N.V. Gogol, „Scrisori…”. XX. Trebuie să călătorim prin Rusia (Din scrisoarea către contele A.P. T….oi)


Portretul lui Aleksandr Petrovici Tolstoi (1840), publicat în revista „Prometeus”, 1990, № 16, - Moscow, p. 262

Portretul lui Aleksandr Petrovici Tolstoi (1840), publicat în revista „Prometeus”, 1990, № 16, – Moscow, p. 262

Nu există pe lumea asta chemare mai înaltă decît cea monahală, de-ar da Domnul vreo dată să purtăm sărăcăcioasele odăjdii călugăreşti, atît de dorite sufletului meu şi la care numai gîndindu-mă că mă și umplu de bucurie. Dar fără chemarea Lui Dumnezeu, asta nu e cu putinţă. Pentru a putea să te retragi din lume, trebuie să ştii să-ţi iei rămas bun de la ea. „Împarte avutul tău sărmanilor, după care pătrunde în mănăstire”, astfel li se spune tuturor celor care merg acolo. Dumneavoastră aveţi bogăţii, le puteţi împărţi săracilor; dar eu, eu ce să le împart? Avuţia mea nu e-n bani. Dumnezeu m-a ajutat să adun cîtăva bunătate a minţii şi a sufletului şi mi-a dat pricepere folositoare şi necesară altora – aşa că va trebui să împart aceasta avuţie, dar nu celor avuţi cu ea, după care să intru la mănăstire. Dar nici dumneavoastră, nu printr-o împărţeală de bani veţi primi dreptul la asta. Dacă aţi fi fost legat de bogăţiile dumneavoastră şi v-ar fi fost foarte greu să vă despărţiţi de ele, asta ar fi fost o treabă; însă ea vă lasă rece, a ajuns un nimic pentru dumneavoastră, – atunci care mai e jertfa şi fapta dumneavoastră eroică? Sau pentru dumneavoastră, să azvîrliţi pe fereastră lucrurile inutile înseamnă să faceţi bine aproapelui, bineînţeles, un bine în cel mai înalt sens creştinesc? Nu, pentru dumneavoastră, la fel ca şi pentru mine, sînt încuiate uşile lăcaşului rîvnit. Mănăstirea dumneavoastră e Rusia! Îmbrăcaţi înţelept veşmîntul călugărului şi, murindu-vă sie dar nu şi pentru ea, începeţi să trudiţi la ea. Ea-şi cheamă astăzi fiii mai tare ca niciodată. Ea are sufletul bolnav şi strigătul ei de boală nu-ncetează să răsune. Prietenul meu drag, ori aveţi inima împietrită, ori nu ştiţi ce-nseamnă Rusia pentru un rus. Amintiţi-vă că atunci cînd s-a abătut asupra ei năpasta, au ieşit călugării din mănăstiri şi s-au aşezat în rînd cu ceilalţi pentru a o salva. Călugării Osleabea şi Peresvet, prin însăşi blagoslovirea stareţului lor, au luat sabia-n mînă[1], cea atît de duşmănoasă creştinului, şi-au mers pe cîmpul de luptă plin de sînge, iar dumneavoastră nu vreţi să mergeţi pe cîmpul cel paşnic al oamenilor, nicăieri în altă parte decît în inima Rusiei? Să nu-mi veniţi cu nepriceperea drept scuză, dumneavoastră puteţi face multe lucruri foarte utile şi de trebuinţă Rusiei. Fiind guvernator în două gubernii complet diferite şi făcîndu-vă datoria indiferent de toate neajunsurile-vă de la vremea aceea, mult mai bine decît alţii, aţi putut vedea cu ochii dumneavoastră cum merg treburile din interiorul lor şi aţi cunoscut Rusia aşa cum este ea cu adevărat. Dar nu asta e important, iar eu n-aş fi îndrăznit să vă îndemn să robotiţi atîta, în pofida cunoştinţelor dumneavoastră, dacă n-aş fi întrezărit acea însuşire unică pe care o aveţi şi care, după părerea mea, este mult mai însemnată decît toate cele de mai sus, – însuşirea de a nu trudi din greu, de a nu munci de unul singur, aproape lenevind şi fiind capabil de a-i face pe ceilalţi să muncească. Totul vă mergea strună, iar cînd eraţi întrebat cu mirare: „Cum de-a fost cu putinţă”, dumneavoastră le răspundeaţi: „Cinovnicii sînt de vină, mi-au picat nişte cinovnici de nu mai pot să fac nimic, le fac ei pe toate”, iar cînd a fost vorba de a primi recompensă, întotdeauna i-aţi scos în faţă pe-aceşti cinovnici, semnînd totul pentru ei şi nimic pentru dumneavoastră. Iată deci calitatea dumneavoastră cea mai merituoasă, nemaivorbind şi de priceperea cu care vă alegeţi cinovnicii. Şi nu-i de mirare că ei se străduiesc din toate puterile, că unul din ei a murit de-o ftizie care-l bîntuia de ceva vreme, oricît v-aţi chinuit dumneavoastră să-l concediaţi. Ce n-ar face rusul dacă ar da peste el un asemenea superior! Calitatea asta a dumneavoastră e de mare trebuinţă mai ales astăzi, în aceste vremuri de îngîmfare cumplită, cînd fiecare şef în parte se gîndeşte numai la cum să mai avanseze un pic şi cum să tragă cît mai mult spuza pe turta lui. Vă spun eu, această calitate a dumneavoastră va face foarte mult bine Rusiei… şi-i mare păcat că nu înțelegeți lucrul ăsta! Iar eu aş fi păcătuit dacă nu v-aş fi dezvăluit această calitate. Acesta e avutul cel mai de preţ, pe care vi-l cerșesc toţi cei care nu-l au, iar dumneavoastră, ca un zgîrîie-brînză, l-aţi pus sub lacăt şi vă faceți că nu vedeți nimic. Să presupunem că vă e oarecum să ocupaţi acelaşi post pe care l-aţi avut acum zece ani şi mai bine, nu pentru că n-ar fi de nasul dumneavoastră – slavă Domnului, nu sînteţi un om înfumurat şi în ochii dumneavoastră nici o meserie nu e mai prejos decît alta – ci pentru că v-a crescut priceperea şi ea are nevoie de o meserie mai complexă, mai vastă. Păi, şi? Puţine-s locurile şi meseriile Rusiei? Priviţi şi căutaţi mai cu băgare de seamă, şi o veţi descoperi. Dumneavoastră trebuie să călătoriţi prin Rusia. Aţi cunoscut-o cum era acum zece ani: acum nu mai e de-ajuns. În zece ani, înăuntrul Rusiei se-ntîmplă atîtea lucruri cîte nu se-ntîmplă în alte ţări în jumătate de veac. Chiar dumneavoastră aţi observat locuind aici, peste hotare, că în ultimii doi-trei ani pînă şi oamenii care au început să vină de-acolo sînt foarte diferiţi, nesemănîndu-le deloc celor pe care i-aţi cunoscut nu demult. Pentru a şti ce este Rusia contemporană trebuie să mergi să vezi cu ochii tăi. Nu daţi crezare zvonurilor. E adevărat că în Rusia nu a mai existat niciodată o asemenea diversitate şi diferenţă neobişnuită în opiniile şi convingerile oamenilor, nicicînd educaţia variată şi învăţămîntul divers nu au îndepărtat oamenii unul de altul şi nu i-au dezbinat într-atîta. Iar pe deasupra a toate acestea, planează duhul bîrfei, al poleielii şi al vorbelor goale de conţinut, al zvonurilor tîmpe, al judecăţilor unilaterale şi-ncuiate. Cu toatele au lovit şi au încîlcit părerea fiecăruia despre Rusia încît astăzi nu mai poţi crede pe nimeni. Trebuie să mergi şi să vezi cu ochii tăi, trebuie să călătoreşti prin Rusia. Va prinde bine mai ales celui care a stat o vreme departe de ea şi care acum se întoarce cu o privire proaspătă şi neînceţoşată. El va surprinde multe lucruri pe care nu le poate vedea un om aflat în mijlocul vîrtejului, care se agită afectat în faţa intereselor de moment. Iată la ce mod ar fi bine să întreprindeţi această călătorie: înainte de orice, scoateți-vă din cap toate părerile preconcepute despre Rusia, renunţaţi şi la convingerile pe care a-ţi apucat să vi le construiţi, imaginaţi-vă că n-aţi şti nimic şi că păşiţi pe un pămînt nou şi total necunoscut. Şi aidoma unui pelerin rus care ajungînd prin marile oraşe europene se grăbeşte să vadă mai întîi toate antichităţile însemnate, la fel şi dumneavoastră, ba chiar cu şi mai multă curiozitate, ajungînd în primul judeţ ori în prima gubernie din Rusia, alergaţi să vizitaţi mai întîi părţile istorice ale oraşelor. Acestea nu le veţi găsi în construcţiile arhitecturale şi-n antichităţi, ci în sufletul oamenilor. Credeţi-mă, un om merită să fie vizitat cu mai multă curiozitate decît fabricile sau ruinele. Încercaţi numai să-i aruncaţi o privire în care să se reflecte o singură picătură din iubirea dumneavoastră sinceră pentru aproapele-vă şi nu veţi mai scăpa de el, într-atîta de interesant vi se va părea. Faceţi cunoştinţă mai întîi cu cei care-s sarea şi piperul oricărui oraş sau circumscripţie, nu veţi găsi mai mult de doi-trei astfel de oameni în fiecare loc. Din cîteva întorsături de cuvinte vă vor zugrăvi întregul tablou al urbei, astfel încît vă veţi putea da seama unde şi în ce locuri să atrageţi mai multă atenţie. Şi discutînd cu șeful fiecărei meserii în parte (în faţa dumneavoastră cu toţii se deschid şi se dezbracă, mai că nu rămîn în pielea goală), veţi afla ce înseamnă fiecare categorie socială în zilele noastre. Negustorul cel ager şi descurcăreţ vă va explica dintr-odată cum e cu negustoria la ei în oraş; un tejghetar[2] mai deschis la minte şi de încredere vă va face o idee despre rufetul lor. De la cinovnicii afacerişti veţi afla despre cantitatea oficială de producţie, iar spiritul şi aspectul general al obştii rămîne să le reconstituiți de unul singur. Dar nu vă încredeţi total în șefi, mai discutaţi cu doi-trei oameni din aceeaşi meserie. Nu uitaţi că-s certaţi între ei, că fiecare îl minte pe celălalt şi cleveteşte fără scrupule-mpotriva lui. Vă veţi întîlni la un moment dat şi cu preoţimea, pe care o veţi cunoaşte cel mai repede; de la ea veţi afla restul. Şi dacă în felul acesta veţi călători prin marile oraşe ale Rusiei, deja veţi putea vedea limpede ca lumina zilei unde puteţi fi folositor şi ce meserie urmează să vă alegeţi. Pînă una-alta însă, dumneavoastră puteţi face mult bine cu o singură călătorie, asta numai dacă vreţi. În această călătorie veţi întîlni atîtea fapte creştineşti demne de laudă cîte n-o să găsiţi niciodată într-o mănăstire. În primul rînd, fiind agreabil într-o conversaţie şi făcîndu-vă plăcut pentru fiecare, ca un străin proaspăt sosit, puteţi deveni persoana terţă, cea care-i împacă pe toţi. Oare ştiţi dumneavoastră cît de important şi de necesar este acest lucru pentru Rusia şi ce faptă eroică poate fi aceasta?! Mîntuitorul îl preţuieşte pe împăciuitor mai mult decît pe ceilalţi, aproape că-i numeşte fii ai Lui Dumnezeu[3]. Iar la noi, împăciuitorul are de lucru peste tot. S-au certat cu toţii: nobilimea la noi se-nţelege precum cîinele cu pisica; comercianţii, ca pisica cu cîinele; tejghetarii, la fel, cîini şi pisici; ţăranii, dacă nu se-mbie şi nu-şi dau ghes prieteneşte-ntr-o treabă, între ei sînt ca pisicile şi cîinii. Pînă şi oamenii cei mai buni şi mai cinstiţi se-ntrec în discordie; numai printre escroci se mai poate găsi ceva ce-aduce a prietenie şi comuniune, atunci cînd vreunul din ei începe să fie dat în urmărire generală. Locul împăciuitorului este peste tot. Nu vă temeţi, nu e greu să faceţi pace. Oamenilor le e greu să se împace de unii singuri, însă cînd apare între ei un al treilea, acesta-i împacă îndată. De aceea la noi a avut atîta putere judecata terţilor, creaţie izvorîtă direct din pămîntul nostru, care a făcut pînă acum mai multe decît celelalte instanţe judecătoreşti. Natura umană, dar mai ales cea a rusului, are o însuşire tare bizară: de-ndată ce bagă de seamă că celălalt se apleacă în faţa lui ori îi arată un dram de îngăduinţă, mai că-i gata să-şi ceară singur iertare. Nici unul nu vrea să facă primul pas, însă îndată ce unul se hotărăşte să se arate mărinimos, celălalt se va strădui din răsputeri să-l întreacă în mărinimie. Iată de ce la noi pot fi curmate cele mai vechi vrajbe şi procese, e suficient numai să apară între părţile care se judecă un om cu adevărat cinstit şi nobil, respectat de toţi şi pe de-asupra un bun cunoscător al sufletului omenesc. Iar împăcarea, mă repet, e foarte necesară: e suficient ca numai vreo cîţiva oameni oneşti care din cauza unui dezacord în păreri pe vreun subiect anume să se înţeleagă în faptă şi să-şi strîngă mîna din nou, şi escrocii o vor duce rău de tot. Aşadar, iată o parte din faptele nobile care vă pot ieşi în cale în timpul călătoriei dumneavoastră prin Rusia. Dar mai există o parte, nu mai puţin importantă. Puteţi face un mare serviciu clerului din oraşele prin care veţi trece, familiarizîndu-i mai bine cu oamenii în mijlocul cărora trăiesc, împărtăşindu-le acele şiretlicuri şi năzbîtii pe care omul contemporan nu le spune la spovedanie, considerîndu-le ca nefăcînd parte din viaţa unui creştin. Acest lucru este foarte necesar pentru că, din cîte ştiu, mulţi preoţi s-au pus pe-o ureche și au devenit ursuzi de la atîtea necuviinţe întîmplate în ultimul timp, ei sînt aproape convinşi că nimeni nu-i mai ascultă, că predica şi cuvîntul se duc în vînt şi că răul şi-a înfipt rădăcinile atît de adînc încît nici cu gîndul nu mai gîndesc la stîrpirea lui. Asta-i o mare nedreptate. Omul contemporan păcătuieşte astăzi mai mult ca niciodată, însă nu păcătuieşte cu nemăsurarea desfrînării lui, nici cu lipsa de compasiune sau cu voinţa lui de a păcătui, ci cu faptul că nu-şi mai vede păcatele. Încă nu s-a arătat desluşit şi limpede adevărul înfiorător al veacului contemporan, că astăzi toţi păcătuiesc pînă la unul, dar nu păcătuiesc de-a dreptul, ci pe ocolite. Asta n-a înţeles-o bine nici măcar preotul, de-aceea şi predica lui se spulberă-n vînt, şi oamenii sînt surzi la cuvintele sale. Dacă le spui: „Să nu furi, să nu huzureşti, să nu iei mită, roagă-te şi oferă pomană neavuţilor”, nu faci nimic. Nu doar că fiecare va spune: „Păi, asta se-nţelege de la sine”, dar se va mai şi îndreptăţi în ochii săi, aproape crezîndu-se sfînt. El va spune: „De furat, nu fur: pune-mi alături ceasul, cervoneţul, orice lucru doreşti – nici nu mă ating de ele; dimpotrivă, am gonit mereu de lîngă mine omul hoţ; bineînţeles, trăiesc în huzur, dar eu nu am nici copii, nici rude, nu am pentru cine să pun de-o parte, cu bogăţiile mele am fost chiar de folos, le-am dat pîine maiştrilor, meşteşugarilor, negustorilor, fabricanţilor; iau mită numai de la cel bogat, căci mă roagă chiar el să o fac, iar asta n-o să-l ruineze; de rugat, mă rog, acum mă duc la biserică să mă botez şi să mă închin; de ajutat, ajut: nici un sărac nu pleacă de la mine fără măcar un galben şi nu m-am dat în lături de la nici un act de caritate pentru vreo faptă nobilă”. Pe scurt, după o astfel de predică nu numai că se va considera un om drept, dară se va mai şi-mpăuna cu lipsa lui totală de păcate.

Însă dacă vei da vălul la o parte şi-i vei arăta măcar o părticică din grozăviile pe care le provoacă pe ocolite, şi nu direct, atunci el va spune altceva. Trebuie să-i spui bogatului cinstit, dar cam sărac cu duhul, că atunci cînd strînge pentru sine şi adună pentru a trăi boiereşte, el dă naştere ispitei care încolţeşte în acela mai puţin bogat, care vrînd să ajungă şi el la fel, pentru averea sa o jefuieşte pe-a altuia, nenorocind alţi oameni în toată lumea; iar pentru asta, să i se arate unul din acele tablouri cutremurătoare din Rusia, care-i va face părul măciucă şi care, poate, nu s-ar fi întîmplat dacă n-ar fi vrut să ducă trai boieresc, ca să dea astfel tonul în societate şi să le sucească minţile şi altora. În aceeaşi manieră să le fie prezentat tabloul tuturor filfizoanelor ahtiate de a fi în pas cu moda, care nu concep să se-arate-n lume cu una şi aceeaşi rochie şi care fără să o poarte pînă la capăt pe prima îşi mai cumpără încă un vraf de altele noi, urmînd fidel cele mai mărunte capricii ale modei, – să li se arate că nu păcătuiesc deloc prin aceste preocupări inutile şi de bani risipitoare, ci prin faptul că au făcut din viaţa la modă a altora o necesitate, că bărbatul cutărei femei a şi luat mită deja de la vreun confrate cinovnic (să admitem că acest cinovnic era bogat, dar ca să ajungă el pînă la a da mită, trebuie că a tăbărît asupra unuia mai puţin bogat, iar acesta, la rîndul său, s-a aruncat asupra vreunui asesor sau comisar de poliţie, şi astfel comisarul a fost nevoit să fure de la cei săraci şi neînstăriţi), din cauza tuturor acestora trebuie să li se arate şi lor tabloul foamei. Atunci nu le va mai sta gîndul la rochii şi pălării la modă şi vor vedea că de înfricoşătoarea răspundere în faţa Domnului nu-i vor salva nici banii aruncaţi la săraci, dar nici acele acţiuni filantropice pe care le demarează prin oraşe pe seama provinciilor jefuite. Nu, omul nu este fără de simţire, omul se simte mişcat dacă îi arăţi faptele aşa cum sînt ele. Iar astăzi va fi mişcat mai mult ca niciodată, pentru că firea lui s-a înmuiat, jumătate din păcatele lui sînt din neştiinţă, şi nu din desfrînare. El îl va săruta ca pe un salvator pe cel care-l va face să-şi întoarcă privirea asupra sa. Preotului îi va fi uşor să dea la o parte vălul de pe ochii lui, e suficient să-i arate una din acele nelegiuiri pe care le provoacă în fiece clipă şi-o să-i piară pofta de-a se lăuda cu huzurul său; nu-şi va mai justifica luxul prin sofisme jalnice, cum că luxul i-ar fi necesar pentru a le da pîine maiştrilor. Atunci va înţelege şi singur că a pustii jumătate de sat ori jumătate de judeţ pentru pîinea de la gura tîmplarului Hambs[4] e o idee care putea să plodească numai în capul sec al unui intendent din veacul al XIX-lea, şi nu în mintea sănătoasă a unui om inteligent. Dar ce-ar fi dacă preotul ar zdrobi lanţurile tuturor nelegiuirilor săvîrşite pe ocolite, prin imprudenţa, mîndria şi îngîmfarea oamenilor, şi ar da în vileag pericolul ce paşte veacul de azi, un veac în care oricine poate face ţăndări cîteva suflete dintr-o dată, la un loc cu sufletul său, şi în care, chiar şi nefiind necinstit, îi poate face pe alţii să devină necinstiţi şi josnici printr-o simplă neglijenţă, într-un cuvînt – ce-ar fi dacă le-ar arăta niţel cît de mare-i pericolul? Atunci oamenii nu vor mai fi surzi la cuvintele sale, şi nici un cuvînt din predica sa nu se va duce-n aer. Iar dumneavoastră puteţi îndemna mulţi preoţi să facă asta, destăinuindu-le toate cîte le-aţi întîlnit în această călătorie. Nu numai preoţilor, dar şi oamenilor le puteţi aduce acest folos. Cu toţii au nevoie astăzi de aceste mărturii.

Omului trebuie să-i fie arătată viaţa contemporană, culeasă din cele mai încîlcite şi ascunse unghere, iar nu timpurile apuse, aşa cum le-au văzut ochii superficiali ai oamenilor din lumea bună; viaţa preţuită şi cîntărită de acel evaluator care-ntotdeauna s-a uitat peste ea cu ochiul curat al creştinului. Mare-i necunoaşterea Rusiei chiar în sînul Rusiei. Totul se consumă în reviste şi gazete străine, iar nu pe propriul pămîntul. Urbea nu-şi cunoaşte oraşul, nu se cunoaşte om pe om; iar oamenii locuiesc de partea cealaltă a peretelui de parcă s-ar afla peste mări şi ţări. În această călătorie, îi puteţi face să se cunoască între ei, îi puteţi ajuta să-şi dea de veste unii altora şi, la fel ca un precupeţ grăbit, adunaţi veştile dintr-un oraş ca să le puteţi vinde cu folos îndoit în celălalt, ca să-i îmbogăţiţi pe toţi şi, în acelaşi timp, să vă îmbogăţiţi şi pe dumneavoastră, trăgînd folosul cel mai mare. Vă este pavat drumul cu fapte nobile, iar dumneavoastră nici nu vedeţi acest lucru! Deşteptaţi-vă! Orbul găinilor v-a împăienjenit ochii! Altfel nu puteţi ademeni iubirea. Nu veţi putea iubi oamenii pînă cînd nu le veţi sluji. Ce slugă se poate ataşa de stăpînul său dacă se află departe de el şi dacă încă nu i-a slujit în persoană? O mamă-şi iubeşte pruncul atît de mult pentru că l-a purtat în pîntec îndelung, pentru că a făcut totul pentru el şi i s-a jertfit întru toate. Deşteptaţi-vă! Mănăstirea dumneavoastră e Rusia!

1845

[1] Călugării Rodion Osleabea (ca mirean, Roman) şi Aleksandr Peresvet din lavra Troiţkoe au luat parte, cu binecuvîntarea Preafericitului Serghie Radonejskii (cca. 1321-1391), la bătălia de la Kulikovskii din 1380. Aleksandr Peresvet a căzut într-un duel cu bogatîrul tătar Temir-murzoi (Celubei). Osleabea a trăit cel puţin pînă în 1398, anul în care apare menţionat într-un letopiseţ în calitate de sol trimis la Ţarigrad. Mormintele lor se află la mănăstirea Simonov de la Moscova.

[2] În original, meşianik, meşianstvo – categorie profesională în Rusia ţaristă din care făceau parte tîrgoveţi, meşteşugari, funcţionari mărunţi ş.a., vag echivalent prospectiv, cu sens mai general, al breslei medievale româneşti (n.tr.).

[3] „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”, Sfînta Evanghelie după Matei (5, 9), în Op. cit., p. 1464. În deja amintita antologie gogoliană de conspecte din scrierile Sfinţilor Părinţi şi din ale învăţaţilor Bisericii Ortodoxe există un fragment explicativ în jurul acestui precept cristic, intitulat O Bojestve mirotvorţev (Sv. Grigoriia Nisskovo) [Despre împăciuitorii Lui Dumnezeu (ale Sf. Grigorie de Nisa)]. Gogol vorbeşte acolo despre cum a preţuit Mîntuitorul faptele demne ale împăciuitorilor „chiar mai mult decît pe-ale celorlalţi”, şi mai sus: „Dacă a-L vedea pre Domnul este slava supremă, atunci a fi fiul Domnului este o fericire mult mai mare decît celelalte fericiri”.

[4] Ernst Hambs (1805-1849) – proprietarul unui magazin de mobilă de lux din Petersburg. Gogol îl menţionează şi în cel de-al doilea volum al Sufletelor moarte: „Doar fiecare dintre noi profită de ceva: unul de pădurea satului, altul de sume economice, altul fură de la copiii săi de dragul unei actriţe aflate în trecere, altul de la ţăranii lui pentru mobilă de la Gambs sau pentru o caretă.”, aici şi mai jos, citate preluate din Nikolai Gogol, Suflete moarte, „Poem”, Traducere de Emil Iordache, Editura Cartier, Colecţia Cartier Clasic, 2007, p. 470. Numele corect al tîmplarului este Ernst Hambs.

N.V. Gogol, „XX. Trebuie să călătorim prin Rusia (Din scrisoarea către contele A.P. T….oi)”, în Scrisori către prieteni. Confesiuni, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu.

Advertisements

One response to “N.V. Gogol, „Scrisori…”. XX. Trebuie să călătorim prin Rusia (Din scrisoarea către contele A.P. T….oi)

  1. Pingback: N.V. Gogol, „Scrisori către prieteni. Confesiuni”. Cartea. Versiune integrală. Drafturi critice 2014 | drafturi critice·

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s