e pictural, începînd cu zugrăvirea naturii cînd fermecătoare, cînd înspăimîntătoare, uneori chiar obscenă, şi terminînd cu cele mai mici tonalităţi dintr-o conversaţie, redînd atît de viu însuşirile sufleteşti. Totul este expus atît de fin, atît de nimerit şi de profund înțeles, încît e greu să ne dăm seama care este specificul scrisului lui Krîlov. Nu-i poţi surprinde silaba. Subiectul, parcă neavînd un înveliş verbal, îţi răsare în faţa, în adevărata lui natură. Iar versul, nici măcar nu i-l poţi prinde din urmă. În nici un fel nu-i poţi lămuri specificul. E sonor? E săltăreţ? E greoi? E sonor acolo unde subiectul este sonor; se mişcă atunci cînd subiectul e în mişcare; se încordează acolo unde gîndul e încordat; devenind brusc săltăreţ cînd intră-n scenă flecăreala uşuratică a omului prost. Limba lui este supusă şi ascultătoare în faţa gîndului, ea zboară ca o muscă, ba ivindu-se într-un vers lung de şase picioare, ba într-unul rapid de un singur picior; prin numărul bine calculat de silabe, limba îşi trădează sensibil spiritualitatea ei inefabilă. Merită să ne amintim încheierea măreaţă a fabulei Dve bociki [Două poloboace]:

Că doar pe omul bun îl vezi în treburi,

Cînd îşi gîndeşte gîndul plin de şarm

Fără vacarm.

Aici, prin simpla aşezare a cuvintelor în frază se vede măreţia pe care omul o ţine ascunsă în sine.

Iar de la Krîlov putem trece de partea cealaltă a versantului poeziei noastre – poezia satirică. Noi avem cu toţii multă ironie. Ea se vede mai ales în proverbele şi în cîntecele noastre, dar ce e mai uimitor, ea se vede şi acolo unde aparent sufletul suferă şi nu pare să-i ardă mai deloc de veselie. Adîncimea aceste ironii originale ne va rămîne mult timp nelămurită pentru că ne-am adăpat la izvorul civilizaţiei europene, îndepărtîndu-ne de rădăcinile noastre pînă şi în acest punct. Dar înclinaţia pentru ironie s-a păstrat, chiar dacă nu în acea formă. Cu greu vom găsi un rus care să nu însumeze capacitatea de a se închina fierbinte la icoane şi, în acelaşi timp, de a rîde în hohote. Toţi poeţii noştri au posedat această însuşire. Derjavin a presărat boabe mari de sare în mai mult de jumătate din odele sale. E de găsit şi la Puşkin, Krîlov, la cneazul Veazemskii; e de întrezărit şi la acei poeţi care au avut un caracter cu predispoziţii pentru gingăşie şi melancolie: la Kapnist, Jukovskii, Karamzin, la cneazul Dolgorukii[73] – la toţi ea e ceva din născare. Se-nţelege că a trebuit să apară la noi şi scriitori exclusiv satirici. Încă de pe vreme cînd Lomonosov acorda strunele lirei sale, cneazul Cantemir aduna material pentru satire[74], luînd la palme prostia unei societăţi abia ieşită din ou. În diferite epoci s-au scris la noi mulţime de satire, epigrame, glume piezișe la adresa celor mai cunoscute creaţii şi alte felurite parodii usturătoare, sucite, rele, care vor rămîne-nchise pentru totdeauna în manuscrise şi în care mocneşte o forţă de neînvins. Să ne amintim de parodia cneazului Gorceakov[75], de satira lui Voeikov la adresa literaţilor – Dom sumasşedşih [Casa de nebuni][76] şi de parodiile pline de talent ale lui Mihail Dmitriev[77], în care veninul lui Iuvenal se contopeşte cu o anume bunătate slavonă a sufletului. Dar satira a început în curînd să-şi dorească un cîmp mai larg, aşa că s-a transformat în dramă. Teatrul s-a născut la noi la fel ca peste tot, adică prin imitaţii; abia mai apoi au început să apară şi bucăţi originale. Tragediile dădeau la iveală forţa morală şi necunoaşterea omului aflat sub epocă şi vremi; comediile – glume uşoare pornind de la aspectele amuzante ale societăţii, fără să privească în sufletul omului. Nume ca Ozerov, Kneajnin, Kapnist, ori precum al cneazului Şahovskii sau ca Hmeliniţkii, Zagoskin, A. Pisareov sînt amintite cu respect; însă cu toatele pălesc pe lîngă cele două mari creaţii briliante: pe lîngă comedia lui Fonfizin, Nedorosli [Prostănacul], şi pe lîngă cea a lui Griboedov, Gore ot uma [Durerea de minte], pe care cneazul Veazemskii le-a numit, dînd dovadă de multă finețe a spiritului, tragedii contemporane. În ele nu mai e vorba de glume uşoare cu aspecte amuzante ale societăţii, ci despre suferinţele şi rănile acestei societăţi, despre răutatea din interiorul nostru, scoase la lumină cu forţa nemiloasă a ironiei. Ambele comedii s-au ocupat de două epoci diferite. Prima lovea în boala prostiei şi a ignoranţei, a doua – în civilizaţia şi cultura prost înţelese.

Comedia lui Fonfizin critică acerb sălbăticia grosolană a individului, născută din îndelunga, insensibila, lînceda înţepenire de prin îndepărtatele unghere şi fundacuri ale Rusiei. Ea pune în lumină atît de înspăimîntător acest cor al grosolăniei, încît abia dacă poţi recunoaşte firea rusului. Cine poate depista măcar ceva rusesc în această creatură malefică, plină de tiranie, care este Prostakova[78], călău al ţăranilor, al soţului şi în genere al tuturor înafară de fiul său? Pe de altă parte, înţelegi şi că nicăieri în alt loc, nici în Franţa, nici în Anglia, nu s-ar fi putut întruchipa o asemenea creatură. Această iubire nebunească pentru propria progenitură este iubirea aceea rusească nemăsurată ce spulberă din om orice demnitate, ea se manifestă într-un chip atît de neruşinat şi într-o contopire totală cu tirania atît de stranie, încît ea, pe cît de mult îşi iubeşte copilul său, pe atîta de mult urăşte tot ce nu este copilul său. Apoi vine caracterul lui Skotinin[79] – un alt tip de grosolănie. Firea lui neîndemînatică şi deşănţată, neprimindu-şi partea de pasiune frenetică şi neistovită, s-a îndreptat spre o iubire artistică, mai liniştită în felul ei, iubind dobitoacele în schimbul omului: porcii şi scroafele au devenit pentru el ceea este pentru amatorul de artă galeria de picturi. După aceea, consortul Prostakovei – o fiinţă nefericită, distrusă, în care pînă şi pospaiul de putere care i-a mai rămas e înfrînt de imboldurile nevestei, cea care şubrezeşte totul în calea ei! În sfîrşit, însuşi Mitrofan, care neavînd nimic răutăcios în natura lui şi nedorindu-şi cu nici un preţ să provoace cuiva nefericire, se transformă pe neobservate, prin hatîr şi răsfăţ, în tiranul tuturor, dar mai ales al celor care îl iubesc cel mai mult, adică al mamei şi al dădacei, aşa încît a le jigni fără oprire a devenit pentru el o delectare. Pe scurt, personajele acestea parcă nu mai sînt aşa de ruseşti; cu greu le vom putea găsi vreo însuşire rusească, înafară de Eremeevna şi de soldatul pripăşit. Cu groază înţelegi că nu-i mai poate schimba nici influența Bisericii, nici a obiceiurilor strămoşeşti care ar mai putea probozi vulgaritatea din ei, şi că aici a rămas loc numai pentru o lege de fier. Comedia asta pare o caricatură monstruoasă a tot ce e rusesc. Dar nu există nimic în ea care-ar putea fi caricatural: totul e împrumutat de viu din natură şi verificat prin cunoaşterea sufletului. Sînt acele idealuri înfricoşătoare ale abrutizării, ce pot fi atinse numai de omul pămîntului rus şi nu de al altor popoare.

Comedia lui Griboedov se-ntîmplă într-un alt timp social – ea prezintă bolile cauzate de proasta înţelegere a civilizaţiei, de îmbrățișarea prostească a fleacurilor civilizării în schimbul a ceea ce este esenţial – într-un cuvînt, ea prezintă latura donchijotească a educaţiei noastre europene, care nu se împacă în nici un fel cu amestecul de obiceiuri, făcîndu-i pe ruşi să nu mai fie ruşi, dar nici străini. Tipologia lui Famusov e zugrăvită la fel de profund precum cea a Prostakovei. La fel de naiv cum se făleşte Prostakova cu ignoranţa ei, el se dă mare cu semicultura lui şi a tagmei din care face parte: se laudă cu faptul că domnişoarele de la Moscova piţigăiază cele mai înalte note, că nu scot mai mult de două vorbuliţe fără o grimasă-ntre ele; că uşa lui e descuiată pentru toată lumea, pentru chemaţi, cît şi pentru nechemaţi, dar mai ales pentru străini; că rudele care nu fac nimic toată ziua i-au umplut cancelaria. El e, în acelaşi timp, şi un om preacuvios şi cumpătat, şi birocrat, citeşte şi morală, ştie şi cum să mănînci diferit, astfel încît din trei zile nici una să nu semene cu cealaltă. Şi chiar liberpansist cînd se întîlnește cu brătrînei de teapa lui, dar în acelaşi timp mereu gata a nu lăsa să fie împuşcaţi în capitală mai tinerii liberpansişti, ale căror moşii sînt cinstite de toţi cei care nu s-au supus în faţa obiceiurilor mondene adoptate de societatea lor. În planul existenţei, aceasta e una din acele feţe şterse pe care, în pofida întregului lor comme il faut, n-a mai rămas nimica şi care, prin simpla lor prezenţă în capitală ori la slujbă, sînt la fel de păguboase pentru societate cum este păguboasă prezenţa lor de linge-blide şi de brute la sate. Sînt păguboase, în primul rînd, pentru moşiile lor, prin faptul că lăsîndu-le pe mîinile arendaşilor şi administratorilor, chemaţi ori nechemaţi, cerînd la schimb nişte bani pentru cină şi baluri, au ruinat cutumele legitime, care legau moşierul de iobagii săi; sînt păguboase, în al doilea rînd, pentru meseria pe care o au, prin faptul că făcîndu-le loc numai rubedeniilor care taie frunze la cîini, au privat statul de adevăraţii oameni de afaceri şi au spulberat oamenilor cinstiţi toată pofta de a mai munci; sînt păguboase, în sfîrşit, în al treilea rînd, pentru spiritul conducerii ţării, prin viaţa lor cu dublu înţeles şi prin faptul că sub masca rîvnei şi a intenţiilor bune faţă de ţar, încurajînd moralitatea contrafăcută a celor mai tineri ca ei, dar în acelaşi timp dezmăţîndu-se ei înşişi, au trezit revolta tinerilor, lipsa de respect faţă merite şi faţă de cei bătrîni şi supuşenia faţă de liberpansismul acţiunilor celor care poartă pe umeri un cap cam slab şi care sînt gata oricînd să cadă-n extreme. Nu mai puţin remarcabil este şi celălalt personaj: ticălosul inveterat, Zagoreţkii, e înjurat în stînga şi-n dreapta, dar, surprinzător, e acceptat peste tot, mincinos, potlogar, dar în acelaşi timp un maestru în a fi pe placul oricui are un pic de importanţă şi putere, făcîndu-l pe acela să cadă în păcat, el e gata mereu, în caz de necesitate, să devină patriot şi defensor ale moralităţii, să aprindă ruguri şi să arunce în flăcările lor toate cărţile de pe lume, laolaltă cu toţi fabuliştii care şi-au făcut rîs mereu de lei şi de vulturi, prin asta lăsînd să se vadă că neavînd frică de nimic, nici măcar de cea mai înjositoare ocară, se teme totuşi de zeflemea ca dracul de tămîie. Nu mai puţin remarcabil e al treilea personaj: liberalul tălîmb Repetilov, regele deşertăciunii în toate ipostazele ei, frecventînd teleleu toate întrunirile nocturne, bucurîndu-se, de parcă Dumnezeu i-ar fi scos în drum nu ştiu ce comoară, cînd apucă să se lipească de vreun grup select, care sporovăieşte despre ceva ce el, evident, nu-nţelege, ceva ce n-ar putea în veci să repovestească, niște aiureli pe care le ascultă cu sentimentul convingerii că a nimerit în sfîrşit pe calea cea dreaptă şi că acolo se însăilează vreo treabă cu adevărat socială, care încă nu s-a copt, dar se va coace-ndată ce se va sporovăi şi mai mult în chestiunea ei, de se vor întruni nopţile mai des ca să dezbată cu şi mai multă înflăcărare. Dar nu mai puţin remarcabil este şi cel de-al patrulea personaj: veteranul tîmp, Skalozub, acceptînd slujba ca pe unica posibilitate de a distinge însemnele uniformelor militare şi deţinînd cumva o perspectivă filozofico-liberală mai specială asupra gradelor, recunoscînd făţiş că le consideră trepte indispensabile pentru a deveni general, iar de-acolo, Dumnezeu cu mila; în rest, toate semnele de alarmă ale prezentului nu-i folosesc la nimic, iar evenimentele timpului şi-ale veacului nu-s o mare ştiinţă cu care să-ţi baţi capul: el este sincer convins că poate împăciui o lume-ntreagă dacă i s-ar da gradul de feldfebel la volteri[80]. De asemenea, o figură aparte este şi bătrînica Hleostova[81], un amestec jalnic de obscenitate adunată timp de două veacuri, care a moştenit din vremurile de altădată numai vulgaritatea, cu mari pretenţii de respect din partea noilor generaţii şi dorind să fie stimată de oamenii pe care ea însăşi îi dispreţuieşte, gata să înjure în gura mare, în faţă şi pe la spate, pentru că cineva nu s-a aşezat ori nu s-a întors pe-o coastă cum trebuie, fără să nutrească iubire sau consideraţie, însă rămînînd protectoarea negrilor, a mopşilor şi a oamenilor de felul lui Molcealin[82] – pe scurt, bătrînica e o canalie în sensul deplin al acestui cuvînt. Însuşi Molcealin e un personaj aparte. Fin şi acut e surprins acest chip, taciturn, împuţinat, pînă cînd apucă să intre tacit pe sub pielea oamenilor şi unde, după cuvintele lui Ceaţkii, dospeşte un viitor Zagoreţkii. O astfel de adunătură de monştri ai societăţii, dintre care fiecare a caricaturizat o anume trăsătură generală, o normă, o idee, pervertindu-le sensul după felul lor, trebuia să implice extrema opusă, exprimată strălucit prin Ceaţkii. Spre nefericirea şi indignarea împotriva tuturor, Ceaţkii devine şi el din ce în ce mai excesiv, fără să observe că prin asta ajunge să fie nesuferit şi chiar amuzant. Toate personajele din comedia lui Griboedov sînt astfel de progenituri ale semiculturii, aşa cum cele din a lui Fonfizin sînt progeniturile absenţei culturii şi civilizaţiei, monştri ai Rusiei, chipuri trecătoare, vremelnice, cultivîndu-se din aluatul noii plămade. Însă în nici unul din acestea nu există o tipologie pur rusească; nu se face auzit cetăţeanul rus. Spectatorul rămîne descumpănit în privinţa a cum trebuie să fie omul rus. Pînă şi acel personaj care l-a luat drept model, după toate aparenţele, pe însuşi Ceaţkii, nu trădează decît străduinţa de a deveni ceva, nu exprimă decît indignarea împotriva a ceea ce e odios şi vulgar în societate, însă el nu propune prin sine un model pentru societate.

Ambele comedii interpretează prost indicaţiile scenice; din acest punct de vedere, pînă şi o piesă franţuzească este mai bună decît ele. Conţinutul care porneşte de la intriga piesei nu e bine închegat, dar nici dezordonat cu cap. Pare că înşişi comedianţii s-au sucit în privinţa asta, văzînd în intrigă un conţinut mai profund şi înţelegînd ieşirile şi intrările personajelor în funcţie de aceasta. Gradul de necesitate a caracterelor secundare şi a rolurilor a fost de asemenea calculat nu în funcţie de eroul piesei, ci în funcţie de cît au putut ei să completeze şi să explice ideea autorului, prin prezenţa acestuia pe scenă şi în funcţie de cît de complet au putut ei să zugrăvească implicaţiile satirei. În caz contrar însă, adică în cazul în care ar fi îndeplinit şi acele convenţii indispensabile oricărei creaţii dramatice şi ar fi pus fiecare personaj, atît de bine conturat şi conceput, să se perinde prin faţa spectatorului cît se poate de viu şi de natural, și nu prin conversaţii, am fi avut în faţă două mari creaţii ale geniului nostru. Chiar şi astăzi ele pot fi numite comedii cu adevărat sociale, căci o astfel de expresie, din cîte mi se pare, încă n-a fost adoptată de vreo comedie a altor popoare. Există unele rămăşiţe ale comediei sociale şi la grecii antici; însă Aristofan avusese nişte răfuieli personale, el a atacat abuzul unui anume tip uman şi n-a ţinut cont întotdeauna de adevăr: dovadă că a îndrăznit să-l ironizeze pe Socrate[83]. Comedianţii noştri au fost puşi în mişcare de un mobil social, nu de unul personal, s-au ridicat nu împotriva unei persoane, ci împotriva abuzurilor, împotriva abaterii societăţii întregi de la calea cea dreaptă. Au făcut din societate propriul lor trup; de la focul revoltei lor lirice s-a aprins forţa necruţătoare ironiei. Aceasta a fost continuarea aceluiaşi război al luminii cu bezna, adus în Rusia de către Petru şi care face din fiece rus demn un ostaş în slujba luminii. Ambele comedii nu sînt nici o clipă nişte creaţii artistice şi nu aparţin fanteziei autorilor lor. A fost nevoie să adunăm în noi mult gunoi şi multă obscenitate, ca ele să poată apărea acum în chipul unei purificări înfricoşătoare. Iată de ce de pe urmele lor nu a mai apărut nimic asemănător în literatura noastră şi, într-adevăr, nici nu va mai apărea mult timp de-acum încolo.

Moartea lui Puşkin a oprit înaintarea poeziei noastre. Asta, cu toate acestea, nu înseamnă că spiritul ei s-a potolit; dimpotrivă, începe a se zări în depărtare, ca o ameninţare nevăzută; uscăciunea şi zăpuşeala din aer îi prevestesc apropierea. Au început să apară oameni talentaţi. Însă cu toţii se află încă sub influenţa sunetelor armonioase ale lui Puşkin; nici unul nu a izbutit încă să evadeze din cercul acesta vrăjit, prefigurat de el, ca să-şi arate propriile puteri. Nimeni nu a înţeles că în jurul său se perindă alte vremuri, că s-au întrupat stihiile unei vieţi noi şi că apar întrebări care pînă acum nu s-au mai pus niciodată; de aceea nici unul nu şi-a descoperit originalitatea şi specificul. Nici măcar nu face să le fie amintite numele, înafară de Lermontov, care a păşit ferm înaintea celorlalţi şi care acum nu se mai află printre noi. În el se află însemnele unui talent de primă mînă; şi ar fi putut căpăta un loc măreţ dacă n-ar fi existat o stea nefericită, care să-l momească şi să-l atragă-nspre ea. Pomenindu-se încă de la început în cercul acelei societăţi, care pe bună dreptate poate fi numită vremelnică şi provizorie şi care aidoma unei plante pricăjite ce s-a desprins de solul matern a fost condamnată să hălăduiască fără bucurie de-a lungul stepelor, înţelegînd singură că nu mai are cum nimeri în alt sol şi că la sorţi i-a fost trasă ofilirea şi pieirea, – el a dat glas de timpuriu acelei nepăsări absolute ce sfîşie inima şi care nu s-a mai întîlnit la nici unul din poeţii noştri. Întîlniri mohorîte, despărţiri indiferente, iubiri ciudate şi fără de sens, curmate şi sfîşiate nu se ştie de ce, toate au devenit subiecte pentru poeziile lui şi i-au oferit ocazia lui Jukovskii să caracterizeze, pe bună dreptate, această poezie prin cuvîntul dezvrăjire[84]. Graţie talentului lui Lermontov, ea a devenit la modă pentru o vreme. Aşa cum mai demult vrăjirea şi-a luat vioi zborul din mîinile lui Schiller, răspîndindu-se prin toată lumea şi devenind la modă, cum după aceea a venit rîndul deziluziei, născută, poate, din prea multă vrăjire, să scape din mîinile lui Byron şi să se facă la modă, tot aşa a venit într-un final şi timpul dezvrăjirii, fructul înrudit al deziluziei byroniene. Existenţa ei, se-nţelege, a fost una de foarte scurtă durată, pentru că dezvrăjirea nu poate manifesta nici o atracţie pentru nimeni. Abătînd asupra-și puterile unui demon seducător, poetul a încercat nu de puţine ori să-i zugrăvească chipul, parcă dorindu-şi să se dezbare de el prin versuri[85]. Dar chipul lui e foarte neclar, nici măcar nu dobîndeşte acea putere de seducţie asupra omului, pe care ar fi vrut să i-o dea el. Se vede că acesta nu a crescut din propria forţă, ci din oboseala şi lenea omului de a se mai lupta cu el. Într-un poem neterminat, intitulat Poveste pentru copii, acest chip capătă mai multă consistenţă şi mai mult sens. Poate că în finalul acestei poveşti, care e una din cele mai bune poezii ale sale, s-ar fi dezbărat chiar de spiritul demonului şi, odată cu el, de sentimentul de tristeţe (astfel de semne au apărut în poeziile Anghel [Îngerul], Molitva [Rugăciune] şi în altele cîteva), asta numai dacă ar fi avut puţin respect de sine şi i-ar fi păsat de propriul talent. Dar nimeni nu s-a jucat atît de frivol cu propriul talent şi nimeni nu s-a străduit să-i arate un asemenea dispreţ ostentativ, aşa cum a făcut-o Lermontov. Nu vom găsi la el nici un pic de iubire pentru fructele imaginaţiei lui. Nici măcar o singură poezie n-a pătruns în el, nu s-a revărsat grijuliu şi plină de iubire părintească, n-a zăbovit şi nu s-a concentrat în sine însuşi; versul n-a căpătat o identitate tare a lui, amintind palid cînd de Jukovskii, cînd de Puşkin; peste tot e numai imitaţie şi vorbă fără conținut. În scrierile lui prozastice există mai multe merite şi calităţi. Nimeni nu a mai scris la noi o asemenea proză corectă, frumoasă şi armonioasă. Acolo se vede o aprofundare mai adîncă în realitatea vieţii – se pregătea viitorul mare pictor al fiinţei ruseşti… Însă o moarte subită l-a luat de lîngă noi. E ceva înspăimîntător în soarta poeţilor noştri. De-ndată ce unul din ei lasă să se vadă care este principala lui menire şi îndeletnicire, se îndreaptă imediat către altele ori se azvîrle în vîltoarea complicităţilor mondene, acolo unde n-are ce căuta şi unde nu există loc pentru poeţi, şi iată că vine o subită, violentă moarte care îl smulge din mijlocul nostru. Trei poeţi de primă mînă: Puşkin, Griboedov, Lermontov, unul după altul, sub ochii noștri, au murit de moarte dură, în decurs de un deceniu, în timpul bărbăţiei înfloritoare, în deplină putere, – şi nimeni n-a rămas uluit: nici măcar grupuleţul lor temporar nu s-a cutremurat.

Dar e momentul ca la încheiere să spunem ce este poezia noastră în general, de ce a existat, la ce a slujit şi ce a făcut ea pentru pămîntul nostru rusesc. A avut ea oare vreo influenţă asupra spiritului societăţii contemporane cu ea, cultivînd şi mulţumind pe fiecare, în funcţie de locul lui şi aprofundînd înţelegerea tuturor în funcţie de spiritul pămîntului şi de fundamentele puterii poporului, prin care se pune statul în mişcare? Sau a fost pur şi simplu un tablou veridic al societăţii noastre – un tablou complet şi autentic, o oglindă limpede a fiinţei noastre? N-a fost nici una, nici alta; n-a făcut nici asta, nici ailaltă. Rămăsese aproape necunoscută şi nevăzută în societatea noastră, care în timpul acela se educa printr-un alt fel de educaţie – sub influența guverneurilor[86] francezi, nemţi, englezi, sub influenţa celor de obîrşie străină, din toate domeniile posibile şi cu diferite feluri de idei, norme şi direcţii. Societatea noastră – lucru care nu s-a mai întîmplat pînă atunci cu nici un alt popor – îşi educa ignoranţa propriului pămînt, în sînul acestui pămînt. Uitaseră pînă şi limba, aşa încît poeziei noastre îi fuseseră tăiate astfel toate drumurile şi posibilitățile de a mai ajunge la urechea societăţii. Şi dacă a răzbătut ea pînă-n societate, a făcut-o pe nişte căi oarecum ilicite, vicinale şi întortocheate: fie vreun cîntec săltăreţ introducea într-un salon şi creaţia în versuri după care era compus; fie rodul tinereţii necoapte a poetului era vreo compunere slabă, jalnică de-a lui, însă răspunzînd cumva ideilor liberpansiste ale străinilor, vîrîte în capul societăţii de către educatorii străini, iar acesta era motivul pentru care societatea afla de existenţa poetului în mijlocul ei. Într-un cuvînt – poezia noastră n-a educat societatea, n-a exprimat-o. Parcă dîndu-şi seama că soarta ei nu-i pentru societatea contemporană, ea s-a ridicat tot timpul cu un cap mai sus de societate; iar dacă s-a coborît din cînd în cînd pînă la ea, a fost pentru a o croi cu biciul satirei, iar nu pentru a-i transmite modul de viaţă în chipul posterităţii. E un lucru ciudat: subiectul poeziei noastre eram totuşi noi, dar noi nu ne recunoaştem în ea. Atunci cînd poetul ne arată părţile noastre cele mai bune, ele ni se par cumva exagerate şi aproape că nu-l credem pe Derjavin cînd vorbește despre noi. Iar cînd scriitorul ne arată părţile noastre josnice, din nou nu-l credem şi ni se pare totul o caricatură. Şi într-un caz, şi în celălalt, există o forţă care exagerează totul, cu toate că în realitate nu e vorba despre nici o exagerare. Motivul primului caz este că poeţii noştri lirici, stăpînind taina de a vedea grîul din neghina aproape de nevăzut pentru ochii obişnuiţi, fiind măreţul lor fruct, au arătat curăţenia fiecărei însuşiri ale noastre. Motivul celui de-al doilea caz e că scriitorii noştri satirici, purtînd în sufletul lor, chiar dacă încă neclar, idealul firii ruseşti au văzut foarte clar tot ce e josnic şi urît în adevărata fire a rusului. Forţa demnităţii revoltate le-a dat puterea să pună acele lucruri într-o lumină şi mai clară decît le-ar putea pune un om obişnuit. Iată din ce cauză la noi zeflemeaua s-a dezvoltat în ultima vreme mai puternic decît toate aptitudinile noastre din prezent. La noi, toată lumea rîde de celălalt, iar în miezul pămîntului nostru e ceva care-şi rîde necontenit de toate-n mod egal, de cele vechi, cît şi de cele noi, şi care se pleacă numai în faţa celor eterne, ce nu îmbătrînesc niciodată. Aşadar, poezia noastră n-a exprimat niciunde firea cea rusească în deplinătatea ei, prin acel ideal ce-ar trebui s-o caracterizeze, dar nici prin acea realitate care-o cuprinde. Ea a adunat într-un singur mănunchi nenumăratele nuanţe ale-nsuşirilor noastre; ea a împreunat într-un cufăr părţile disparate ale naturii noastre diverse. Poeţii noştri şi-au dat seama că nu a sosit încă vremea să se arate în întregime pentru a se lăuda cu sine, că trebuie mai întîi să ne organizăm, să fim noi înşine şi să devenim ruşi. Firea noastră e încă răzmuiată şi nepregătită pentru a putea căpăta o formă cuvenită; încă n-am apucat să culegem învăţăminte din multitudinea de elemente şi începuturi de drum, importate de peste tot pe meleagurile noastre, întîlnirea cu un străin e încă o lipsă de noimă pentru fiecare din noi şi nu o povaţă-nţeleaptă pentru care a hărăzit Dumnezeu această întîlnire. Înţelegînd aceasta, ei parcă s-ar fi îngrijit ca-n această luptă să nu piară ce-i mai bun în firea noastră. Iar ce-i mai bun au adunat de pretutindeni unde-a fost de găsit şi s-au grăbit să-l scoată la lumină, fără să se mai îngrijească unde şi cum să-l potrivească. La fel şi sărmanul stăpîn care din casa cuprinsă de flăcări se străduieşte să pună mîna pe ce-i mai de preţ fără să-i pese de ceilalţi. Poezia noastră s-a făcut cîntată nu pentru timpurile contemporane cu ea, ci pentru cînd va sosi în sfîrşit acea clipă de graţie, cînd gîndul despre fiinţa interioară a omului, aşa cum a hărăzit-o Dumnezeu ca să se izvodească din cele mai native începuturi ale pămîntului ei, s-ar împrăştia pe tot întinsul Rusiei şi ar deveni dorinţa tuturor, atunci să putem vedea şi noi ceea ce este cu adevărat bun în noi, de-al nostru, şi să nu uităm niciodată să-l amestecăm în plămada fiinţei noastre. Comorile noastre ni se vor deschide tot mai mult şi mai mult, pe măsură ce vom citi tot mai cu atenţie din poeţii noştri. Cu cît îi vom învăţa şi înţelege mai bine, ni se vor destăinui şi alte laturi măreţe care pînă acum nu s-au distins prin nimic: vom vedea că ei au fost nu doar aidoma cuferelor ce-au păstrat comorile noastre, dar din cînd în cînd şi făuritorii fiinţei noastre, fie cu bună şi dreaptă ştiinţă, fie fără să ştie nimic, dar mereu arătînd înspre firea cea mai înaltă a vreuneia din calităţile noastre populare, care a crescut în ei parcă pentru a străluci în faţa-ne în toată splendoarea lor. Această năzuinţă a lui Derjavin de a zugrăvi chipul tare şi nesupus al bărbatului în toată măreţia lui biblic-gigantică nu a fost o năzuinţă spontană: el a găsit începuturile ei în sînul poporului nostru. Deprinderile largi ale măreţului nostru om se poartă şi se văd pe tot întinsul pămîntului rus, atît de pronunțat că pînă şi străinii care aruncă o privire înăuntrul Rusiei rămîn uluiţi de acestea, înainte de a afla pravila şi obiceiurile locului. Nu demult unul din ei, publicîndu-şi însemnările[87] anume pentru a arăta Europei întregi partea cea hîdă a Rusiei[88], n-a putut să-şi ascundă uimirea în faţa locuitorilor simpli din izbele noastre ţărăneşti. Înlemnit, zăbovea în faţa bătrînilor noştri înţelepţi şi cu părul încărunţit de ani, şezînd pe prispa izbei lor şi îi asemuia cu măreţii patriarhi ai vremurilor biblice de demult. Nici măcar o singură dată, mărturisea el, cît a călătorit prin toată Europa, chipul omului nu i s-a arătat într-atîta de măreţ, aproape biblic-patriarhal. Iar gîndul acesta l-a repetat de cîteva ori în paginile cărţii sale, îmbibată de ură împotriva noastră. Această însuşire a acuităţii, care se vede la Puşkin într-o atît de înaltă măsură, este calitatea noastră naţională. Să ne amintim numai cîteva denumiri prin care poporul nostru îşi caracterizează această-nsuşire, de-o pildă: denumirea marghiol[89] i se dă omului ale cărui vinişoare ard ca argintul viu şi care nu stă locului o clipă, tot timpul are ceva de făcut; zornic[90] – se grăbeşte mereu, izbutind pretutindeni; dar mai avem noi încă multe alte denumiri care lămuresc diferitele nuanţe şi răstălmăciri ale însuşirii acesteia. Însuşirea asta e un lucru mare: nicicînd rusul n-are a fi mai deplin şi mai aspru bărbat, rusul cel descris de către Derjavin, dacă n-am regăsi în el instinctul de-a răspunde îndată oricărui obiect din natură, minunîndu-se la fiece pas de frumuseţea creaţiei Domnului. Această raţiune care e de găsit și la Krîlov, capabilă să găsească o cale de mijloc în fiecare lucruşor, este adevărata noastră raţiune rusească. Căci numai Krîlov a posedat acel tact[91] exact, care, putînd să exprime adevărata fiinţă a fiecărui lucru, o exprimă în aşa fel că nu jigneşte pe nimeni prin expresie şi nu-l întoarce-mpotriva sa, dar nici împotriva gîndurilor oamenilor ce nu-s de acord cu el, – într-un cuvînt, acel tact exact pe care l-am pierdut prin cultură şi prin civilizaţie, dar care s-a păstrat şi pînă în ziua de azi la ţăranul nostru. Ţăranul nostru poate sta de vorbă cu toţi cei care-s mai presus decît el, chiar şi cu ţarul, mai liber decît oricare dintre noi şi nu va dovedi necuviinţă prin nici un cuvînt de-al lui, în timp ce noi adeseori nu putem vorbi nici măcar cu cei de-o teapă, în aşa fel încît să nu-i jignim cu vreun cuvînt. La unii din noi s-a ivit deja acel tact al raţiunii, concentrat, exact şi cu adevărat rusesc, – la noi, acesta se bucură de stima tuturor; lui îi este permis să rostească ceea ce altora le este cu desăvîrşire interzis; pe el nu se supără nimeni. Toţi scriitorii noştri avuseră duşmani, pînă şi cei cu sufletul cel mai frumos şi mai lipsit de răutate (e suficient să ne amintim de Karamzin şi de Jukovskii); Krîlov însă n-a avut nici un duşman. Această îndrăzneală tinerească ce forfoteşte în versurile lui Iazîkov, dar şi curajul de a se avînta întru apărarea binelui, e îndrăzneala poporului rus, acea însuşire bizară specifică numai lui, care-ntinereşte pe cel bătrîn şi pe cel mai tînăr, de-ndată ce li se-arată tuturor nevoia de a se înhăma la o treabă, imposibilă pentru oricare alt popor, – ea amestecă dintr-o dată, într-un singur simţămînt, masele eterogene învrăjbite-ntre ele, aşa încît toată vrajba şi interesul personal sînt lăsate uitării, iar Rusia toată-i o singură fiinţă. Toate aceste însuşiri exprimate în versuri de poeţii noştri sînt însuşirile noastre naţionale, care prin ei au evoluat mai vizibil: poeţii nu se nasc din spuma mării, ei se ivesc din propriul popor. Ei sînt ca un foc izbucnit din sînu-i, vestitorii din prima linie ce poarta faima forţelor lui. Mai presus de acestea, poeţii noştri au făcut binele prin răspîndirea unei armonii care pînă atunci nu a mai existat. Nu cunosc vreo altă literatură în care versificatorii să dovedească atîta diversitate de nuanţe ale sunetului, lucru care în parte, se-nţelege, a fost încurajat de însăşi limba noastră poetică. Fiecare-şi are versul şi sunetul său specific. Acest stih metalic de bronz al lui Derjavin, pe care nici astăzi nu-l poate uita urechea noastră; şi-acest vîscos precum smoala ori revărsîndu-se ca fulgerul de-o sută de ani stih al lui Puşkin; şi radiosul vers sărbătoresc al lui Iazîkov, ce pătrunde-n suflet ca o rază împletită din lumină; acest stih stropit cu aromele amiezii al lui Batiuşkov, îndulcit ca mierea de prin defileuri de munte; acest stih uşor şi diafan al lui Jukovskii, ce zboară dintr-un loc în altul precum sunetele harfelor eoliene; şi-acest vers împovărat, parcă tîrîndu-se la pămînt, al lui Veazemskii, pătruns cîteodată de-un sarcasm usturător şi gemînd de mîhnirea cea rusă, – cu toatele sînt întocmai precum clopotele multe, cu dangăt diferit, sau precum clapele fără de număr ale unei orgi măreţe, răspîndind armonie pe-ntinsul pămîntului rus. Armonia nu-i un lucru atît de neînsemnat, cum cred cei care nu-s familiarizaţi cu poezia. În armonie, ca-ntr-un cîntec de leagăn, acel cîntec preafrumos al mamei, se-alină şi adoarme poporul-prunc, încă-nainte de a pătrunde sensul cuvintelor din cîntec, în timp ce pe nesimţite se potolesc şi dispar toate fricile lui cele sălbatice. Ea e la fel de necesară precum înghițirea fumului de tămîie în templu, care predispune sufletul pe nevăzute pentru a asculta ceva înalt, încă-nainte de-nceperea slujbei. Poezia noastră a încercat toate acordurile, s-a cultivat cu literatura tuturor popoarelor, a dat ascultare lirelor tuturor poeţilor, adăugînd pe de-asupra o anume limbă universală, pentru a-i pregăti pe toţi pentru o slujbă cu mult mai însemnată. Astăzi nu mai avem voie să vorbim despre nimicurile încă bolborosite-n vînt de generaţia contemporană de tineri poeţi; nu avem voie să-i slujim nici măcar artei – oricît de frumoasă ar fi această slujire – fără să înţelegem în profunzime şi fără să ne dumirim pentru ce ne-a fost dată această artă; nu avem voie să-l repetăm pe Puşkin. Nu, nici Puşkin şi nici altcareva nu trebuie să ne fie astăzi model: au sosit alte vremuri. Nimic nu mai poţi căpăta în ziua de azi – nici originalitatea gîndirii, nici specificul caracterului, nici mîndria propriilor fapte – printr-o creştină şi înaltă educaţie trebuie să se cultive astăzi poetul. Alte fapte aşteaptă astăzi poezia. Şi aşa cum în vremea juneţii popoarelor ea a servit pentru a le chema la luptă, trezind în ele duhul războiului, tot aşa a sosit timpul ca ea să cheme omul la o luptă mult mai înaltă – o luptă nu pentru libertatea noastră vremelnică, pentru drepturi şi privilegii, ci pentru sufletul nostru, pe care Însuşi Creatorul nostru ceresc îl consideră perla creaţiilor Sale. Multe are de isprăvit acum poezia – să reîntoarcă obştii ceea ce este cu adevărat frumos şi care a fost izgonit din ea de modul prostesc de viaţă din timpurile noastre. Nu, ei nu vor mai pomeni pe nici unul din poeţii noştri de mai înainte. Însăşi discursul lor va fi altul; el va fi mult mai apropiat şi mai înrudit cu sufletul nostru rusesc. Din el pornesc la drum începuturile noastre naţionale. Încă n-a ajuns să răsune din toate puterile-n sus acea cheie naturală a poeziei noastre, care fierbea şi bătea în piepturile firii noastre cînd nici măcar cuvîntul „poezie” nu exista pe buzele-ne. Nimeni nu săpase-n adîncuri după cele trei izvoare, amintite la începutul acestui articol. Şi pînă în ziua de astăzi a rămas o enigmă această dezlănţuire de nelămurit care se vede în cîntecele noastre, care planează undeva prin preajma vieţii şi chiar a cîntecului, parcă arzînd de dorinţa unei patrii mai bune, după care tînjeşte cu zilele. Nicăieri nu s-a oglindit acea plenitudine poetică diversă a cugetului nostru, zăgăzuită în proverbele noastre cu o mie de ochi, capabile să extragă învăţăminte măreţe din vremurile cele sărace şi bicisnice, cînd rusul se ferea de-atîtea graniţe înguste şi-atîtea ape tulburi, care nu vorbesc decît despre marile învăţăminte pe care a putut să le tragă rusul din timpurile tulburi de-atunci, în care s-au îndesat miezurile tuturor veacurilor şi care aidoma mărfurilor amestecate la grămadă au fost aruncate-ntr-un maldăr de nedescurcat. Va rămîne o enigmă pentru mulţi acel lirism neobişnuit – născut din trezia cea mai profundă a minţii – care răzbate din cîntecele şi canoanele noastre bisericeşti[92] şi care înalță sufletul poetului la fel de necontrolat pe cît de necontrolat îi îmbie inima sunetele dragi ale cîntecelor noastre. În sfîrşit, enigmă rămîne a fi însăşi neobişnuita noastră limbă. În ea se află toate nuanţele şi tonalităţile, toate tranziţiile de sunet, de la cele mai dure şi pînă la cele mai moi şi gingaşe; ea e dezordonată şi poate, vioaie ca viaţa, să se îmbogăţească-n fiece clipă, culegînd, pe de o parte, cuvinte înalte din limba biblic-bisericească, iar pe de altă parte, luînd la alegere denumiri cît mai precise de prin graiurile sale nenumărate, presărate pe-ntinsul provinciilor, avînd astfel posibilitatea ca într-unul şi acelaşi discurs să se-nalţe pînă la nivelul la care nu s-ar ajunge în nici o altă limbă şi să coboare pînă la simplitatea pătrunsă pînă şi de înţelegerea celui mai nepriceput om, – e limba care-n sine e un poem şi care nu în zadar a fost uitată pentru o vreme de societatea noastră cea mai aleasă: a trebuit să îngînăm în graiuri străine tot rahatul care ne-a venit odată cu educaţia străină, ca toate acele sunete neclare, denumiri inexacte ale lucrurilor – adevărate ploduri ale cugetului înceţoşat şi confuz care întunecă o limbă – să-ndrăznească să înnegureze claritatea tinerei noastre limbi, iar noi să ne-ntoarcem la ea gata să gîndim şi să trăim cu mintea noastră şi nu cu una adusă din ţinuturi străine. Toate acestea sînt încă nişte unelte rudimentare, nişte materiale, nişte sloiuri, minereu de metale preţioase din care capătă formă o altă limbă, mai viguroasă. Şi limba aceasta va traversa întreg sufletul şi nu va cădea în pămîntul cel sterp. Poezia noastră va lua foc din mîhnirea îngerului şi, lovind în toate strunele care există în fiinţa rusă, va răsădi pînă şi-n cele mai aspre suflete icoana sfîntă a ceea ce nici o putere sau unealtă nu poate clădi într-un om; ne cheamă Rusia noastră – Rusia noastră cea rusească: nu cea pe care ne-o arată grosolan nişte patrioţi de paradă şi nici cea pe care ne-o cer de peste mări şi ţări nişte ruşi înstrăinaţi de-a binelea, dar cea care se naşte din noi şi care ne dovedeşte cum toţi pînă la unul, oricare ar fi acele idei diferite, stiluri de educaţie sau opinii, vom spune-ntr-un glas: „Aceasta e Rusia noastră; în ea ne e cald şi bine, iar noi sîntem acum cu adevărat acasă, la adăpostul casei părinteşti şi nu într-o ţară străină”.

[1] În identificarea celor trei izvoare ale poeziei ruse, Gogol porneşte, după toate aparenţele, de la ipotezele lui N.M. Karamzin care, în încheierea capitolului patru din cel de-al cincilea volum al Istoriea gosudarstva Rossiiskovo [Istoria ţării Ruseşti], dedicat descrierii „stării Rusiei de la năvălirea tătarilor şi pînă la Ioann al III-lea”, numeşte drept principale surse ale culturii ruse de la acea vreme „cărţile bisericeşti şi de mîntuirea sufletului” (incluzînd aici letopiseţele, scrierile istorice şi „slovele”, cuvîntările), cît şi „proverbele populare” şi „cîntecele populare ruseşti”.

[2] Referinţa este la Oda blajennîea pameati Gosudarîne Imperatriţe Anne Ioannovne na pobedu nad turkami i tatarami i na vzeatie Hotina 1739 goda [Odă întru fericirea amintirii Suveranei Împărătese Anna Ioannovna la biruirea turcilor şi a tătarilor şi la cucerirea Hotinului în anul 1739], publicată în 1751.

[3] Aluzie la sistemul de versificaţie prin alternarea de silabe accentuate, teoretizat de M. Lomonosov în Pisime o pravilah rossiiskovo stihotvorstva [Scrisoare despre regulile creaţiei poetice ruse] (1739).

[4] Citat din oda lui M. Lomonosov, Eea Imperatorskomu Velicestvu… Imperatriţe Elisavete Petrovne na presvetlîi i torjestvennîi prazdnik rojdenia Eea Velicestva i dlea vseradostnovo rojdenia Gosudarîni Velikoi Kneajnî Annî Petrovnî… dekabrea 18 dnea 1757 goda [Măriei Sale Împărăteşti… Împărătesei Elisaveta Petrovna la praznicul prealuminat şi solemn de la naşterea Măriei Sale şi la naşterea aducătoare de bucurie a Măritei Suverane Cneaghina Anna Petrovna… în a 18-a zi a lui decembrie de la anul 1757].

[5] Vasilii Petrovici Petrov (1736-1799) – poet, traducător.

[6] Gogol se bazează aici chiar pe cuvintele lui Lomonosov: „Poezia – desfătarea mea, fizica – antrenamentul meu.” (Rossiskaia grammatika. Nastavlenie şestoe. Glava 1 [Gramatica rusă. Regulamentul al şaselea. Capitolul 1], § 472).

[7] Citat extras din oda lui Derjavin, Na vozvraşenie grafa Zobova iz Persii [La întoarcerea contelui Zobov din Persia], 1797.

[8] Citat din poezia lui G. Derjavin, Aristippova banea [Îmbăierea lui Aristippov], 1811.

[9] Ivan Ivanovici Dmitriev (1760-1823) – poet, a corespondat cu Gogol.

[10] Vasilii Vasilievici Kapnist (1758-1823) – poet şi dramaturg. Familia Kapnist, cunoscuţi apropiaţi ai familiei Gogol.

[11] La începutul secolului al XIX-lea, antologiile erau de fapt nişte compilaţii broşate din creaţiile poeţilor antici, constînd în poezii de mici şi foarte mici dimensiuni. Expunerea lui Gogol nu se referă la poezia antologică în genere, ci la aceste compilaţii, foarte traduse la vremea aceea de unii poeţi precum Jukovskii sau Batiuşkov.

[12] Referinţa este la elegia lui V.V. Kapnist, Obuhovka (1818). Obuhovka – numele moşiei poetului aflată în gubernia Poltava.

[13] În prima ediţie a textului, după această frază urma: „Iar astea se întîmplau într-o vreme cînd, pe de altă parte, cumpătaţii şi riguroşii filozofi nemţi au început să susţină sus şi tare că omenirea a ajuns la deplina maturitate şi că a început domnia raţiunii. Lucru, la urma urmei, evident, cînt cu toţii, văzînd că-nţelepciunea a ajuns să poarte straie tot mai ponosite, au început, tot mai în cîştig şi aidoma şcolarilor, să fugă din clasă la joacă şi la tot felul de alte ocupaţii mai apropiate de pornirile tinereşti. Nemţii s-au agăţat şi acum de aceste idei.”.

[14] Vadim, personajul principal din balada omonimă a lui V. Jukovskii, care împreună cu balada Gromovoi [Tunătorul] formează conţinutul poemului Dvenadţati speaşih dev [Douăsprezece fecioare adormite] (1810-1817).

[15] Johann Ludwig Uhland (1787-1862) – poet german şi dramaturg. V. Jukovskii a tradus din el mai multe poezii şi balade, cea mai recentă reeditare a traducerilor lui fiind Ludwig Uhland, Stihotvorenia [Poezii], Moscova, 1988.

[16] Citat după poezia lui Derjavin, Pobediteliu [Biruitorului] (1785).

[17] Referinţa este la poezia lui V. Jukovskii, Letnii vecer [Seară de vară], (1818).

[18] E vorba despre scrisorile lui V. Jukovskii Gosudarîne Imperatriţe Marii Feodorovne. Pervîi otceot o lune, v iune 1819 goda [Suveranei Împărătese Maria Feodorovna. Primul raport asupra lunii în iunie, la anul 1819] şi Podrobnîi otceot o lune, predstavlennîi Eeo Imperatorskomu Velicestvu Gosudarîne Imperatriţe Marii Feodorvne 1820, iunea 18, v Pavlovske [Raportul amănunţit asupra lunii, prezentat Măriei Sale Împărătesei Suverana Maria Feodorovna la anul 1820 în 18 al lui iunie, la Pavlovsk].

[19] Gogol se referă la elegia lui V. Jukovskii, Slaveanka (1815). Slaveanka este numele unui rîu din Pavlovsk, situat nu departe de Petersburg, acolo unde se afla reşedinţa de vară a ţarului.

[20] Referinţa este la Undina, starinnaia povesti, rasskazannaia na nemeţkom iazîke v proze baronom F. Lamott Fuke, na russkom v stihah V. Jukovskim [Undina, poveste din vechime, povestită pre limba nemţească în proză de către baronul F. de la Mott Fuke şi pre cea rusească în versuri de V. Jukovskii], 1837.

[21] Gogol aminteşte aici de traducerea Odiseei, la care Jukovskii lucra în acest răstimp.

[22] Din poezia lui A. Puşkin, Monastîri na Kazbeke [Monastirea din Kazbek] (1829).

[23] Trepaca – dans popular rusesc, în ritm nebun şi acompaniat de bătăi din călcîie (n.tr.).

[24] Referinţa este la următorul fragment din Evghenii Oneghin:

De-acum mi-e dragă balalaica

Şi tropăitul beat la trepaca

Pe prisma crîşmei de colea.

(Otrîvki iz puteşestviea Oneghina [Fragmente din călătoria lui Oneghin]).

[25] Omul interior – unul din conceptele fetiş ale lui Gogol, corespunzînd cuvintelor din Epistola Sfîntului Apostol Pavel a doua către Corinteni (4, 16): „…dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi.”, apud Biblia, Anania, p. 1660. Într-unul din capitolele celui de-al doilea volum al Sufletelor moarte, Tentetnikov rămîne fără de mentor cînd încă „omul în care vieţuia n-a reuşit să-şi desăvîrşească educaţia şi să prindă puteri, deşi începuseră să se înfiripe în el înalte însuşiri”, Iordache, p. 368.

[26] Aluzie la poezia lui A. Puşkin, Primetî [Semne] (1829).

[27] Idee depistabilă şi în poezia lui A. Puşkin, Ăho [Ecoul] (1831):

…Tu nu ai nume ca să fii strigat… La fel

Şi tu, poete!

[28] Citat din poezia lui A. Puşkin, Poet i tolpa [Poetul şi gloata] (1828).

[29] Metaforă construită după modelul biblic din Cîntarea cîntărilor (4, 2): „…dinţii tăi, o turmă de oi albe / scăldate-n rîu ’nainte de-a fi tunse, / avîndu-şi toate gemeni cîte doi / şi fără rod nici una dintre ele…”, apud Biblia, Anania, p. 877.

[30] E vorba despre Kamennîi gosti [Musafirul de piatră] (1830) al lui A. Puşkin.

[31] Referinţa este la Sţena iz Fausta [Scenă din Faust] (1825). Conform mărturiilor lăsate de P.V. Annenkova, Gogol „a afirmat odată că celebra Scenă din Faust a lui Puşkin e peste Faustul lui Goethe, locul de unde făcuse împrumutul”.

[32] Aluzie la poezia lui Puşkin, V naciale jîzni pomniu şcolu ea… [La început de viaţă, de şcoală-mi amintesc…] (1830).

[33] Goreţ – aici cu sensul de băştinaş al munţilor, localnic din Caucaz, similimuntean (n.tr.).

[34] Ofiţer – în original, porucik, grad ofiţeresc în armata ţaristă, superior subofiţerului (podporucik) şi inferior ştab-căpitanului (ştabskapitan) (n.tr.).

[35] De fapt, Istoriea sela Gorohina [Istoria satului Gorohina] (1830), titlu eronat din cauza ilizibilităţii manuscrisului, dat de redacţia revistei Contemporanul în 1837, la prima publicare.

[36] Arap Petra Velikovo [Arapul lui Petru cel Mare] (1827).

[37] Referinţa este la romanul neterminat al lui A. Puşkin, Dubrovskii, publicat postum în 1841. Manuscrisul nu avea titlu, a fost intitulat de către editori la prima ediţie a cărţii.

[38] E vorba despre poezia Pribeagul a lui A. Puşkin.

[39] Gogol a dedicat un întreg studiu (O poăzii Kozlova [Despre poeziile lui Kozlov], 1831-1833, publicat postum) creaţiei lui Ivan Ivanovici Kozlov (1779-1840).

[40] E vorba despre poeţii Vasilii Ivanovici Tumanskii (1800-1860) şi vărul său primar Feodor Antonovici Tumanskii (1801-1853), celebru la vremea respectivă pentru poezia lui Pticika (Vcera ea rastvoril temniţu…) [Păsărica (Asear-am descuiat temniţa…)].

[41] Aleksandr Abramovici Krîlov (1793-1829) – poet.

[42] Feodor Nikolaevici Glinka (1786-1880) – autorul volumelor Opîtov sveaşennoi poăzii [Încercările poeziei sacre] (1826) şi Duhovnîh stihotvorenii [Poezii duhovniceşti] (1839).

[43] Denis Vasilievici Davîdov (1784-1839) – poet şi scriitor de război.

[44] Dmitrii Vladimirovici Venevitinov (1805-1827) – poet şi filozof.

[45] Aleksei Stepanovici Homeakov (1804-1860) – poet, publicist, teolog.

[46] Evghenii Abramovici Boratînskii (1800-1844) – poet.

[47] În limba rusă, cuvîntul iazîk, asemănător cu numele Iazîkov, înseamnă limbă (n.tr.).

[48] Citat din poezia lui N. Iazîkov, Trigorskoe (1826).

[49] Svaica – joc popular rusesc foarte vechi la care se foloseşte un cui de mari dimensiuni (svaica) ce trebuie aruncat şi nimerit într-un inel aşezat pe pămînt.

[50] Citat din poezia lui N. Iazîkov, K A.N. Vulifu [Lui A.N. Vulf] (1828).

[51] E vorba despre antologia intitulată Stihotvoreniea Iazîkova [Poeziile lui Iazîkov] (1833).

[52] Referinţa este la scrisoarea lui Iazîkov, D.V. Davîdovu [Lui D.V. Davîdov], publicată pentru prima dată în revista Moskovskii nabliudateli [Observatorul de Moscova], nr. 2 din august 1835.

[53] A. Puşkin, K Ovidiiu [Lui Ovidiu], 1821.

[54] Gogol a citat din memorie poezia Derpt (1825) a lui N. Iazîkov. În realitate, versurile sînt acesta:

Şi slujba nobilei virtuţi

În cîmpul slavei şi-al ştiinţei.

[55] Începînd cu 1838 şi pînă în 1843, N. Iazîkov a urmat mai multe tratamente medicale peste hotare, în principal în Germania şi Austria.

[56] Citat din poezia lui N. Iazîkov, Poetu [Poetului] (1831).

[57] Piotr Andreevici Veazemskii (1792-1878) – poet şi critic, apropiat al lui Puşkin şi Gogol.

[58] Faraon – numele unui joc de cărţi.

[59] Vagă rememorare din Evghenii Oneghin al lui A. Puşkin:

În faţa lui pestriţă-nchipuirea

Se bate-n cărţi la faraon.

(Capitolul 8, strofa 37)

[60] De fapt, ~ lui von Vizin, Denis von Vizin, iar titlul este Fon-Vizin. Socinenie kneazea Petra Veazemskovo [Von-Vizin. Scrierea cneazului Piotr Veazemskii], 1848. Fragmente din aceasta scriere s-au publicat, la vremea respectivă, în diverse reviste, ziare şi almanahuri. Gogol a citit-o înainte de publicarea textului în volum.

[61] Citat din poezia lui N. Iazîkov, K Vulifu, Tiutcevu i Şevelevu [Lui Vulf, Tiutcev şi Şevelev] (1826).

[62] În interpretarea acestei zicale, Gogol urmează observaţiile lui I.M. Sneghirev, folclorist şi etnograf, care a văzut în ea expresia specifică a funcţionării gîndirii populare ruse: „Că rusul chiar şi de comite o greşeală, el va putea după aceea să se dumirească repede şi să se dezminţească, despre asta vorbeşte şi-un proverb de-al lui: «Tare-i mintea rusului cea de pe urmă»” (I. Sneghirev, Russkie v svoih posloviţah: Rassujdeniea i issledovaniea ob otecestvennîh posloviţah i pogovorkah [Ruşii în proverbele lor: Reflecţii şi cercetări asupra proverbelor şi zicătorilor naţionale], 1832). Sau în altă parte: „Tot aşa în proverbele ruseşti se exprimă alcătuirea specifică a minţii, putinţa de judecare, particularităţile modului de a privi lucrurile (…) Baza lor radicală ce stabileşte experienţa de veacuri, lăsată moştenire, este mintea cea de pe urmă, prin care-i tare rusul…” (I. Sneghirev, Russkie narodnîie posloviţî i pritci [Pilde şi proverbe naţionale ruseşti], 1848). Curios este faptul că sensul profund al acestui segment de înţelepciune populară n-a fost atît de frecvent întrebuinţat numai în timpul lui Gogol. L. Leonov nota prin anii ’80: „Nu, nu despre omul greu de cap e vorba-n proverbul despre tăria minţii noastre cea de pe urmă, – el arată o dată în plus cît de greu este să cuprinzi în întregime toate contradicţiile şi circumstanţele insidioase care se ivesc pe întinderea unui teritoriu ce nu poate fi cuprins dintr-o singură privire.” (L.M. Leonov, Sobr. soci. [Opere alese], 1984).

[63] Aleksandr Efimovici Izmailov (1779-1831) – poet şi prozator, fondatorul revistei Blagonamerennîi [Liber-consimţit]. Astăzi, la fel ca pe vremea lui Gogol, blagonamerennîi înseamnă bine intenţionat, om cu bune intenţii; însă pe vremea lui Gogol, adică în perioada Rusiei ţariste, blagonamerennîi mai caracteriza şi aderarea la orînduirea monarhică şi urmarea cu sfinţenie a direcţiei oficiale de gîndire (n.tr.).

[64] Referinţa este la fabula Puşki i parusa [Puştile şi pînzele] (1827).

[65] Aluzie la mişcarea decembriştilor.

[66] Fabula lui I. Krîlov, Britvî [Bricele] (1828).

[67] Referinţă la fabula lui I. Krîlov, Muzîkantî [Muzicanţii] (1808). Gogol a utilizat această zicală în Suflete moarte, atunci cînd mentorul lui Cicikov nu-l iubeşte pe Krîlov pentru că a spus: „Bea, de-ţi place, dar treaba să ştii a ţi-o face”, apud Iordache, p. 315.

[68] Fabula lui Krîlov s-a jucat cu omonimia derivatelor ruseşti pentru a bea şi a cînta, titlul amintit de Gogol putînd fi tălmăcit şi prin Corul băutorilor (n.tr.).

[69] Fabula lui I. Krîlov se numeşte, de fapt, Prud i reka [Heleşteul şi rîul] (1814), iar ideea principală revine în Capitolul VI din primul volum al Sufletelor moarte: „…luaţi cu voi simţămintele omeneşti, nu le lepădaţi în cale, căci nu le veţi mai găsi înapoi!”, apud Iordache, p. 173.

[70] Morala acestei fabule este reluată de Gogol în Testamentul său: „Gem şi mă cutremur din rărunchi cînd simt în nări mirosul uriaşelor greșeli pe care le-am făcut în timpul vieţii, fără să-mi dau seama de monștrii ce se ridică din ele în sus ca un fum…”.

[71] Gogol transcrie eronat din memorie cuvintele lui I. Krîlov închinate apologiei lui I. Dmitriev, Uzda i koni [Frîele şi calul] (1826). La Dmitriev era: „Conducătorule! Vrei să conduci în pace?”.

[72] Din fabula lui I. Krîlov, Oreol i pceola [Vulturul şi albina] (1811).

[73] Referinţa este la poetul şi dramaturgul Ivan Mihailovici Dolgorukii (1764-1823).

[74] Antioh Dmitrievici Kantemir sau Antioh Cantemir (1708-1744) – poet şi diplomat, autorul a nouă satire (Na huleaşih ucenie [De învăţătura hulitorilor], Na zavisti i gordosti dvorean zlonravîh [De zavistia şi mîndria boierilor nărăvoşi]), în forma scrisorilor lungi (publicate în 1762).

[75] E vorba despre creaţiile satirice ale poetului şi dramaturgului Dmitrii Petrovici Gorceakov (1758-1824), care a căpătat reputaţia de „Iuvenal al ruşilor”.

[76] Această scriere satirică a poetului şi criticului Aleksandr Feodorovici Voeikov (1778 sau 1779-1839) a fost interzisă de cenzură şi răspîndită în copii manuscrise. A fost publicată în 1857.

[77] Mihail Aleksandrovici Dmitriev (1796-1866) – poet, critic şi memorialist, cunoscut al lui Gogol.

[78] Prostakova – de la prostak, prostănac, bleg, naiv, prost (rus.), (n.tr.).

[79] Skotinin – de la skotina, vită, brută, dobitoc, animal (rus.), (n.tr.).

[80] Feldfebel la volterifeldfebel ~: grad militar în infanteria Rusiei ţariste, corespunzînd mai marelui peste unter-ofiţeri, subofiţer; ~ volter, -i: individ cu viziuni politice liberale, liberpansist, în Rusia sfîrşitului de secol XVIII, început de secol XIX (n.tr.).

[81] Hleostova – de la hlestati, a biciui, a şfichiui, a bate (rus.), (n.tr.).

[82] Molcealin – de la molceati, a tăcea (rus.), (n.tr.).

[83] Referinţa este la comedia Norii, 423 î.Chr.

[84] Aici şi mai jos, joc de cuvinte bazat pe sufixarea polisemantică a radicalului ocearovanie (schilleriană), încîntare, fermecare, vrajă, iluzie; razocearovanie byroniană – dezamăgire, decepţie, deziluzie; bezocearovanie lermontoviană – lipsă a încîntării, absenţa farmecului, insipid, anost (n.tr.).

[85] Parafrază a cuvintelor lui Lermontov:

În timp ce eu trezindu-mă în aste visuri,

M-am dezbărat de el prin versuri.

(Skazka dlea detei [Poveste pentru copii], strofa 6, publicată în 1842).

[86] În original, guverneor. Am preferat forma guverneur pentru a evita suprapunerea cu guvernatorul de gubernie ţaristă (n.tr.).

[87] Referinţa este la călătorul şi literatul francez Astolphe de Custine (1790-1857), a cărui carte La Russie en 1839 a apărut la Paris în 1843, a fost reeditată după aceea de mai multe ori şi a fost tradusă în mai toate limbile europene. Cartea lui de Custine a fost interzisă în Rusia. Nici pînă astăzi nu există o traducere completă a ei, ultima ediţia apărînd la Moscova în 1930 cu titlul Nikolaevskaia Rossia[Rusia lui Nikolai].

[88] Marchizul de Custine (n.a. N.V. Gogol).

[89] În original, uho – ureche, care în expresia uho pareni capătă sensul de băiat de ispravă, priceput, agil (n.tr.).

[90] În original, udacea – noroc, avînd pe vremea lui Gogol şi conotaţie de om grăbit, ce se zoreşte să le reuşească pe toate (n.tr.).

[91] În limba rusă, takt înseamnă „tact”, dar poate însemna şi „ritm” (poetic), (n.tr.).

[92] Din cîte se pare, Gogol descoperise această enigmă, întrucît printre manuscrisele lui s-a păstrat un caiet întreg, cu peste o sută de pagini, de cîntece şi canoane bisericeşti, transcrise cu mîna lui. Caietul se află actualmente în departamentul de manuscrise al Casei Puşkin din Moscova.

N.V. Gogol, „XXXI. Din ce-i alcătuită, aşadar, fiinţa poeziei ruse şi care este specificul ei”, în Scrisori către prieteni. Confesiuni, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu.

Advertisements

One response to “N.V. Gogol, „Scrisori…”. XXXI. Din ce-i alcătuită, aşadar, fiinţa poeziei ruse şi care este specificul ei

  1. Pingback: N.V. Gogol, „Scrisori către prieteni. Confesiuni”. Cartea. Versiune integrală. Drafturi critice 2014 | drafturi critice·

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s