N.V. Gogol, „Scrisori…”. XXVIII. Într-o poziţie înaltă


Portretul lui Aleksandr Petrovici Tolstoi (1840), publicat în revista „Prometeus”, 1990, № 16, - Moscow, p. 262

Portretul lui Aleksandr Petrovici Tolstoi (1840), publicat în revista „Prometeus”, 1990, № 16, – Moscow, p. 262

Destinatarul scrisorii nu este indicat, însă, după toate aparenţele, a fost adresată contelui A.P. Tolstoi. Există coincidenţe literale în această scrisoare cu însemnările lui Gogol din volumul Dela, predstoeaşie gubernatoru [Treburi viitoare pentru un guvernator], alcătuit cu participarea lui Tolstoi (v. şi Zapisnaia knijka 1841-1844 gg. [Carte de însemnări din anii 1841-1844]). Într-un manuscris auxiliar al acestei scrisori, Gogol spune: „Vă mulţumesc enorm de mult pentru faptul că aţi lămurit atribuţiile şi îndatoririle guvernatorului-general; abia acum am aflat, din cuvintele Dumneavoastră, prin ce pot fi ele cu adevărat importante şi folositoare pentru Rusia. Mai înainte mi se părea că şi fără ele, mecanismul de conducere al unei gubernii ar funcţiona perfect.” (în Socineniea N.V. Gogolea. 10-e izd. [Scrierile lui N.V. Gogol. A 10-a ed.], 1896). În ultima transcriere, multe din ideile lui Gogol se amestecă şi consună cu opinia guvernatorului-general din ultimul capitol păstrat din volumul al doilea al Sufletelor moarte. Mulţi au identificat acest guvernator-general cu persoana lui A.P. Tolstoi. Scrisoarea a fost interzisă de cenzură. A fost publicată pentru prima dată de către F.I. Cijovîi în cel de-al treilea volum de opere complete ale lui N.V. Gogol, apărut la Moscova în 1867.

***

Pentru numele Lui Dumnezeu, primiţi orice îndatorire, oricare ar fi aceasta, şi nu vă plîngeţi de nimic. Fie că va trebui să înduraţi suferinţă în faţa cerchezilor[1] din Caucaz, fie să deveniţi iarăşi guvernatorul-general de altădată, nu aveţi încotro, sînteţi pretutindeni indispensabil. Cît despre obligaţiile împovărătoare despre care îmi vorbiţi, apoi de acum totul este împovărător, totul a devenit mai greu, peste tot e nevoie de şi mai multă muncă. Cu cît pătrund mai mult cu gîndul în mersul lucrurilor de astăzi, cu atît mai puţin îmi pot da seama care îndatorire este mai grea şi care mai uşoară. Pentru cel necreştin, totul a devenit o povară; pentru cel care îl poartă pe Christos în ceea ce face şi în ce i se întîmplă în viaţă, totul se petrece cu uşurinţă. Nu dau de înţeles că ar trebui să îmbrățișați creștinismul în totalitate, dumneavoastră sînteţi oricum foarte aproape de asta. Ambiţia nu vă mai frămîntă şi nici funcţiile sau onorurile nu vă mînă înainte, nici măcar nu aveţi de ce să vă mai gîndiţi la toate acestea ca să vă afişaţi în faţa Europei şi să faceţi din dumneavoastră o personalitate istorică. Într-un cuvînt, aţi pătruns pe acea treaptă a sufletului pe care ar trebui să ajungă cel care-şi doreşte să fie de folos Rusiei. Şi de ce v-aţi teme? Nici măcar nu pot înţelege de ce ar trebui să se teamă cel care cunoaşte în profunzime datoria de pretutindeni a unui creştin. El este peste tot asemenea unui cărturar, asemenea unui înţelept. Dacă veţi merge în Caucaz, înainte de orice, veţi cîntări totul îndeaproape. Smerenia creştinească nu va lăsa loc de pripă şi grabă. Asemenea unui învăţăcel, înainte de toate veţi învăţa. Nu veţi lăsa să treacă pe-acolo nici măcar un singur ofiţer în etate fără a-l întreba despre conflictele lui cu duşmanul, ştiind că numai cunoaşterea părţilor duce la cunoaşterea întregului. Să-i faceţi pe toţi să vă povestească fragmente şi strădanii din viaţa lor coruptă şi necuviincioasă; să luaţi la bani mărunţi ţiţianoveţii şi ermoloveţii[2], ofiţerii acestui secol, iar atunci cînd o să acumulaţi tot necesarul, cînd o să lipiţi toate fragmentele şi o să adunaţi toate cifrele într-un întreg, va ieşi la iveală socoteala comandantului însuşi: nu numai că nu va mai fi nevoie să vă frămîntaţi, ci vă va fi clar ca bună ziua ce aveţi de făcut. Şi chiar de veţi avea în minte acest plan, nici atunci nu vă veţi grăbi să isprăviţi lucrul, smerenia creştinească vă interzice asta. Nedestăinuind acest plan nimănui, să-i luaţi la puricat şi pe cei mai minunaţi ofiţeri, despre cum ar fi procedat ei în locul dumneavoastră, nu veţi face neauzită nici o părere şi nici un sfat, neavînd importanţă al cui a fost acest sfat, chiar dacă vine de la cineva cu grad inferior, pentru că uneori Dumnezeu ascunde sfaturi înţelepte în mintea celui sărman. Pentru aceasta, să nu ascultaţi numai părerile militare, pentru că în viaţă nu e vorba numai de conflicte şi dispute, ci să-i ascultaţi pe toţi, unul după altul, pe cei care vor să vă vorbească. Într-un cuvînt, ascultaţi-i pe toţi, dar procedaţi aşa cum vă îndrumă cugetul, iar acesta o să vă îndrume spre cumpătare, pentru că aţi ştiut să le daţi ascultare tuturor. Nici măcar nu veţi fi în stare să faceţi ceva necumpătat, pentru că faptele necumpătate se fac din mîndrie şi din prea multă încredere în sine. Smerenia creştinească o să vă însoţească peste tot şi va izgoni somnul minţii care-i pîndeşte pe mulţi, chiar şi pe cei mai învăţaţi oameni care, aflînd un lucru doar pe jumătate, cred că au înţeles totul şi se-ndreaptă orbeşte spre săvîrşirea lui, în timp ce, vai, pînă şi un lucru evident, pe care îl înţelegem cu limpezime, are un adevăr pe jumătate nepătruns. Nu, Dumnezeu nu va abate asupra-vă un asemenea somn. Şi atunci, de ce v-ar fi frică în Caucaz?

Se va-ntîmpla să fiţi guvernator-general undeva în inima Rusiei – aceeaşi înţelepciune creştinească vă va reveni. Ştiu prea bine că de-acum e mai cu trudă să cîrmuieşti înăuntrul Rusiei, mai greu decît undeva împrejurul ei şi poate chiar mai trudnic decît în Caucaz. Atîta fărădelege şi îndrăzneală au încolţit, încît nu există putere omenească pentru a le nimici. Am ştire cum că s-ar fi născut în chip nelegiuit un nou fel de a călca strîmb chiar în sînul legilor statului, şi acesta s-ar fi preschimbat aproape în lege, aşa că legile rămîn doar de spoială; şi dacă ai privi îndeaproape ceea ce toţi privesc la suprafaţă, nebănuind nimic, pe oricine ar copleşi durerile de cap şi ameţeala, până şi pe cel mai chibzuit dintre oameni. Însă dumneavoastră veţi călca drept chiar şi în asemenea situaţii. Smerenia creştinească o să vă ajute pentru un timp să nu cădeţi pradă gîndului trufaş, dar să fiţi cu răbdare şi băgare de seamă. Cunoscînd multele aspecte de suprafaţă sub care se poate înfăţişa un om şi modul în care majoritatea oamenilor îşi înţelege obligaţiile, dumneavoastră să vă interesaţi mai degrabă de cei care se află într-un post înalt, să-i cunoaşteţi pe îndelete viaţa de zi cu zi dar şi pe cea familială, să-i pătrundeţi felul de a gîndi, obiceiurile şi credinţele. Pentru aceasta, să nu vă folosiţi de spioni. Nu, îl veţi întreba personal pe om. Va povesti totul şi se va sfătui cu dumneavoastră, pentru că pe chipul dumneavoastră se poate citi acel ceva care inspiră tuturor oamenilor încredere, şi servindu-vă de aceasta, veţi auzi ceea ce nu va afla niciodată neobrăzatul cu gura slobodă sau aşa-numitul pisălog. Şi nu o să vînaţi nedreptatea provocată de omul acela decît atunci cînd în faţa dumneavoastră nu va apărea limpede tot lanţul din care cinovnicul chestionat nu este decît o verigă de nelipsit. Ştiţi deja că vina s-a împrăştiat asupra tuturor, în aşa fel încît nu trebuie cu nici un preţ să spunem de la bun început că unul este mai vinovat decît altul. Există şi vinovaţi fără vină dar şi nevinovaţi învinuiţi. Şi tocmai de aceea, acum veţi observa cu atenţie şi veţi fi circumspect, mai mult decît aţi fost altădată. Veţi scruta mai adînc sufletul omului pentru că în el se ascunde cheia şi dezlegarea a toate. Să ştii să cunoşti suflete şi suflete, căci fără asta nu poţi face nimic. Dar să cunoască sufletul celuilalt e în stare numai cel care a început deja să lucreze asupra propriului suflet, aşa cum aţi început să faceţi dumneavoastră de ceva vreme. Dacă înţelegeţi vagabondul nu doar ca vagabond, ci şi ca suflet omenesc totdeodată, dacă-i înţelegeţi puterile sufleteşti care-i sînt date pentru veşnicie şi pe care ori le-a pervertit în răutate, ori nu le-a întrebuinţat deloc, atunci veţi putea să-l dojeniţi pe el, vagabondul, încît nu-şi va mai afla locul în care să se poată ascunde, nici măcar de sine însuşi. Lucrurile iau dintr-odată o altă întorsătură dacă ştii să-i arăţi omului în ce fel este el vinovat faţă de sine, şi nu faţă de ceilalţi oameni. Îl poţi zdruncina atît de tare încît se poate naşte în el subit dorinţa înflăcărată de a fi un altul, iar dumneavoastră veţi simţi atunci cît de înzestrată este natura noastră rusească, pînă şi-ntr-un vagabond. Actuala dumneavoastră guvernare o să fie cu totul alta, mai ales faţă de cea de altădată. Principala dumneavoastră greşeală de atunci, care, în pofida a tot ce s-a întîmplat, a adus un mare folos, chiar dacă dumneavoastră încă o judecaţi şi o blestemaţi, a constat, după părerea mea, în faptul că nu aţi realizat în deplinătate dimensiunile acestei atribuţii. Aţi luat funcţia de guvernator-general drept o permanentă stare de boierie şi de gospodărire administrativă a guberniei, ale căror satisfacții aducătoare de beneficii pot fi gustate într-o gubernie numai instalîndu-te pentru un timp îndelungat în unul şi acelaşi loc. Un bărbat de stat de-al nostru a definit cîndva această îndatorire în felul următor: „Un guvernator-general este un ministru al afacerilor interne, aflat mereu pe drumuri”. Această descriere este precisă şi cu atît mai lămuritoare asupra intereselor demnitarilor ajunşi în această poziţie. Iar această poziţie este mai mult temporară, decît permanentă. Un guvernator-general urmăreşte acceleratele bătăi ale pulsului întregii naţii pentru a regla curgerea sîngelui în interiorul guberniei, iar aceasta grăbeşte mişcările întregii acţiuni politice în toată gubernia, atît în punctele strîns interconectate, cît şi în cele independente, aflate sub conducerea diferitor ministere, el dă Cezarului ce este al Cezarului, dar îşi revendică orice drept, pe care îl despovărează de toate greutăţile în legăturile pe care le are cu ministerele din subordine, neadăugînd la asta nimic nou şi nimic din iniţiativă proprie, obligînd ministerele să se adreseze legii şi limitelor impuse de aceasta, aşa cum au fost ele întocmite şi lămurite. Această putere, parcă veghind de sus pe toţi şi în toate, aţi primit-o ca pe sfînta datorie încununată de lauri a conducătorului, care el însuşi trebuie să se îndrepte spre conducere şi să îşi asume răspunderea pînă şi pentru cele mai mărunte cheltuieli; v-aţi făcut parte cu ceea ce ar fi trebuit să-i revină guvernatorului şi nu guvernatorului-general, iar acestuia din urmă i-aţi minimalizat semnificaţiile mai mult decît vă stătea în puteri. V-aţi predestinat locul pe viaţă. Aţi vrut ca această activitate să lase în urmă un monument care să amintească de trecerea dumneavoastră prin lume. Admirabilă încercare, însă dacă aţi fi fost atunci aşa cum sînteţi astăzi, adică un suflet îmbogăţit creştineşte, v-aţi fi îngrijit de un alt fel de monument. Să construieşti drumuri, poduri şi toate celelalte căi de comunicaţii, şi să le construieşti atît de înţelept precum aţi făcut-o dumneavoastră, este un lucru vădit necesar; dar şi mai imperios necesar este să te îngrijeşti de acele multe drumuri lăuntrice, care încă mai zăvorăsc sufletul rusului în frămîntări ajunse la capătul puterilor şi care îl împiedică să se folosească de toate celelalte creaţii omeneşti aşa cum s-ar folosi de drumuri, pe care atîta le mai slăvim astăzi. Cînd Puşkin a simțit un motiv de îngrijorare nu în ce este esenţial aici, ci în ce reiese din asta, a găsit ca de obicei dezlegarea într-o zicală: „Porcul, oriîncotro face, lui tot noroiu-i place, din ce e nu-l poţi preface”[3]. Podurile, drumurile şi celelalte sînt menite porcului, şi nu altcuiva. Oraşe de s-ar construi, că de adunat în ele or face-o în fuga mare. În Europa nu s-au prea deranjat, însă imediat ce au apărut oraşele, îndată au început să apară şi drumurile: oameni obişnuiţi le-au construit, fără vreun ajutor din partea conducerii, iar drumurile s-au bifurcat şi împrăştiat în atît de multe direcţii încît au început să-şi pună cu seriozitate unul altuia următoarele întrebări: „La ce ne foloseşte atîta viteză de circulaţie? Ce are de cîştigat omenirea din aceste căi ferate şi din tot felul de alte căi, ce a primit ea în schimbul roadelor de pe aceste culmi înfloritoare şi ce folos a tras omenirea din asta? Că, de pildă, oraşul cutare a sărăcit cu totul şi că celălalt s-a preschimbat într-un leagăn al comerţului, încît numele îi prăznuieşte şi poartă faima în întreaga lume?” Într-un asemenea confort, în Rusia s-ar fi terminat demult toată flecăreala asta cu de la sine putere, lucru ce lipseşte pînă şi în Europa, dacă măcar cîţiva dintre noi s-ar fi îngrijit mai întîi de fiinţa interioară, aşa cum scrie la carte. „Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui – a spus Mîntuitorul – şi toate acestea vi se vor adăuga.”[4] Abstinenţa în faţa plăcerilor lumeşti, de care aţi dat dovadă, are o însemnătate mult mai mare. Pe cîţi i-am ascultat, cu toţii amintesc respectuos de austeritatea în care trăiţi; cu toţii îmi spun că aţi stîrpit buruiana multor nedreptăţi, că aţi rînduit în slujbe merituoase multă lume minunată şi recunoscătoare. Asta am aflat, cu toate că dumneavoastră, din modestie, nu mi-aţi suflat o vorbă. Dar aţi fi procedat şi mai bine dacă atunci v-aţi fi amintit datoria dumneavoastră faţă de vremurile în care trăiţi şi faţă de care trebuie să luaţi măsurile cuvenite, anume că totul trebuie să meargă bine nu doar cît veţi guverna dumneavoastră, ci şi după aceea. Ar fi trebuit să vă imaginaţi necontenit că veţi avea un succesor slab şi cu minte încă necoaptă, care preluîndu-vă atribuţiile nu doar că nu va putea să menţină ordinea moştenită, ci o va risipi şi de aceea va trebui să luaţi totul de la capăt, să chibzuiţi cum veţi construi totul atît de corect şi cum veţi întări şi căli totul atît de dur, astfel încît în urma dumneavoastră nimeni să nu mai poată strîmba ceva ce a fost cîndva îndreptat. Ar fi trebuit să tăiaţi rădăcinile răului, nu crengile lui, şi să daţi lucrurilor o asemenea direcţie de mişcare încît, după dumneavoastră, maşinăria să funcţioneze şi singură, să nu aibă nevoie de supraveghere, iar după aceea, supraveghetorul, laolaltă cu toată gloria lui, ar fi montat împreună, pe un piedestal, monumentul etern al guvernării dumneavoastră. În acest moment am credinţa că aşa veţi proceda şi, tocmai de aceea, să nu lăsaţi de izbelişte această îndatorire, dacă ea va ajunge din nou la dumneavoastră. Niciodată un guvernator-general nu a fost atît de necesar şi de trebuincios ca în zilele noastre. Chiar v-aş putea enumera cîteva fapte pe care nimeni înafară de numai un guvernator-general nu le poate săvîrşi.

Mai întîi, acesta trebuie să aducă fiecare atribuţie în limitele impuse de lege şi să determine fiecare funcţionar să-şi cunoască pe deplin obligaţiile. Acesta e un lucru foarte important. În ultimul timp, aproape toate acţiunile şi obligaţiile ce ţin de gubernie au ieşit pe nesimţite din limitele şi graniţele indicate de lege. Unii au devenit reţinuţi şi se ruşinează prea mult, alţii parcă şi-ar predestina acţiunile pentru nenorocire; poziţiile de frunte au secat de vlagă la vederea atîtor multor contexte şi pretexte. În ultimul timp, au început să făptuiască în voie mîinile descătuşate, mai ales cele care deţin sceptrul, acolo unde e nevoie de povăţuirea acţiunilor lor, iar mîinile încătuşate să nu mai făptuiască nimic, acolo unde e mai degrabă nevoie de avansarea lor. A întoarce fiecare atribuţie din drumul ei greşit pe calea cea dreaptă a devenit cu atît mai greu cu cît funcţionarii înşişi se izbesc la tot pasul de concepţia lor asupra acestor obligaţii şi îndatoriri. Moştenind-o de la nişte înaintaşi în starea în care aceştia o primiseră şi ei de la ultimul guvernator-general, vor crede şi înţelege cu toţii că aceasta este adevărata natură a îndatoririi, şi nu cea de la începutul începuturilor, pentru că le-a zburat aproape tuturor din minte. De aceea, mulţi conducători cu intenții bune şi chiar cu un dram de înţelepciune au şi avut de gînd să nimicească ori să preschimbe cu totul acele principii în care nu trebuiau decît să se oglindească. Această misiune nu poate fi îndeplinită decît de un conducător ales şi cu puteri desăvîrşite, dacă acesta nu va minimaliza şi nu va mistifica natura adevărată a fiecărei îndatoriri. Fiecare din îndatoririle noastre are, mai întîi de toate, în înfăţişarea ei ceva frumos şi hărăzit pămîntului acestuia. Să privim mai pe îndelete organismul unei gubernii. Prima instanţă – guvernatorul. Apare în cîteva ipostaze, înlesnite şi de puterea pe care o deţine.

El este conducător şi diriguitor plenipotenţiar în tot ce ţine de buna cîrmuire administrativă şi poliţienească a guberniei, în calitatea lui de demnitar urban, înţelegînd prin asta tot ce are legătură atît cu orînduirea internă orăşenească şi cu menţinerea ordinii în interiorul guberniei, cît şi cu orînduirea suburbiilor, incluzînd aici tot ce se întîmplă în afara teritoriului orăşenesc: adunarea impozitelor, împărţirea răspunderilor, construcţia drumurilor, construcțiile şi reparaţiile de tot felul. În primul caz, în deplinătatea atribuţiilor lui de drept este poliţmaisterul de gubernie şi gorodnicul[5] tuturor oraşelor; în al doilea caz – căpitan-ispravnicul[6] şi liderul consilierilor juridici pămînteni[7], care i se adresează prin intermediar numai în chestiuni ce ţin de administrarea guberniei, iar acesta li se adresează în termeni amiabili, de legătură colegială, creată între el şi consilierii săi, şi nu în termenii cancelariei cu secretarul, astfel încît răspunderea pentru orice încălcare, în cazul în care această încălcare ar aparţine guvernatorului, le revine fără îndoială consilierilor şi funcţionarilor, iar faţă de plenipotenţa lui toate acestea rămîn de-a dreptul neînsemnate.

El este mai mult decît un membru prezent şi martor activ al afacerilor şi tranzacţiilor din locurile aflate sub oblăduirea lui, de el nedepinzînd şi neaflîndu-i-se sub jurisdicţie decît anumite ministere; însă dacă aici se încheie vreo afacere sau înţelegere oarecare, în legătură cu arendarea sau cumpărarea unei porţiuni de pămînt aparţinînd statului, cu un lac sau, în genere, cu orice vînzare-cumpărare şi tot ce intră sub incidenţa acestor tranzacţii, el trebuie să fie la faţa locului. Nici un acord sau înţelegere nu se poate încheia în absenţa acestuia. Lucrurile sînt de aşa natură că de el nu depind în mod direct decît treburile interne, ştirbite şi îndreptate pe o cale greşită prin lipsa lui.

Tot arsenalul de justiţie, adică: toţi judecătorii din provincie, la fel şi instanţa superioară – curtea naţională de justiţie, care se află sub deplina supraveghere a ministerului său, se dovedesc a nu depinde de guvernator, dar în toate cazurile de fărădelege ei sînt constrînşi să se adreseze guvernatorului care, în timpul inspecţiilor sale în gubernie, care au loc cel puţin de două ori pe an, are dreptul, asistînd la proces, să împrumute pentru o perioadă fixă de timp două-trei cazuri soluţionate, să le verifice în cancelarie împreună cu secretarul său, şi, în felul acesta, să-i ţină în așteptare pe toţi. Într-un cuvînt, fără a fi mai presus decît superiorii din provincie, care şi ei depind de alţi superiori, el este îndreptăţit să înlăture încălcările de peste tot unde s-ar întîmpla acestea.

Asupra nobilimii nu va putea avea decît o influență benefică. Cu nobilimea şi atribuţiile acesteia, guvernatorul-general se va tocmi numai printr-un ales din rîndurile ei, subşeful de gubernie, iar tocmeala să fie de aşa natură încît să o înţeleagă şi restul nobilimii; aici se arată mai ales diplomaţia legislatorului, pentru că dacă aceasta ar lipsi, în nici un chip nu s-ar mai înţelege nici tocmeala şi nici vorba dintîi, iar el va chibzui asupra felurilor diferite de educare a oamenilor, asupra năravurilor firii, asupra modului de a gîndi şi asupra celorlalte nenumărate diferenţe de caracter pe care nu le vei întîlni la nici un nobil din Europa şi care s-au aciuat aici, în nobilimea noastră. Nomenclatura din care se trage şi aceea a conducătorului nobilimii, ajungînd să fie aproape egală cu cea a rangului de guvernator, se află pe treapta a doua după acesta din urmă într-o gubernie şi îi obligă pe amîndoi să fie prietenoşi la strîmtoare, pentru că altfel amîndurora nu le va fi prea uşor în munca pe care o au de făcut, îndreptată spre puzderia de îndatoriri şi restricţionată de acestea. Poziţia de căpitan-ispravnic şi de consilier juridic, fiind supuse votului nobilimii, se află în dependenţă totală de guvernator, iar în reciproca într-ajutorare sînt de neînlocuit. Folosindu-se de greutatea numelui guvernatorului, un conducător al nobilimii poate face multe lucruri care nu-i sînt în putere; la fel cum şi guvernatorul cu forţele unui conducător poate făptui puternic şi cu succes în rîndurile nobilimii.

Oriunde se pot întîmpla revizuiri, neadevărurile se pot adăposti peste tot; păcatele pot încolţi chiar şi în spatele guvernatorului. Iar aici nu încape îndoială: există un om aparte, care nu depinde de nimeni şi de care trebuie să se ferească toţi, pînă şi guvernatorul. Acesta este procurorul, ochiul legii, fără de care nici o hîrtie nu poate părăsi gubernia. Nici o afacere de pe teritoriul guberniei nu-l poate ocoli. Încă nu se ştie dacă şi-a lăsat chiar pe toate documentele din gubernie amprenta lui: „văzut”. Nu are nici o obligaţie faţă de nimeni în toată gubernia, nu are de arătat nimănui nici o dare de seamă, în afară de ministrul justiţiei, singurul cu care are vreo legătură, şi poate contesta oricînd orice s-ar petrece în gubernie.

Pe scurt, o să auzi peste tot vorbindu-se despre destoinicia legislatorilor, în regulamentele puterii, dar şi în relaţiile cu oamenii puterii. Deja nu mai vorbim de acele autorităţi unde încă mai domină orînduirea federală, ci mă gîndesc numai la Curtea Judecătorească[8] şi nu ştiu să fi pomenit ceva asemănător şi în alte state. În opinia mea, acest fapt reprezintă apogeul compasiunii, al înţelepciunii şi al sufletului care triumfă. Toate acele cazuri în care legea poate pătrunde cu mari eforturi şi greutăţi, toate cîte au legătură cu minorii şi alienaţii mintal, toate dezlegările de care nu ar fi în stare mintea omenească şi prin care cea mai dreaptă lege nu ar putea găsi dreptatea, tot ce ar trebui să fie încărcat de prietenie şi de pace sufletească în cel mai profund sens creştin, sînt tot atîtea motive şi cazuri care nu suportă amînare pentru instanţa superioară. Şi cîtă chibzuinţă în faptul că hotărîrea Curţii Judecătoreşti depinde de nobilime, care a ajuns ca de obicei în această poziţie graţie votului tuturor, care îl aleg pe cel mai plin de compasiune şi generozitate dintre ei. Şi cît de minunat este faptul că cel ales nu are de cîştigat nici un beneficiu sau recompensă şi că nu e loc de multele tentaţii şi ademeniri lumeşti care dau tîrcoale omului. A fost o vreme cînd îmi doream foarte mult să ocup această poziţie. Aş fi putut dezlega atît de multe cazuri încurcate şi răsîncurcate. Împricinaţii înşişi dau fuga la Curtea Judecătorească şi acceptă să le fie judecat cazul de îndată ce aceasta a început să capete faima de Judecată Divină şi s-a răpîndit vestea că ar judeca omul după conştiinţa lui. Cui dintre noi nu i-ar veni să i se înfăţişeze?

Scurtînd vorba, cu cît priveşti mai în adîncul organismului guberniei, cu atît mai mult te minunezi la vederea destoiniciei conducătorilor ei: ai zice că Însuşi Dumnezeu nevăzutul călăuzeşte gîndul acelor oameni. Totul este perfect, totul este clădit în aşa fel încît să îndrume numai spre fapte bune, umăr la umăr, pavăză împotrivă faptelor rele. Mintea mea nu poate înţelege la ce bun să mai existe acolo un funcţionar oarecare în plus, orice faţă nouă acolo va fi nelalocul ei, orice acţiune înnoitoare – o miză inutilă. De printre ei s-au ridicat asemenea conducători de gubernie, după cum ştiţi şi dumneavoastră, care s-au înhăitat din nou cu toată gloata lor de funcţionăraşi, avînd fiecare motivele lui personale, însă majoritatea cu experienţă de durată şi de comitete consecutive, au scos la iveală şi au ruinat fiecare îndatorire, şi au împrăştiat toţi funcţionarii că aceştia au uitat şi ultima fărîmă din ce mai ştiau de la înaintaşii lor. E bine că dumneavoastră nu aţi procedat aşa, pentru că şi atunci cunoşteaţi aceste lucruri mai bine decît alţii. Ştiţi foarte bine că a tocmi un nou funcţionar pentru a-l sili pe cel vechi să se oprească din furat înseamnă să te alegi cu doi hoţi în loc de unul. Şi în genere, cel mai efemer şi precar sistem este sistemul bazat pe constrîngeri şi interdicţii. Omul nu trebuie să fie constrîns de către om; într-un an se va ivi posibilitatea constrîngerii celui care instaurează constrîngerile, şi în acest fel constrîngerile nu vor lua niciodată sfîrşit. Acest sistem jalnic şi peticit, la fel ca orice sistem ştirb, putea să plodească numai într-un stat colonial, care a prefăcut poporul într-o gloată colcăitoare, neavînd nici un pic de vlagă naţională şi simţ al popoarelor, în care nu se poartă nici jertfirea de sine, nici recunoştinţa arătată celuilalt, ci numai cîştigul josnic şi corupt. Trebuie să ai încredere în bunătatea şi recunoştinţa unui om căci doar atunci vei primi bunătate şi recunoştinţă. Cel care se simte privit cu suspiciune, așa cum ai privi un tîlhar, fiind supus permanent la verificări şi controale, acela îşi va ascunde mîinile la spate fără să vrea. Trebuie să i se dezlege mîinile fiecăruia-n parte, nu să i se pună în cătuşe; trebuie învăţat fiecare om să se ţină singur în mîini şi nu să-l ţină alţii, să fie mai disciplinat cu sine decît însăşi legea, astfel încît să poată vedea singur cu ce a greşit faţă de datoria pe care o avea; într-un cuvînt, să cunoască cele mai înalte sensuri ale datoriei lui. Dar asta o poate face numai un guvernator-general, doar dacă nu ezită să pună chiar el mîna pe fiecare atribuţie, în toată amploarea ei, ci cu viclenie să se aşeze în locul acelui funcţionar pe care tocmai îl iniţia în sensurile înalte ale îndatoririlor care-i revin. În consecinţă, comunicarea dumneavoastră cu funcţionarii va fi una confidenţială, fără nici un fel de secretar sau procese-verbale moarte, odată cu asta şi cancelaria în care activaţi va deveni mai mică şi nu va mai semăna cu acele mătăhăloase, imense cancelarii care stîrnesc ambîţul celorlalţi şefi. Aceste namile de cancelarii, după cum ştiţi, sînt o adevărată pacoste pentru cei care bagă grebla-n treburile celorlalţi funcţionari, se erijează în nu ştiu care instanţă şi, aşa cum era de aşteptat, îşi înmulţesc bătăile de cap, la rîndul lor permit, uneori abia vizibil, alteori pe neobservate, vreunui nou funcţionăraş să se erijeze şi el în simplu secretar, dar prin mîinile căruia se vor încheia toate afacerile; între timp, în viaţa acestui secretar o să apară vreo iubiţică, din cauza ei se vor naşte intrigi, certuri şi între ele-şi va băga dracul coada, care cînd şi-l cauţi tot acolo e; şi, ivindu-se alte noi încurcături şi dificultăţi, totul se va termina cu un copleşitor festin de bani din vistieria statului. Ferească-vă Dumnezeu de vintrele cancelariei. Că de nu, nici dreptul la cuvînt n-o să-l aveţi. Cum e cu putinţă să convingi cu vorbe un om, mai ales cînd vorbele sînt aproape de el, să-şi onoreze obligaţiile şi, prin asta, să fii mai aproape de sufletul lui? Cum ar putea o asemenea discuţie să înlocuiască vorbăria goală din gazete şi taclaua defunctă despre te miri ce, toate adunate de prin mincinoasele reviste europene? Atîtea putem spune despre datoria umană, încît la un moment dat ne-o veni să credem că vorbim cu îngerii, aievea, în preajma Domnului Însuşi. Aşa să staţi de vorbă cu ajutoarele dumneavoastră, îmbărbătîndu-le şi hrănindu-le sufletul! Nu uitaţi că în limba rusă – se înţelege că nu mă refer la acea limbă care a devenit astăzi uz de rutină şi nici la aceea învăţată din cărţi, nici măcar la acea limbă schimonosită de toate găinăriile de astăzi, ci la adevărata limbă, cea care pluteşte nevăzută de-asupra meleagurilor ruseşti, necăutînd la toţi veneticii de pe-aici care încă stau departe de obiceiurile noastre, dar care, cum n-o dai, tot mai înțeleg cîte ceva din adevărata slovă rusească – nu uitaţi, ziceam, că în această limbă conducătorul se mai numeşte tată. Fiţi cu ei precum un tată cu ai săi copii, căci un tată nu face schimb de procese-verbale cu ai săi copii şi nu dezbate circulare cu fiecare dintre ei. Procedînd astfel, îl veţi călăuzi pe fiecare-n parte întru înţelegerea atribuţiilor lui şi veţi înfăptui o realizare cu adevărat măreaţă.

Şi iată-ne la al doilea lucru pe care nimeni, înafară de numai un guvernator-general, nu-l poate pune-n faptă şi care, în vremurile noastre, a ajuns să fie indispensabil, adică nu doar necesar, dar şi imperios: a determina nobilimea să-şi recunoască adevăratul nume. Acestui titlu îi stă chiar bine în noile lui straie ruseşti, întorcînd privirea de la străina-i blană trecătoare. Însă pe această nobilime deocamdată n-o bagă nimeni în seamă. Cei mai mulţi abia dacă-au auzit de ea, alţii au lăsat pe mai tîrziu contactul cu această barbarie, cîţiva şi-au făurit un ideal din statul nobiliar străin, iar ceilalţi nici măcar nu-şi pun întrebarea: e nevoie pe lume de nobilime? Şi chiar de s-ar afla printre aceştia măcar cîţiva care să aibă despre nobilime ceva gînduri luminate, aceste gînduri nu au pătruns în rîndul maselor, iar masa nu are de unde să le audă. De cîtăva vreme, s-a cuibărit în sînul nobilimii morbul suspiciunii la adresa conducerii. În timpul ultimelor răzmeriţe europene şi al altor tipuri de răzbeluri, cîţiva dintre răuvoitori s-au chinuit să împrăştie prin rîndurile nobilimii noastre zvonul că stăpînirea ar vrea să le submineze reputaţia şi să le pună spița în pericol. Fugarii, imigranţii şi alţi neaveniţi ai Rusiei au scris articole şi au umplut coloanele gazetelor din străinătate cu scopul de a pune vrajbă între nobilime şi conducere: pe de o parte, să-i arate ţarului Rusiei partidul nu ştiu căror boieri imaginari care uneltesc împotriva conducerii, iar pe de altă parte, să arate nobilimii că ţarul nu o agreează şi că, în genere, nu-i poate înghiţi numele. Altfel spus, ei ar fi vrut să pritocească-n Rusia vreun anume soi de terci garnisit cu balamuc în care şi-ar fi putut găsi şi ei un loc şi ar fi putut avea un rol. Ei au mizat pe faptul că suspiciunea reciprocă şi înfricoşarea mutuală sînt nişte arme înspăimîntătoare și eficiente, în măsură să provoace cu timpul o reală destrămare a celor mai sfinte legături. Dar, slavă Domnului, vremurile cînd numai cîţiva descreieraţi reuşeau să scoată din sărite o ţară-ntreagă au trecut[9]. Proiectul a rămas, pînă la urmă, tot un proiect imaginar, dar totuşi cu aceleaşi miriade şi mulţime de scîntei ale necredinţei şi neînţelegerii colective care stau să se redeştepte, şi cunosc mulţi nobili care încă mai cred cu toată convingerea că ţarul le detestă titlul şi chiar suferă din această cauză. Să le explicaţi şi acest lucru, să puneţi totul în lumina adevărului, fără să le ascundeţi ceva. Să le spuneţi că ţarul preţuieşte mult numele lor, mai mult ca pe oricare altul, dar îl preţuieşte în sensul curat rusesc al cuvîntului, – în acel veşmînt preafrumos în care ar trebui să se îmbrace după obiceiul locului. Nu poate fi altfel. Să preţuiască mai mult culoarea poporului său? Păi, la noi nobilimea este însăşi culoarea acestui popor, şi nu vreo oarecare denumire de coloratură străină. Dar se cuvine ca nobilimea să-şi dezvăluie şi să-şi înţeleagă de una singură însemnătatea numelui ei, pentru că aşa cum este ea acum, fără nici un Dumnezeu, în această mare pestriţă de gînduri şi idei, de şcoli şi moduri de viaţă, în această imensă nedesluşire a înţelegerii de sine, nu va ajunge niciodată să ne facă o idee despre ce înseamnă ea pe meleagurile noastre. Şi din cauza asta, nici un savant nu mai ştie cum să-o abordeze. Se cade ca nobilimea să pătrundă cu forţele proprii în adevărata şi deplina cunoaştere a însemnătăţii ei. Iar aici dumneavoastră le puteţi ajuta tuturor, pentru că, fiind deja un nobil rus şi înţelegînd pe deplin menirea înaltă a nobilimii noastre, vă stă mult mai în putere să explicaţi. Nu e nevoie de multe cuvinte pentru asta, sămînţa a toate ce le veţi explica se află în pieptul lor. Nobilimea noastră este, mai exact, o arătare inedită. Ea s-a format la noi într-un mod aparte, decît în alte locuri[10]. Ea nu a apărut ca o mişcare năvalnică, după modelul vasal-feudal, punînd mereu la îndoială puterea celor de sus şi veşnic tiranizîndu-i pe cei de jos; ea s-a născut la noi prin obedienţa faţă de ţar, de popor şi de pămînt, – ascultare clădită pe demnitate cinstită şi nu pe putere. La nobilimea noastră e de negăsit orgoliul superiorităţii numelui, ca în alte locuri; nu are aroganţa nobilului neamţ; nimeni nu se agaţă de spiţa lui sau de faptele din vechime, cu toate că faptele lor sînt cele mai vechi, – se agaţă poate doar nişte anglomani oarecare, ce s-au înmulţit ca păduchii în ultima vreme, după ce au călătorit în Anglia; arareori se poate întîmpla ca cineva să amintească de strămoşii săi, dar şi acela este unul care s-a jertfit pentru dreptate, slujindu-şi ţarul şi glia; şi numai să încerce careva să se agaţe de vreun antecesor necinstit, îndată i se vor dedica epigrame din partea confraţilor nobili. Există un singur lucru de care îşi permit cu toţii să se agaţe – simţul recunoştinţei neîntinate, pe care Dumnezeu l-a sădit în pieptul lor. Şi dacă se ajunge la a denunţa anumite fapte, acestea vor fi faptele de onoare, nimeni nu se va lepăda la noi de aproapele său, chiar dacă denunţătorul este mai rău decît ceilalţi şi pe toţi i-a tîrît prin noroi şi murdărie. Nobilimea noastră este ca un glob de sticlă în care e zăvorît întregul simţ al recunoştinţei, datornic a se prefira peste chipul pămîntului rus pentru a face aproapele să-i înţeleagă numele, să înţeleagă că un titlu înalt se mai numeşte lumina poporului. Şi dacă numai dumneavoastră, şi nu altcineva, le veţi spune tot ce v-am spus eu acum, iar ceea ce spun este adevărul adevărat, veţi aşterne în faţa lor covorul unui podium care le stă în întîmpinare întru înveşnicirea numelui urmaşilor lor; dacă le veţi arăta limpede cum pămîntul rusesc strigă după ajutor şi cum acest ajutor poate fi înfăptuit numai cu instrumentele onoarei – dar instrumentele onoarei trebuie arătate celui care a primit din naştere onoarea – atunci veţi vedea cum inima lor se va ciocni de inima dumneavoastră precum stacanele în timpul unui banchet. Nu le ascundeţi unele fapte, arătaţi-le adevărul gol-goluţ. Pentru ce să-i forţăm să afle adevărul din mincinoasele gazete străine şi pentru ce să le permitem acelor descreieraţi să-i ameţească de cap? Dezvăluiţi-le adevărul curat. Spuneţi-le că Rusia este într-adevăr nefericită, dar nefericită din cauza tîlhăriilor şi a nedreptăţii, pe care neam de neamul ei nu le-a mai pomenit; că suferă de inimă rea – şi ea, şi ţarul ei – aşa cum nici unul dintre ei nu poate şti, nu poate auzi, şi nici cunoaşte vreodată. Dar cum pot oare fi altfel în faţa acestor hăuri în clocot aducătoare de haos, îndepărtîndu-i pe toţi unul de altul şi răpindu-i fiecăruia libertatea de a face bine şi de a folosi adevăratul lor pămînt; în faţa delăsării tuturor faţă de acest pămînt, în mohorîrea ce i-a cuprins; în sfîrşit, în faţa acestor vagabonzi mişei, a acestor vînzători şi tîlhari ai dreptăţii care, asemenea ciorilor, au venit în zbor din toate părţile pentru a ciuguli din trupul nostru încă viu şi pentru a-şi pescui într-o apă neagră cîştigul lor abject. Cînd le veţi grăi acestea, să le înfăţişaţi în chip clar că acum fiecare trebuie să fie-n slujba ţarului pe o poziţie înaltă şi cinstită, şi anume: cum au stat drepţi şi cu sufletul mare în flancurile contra duşmanului, la fel de măreţ sufleteşte să vegheze acum în flancurile de neclătinat ale îndatoririi, trecînd neatinşi prin dizgraţioasele croiri de drumuri cu grijă meschină, şi atunci veţi vedea cum nobilimea noastră va reînvia. Nu veţi scăpa nici de aceia care-şi doresc o slujbă într-o poziţie cît de mică şi care, odată angajaţi, nu vor pretinde pentru asta nici recompense, nici măcar privilegii şi binefaceri, mulţumiţi cu faptul că au reuşit să dovedească înalta lor binefacere sufletească. Mai pe scurt, arătaţi-le înălţimea numelui lor şi veţi vedea cît de binefăcător le este sufletul. Le puteţi arăta şi cea de-a doua misiune măreaţă pe care o pot îndeplini, mai precis, creştinătatea lor elevată într-o asemenea măsură încît să devină chiar ei reprezentanţii acestui titlu pentru întreaga Europă, pentru că de acum, în Europa, vechea orînduire patriarhală, pe care stihiile le-au scăpătat peste tot înafară de Rusia, nu-i un gînd în glumă, a început să se vorbească în gura mare despre locul şi însemnătatea fiinţei noastre creştine, punînd la încercare slăbiciunea firii şi alcătuirii neschimbate, precaritatea prezentului, întru ameliorarea lor. Iar pentru asta, trebuie să convingeţi nobilimea să adopte relaţiile ruseşti autentice, între un nobil şi un creştin, şi nu pe acelea contrafăcute, mincinoase, care s-au răspîndit printre ei în vremea cînd nu-şi făceau griji pentru poziţia lor socială, cînd căzuseră în mîinile arendaşilor şi moşierilor; să-i convingeţi că vă îngrijiţi de ei ca de o moştenire de la nişte rude de sînge, ca de o comoară, şi nu ca de un popor străin; că-i priviţi aşa cum îşi priveşte un tată copiii. Este singura cale prin care pot primeni numele lor în chipul ce le e hărăzit, chipul care, parcă înadins, nu poartă la noi nici numele bogatului, dar nici pe al săracului, ci pe al ţăranului[11], de la numele lui Christos Însuşi. Un guvernator-general poate explica nobilimii toate aceste lucruri numai dacă le-a gîndit de la bun început şi a pătruns de unul singur toată însemnătatea nobilimii noastre. Iar acesta va fi cel de-al doilea lucru pe care numai un guvernator-general îl poate săvîrşi.

Şi iată-vă acum un al treilea lucru care, de asemenea, îi e destinat numai unui guvernator-general. Toate naţiunile europene suferă astăzi din cauza nemaipomenitelor dificultăţi ale legilor şi ale adoptării acestora. Peste tot se poate observa un lucru uluitor, şi anume: legile de stat au ieşit din matcă şi s-au infiltrat în acele domenii în care nu au ce căuta. Pe de o parte, au acaparat acele domenii care s-au aflat de cînd lumea sub autoritatea cutumei populare, iar pe de altă parte, s-au infiltrat în domeniile care ar fi trebuit să rămînă pentru totdeauna sub conducerea Bisericii. Acest fapt s-a produs fără prea mari greutăţi: puhoiul legilor de stat s-a deversat lin, neîntîlnind niciunde obstacole şi baraje, ci doar locuri pustii. Moda a anihilat cutuma, izgonirea cucerniciei din viaţa întru Christos a lăsat pradă pierzaniei toate simțămintele omeneşti, toate legăturile umane cu firea umanităţii. Legile de stat au pus mîna pe asta şi pe ailaltă, ca pe nişte progenituri orfane, le-au luat sub oblăduirea lor, şi de aceea legile au devenit aşa de asupritoare. Luate separat, legile nu sînt chiar atît de cuprinzătoare, şi dacă am întoarce cutumei ceea ce îi aparţine de drept, Bisericii ceea ce ar trebui să i se supună pe veci, atunci legile vor încăpea într-o singură carte, capabilă să includă cele mai severe directive pentru menţinerea ordinii generale şi a relaţiilor din interiorul statului. Toţi pînă la unul pot înţelege acum că majoritatea faptelor, fărădelegi şi alte tot felul de şicane, s-au întîmplat de la aceea că filozofii legislatori din Europa şi-au dat seama din timp de posibilităţile nenumărate şi amănunţite ale directivelor şi cu asta au deschis tuturor, chiar şi celui bun şi binefăcător, calea către cele mai pline de nedreptate şi mai fără de sfîrşit litigii, pe care să le poată aranja cu dibăcie şi curaj, găsind în cutare stipulaţie hotărîrea conform căreia mai are speranţa de a obţine bunul pierdut cîndva, sau măcar posibilitatea unei noi altercaţii. Deja îl vezi păşind falnic, precum viteazul pe eşafod, nu-i aruncă adversarului nici măcar o privire, chiar dacă acesta din urmă şi-a dat pentru asta şi ultima izmană de pe el, chiar dacă a venit la proces împreună cu toată familia lui pentru a obţine pace. Cel care deborda cîndva de compasiune are acum pe chip cea mai mare neobrăzare ce i se trage de la afacerile murdare, iar asta este mîndria lui şi nu se ruşinează la gîndul că dacă Biserica l-ar aduce pe el şi pe slujitorul ei în faţa lui Christos, nu în faţa profiturilor murdare, şi dacă lucrurile ar intra în albia lor predestinată, în toate afacerile încurcate, nedezlegate, întunecate, într-un cuvînt – în toate acele afaceri în care dăinuie amînarea şi recursul în instanţă, Biserica îl va împăciui pe om, nu legile de stat. Şi acum, iată o întrebare: cum se face treaba asta? Cum se poate face ca legii de stat să i se supună ceea ce intră cu adevărat sub jurisdicţia legii de stat; cum i se poate întoarce cutumei ceea ce ar fi trebuit să rămînă sub autoritatea ei şi Bisericii să-i fie încredinţat ceea ce ar fi trebuit să-i aparţină pe vecie? Sintetizînd, cum pot fi reaşezate toate la locul lor? În Europa, este imposibil aşa ceva: se va scălda în sînge, se va prăbuşi de pe urma războaielor năprasnice şi nu va realiza nimic. În Rusia, posibilitatea există; în Rusia, aceasta se poate înfăptui pe neobservate, nicidecum prin nu ştiu care spirit vizionar înnoitor, nici prin reforme şi nici măcar prin reuniuni, iar prin comitete, consfătuiri, discuţii şi vorbărie goală la gazetă – nici atîta; în Rusia, aceasta poate porni din iniţiativa oricărui guvernator-general, încrezător în puterile pe care le are şi care a jertfit pentru asta nu altceva decît propria-şi viaţă. Prin modul său de viaţă patriarhal şi cu ajutorul felului simplu de a li se adresa tuturor, poate izgoni moda cît colo, cu tot cu etichetele ei superficiale, şi poate întări din nou acele obiceiuri ruseşti atît de frumoase şi bune, care astăzi pot fi de mare folos. El poate avea o influenţă atît de puternică asupra interacţiunii dintre locuitorii oraşului, încît şi nobilii îi vor deveni apropiaţi; iar înlăturarea acestei dificultăţi a legăturilor distinse, nobiliare, atît de actuale, va micşora cu siguranţă disputele şi nemulţumirile, care au erupt ca un vulcan printre locuitorii oraşelor. La fel ca în cazul reglementării cutumei, guvernatorul-general poate acţiona şi asupra organizării legislative a Bisericii, în contextul vieţii ruseşti de astăzi: în primul rînd, dînd ca exemplu propriul mod de viaţă, în al doilea rînd – cu aceleaşi instrumente, fără brutalitate şi vehemenţă, însă cu mai multă persuasiune decît orice vehemenţă. Dar despre asta o sa vorbim cîndva mai tîrziu, cînd veţi ocupa această poziţie în sensul adevărat al cuvîntului, însă pînă atunci vă mai spun următoarele: pînă şi cel mai obișnuit obicei este mai puternic decît orice lege scrisă, dar, pînă una-alta, ce este un obicei, dacă l-am cerceta mai îndeaproape? Cîteodată nu posedă nici cea mai infimă noimă în zilele noastre, venit pe lume nu se ştie de ce şi nici de unde; nu auzi nici măcar vocea creatorului său; uneori parcă s-ar trage din graiurile străvechi vernaculare, nărăvaş creştinătăţii şi celorlalte elemente ale vieţii noi. Şi dacă, în pofida a toate acestea, obiceiul stă drept şi dîrz, ce-l face atît de cu greu de uitat de-a lungul a multor ani? Ce-ar fi dacă s-ar ivi un asemenea obicei, izvodit din cuget, brodat într-un cuvînt şi-un suflet, care să fie adoptat de toţi şi preasfinţit de sus de către Însuşi Christos şi Biserica Lui? Un asemenea obicei va dăinui în vecii vecilor, nestrămutat de nici o putere, nedoborît de nici un cutremur de pe lume. Dar asta e o faptă măreaţă despre care trebuie să se vorbească în vorbe mari şi înţelepte, eu sînt prea necioplit pentru asta. Mai tîrziu, cînd Dumnezeu s-o îndupleca să-mi dea un dram de minte, oi zice, poate, ceva. Dumneavoastră, în schimb, veţi avea mult de muncă. Prindeţi puteri şi luaţi-vă în serios atribuţiile de guvernator-general, numai dacă vă va fi propusă dumneavoastră treaba asta. Să o îndepliniţi şi să o stăpîniţi cum se cuvine şi potrivit cu felul adevăratei diriguiri, cu vigurozitate şi cu o putere împrospătătoare să străbateţi toată regiunea, să-i oblăduiţi pe toţi, să-i primeniţi, să-i învăţaţi, să daţi avînt şi imbold tuturor, după care să vă îndreptaţi către o nouă gubernie, să faceţi şi acolo ce aţi făptuit aici. O să vedeţi şi singur că această atribuţie nu poate fi decît temporară, altfel nu ar fi avut nici un sens, pentru că organismul intern al unei gubernii îşi este suficient şi deplin, şi nu e nevoie de un alt conducător, înafară de un guvernator de stat. Doamne-ajută, deci, şi nu vă temeţi de nimic! Chiar de s-o întîmpla să ocupaţi o altă poziţie, să cîrmuiţi după aceleaşi principii: să nu uitaţi niciodată, niciunde, nicicînd că această poziţie este vremelnică. Să duraţi totul în aşa fel încît să funcţioneze cu chibzuinţă nu doar cît sînteţi acolo, ci şi după dumneavoastră; pentru ca nimic să nu-l clatine pe cel care va fi urmaşul dumneavoastră, iar acesta să făptuiască între granițele impuse de dumneavoastră, ţinîndu-se de faptele-vă ca de o tablă de legi. Christos vă va învăța cum să căliţi faptele pentru vecie. Să le fiţi ca un tată adevărat tuturor funcţionarilor inferiori şi-i veţi ajuta pe fiecare, limpede şi corect, să-şi îndeplinească obligaţiile. Daţi-le o frăţească mînă de ajutor pentru a se izbăvi de orice zgîrcenie şi beteşug. Să înrîuriţi pe fiecare dintre ei, dar să-i înrîuriţi numai şi numai pentru a-i sili pe ei să aibă înrîurire întru ei înşişi. Să vă îngrijiţi ca nimeni să nu vă semene, aidoma ori prea din cale-afară, în felul de a cîrmui, de parcă s-ar privi tîmp în oglindă, aşa cum îşi privesc cucoanele romano-catolice duhovnicii, fără învoirea cărora ele nu se încumetă să treacă dintr-o cameră în alta şi aşteaptă dezlegare pentru asta; ci să vă îngrijiţi ca fiecare să nu uite că are dădacă doar pentru un timp şi nu pentru totdeauna, iar atunci cînd dascălul îşi va lua mîna de pe creştetul lui, se cuvine ca acest funcţionar să se păzească singur mai cu grijă ca-nainte, ţinînd minte clipă de clipă că nu mai are cine să-l păstorească şi de asta să păstreze ca pe un chivot în memoria sa fiecare cuvinţel ce i s-a încredinţat. Să vă străduiţi să nu dea-n bocet cînd veţi pleca din funcţiune şi veţi lăsa pe mai departe altcuiva atribuţiile rămase, ci să privească înainte fiecare cu demnitate şi forţe proaspete, iar pentru asta, cu o zi înainte de plecare, adunaţi într-un mănunchi tot ce aţi vrut să le vorbiţi drept învăţătură, în această zi cuvintele dumneavoastră vor fi ca sfinte pentru ei şi toate sarcinile primite şi neîndeplinite cît aţi fost acolo se vor îndeplini după plecarea dumneavoastră. Pentru mine, clipa despărţirii de cîte un prieten este cea mai preţioasă; fiecare prieten de-al meu care se desparte de mine, nu o face decît cu un aer vesel şi senin. Vă pot adeveri acest lucru toţi cei care s-au despărţit de mine în ultima vreme. Sînt chiar convins că atunci cînd voi muri, toţi cei care mă iubesc îşi vor lua rămas bun de la mine cu bucurie: nici unul dintre ei nu va plînge şi va avea sufletul mult mai senin după moartea mea, decît atunci cînd eram în viaţă. Încă două vorbe vă mai spun, despre iubire în general şi despre iubirea de sine a oamenilor, după care aleargă mulţi. A te-nghemui în iubirea de sine este un lucru nelegiuit şi nu ar trebui să preocupe omenirea.  Căutaţi să vă puneţi întrebarea: îi iubiţi voi oare pe ceilalţi, şi nu întrebarea: vă iubesc oare ceilalţi pe dumneavoastră? Cel care caută recompensă pentru iubirea lui, este un om pierdut şi nici pe departe creştin. O, cît de recunoscător sînt pentru faptul că încă din copilărie Dumnezeu a răsădit în mine fuga de sentimentele proprii şi de necumpătatele desfătări, chiar şi de cele părinteşti ori prieteneşti, ca de ceva insipid şi greţos. Cît de adevărat este că iubirea totală nu se cuvine să-i aparţină unui singur om pe întreg pămîntul. Ea trebuie primită şi lăsată moştenire după rînduială, şi fiecare conducător, îndată ce va băga de seamă că iubirea lui se îndreaptă mai mult spre sine decît spre ceilalţi, tot atunci trebuie să o îndrepte către mai marele său, astfel încît iubirea să ajungă la izvorul ei hărăzit, unde să fie răsmoştenită ceremonios, în felul Ţarului iubitor a toţi şi a toate, care este Însuşi Dumnezeu.

1845

[1] Cerchezi – populaţie caucaziană de origine turcă (n.tr.).

[2] Ţiţianoveţii şi ermoloveţii – ofiţerii care au luptat în Caucaz sub comanda generalilor Pavel Dimitrievici Ţiţianov (1754-1806) şi Aleksei Petrovici Ermolov (1777-1861).

[3] În original Dacă noroi ar fi, şi porci s-ar aduna (n.tr.).

[4] Sfînta Evanghelie după Matei (6, 33) ori Sfînta Evanghelie după Luca (12, 31), în Op. cit., p. 1467 sau 1538.

[5] În original: gorodnícii – şeful oraşelor în Rusia de pînă la mijlocul secolului al XIX-lea (n.tr.).

[6] Şeful poliţiei provinciale din perioada Rusiei ţariste (n.tr.).

[7] În original: zemskii – însărcinat cu atribuţii administrative şi juridice în localităţile din Rusia ţaristă (n.tr.).

[8] Sovestnîi Sud – instanţă judecătorească în guberniile Rusiei de la 1775-1862, autorizată să se ocupe de cazurile civile sau infracţionale (inclusiv delicvenţa juvenilă, alienaţii mintal), în care judecătorul poate da un verdict nu numai conform legii, dar şi conform propriei sale judecăţi.

[9] Referinţa este la mişcarea de eliberare naţională, provocată de răscoala decembriştilor, pe 14 decembrie 1825.

[10] Gogol va dezvolta această idee în articolul O sosloviah v gosudarstve [Despre titlurile nobiliare în stat], rămas neterminat şi publicat postum.

[11] În rusă, krestianin înseamnă ţăran, cuvîntul provenind etimologic de la Hristos (n.tr.).

N.V. Gogol, „XXVIII. Într-o poziţie înaltă”, în Scrisori către prieteni. Confesiuni, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu.

One response to “N.V. Gogol, „Scrisori…”. XXVIII. Într-o poziţie înaltă

  1. Pingback: N.V. Gogol, „Scrisori către prieteni. Confesiuni”. Cartea. Versiune integrală. Drafturi critice 2014 | drafturi critice·

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s