N.V. Gogol, „Scrisori…”. XXIII. Pictorul istoric Ivanov (Către contele Matv. Iu. V….skii)


Karl Pavlovici Briullov, Ultima zi a Pompeiului, 1830 - 1833

Karl Pavlovici Briullov, Ultima zi a Pompeiului, 1830 – 1833

Scrisoarea e adresată contelui Matvei Iurievici Vieligorskii (1794-1866), violonist şi compozitor celebru, care la vremea aceea era vicepreşedintele Societăţii pentru Protecţia Pictorilor şi-l putea influenţa – în sensul promovării artiştilor – pe ducele de Lichtenberg, preşedinte al Academiei de Arte. Gogol cunoscuse atît ducele, cît şi soţia acestuia – principesa Maria Nikolaevna, o mecena celebră. În iulie 1847, Gogol îi scria lui M. Iu. Vieligorskii: „V-am scris o scrisoare despre Ivanov, dar luînd în considerație cît de greu este astăzi să vorbeşti despre lucruri atît de dificile şi cunoscînd că la noi nu există acţiune care să nu presupună vînzoleala cuvenită, şi pînă cînd vocea publică şi strigătul general se vor trezi să-l susţină pe acest om pentru care ei se vînzolesc atîta, m-am gîndit să public scrisoarea direct în cartea pe care o ţineţi acum în mînă. După aceea am auzit că Ivanov a căpătat oarece susţinere. Jos pălăria. Cu toate acestea, aş vrea să contribuim şi noi, iar scrisoarea publicată să o trimitem atît stimabilei binefăcătoare Maria Nikolaevna, cît şi ducelui de Lichtenberg. E bine, căci cu această ocazie vor afla că există unii oameni care au nevoie uneori de mai multă atenţie, chiar dacă nu ies în văzul lumii ca să urle şi să strige după ajutor.” (Chestiuni literare, nr. 4 pe 1963). Ivanov a reacţionat pozitiv la întreg corpusul de scrisori din Pagini alese…, dar a fost nemulţumit că Gogol l-a făcut „celebru” şi l-a ridicat „pe-un soclu împopoţonat” (v. caietele pictorului A. Ivanov 1845-1851).

***

Vă scriu despre Ivanov. Ce soartă încurcată i-a fost hărăzită acestui om! Tot mai mulţi au început să-i înțeleagă povestea. S-au convins cu toţii că pînza la care lucrează el acum este o adevărată revelaţie, au început să-i ia apărarea, se agită din toate părţile ca să i se dea materiale pentru a o termina o dată, să nu moară pictorul de foame direct pe ea – şi zic, la propriu să nu moară de foame – şi cu toate acestea, nici o veste de la Petersburg. Pentru Christos, lămuriţi-mă dumneavoastră ce se întîmplă. Pe-aici au ajuns nişte zvonuri neroade cum că toţi pictorii şi profesorii de la Academia noastră de arte se tem ca pînza lui Ivanov să nu distrugă, o dată cu expunerea ei, tot ce s-a pictat la noi pînă acum şi că, din invidie, nu-i dau materiale ca s-o ducă la bun sfîrşit. Sînt convins că asta-i numai o scorneală. Pictorii noştri sînt de treabă, iar dacă ar auzi prin ce-a trecut sărmanul Ivanov din cauza abnegaţiei şi iubirii sale inegalabile pentru munca pe care o face, riscînd de-adevăratelea să moară de foame, ar împărţi frăţeşte cu el şi ultimii bani pe care-i mai au, dar nu, cum s-a spus, ca să le sugereze altora să facă asta. Şi de ce, mă rog, s-ar teme de Ivanov? El îşi vede de drumul său, neîncurcînd pe nimeni. Nu doar că nu-şi caută un post de profesor sau profituri băneşti, dar el nu mai caută nimic, faţă cu cele lumeşti el a murit de mult, iar acum trăieşte numai pentru munca lui. El ne solicită o susţinere modică, acea susţinere care i se dă începătorului pentru a deveni ucenic şi nu pe aceea care i se cuvine, ca maestru care duce-n spate o muncă atît de colosală, pe care nimeni n-a mai întreprins-o pînă acum. Şi susţinerea asta modică, pentru care toată lumea se-agită atîta, nu-i poate parveni şi gata, în pofida vînzolelii tuturor. Cu voia dumneavoastră, eu nu pot vedea aici decît dorinţa Providenţei care-a hotărît ca Ivanov să-ndure, să sufere şi să dea totul din el.

Pînă acum i s-a reproşat încetineala cu care lucrează. Toţi spuneau: „Cum, ai lucrat opt ani la pînza asta şi-ncă n-ai terminat tabloul?!”. Acum însă reproşul ăsta a amuţit cu totul cînd au văzut că pictorul n-a pierdut în zadar nici o secundă de timp, că numai studiile pregătitoare pentru tabloul său pot umple o sală întreagă şi alcătui o expoziţie separată, că dimensiunile neobişnuite ale tabloului, inegalabil pînă în acest moment (pînza e mai mare decît tablourile lui Briullov şi Bruni[1]), au solicitat o grămadă de timp pentru lucru, mai ales că i-a lipsit susţinerea aceea bănească minusculă şi nu a avut posibilitatea să-şi ia cîteva modele care să-i pozeze concomitent, modelele de care ar fi avut el nevoie. Într-un cuvînt, acum simt cu toţii stupiditatea acuzei de lentoare şi lene adusă unui pictor care aidoma unui salahor a muncit toată viaţa şi care a uitat pînă şi dacă mai există pe lumea vreo altă satisfacţie decît munca. Dar mai ruşinaţi se vor simţi cei care l-au acuzat de încetineală şi care vor afla că există o altă pricină, mai sacră, a încetinelii. Crearea acestui tablou a făcut legămînt cu sufletul pictorului, iar asta e o apariţie rară în lume, ce nu stă la cheremul omului, ci ţine de voia Aceluia care-i mai presus decît omul. Aşa a fost scris, ca prin creaţia acestui tablou să se desăvîrşească fiinţa pictorului, atît în ale artei care perfecționează mînuirea pensulei, cît şi în ale gîndului care îndreaptă arta către ţelul ei ultim, suprem şi legitim. Subiectul pînzei, așa cum ştiţi, e mult prea însemnat. Din toate motivele evanghelice, el l-a ales pe cel mai dificil de redat, pînă acum neales de nici un alt pictor, nici măcar de cei mai habotnici artişti ai veacurilor preacucernice din trecut, şi anume – prima venire a lui Christos pe pămînt. Tabloul reprezintă pustia de pe malul Iordanului. Cel mai vizibil este Ioan Botezătorul, predicînd şi botezînd în numele Celui pe care nimeni dintre oameni nu L-a văzut pînă atunci. E înconjurat de o gloată de oameni goi sau îmbrăcaţi, unii îmbrăcîndu-se, alţii dezbrăcîndu-se, cîţiva pregătindu-se să intre în apă, alţi cîţiva ieşind din apă. În gloata aceasta se află şi viitorii ucenici ai Mîntuitorului. Cu toţii, gesticulînd prin diverse mişcări corporale, îşi concentrează urechea interioară la spusele prorocului, de parcă ar răpi de pe buzele lui fiecare cuvinţel ca să-l potrivească după aceea pe expresia feţelor în funcţie de stările sufleteşti pe care le au: unii – credinţa-mplinită; alţii – o dîră de-ndoială; cîţiva mai şovăie încă; alţi cîţiva şi-au aplecat creştetul în semn de smerenie şi pocăinţă; dar mai rămîn cîţiva, pe chipurile cărora se vede pojghiţa de gheaţă a nesimţirii. Iar în timpul acesta, cînd toată lumea se mişcă în toate părţile atît de felurit, se arată în depărtare Acela în numele căruia s-a desăvîrşit Botezul, iar aceasta e clipa de graţie a tabloului. Înaintemergătorul e surprins în clipa cînd arată cu degetul înspre Mîntuitor şi rosteşte: „Iată Mielul care asupra-şi adună păcatele lumii!”[2]. Şi toată gloata, păstrînd intactă expresia feţelor, se-ndreaptă, care cu ochii, care cu gîndul, către Cel pe care-L arată prorocul. Din urma acestor impresii care încă n-au apucat să se evaporeze de pe feţele lor, vin aburii altor impresii mai noi. O lumină neverosimilă încercuieşte feţele aleşilor din primele rînduri, alţii încă se mai străduiesc să pătrundă înţelesul cuvintelor de neînțeles, nedumerindu-se cum de poate un singur om s-adune asupra-şi păcatele lumii, în timp ce ultimii dau din cap a îndoială spunînd: „Prorocii nu vin de la Nazaret”[3]. Pe cînd El, în liniştea celestă a-ndepărtării luminoase, se-apropie de oameni păşind uşor şi clar.

S-ar zice că nu-i mare lucru să zugrăveşti pe chipuri chemarea oamenilor întru Christos. Sînt unii oameni absolut convinşi că unui mare pictor îi este accesibil totul. Pămîntul, marea, omul, broasca, sfada şi banchetul, jocul de cărţi şi rugăciunea întru Domnul, pe scurt, totul poate fi cuprins de acel pictor, numai să fie talentat şi şcolit pe la academie. Pictorul poate reprezenta numai ceea ce a simţit şi despre care are-n minte o idee completă; altminteri tabloul va fi mort, va fi un tablou academist. Un alt pictor în locul lui Ivanov şi-ar fi dat duhul lîngă tablou, înainte de a-l termina. Toată partea materială şi, în genere, tot ce ţine de amplasarea sever premeditată a grupurilor de oameni în tablou, a fost executat la perfecţie. Expresia feţelor au acel aer evanghelic tipic, dar au şi un aer tipic evreiesc. După expresia feţelor îţi dai seama şi în ce loc se petrece acţiunea. Ivanov a călătorit foarte mult cu scopul precis de a cunoaşte şi înţelege feţele evreieşti. Tot ce ţine de distribuţia armonioasă a culorilor, a veşmintelor de pe oameni şi a schiţelor corporale se potrivesc atît de bine, e studiat într-o asemenea măsură încît fiece cută trădează mîna unui cunoscător profund. În sfîrşit, toată partea peisagistică, la care nu prea se uită-n general pictorii istorici, maniera picturală-n care este redată pustietatea din jurul grupurilor de oameni, sînt executate într-un fel care-ar minuna toţi peisagiştii Romei. Pentru asta, Ivanov a stat vreo două luni prin mlaştinile pestilenţiale din Pont şi a cutreierat pustietăţile Italiei, a făcut studii după toate fundăturile uitate de lume din jurul Romei, a învăţat fiecare pietricică şi fiecare fibră lemnoasă a crengilor, într-un cuvînt – a făcut tot ce i-a stat în putinţă, a schiţat tot ce i-a putut servi drept model. Dar cum să reprezinte un pictor ceva pentru care nu poate avea model? Unde-ar fi putut să găsească el un model pentru a reprezenta esenţialul, scopul şi miezul întregului tablou, cum să reprezinte pe chipuri chemarea oamenilor întru Christos? De unde să scoată el una ca asta? Din cap? Să o creeze din imaginaţie? Să cugete cu mintea? Nişte fleacuri! În faţa acestei reprezentări, cugetul e mut, imaginaţia îngheaţă. Ivanov şi-a încordat imaginaţia atîta cît a putut, a încercat să surprindă freamătul sufletului pe feţele oamenilor pe care i-a întîlnit, a stat prin biserici ca să urmărească oamenii rugîndu-se, şi a văzut că totul e fără vlagă şi neputincios, că nu răspunde pe deplin ideii din sufletul său. Iar asta a fost cauza nesfîrşitelor sale suferinţe şi motivul pentru care tabloul s-a tărăgănat atît de mult. Nu, pînă cînd pictorul nu se-ntîlneşte-n suflet cu Christos, nu poate să-L reprezinte pe pînză. Ivanov s-a rugat la Dumnezeu să-i pogoare această întîlnire sufletească, a vărsat lacrimi în tăcere, cerîndu-I putere ca să-mplinească o idee pe care tot întru El o nutrea, iar în timpul ăsta îi reproşau încetineala şi-l grăbeau să termine! Ivanov se ruga Domnului ca prin focul extazului să prefacă-n cenuşă asprimea de gheaţă din el, de care suferă astăzi pînă şi oamenii cei mai buni şi mai cuminţi, şi să-i dea inspiraţia prin care s-ar smeri şi necreştinul care ar privi pînza; iar în timpul acesta îl ceartă şi-l mustră chiar şi aceia care-l cunosc, chiar şi prietenii, crezînd că trîndăveşte pur şi simplu şi gîndindu-se cît se poate de serios dacă nu cumva prin foame şi privaţiuni l-ar forţa să termine-odată tabloul de pictat. Cei mai plini de compasiune dintre ei ziceau: „El e de vină, să lase la o parte pe moment tabloul cel mare şi la intervale de timp să facă unele mai mici, să ia bani pentru ele şi să nu mai moară atîta de foame”, – asta spuneau ei, nevăzînd că pictorul, a cărui trudă se face cu voia lui Dumnezeu, lucrează cu cele sufleteşti şi nu se mai poate apropia de altă pînză, el nu poate avea intervale, gîndul lui nu se poate îndrepta către altceva, oricît l-ai biciui şi l-ai silui. Ca femeia cea credincioasă care-şi iubeşte bărbatul cu adevărat, ea nu va mai iubi pe un altul şi nu-şi va tîrgui alintul pentru bani, chiar dacă astfel ar scăpa de sărăcie, ea şi bărbatul ei. Iată deci cum era în sufletul lui Ivanov. Îmi veţi spune: „Dar de ce n-a trecut pe o foaie toate astea? De ce nu şi-a expus exact situaţia? Atunci ar fi primit banii de-ndată.”. Dar nu-i chiar aşa. Să-ncerce careva dintre noi, dar fără să-şi cunoască potenţialul şi fără să-şi fi lămurit sie totul, să le explice unor oameni din cu totul alt domeniu de activitate, care nu sînt capabili – şi pe bună dreptate – nu pot nici măcar bănui, ce poate cuprinde arta pe cea mai înaltă treaptă, mai înaltă şi decît cea pe care se află ea în vremurile foarte la modă de astăzi! Oare ar trebui să le spună: „Eu fac acum o treabă care vă va ului mai tîrziu, dar despre care nu vă pot spune prea multe lucruri pentru că nici mie nu-mi sînt prea clare unele dintre ele, dar voi, în tot timpul acesta cît o să stau eu să lucrez, răbdaţi cuminţei şi daţi-mi nişte bani ca să mă întreţin.”? Atunci ar apărea o mulţime de astfel de artişti, care-ar vorbi la fel; nebun să fie cel care le-o da bani. Să admitem totuşi că în aceste vremuri neclare Ivanov s-ar exprima clar şi ar spune: „Cineva mai presus de mine mi-a insuflat următoarea idee – să zugrăvesc cu penelul chemarea oamenilor întru Christos. Simt că nu voi putea face asta pînă cînd nu voi simţi chiar eu adevăratul înţeles. Dar vă rog să mai aşteptaţi să-nţeleg şi eu propria mea chemare, însă pînă atunci daţi-mi nişte bani ca să mă întreţin şi să pot lucra mai departe.”. Păi atunci îi strigăm cu toţii într-un glas: „Ce ai, frate, ce tot îndrugi verzi şi uscate? Ne iei de proşti? Ce treabă are sufletul cu pînza? Sufletul e-o treabă, pînza-i altă treabă. Ce chemare ne rogi tu să aşteptăm?! Ce, fără asta nu poţi să fii creştin, că doar noi sîntem cu toţii creştini adevăraţi!”. Iată ce-o să-i spunem noi lui Ivanov şi fiecare din noi are dreptatea sa. Dacă n-ar fi aceste circumstanţe aspre şi toate caznele sale lăuntrice, care-l răpun şi-l facă să se roage Domnului mai fierbinte decît oamenilor, şi l-ar lăsa să alerge către El şi să trăiască în El, aşa cum demult nu o mai face mondenul pictor contemporan, şi să verse prin lacrimi acele simţăminte pe care s-a străduit mai înainte să le dobîndească prin cuget, n-ar mai fi zugrăvit el niciodată ce a început să pună deja pe pînză, s-ar fi amăgit pe sine şi i-ar fi minţit şi pe ceilalţi, indiferent de dorinţa lui de a fi cît mai sincer.

Şi să nu credeţi că i-ar fi fost mai uşor să se explice oamenilor în timpul stărilor trecătoare din suflet, cînd voia Domnului începe să lucreze în natura omului. Ştiu asta şi uneori am trăit-o şi eu. Scrierile mele s-au legat într-un mod miraculos de sufletul meu şi de cultivarea mea interioară. Timp de şase ani n-am putut să fac nimic altceva pe lume. Toată munca se desfăşura în mine şi, mai ales, pentru mine. Şi am trăit – nu uitaţi asta – numai din profitul luat pe scrierile mele. Toţi ştiau că aveam nevoie de susţinere, dar erau convinşi că e numai încăpăţînarea mea la mijloc, că era suficient să mă aşez ca să mîzgălesc ceva pe o foaie şi-aveau să-mi vină bani mulţi din asta; dar eu nu puteam să scriu nici măcar un rînd, iar cînd am ascultat sfatul unui individ cam sărit de pe fix şi-am vrut să mă forţez să scriu un articolaş oarecare pentru o revistă, mi-a fost atît de greu încît m-a durut capul, mă usturau toate simţurile, mîzgăleam şi mototoleam toate foile, iar după două, trei luni de chin mi-am zdruncinat sănătatea, care şi-aşa era cam şubredă, într-un asemenea hal că am căzut la pat, iar suferinţele nervoase şi, mai ales, suferinţa de a nu putea explica nimănui pe lume situaţia în care mă aflam m-au doborît cu totul, mă vedeam deja cu un picior în groapă. De două ori mi s-a întîmplat lucrul ăsta. Odată, ca povestea să fie completă, m-am trezit într-un oraş în care nu exista nici un suflet de om apropiat mie, fără nici un fel de mijloace, riscînd să mor nu numai de boală şi de suferinţe sufleteşti, dar şi de foame. Asta s-a întîmplat acum mult timp. M-a salvat ţarul[4]. Am primit ajutor de la el în mod neaşteptat. Şi nu ştiu dacă a auzit cu inima că un sărman muncitor dedicat lui munceşte pe ogorul său sterp şi nevăzut, aşa cum au muncit şi alţii pe ogoarele lor mănoase şi de toţi văzute, sau dacă a fost un gest obişnuit al milosteniei lui, dar ajutorul acesta m-a pus pe picioare. Îmi venea bine să ştiu că-i sînt dator lui şi nicidecum altcuiva. La dorinţa de a mă apuca din nou de lucru s-a mai adăugat şi o idee – dacă mă va-nvrednici Dumnezeu să devin apropiatul multor oameni demni şi dacă-mi va da iubirea pe care le-o port, să le spun: „Nu uitaţi, nu ştiu dacă mai eram pe lume, de n-ar fi fost ţarul. ”. Iată deci cum merg lucrurile uneori. Şi de parcă n-ar fi fost de ajuns, în tot acest timp mi-am auzit numai reproşuri de egoism: mulţi n-au putut să-mi ierte neparticiparea mea la diverse evenimente pe care le-au organizat[5], dar părerea lor rămîne pe seama publicului. Cuvintele mele, că n-aş putea scrie şi că nici n-ar trebui să lucrez pentru reviste ori almanahuri, au fost luate drept scorneli. Vezi Doamne, însăşi viaţa pe care am dus-o prin străinătăţi era de fapt rezultatul poftelor mele sibarite de a mă delecta cu frumuseţile Italiei. N-am putut să le explic nici celor mai apropiaţi prieteni ai mei că, înafară de problemele cu sănătatea, aveam nevoie să mă distanţez de ei pentru o vreme, pentru a nu cădea pradă unor false relații cu ei şi pentru a nu le provoca neplăceri – nici măcar asta n-am putut să le explic. Înţelegeam şi singur că starea mea sufletească se complicase între timp, că n-aş fi putut-o împărtăşi nimănui de pe lumea asta. Silindu-mă să-mi deschid măcar o părticică din mine, am văzut cu ochii mei cum cuvintele pe care le rosteam înceţoşau şi suceau mintea omului care mă asculta, şi-am început să regret amarnic pînă şi dorinţa de a fi deschis la suflet cu oamenii. Jur că există unele situaţii care pot fi asemănate numai cu cea a omului care se află într-un somn letargic şi care vede cum este îngropat de viu, dar care nu poate nici măcar să mişte un deget, semn că încă mai e în viaţă. Ferească-l Dumnezeu pe cel care în astfel de clipe de tulburări sufleteşti încearcă să se explice cuiva; trebuie să te-ndrepţi către Domnul şi nu către altcineva. Mulţi au fost nedrepţi cu mine, chiar şi oamenii cei mai apropiaţi, dar care erau, în acelaşi timp, nevinovaţi; poate că aş fi procedat la fel dacă eram în locul lor.

La fel este şi cazul lui Ivanov; dacă s-ar fi întîmplat să moară din cauza sărăciei şi a neajunsurilor, dintr-odată ar fi izbucnit o mare revoltă de mînie împotriva celor care au lăsat să se întîmple una ca asta, ceilalţi pictori ar fi fost acuzaţi de invidie şi lipsă de compasiune. Cutare poet dramatic ar fi compus imediat o dramă foarte lacrimogenă în versuri care-ar fi măgulit cititorii şi ar fi stîrnit furia împotriva duşmanilor pictorului. Şi cu toţii s-ar fi aflat într-o mare eroare, pentru că nimeni nu ar fi fost vinovat de moartea lui. Un singur om ar fi fost mincinos şi vinovat, iar acest om aş fi fost chiar eu: eu am trecut prin aceleaşi stări, am simţit totul pe propria-mi piele şi nu le-am împărtăşit celorlalţi! Şi iată de ce vă scriu dumneavoastră. Rezolvaţi, vă rog, acest caz, de-acuma păcatul va cădea asupra dumneavoastră. Căci eu mi l-am smuls din suflet prin această scrisoare; acum atîrnă deasupra-vă. Faceţi în aşa fel încît nu doar să i se acorde acea modică susţinere pe care o cere, dar tot atunci să fie decorat pentru faptul că a trudit îndelung la tabloul său, nedorind să lucreze la nimic altceva, oricît de mult l-au presat cei din jur şi propriile nevoi. Nu vă zgîrciţi! Banii aceştia vor răsplăti pe toată lumea. Măreţia tabloului începe să fie descoperită şi înţeleasă de toţi. Roma-ntreagă a-nceput să spună cu glas tare că un asemenea tablou, măcar şi în faza în care se află acum, încă neatins de gîndul vreunui alt pictor, n-a mai văzut de pe vremea lui Rafael şi-a lui Leonardo da Vinci. Cînd va fi gata tabloul, pînă şi cea mai sărăcăcioasă curte din Europa va dori să plătească banii pe care-i dau acuma pentru tablourile redescoperite ale marilor maeştri din vechime, iar preţul unui astfel de tablou nu scade sub o sută sau chiar două sute de mii. Şi aveţi grijă ca decorarea să se facă nu pentru pînză, ci pentru abnegaţie şi iubire inegalabilă pentru artă, iar asta să fie o lecţie pentru toţi pictorii. Asta e o lecţie necesară, să vadă toţi ceilalţi cum trebuie să iubească arta. Cum trebuie, la fel ca Ivanov, să omoare din faşă tentaţiile vieţii; şi la fel ca Ivanov, să înveţe şi să nu-nceteze a fi simpli învăţăcei; la fel ca Ivanov, să renunţe la tot, chiar şi la blidul plin din ziua de sărbătoare; la fel ca Ivanov, să poarte surtuc scămoşat din demicoton cînd nu mai au nici o leţcaie, nesocotind plăcerile deşarte; la fel ca Ivanov, să-nfrunte tot prin cultivarea intimă a sufletului gingaş, printr-o sensibilitate nemărginită să suporte toate muşcăturile usturătoare ale vieţii, şi asta în momentele cînd unora le era atît de la-ndemînă să-l considere nebun şi să-mprăştie acest zvon încît el să-l audă cu urechile lui la tot pasul. Pentru toate aceste fapte el trebuie să primească o recompensă. Iar lucrul ăsta e necesar mai ales pentru pictorii tineri care se pregătesc să intre-n breasla pictorilor, să nu-şi imagineze că vor sta să-şi aşeze cravata pentru chermeză şi pentru a se-mprumuta ca să-şi menţină poziţia în societate; să ştie dinainte că pot aştepta ajutor şi sprijin numai cei cărora nu le stă gîndul la chermeze şi chefuri cu amicii, şi se dedică picturii aidoma călugărului, mănăstirii. Ar şi mai bine dacă suma de bani primită de Ivanov ar fi una uriaşă, ca restul să-şi dea pumni în cap. Nu vă temeţi, el nu va accepta pentru sine toată suma; poate că nu va lua pentru sine nici măcar o copeică, suma asta va fi împărţită pentru ajutorarea adevăraţilor slujitori ai artei, pe care pictorul îi cunoaşte mai bine decît orice funcţionar, iar împărţeala banilor va fi prin urmare mult mai nimerită decît a cinovnicilor. Mare lucru nu poate rămîne din urma unui cinovnic: se va-ntîmpla să aibă vreo modistă, vreun prieten supărat care trebuie invitat la masă; cinovnicul va avea grijă de ştat şi de aparenţe; va începe chiar să ne spună că pentru a menţine cinstea naţiei ruseşti trebuie să-ncurajăm străinii, şi va cere bani pentru asta. Dar cel care a lucrat chiar el în acel domeniu ce trebuie acum ajutat, cel care a auzit strigătul nevoilor adevărate şi nu contrafăcute, care a suferit şi a văzut cum suferă şi ceilalţi, a pătimit cu ei împreună, şi a împărţit ultima cămaşă cu cel care trudea cot la cot, cînd nu avea ce mînca dar nici cu ce se îmbrăca, aşa cum a făcut acest Ivanov – apoi asta-i altă treabă. Aceluia îi poţi încredinţa liniştit un milion, după care poţi merge să te culci, – nu se va pierde-n zadar nici o copeică din milionul acesta. Veţi proceda corect, iar scrisoarea aceasta arătaţi-o multora, atît cunoscuţilor mei, cît şi alor dumneavoastră, dar mai ales celor care sînt într-un post de conducere, căci truditori ca Ivanov pot fi în orice domeniu, iar ei nu trebuie lăsaţi să moară de foame. Dacă veţi întîlni pe vreunul care separîndu-se de toţi ceilalţi îşi vede febril de treburile lui, chiar dacă sînt numai ale lui, şi vedeţi că treburile-acelea sînt, de fapt, în folosul tuturor, consideraţi-l angajat şi dăruiţi-i hrana cea de toate zilele. Iar ca să vă asiguraţi că nu e nici o înşelătorie la mijloc, orice netrebnic şi orice leneş poate arbora morga asta, căutaţi să-i vedeţi traiul; viaţa lui personală spune totul. Iar dacă şi el, aidoma lui Ivanov, a scuipat pe toate plăcerile vieţii şi pe traiul monden, a-mbrăcat o buleandră simplă şi duce o viaţa monahală, alungînd din cap nu numai gîndul plăcerilor şi al chermezelor, dar şi intenţia de a-şi găsi cîndva o nevastă, de a încropi o familie ori o gospodărie acolo, migălind zi şi noapte şi rugîndu-se clipă de clipă, – atunci nu mai e de stat pe gînduri, ci-ndată să-i daţi bani ca să lucreze, şi nu-l grăbiţi, dar nici nu-l siliţi, lăsaţi-l în pace: îl va sili Domnul şi fără ajutorul nostru, treaba dumneavoastră este să vă asiguraţi că nu moare de foame. Dar nu-i acordaţi prea multă susţinere; daţi-i ceva sărăcăcios şi infim şi nu-l ademeniţi cu tentaţiile vieţii. Există oameni care-ar trebui să rămînă săraci pe vecie. Sărăcia e o bucurie din care lumea încă n-a gustat. Dar cel pe care Dumnezeu l-a învrednicit să guste din dulceaţa ei şi care-a îndrăgit acum sacul gol, acela n-o va da la schimb pentru nici o comoară a lumii de-aici.

1846

[1] Referinţa este la tablourile Poslednii deni Pompei [Ultima zi a Pompeiului] (1830-1833) al lui K.P. Briullov şi la Mednîi zmii [Şarpele de aramă] (1827-1841) al lui F.A. Bruni.

[2] De fapt, „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii!”, apud Sfînta Evanghelie după Ioan (1, 29), în Biblia, Anania, p. 1557.

[3] Reproducere inexactă a cuvintelor lui Natanael: „Din Nazaret poate fi ceva bun?…”, apud Sfînta Evanghelie după Ioan (1, 46), Loc. cit.

[4] Graţie insistenţelor lui V.A. Jukovskii şi A.O. Smirnova, ţarul i-a acordat o pensie pe trei ani, a cîte o mie de ruble pe lună. Cneazul Aleksandr Nikolaevici (copilul adoptiv şi moştenitorul lui Jukovskii) a mai adăugat de la sine o sumă identică.

[5] E vorba despre M.P. Pogodin care-i solicitase lui Gogol un articol pentru Moscovitul.

N.V. Gogol, „XXIII. Pictorul istoric Ivanov (Către contele Matv. Iu. V….skii)”, în Scrisori către prieteni. Confesiuni, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu.

Advertisements

One response to “N.V. Gogol, „Scrisori…”. XXIII. Pictorul istoric Ivanov (Către contele Matv. Iu. V….skii)

  1. Pingback: N.V. Gogol, „Scrisori către prieteni. Confesiuni”. Cartea. Versiune integrală. Drafturi critice 2014 | drafturi critice·

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s