N.V. Gogol, „Scrisori…”. XVIII. Patru scrisori către diferite persoane, în chestiunea „Sufletelor moarte”


Coperta și frontispiciul celei de-a doua ediții a cărții „Suflete moarte”, publicată în 1846 la Editura Universitară din Moscova, cu gravurile lui E. Bernardskii după ilustrațiile lui A. Aghin.

Coperta și frontispiciul celei de-a doua ediții a cărții „Suflete moarte”, publicată în 1846 la Editura Universitară din Moscova, cu gravurile lui E. Bernardskii după ilustrațiile lui A. Aghin.

Nu se cunosc destinatarii scrisorilor.

***

1

Degeaba sînteţi indignat de tonul violent al atacurilor la adresa Sufletelor moarte. Au şi acestea partea lor bună. Cîteodată e bine să ai nişte adversari înrăiţi. Cel care se delectează cu frumosul, acela nu observă neajunsurile şi iartă totul, însă cel înrăit se străduieşte să dezgroape din noi toată mizeria şi să o pună în lumină atît de orbitor, încît o vezi fără să vrei. Adevărul se-aude atît de rar, încît fie şi pentru o singură fărîmă din el ajungi să fii gata să ierţi orice voce injurioasă, de oriunde ar veni ea. În criticile lui Bulgarin, ale lui Senkovskii şi Polevoi există multă dreptate, începînd chiar cu sfatul lor de a obţine mai întîi diploma de merit[1] şi după aceea de a mă apuca de scris. Într-adevăr, dacă nu m-aş fi grăbit cu publicarea manuscrisului şi l-aş mai fi ţinut un an, aş fi putut după aceea să-mi dau seama şi singur că nu poate ieşi de sub tipar într-un chip atît de neglijent. Toate epigramele şi glumele care s-au făcut pe seama mea îmi sînt de mare folos, chiar dacă la început nu mi-au picat deloc bine. Vai, cîtă nevoie avem de această rumoare neîntreruptă, de acest ton insultător şi de aceste ironii caustice şi străpungătoare! În străfundul sufletului nostru s-a depus atîta egoism mărunt şi netrebnic, atîta ambiţie hidoasă, încît noi avem nevoie clipă de clipă să fim înţepaţi, izbiţi, biciuiţi cu toate mijloacele posibile, ca să putem apoi mulţumi clipă de clipă mîinii care ne bate.

Mi-aş fi dorit, cu toate acestea, mai multe critici, dar nu din partea literaţilor, ci a oamenilor simpli care-şi văd de viaţa lor, din partea oamenilor practici; dar, ca un făcut, nu mi-a răspuns nimeni. Pînă una-alta însă, Suflete moarte a provocat mult zgomot, multă gălăgie, şi-a atras multe ironii, unele adevărate, altele mai caricaturale; s-a atins de ordinea lucrurilor care stau zi de zi sub ochii tuturor; plin ochi de greşeli, anacronisme, slabă cunoaştere a multor domenii[2]; în unele locuri a amestecat intenţionat jignirile cu batjocura: măcar de s-ar întîmpla ca cineva, oricine, să mă înjure binişor, iar în înjurătura şi în furia lui să-mi spună adevărul pe care îl merit. Un singur om de-ar prinde glas! Sau toate-odată. Şi cît de înțelept ar fi! Un cinovnic amploiat ar fi putut să demonstreze, în văzul tuturor, neverosimilitatea descrierii unor evenimente, invocînd două-trei fapte care chiar au avut loc, iar cu acestea să mă dezmintă mai bine decît ar face-o o mie de cuvinte sau, în aceeaşi manieră, să apere şi să justifice verosimilitatea acelor descrieri. Invocarea faptelor care s-au întîmplat cu adevărat rezolvă un caz mult mai bine decît toate cuvintele goale şi decît toată flecăreala literară. Treaba asta putea să o facă un negustor, dar şi un moșier – altfel spus, cărturari se găsesc pe toată faţa pămîntului rus. De la înălţimea privirii sale, fiecare om, de-acolo sau de pe treapta socială pe care l-au pus funcţiile, titlul onorific şi educaţia, are posibilitatea să vadă acelaşi subiect dintr-o perspectivă care este numai a lui şi pe care nimeni altcineva n-o mai poate avea. În chestiunea Sufletelor moarte s-ar fi putut publica încă o carte, făcută de întreaga masă de cititori, nişte Suflete moarte inegalabile şi foarte incitante din care aş fi învăţat nu doar eu, dar şi cititorii pentru că – nu-i un păcat să o spunem – cu toţii cunoaştem Rusia foarte puţin.

Şi dac-ar fi măcar un suflet de om care să vorbească în auzul tuturor! Zici că au murit toţi oamenii, că în Rusia nu locuiesc fiinţe vii, ci suflete moarte. Şi pe mine mă învinuiesc de slaba cunoaştere a Rusiei! De parc-aş fi aidoma cu Sfîntul Duh ca să trebuiască să ştiu totul, tot ce mişcă prin ungherele ei, – înveţi şi fără ştiinţă de carte! Dar ce pot oare învăţa eu, un scriitor, osîndit cu titlul de scriitor şi ducînd o viaţă sedentară de pustnic, unde mai pui că sînt şi bolnav, unde mai pui că sînt și constrîns să trăiesc departe de Rusia, şi-atunci, ce unghere pot eu oare cunoaşte? Căci literaţii şi jurnaliştii nu mă învaţă nimic, ei care la rîndul lor sînt nişte pustnici birocraţi. Scriitorul are un singur învăţător – cititorul. Iar cititorii au refuzat să mă înveţe. Ştiu că va trebui să răspund crunt în faţa Domnului pentru că nu mi-am îndeplinit munca aşa cum trebuie; dar mai ştiu şi că pentru mine vor răspunde şi alţii. Şi nu vorbesc degeaba. Dumnezeu știe că nu vorbesc degeaba!

1843 

2

Am presimţit că abaterile lirice din poem vor fi răstălmăcite. Sînt atît de neclare şi se leagă atît de precar de subiectele care se perindă pe sub ochii cititorului, şi-atît de nelalocul lor sînt toate întorsăturile din poveste încît s-au încurcat şi adversarii mei, dar şi apărătorii. Toate locurile în care am pomenit de un anume scriitor, au fost puse pe seama mea; ba chiar am şi roşit atunci cînd am găsit interpretarea lor în favoarea meu. Dar îmi convine! În nici un caz n-ar fi trebuit să scriu un text care e bine croit, dar care-i cusut cu aţă albă, la fel ca rochia pe care-o duci la croitor ca să i se ia măsurătorile. Un lucru mă miră în continuare, că nu mi s-au făcut reproşuri legate de artă şi de ştiinţa creaţiei. De parcă o mînie ciudată i-ar fi încurcat pe criticii mei să facă asta, lucru care se poate spune şi despre neobişnuinţa lor de a vorbi despre construcţia creaţiei. Era de arătat care din părţi era inadmisibil de lungă în raport cu celelalte, în ce loc scriitorul a devenit un altul, schimbîndu-şi tonul adoptat la începutul scrierii. Nimeni nu a observat că a doua jumătate a cărţii este mai puţin cizelată decît prima, că-n ea se găsesc mari scăpări, că cele mai importante situaţii sînt foarte simplificate şi expuse pe scurt, că cele mai puţin importante şi cele secundare sînt prea întinse, că nu iese în evidenţă spiritul esențial al întregii scrieri, atîta cît sare în ochi factura pestriţă şi peticită a părţilor. Pe scurt, s-ar fi putut iniţia atacuri cu bătaie mult mai lungă, aş fi putut să fiu înjurat mult mai tare decît mă-njură ei acum, dar înjurat pentru o cauză. Dar nu despre asta este vorba. Ci despre abaterile lirice asupra cărora s-au aruncat cel mai mult jurnaliştii, găsind în ele semne de încredere în sine, de lăudăroşenie şi de aroganţă, încă ne mai întîlnite la un alt scriitor. Mă refer la acel loc din ultimul capitol cînd, descriind plecarea lui Cicikov din oraş şi lăsîndu-şi eroii baltă în mijlocul drumului, scriitorul se imaginează pe sine în locul lui şi, frînt de plictiseala unora şi aceloraşi subiecte, de pustietatea orfană a întinderilor noastre şi de cîntecul tînguios şi trist plimbat pe toate feţele oamenilor de pe pămîntul nostru rus, de la o mare la alta, i se adresează-n invocaţii lirice însăşi Rusiei, cerîndu-i ei explicaţia acelui sentiment neînţeles pe care, tot atunci, i-l şi împărtăşeşte: de ce i se pare că tot ce există în ea, de la cele vieţuitoare şi pînă la cele neînsufleţite, şi-au aţintit privirile asupra lui şi aşteaptă ceva de el. Cuvintele-acestea au fost luate drept dovadă de mîndrie şi de lăudăroşenie nemaiauzită, în timp ce ele nu sînt nici una, nici cealaltă. Sînt pur şi simplu expresia incoerentă a unui sentiment neprefăcut. În acest moment simt acelaşi lucru ca şi atunci. Nici acum nu sînt în stare să dau naştere tonurilor sfîşietoare şi tînguioase ale cîntecului nostru, care încă mai mocneşte pe tot întinsul haotic al pămîntului rus. Aceste tonuri mi-au încolătăcit inima şi chiar mă mir cum de nu văd și alții acelaşi lucru. Cel care la vederea acestor meleaguri pustiite, încă nepopulate şi lipsite de adăposturi nu simte un fior de mîhnire amară, cel care nu aude strigăte bolnave în tristele acorduri ale cîntecului nostru – îndreptate către el însuşi – acela fie şi-a făcut de-acum datoria sa pe pămînt, fie nu e un rus adevărat în sufletul său. Să descurcăm problema aşa cum ne e dată. Iată că s-au scurs aproape o sută cinzeci de ani de cînd ţarul Petru I ne-a trecut prin purgatoriul iluminării europene şi ne-a spălat ochii, ne-a înmînat toate instrumentele pentru a trece la fapte, iar de atunci şi pînă acum meleagurile noastre zac la fel de pustiite, mohorîte şi nepopulate, la fel de orfane şi de duşmănoase-s toate-n jurul nostru, de parcă noi, de-atunci şi pînă acum, n-am fi la noi acasă şi n-am sta sub acoperişul casei părinteşti, ci am fi rămaşi pe undeva fără de adăpost la drumul mare, în timp ce dinspre Rusia nu bate-un vînt de ospitalieră, părintească primire a fraţilor noştri, ci un viscol de gheaţă care scrie pe cutia poştei răspunsul îndrăcit al poştaşului: „S-au dus caii!”. De cînd se-ntîmplă una ca asta? Cine-i vinovatul? Noi sau ocîrmuirea? Dar ocîrmuirea n-a stat pe loc o clipă. Şi stau drept mărturie tomuri întregi de rezoluţii, legiferări şi fundaţii, toate casele construite, cantitatea de cărţi publicate, instituţiile fondate: de învăţămînt, de caritate, religioase şi chiar instituţii pe care nicăieri în alte state conducerea nu le-ar construi. De sus pornesc întrebările, iar răspunsurile – de jos. De sus au pornit uneori asemenea întrebări care stau mărturie pentru gesturile măreţe şi generos cavalereşti ale suveranilor noştri, care au acţionat cîteodată chiar în dauna propriului cîştig. Şi cum a fost răspunsul venit de jos la toate acestea? Căci ideea era să întrebuinţăm şi să aplicăm cu iscusinţă cele propuse în aşa fel încît ele să fie primite şi aşezate în noi. Ordinul, indiferent de cum e gîndit şi formulat, nu e altceva decît o coală albă de hîrtie dacă nu vine de jos o dorinţă asemănătoare a celui care poate şi urmează să o pună în aplicare cu folos, anume a celui care a cunoscut dreptatea Dumnezeiască şi nu pe aceea umană. Fără asta, totul se va preface în rău. Iar dovada o constituie toţi ciubucarii şi escrocii noştri dibaci care pot de fiecare dată să ocolească orice ordin şi pentru care fiecare nou ordin nu este decît un nou chilipir, o nouă posibilitate de a crea şi mai multe dificultăți în derularea oricărei afaceri, de a pune încă o piedică omului! Pe scurt – peste tot unde intru, văd că executivul vinovat este chiar aproapele nostru: fie s-a făcut vinovat că s-a pripit cu treaba, arzînd de dorul gloriei prin executarea vreunui ordin neînsemnat; fie s-a învinovăţit prin repezeala lui fierbinte, dorind, conform obiceiului rusesc, să-şi demonstreze abnegația; indiferent de raţiunea şi de stringenţa acelui lucru, s-a apucat să-l aplice savant, după care, iarăşi conform obiceiului rus, cînd vede că nu-i iese nimic, îl lasă baltă; fie, în sfîrşit, e vinovat că, din cauza vreunei ambiţii mărunte, abandonează locul său, în care începuse să lucreze atît de bine, în favoarea vreunui şmecher – lasîndu-l pe el să fure oamenii. Altfel spus, puţini sînt aceia printre noi care să aibă atîta iubire în ei, încît să fie-n stare să jertfească în numele ei ambiţia, iubirea de sine şi toate acele mărunţişuri care atît de lejer ne măgulesc egoismul, şi să se pună cu totul în slujba legii – să-şi slujească pămîntul, iar nu pe sine, să-şi amintească în fiece clipă că a ocupat acest post întru fericirea celorlalţi, şi nu a sa. În ultima vreme însă, dimpotrivă, rusul nostru s-a străduit ca dinadins să-şi etaleze delicateţea şi sensibilitatea la tot felul de mărunţişuri care-i gîdilă ambîţul. Nu ştiu dacă există printre noi oameni care au făcut tot ce le-a fost dat să facă şi care pot spune deschis, în faţa lumii întregi, că Rusia nu-i poate imputa nimic şi că fiecare colţişor vlăguit al meleagurilor sale pustii îl poate privi fix în ochi fără a-i reproşa ceva, că este mulţumit de toate acestea şi că nu mai aşteaptă nimic de la ele. Tot ce ştiu este că ei mie îmi fac reproșuri. Şi-acuma le mai aud. Iar în meseria mea de scriitor, oricît de discretă ar fi ea, încă se mai poate face ceva temeinic şi folositor. Oare ce-o fi în mine, care să dorească binele într-atîta şi care să mă facă să iau condeiul în mînă ca să scriu? Şi cum am făcut-o? Măcar atîta să fi stîrnit creaţia mea, care a ieşit acuma de sub tipar cu titlul Suflete moarte, o impresie pe care să o provoace ca atunci cînd ar fi fost scrisă aşa cum trebuie. Gîndurile mele simple, nişte gînduri fără mari bătăi de cap, n-am reuşit să le transmit mai departe şi astfel le-am oferit ocazia de a răstălmăci anapoda acele părţi mai mult dăunătoare, decît folositoare cărţii. Şi cine-i oare vinovatul? Chiar era nevoie să mi se spună că m-au atras rugăminţile prietenilor mei sau dorinţa irezistibilă a amatorului de lucruri elegante, desfătîndu-se la auzul sunetelor goale şi trecătoare? Oare chiar trebuia să mi se spună că m-am lăsat constrîns de împrejurări şi, dorind să agonisesc nişte bani de trai bogat, m-am silit să-mi tipăresc volumul înainte de vreme? Nu, cel care a hotărît că-şi va face treaba cinstit, pe acela nu-l pot clătina împrejurările, iar dacă va fi nevoie, el va întinde mîna şi va cerşi mila, el nu se va uita la piedicile trecătoare, dar nici la plăcerile deşarte-ale lumii. El nu va iubi plăcerea deşartă a lumii care poate ruina munca lui, atît de trebuincioasă pămîntului său. Eu am simţit odioasa moliciune a caracterului şi sărăcia cea josnică a duhului, căci de aceea am auzit mustrarea bolnavă a tot ce există pe pămîntul Rusiei. Însă o putere şi mai înaltă m-a tras în sus: nu există greşeli iremediabile şi acele meleaguri pustii şi întinse, care-mi umpleau sufletul de tristeţe, mi-au dat dintr-odată o mare libertate răscolitoare, la fel ca un cîmp întins gata pentru muncă. Din suflet mi-a izvorît şi această rostire către Rusia: „Cum să nu fii bogatîr în Rusia, cînd ai atîta spaţiu ca să te preumbli?”. Căci n-am spus asta pentru poză ori pentru a mă lăuda: chiar am simţit asta, încă o mai simt. În Rusia poţi unge un bogatîr la tot colţul. Fiecare titlu de nobleţe, în fiece loc, are nevoie de puterea unui bogatîr. Fiecare din noi am făcut de ruşine sfinţenia locului şi a titlului pe care îl purtăm (căci toate locurile-s sfinte), acum e nevoie de puterea unui bogatîr pentru a le ridica la înălţimea lor de drept. Şi-am înţeles măreţia acestei chemări ce nu există la alte popoare, pe care numai cel rus o poate avea, pentru că în faţa lui se întind acele tărîmuri şi pentru că numai sufletul lui poate cunoaşte forţa bogatîrului, – iată din ce cauză mi-am smuls acel strigăt, care a fost luat drept laudă de sine şi înfumurare!

1843

3

Ai mult curaj dacă te dai drept cunoscătorul şi îndrumătorul oamenilor, dacă îmi pui aceleaşi întrebări fără noimă pe care-ar fi în stare să le pună oricine. Jumătate din ele ţin de viitor. Dar care-i sensul unei astfel de curiozităţi? O singură întrebare-i mai inteligentă şi demnă de tine, şi mi-aş fi dorit să mi-o adreseze şi alţii, chiar de nu ştiu încă dacă aş fi răspuns la fel de inteligent, – şi-anume: de ce oare toţi eroii ultimei mei mele creaţii, mai exact Suflete moarte, departe de a fi niște portrete de oameni adevăraţi, cu însuşiri deloc atrăgătoare, nu se ştie din ce motiv, sînt mai degrabă nişte spirite, de parcă toată creaţia ar fi construită în jurul unor situaţii spirituale? Acum un an mi-ar fi fost greu să-ţi răspund pînă şi ţie. Acum însă îţi voi spune direct: personajele mele sînt mai aproape de spirit pentru că s-au născut din el; întreaga mea creaţie recentă este construită din istoria sufletului meu. Iar pentru a limpezi acestea şi mai mult, îţi voi vorbi şi mă voi deschide în faţa ta ca un scriitor. Despre mine s-a discutat foarte mult, încercînd să se-nţeleagă una-alta, însă esenţialul fiinţei mele n-au reuşit să-l surprindă. Numai Puşkin a înţeles acest lucru. El îmi spunea mereu că nici un alt scriitor pînă acum nu a avut darul de a pune în lumină atît de orbitor obscenitatea vieţii, adică să ai putinţa de a descrie atît de puternic obscenitatea omului obscen[3], încît toată nimicnicia aceea care scapă ochiului şi privirii să licărească abundent în ochii tuturor. Iată însuşirea mea de căpetenie, ce-mi aparţine numai mie şi pe care n-o mai au şi alţi scriitori. Pe urmă, ea s-a adîncit şi mai mult prin contactul cu anumite stări sufleteşti. Dar aceasta n-am putut s-o mărturisesc nici măcar lui Puşkin.

Această capacitate s-a dezlănţuit în Suflete moarte. Suflete moarte n-a speriat Rusia şi nu a produs atîta zgomot înăuntrul ei ca să poată după aceea deschide mai uşor nu ştiu ce răni ori maladii interne, şi nici pentru a înfăţişa tabloul uluitor al inocenței suferinde şi al răului care-o bîntuie. Dar nici mult nu mai lipsea. Personajele mele nu sînt nici pe departe nişte răufăcători; o singură trăsătură de caracter mai bună de le-aş fi adăugat şi cititorii s-ar fi grăbit să se identifice cu fiecare dintre ele. În schimb, obscenitatea a speriat cititorii. I-a speriat faptul că, unul după altul, personajele mele se succed unul mai obscen decît celălalt, că nu există nici o apariţie consolatoare, că nu se află în carte nici un loc în care cititorul să se poată odihni ori măcar să-şi tragă sufletul, şi că în timpul lecturii cartea pare că iese la lumina lumii din vreo hrubă obscură a sufletului. Mai degrabă m-ar fi iertat dacă aş fi dat la iveală tablouri cu monştri şi călăi, însă obscenitatea nu mi-au iertat-o. Mai mult decît orice neajuns ori mustrare, rusul s-a speriat de nimicnicia acestei faţete. Dar ce destăinuire încîntătoare e asta! Ce spaimă minunată! Cel care manifestă o asemenea respingere a josniciei, acela deține leacul împotriva josniciei. Aşadar, iată care-i calitatea mea principală; dar această calitate, o spun din nou, nu s-ar fi aprofundat în mine într-atîta, dacă nu i s-ar fi alăturat starea mea sufletească şi istoria mea personală. Nici unul din cititorii mei n-a ştiut că atunci cînd rîde de eroii mei, rîde de mine.

În lăuntrul meu nu a încolţit nici un viciu mai zdravăn, care să se ivească mai abitir decît alte vicii pe care le am, la fel cum nu a existat vreo mare virtute care să mă înfăţişeze ca-n marile tablouri; în schimb, în mine s-a adunat, din fiecare cîte puţin, posibilitatea tuturor mîrşăviilor, şi s-au adunat atît de multe că n-am întîlnit om care să le încapă pe toate. Dumnezeu m-a făcut pluralist. El mi-a răsădit în suflet, încă de la naştere, cîteva însuşiri bune; dar cea mai bună dintre acestea, pentru care nu voi înceta niciodată să-I mulţumesc, este dorinţa de a fi și mai bun. N-am îndrăgit niciodată viciile mele, iar dacă iubirea cerească a Domnului n-ar fi hotărît ca ele să mi se arate treptat şi cîte puţin, în loc să-mi apară brusc şi dintr-o dată în faţa ochilor, cînd eu n-aveam nici o idee despre întreaga nemărginire a milosîrdiei Lui, probabil că m-aş fi spînzurat. Pe măsură ce au început să mi se arate, un suflu puternic şi miraculos îmi îndemna dorinţa de a mă izbăvi de ele; un impuls neobişnuit al sufletului mă îndemna să le abat pe toate asupra personajelor mele. N-are rost să-ţi spun ce fel de impuls a fost acesta: m-aş fi destăinuit demult în faţa tuturor dacă găseam în asta măcar un singur sens. Din acel moment am început să le-mpart eroilor mei, în funcţie de cantitatea mîrşăviei lor, propria mea mîrșăvie. Iată deci cum am făcut împărţeala: după ce îl înzestram cu cea mai vicioasă însuşirea a mea, după ce îi dădeam un nou nume şi îl instalam într-un loc necunoscut lui pînă atunci, şi după ce încercam să îl creez după chipul celui mai aprig duşman care mi-a adus cea mai dureroasă jignire vreodată, începeam să-l insult cu toate răutăţile şi batjocurile care-mi veneau la gură. Dacă ar fi văzut cineva monştrii aceia care au ieşit la început de sub pana mea, cu siguranţă că s-ar fi cutremurat de groază. E de-ajuns să-ţi spun numai atît, că atunci cînd am început să-i citesc lui Puşkin primele capitole din Suflete moarte, aşa cum au fost ele scrise la început, Puşkin, care a rîs întotdeauna de lecturile mele (că doar era mare amator de glume), a început să se posomorască încetul cu încetul, pînă s-a înnegrit cu totul la faţă. Cînd am terminat lectura, mi-a spus cu tristețe: „Doamne, cît de sumbră e Rusia noastră!” M-am mirat. Puşkin, care cunoaşte Rusia atît de bine, n-a observat că totul era o caricatură, o plăsmuire ieşită din mintea mea! Atunci am văzut ce-nseamnă lucrul făcut din suflet şi, în genere, ce înseamnă adevărul sufletului, dar mai ales am văzut cît de înfricoşătoare îi poate apărea omului bezna şi cît de înspăimîntătoare absenţa luminii. De-atunci am început să mă gîndesc cum să fac să mai atenuez această senzaţie apăsătoare pe care ar fi putut-o lăsa Suflete moarte. Am observat că multe vicii nu sînt alcătuite din mînie şi răutate, aşa că am zis să le arăt mai bine josnicia, cea care este atributul lor etern. În plus, voiam să văd ce-ar spune un rus atunci cînd îi serveşti pe tavă propria lui obscenitate. Iată de ce aveam nevoie de oameni obsceni, pentru proiectul primei părţi a poemului Suflete moarte. Cu toate acestea, oamenii ăştia obsceni nu sînt portrete după oameni obsceni din realitate; dimpotrivă, am adunat în ei toate viciile celor care se consideră mai buni decît restul, după modelul retrogradării generalului în soldat. Acolo, înafară de viciile mele, există şi unele ale prietenilor mei, ba chiar şi ale tale. Ţi le voi arăta mai tîrziu, dacă vei dori; deocamdată însă rămîn a fi secretul meu. Aveam nevoie să adun de la oamenii frumoşi pe care îi cunoşteam toată obscenitatea şi murdăria de care s-au molipsit întîmplător, şi să le returnez adevăraţilor lor stăpîni. Nu mă întreba de ce prima parte trebuia să fie alcătuită numai din obscenitate şi de ce toate personajele pînă la unul trebuiau să fie obscene: la aceste întrebări îţi vor răspunde celelalte tomuri, na! Prima parte, cu toate imperfecţiunile pe care le are, a cuprins esenţialul: ea a răsădit în toţi cititorii scîrba faţă de personajele mele şi faţă de obscenitatea lor; a răspîndit tristeţe în jurul ei. Pentru moment, acest lucru îmi este îndestulător şi nu alerg după mai mult. Bineînţeles că totul ar fi putut avea o semnificaţie mult mai adîncă dacă eu, în loc să mă grăbesc să o public, aş mai fi stat să o cizelez. Personajele mele nu s-au despărţit de mine definitiv, de aceea nici nu posedă o independenţă totală. Încă n-am apucat să-i domiciliez pe pămîntul acela care avea nevoie de ei, aşa nu ar fi intrat în cercul obiceiurilor noastre, împrejmuindu-se cu toate faptele unei vieţi cu adevărat ruseşti. Cartea mea nu-i mai mult decît un copil născut înainte de vreme, însă dacă spiritul ei s-a desprins şi şi-a luat zborul nevăzut, chiar şi o apariţie pripită ca aceasta îmi poate fi de folos, prin faptul că va determina cititorii mei să arate cu degetul toate stîngăciile şi greşelile ce se află în treburile obşteşti ale Rusiei de astăzi. Spre exemplu, dacă tu, în loc să-mi adresezi întrebări deşarte (cu care ai umplut jumătate din scrisoarea ta şi care nu duc nicăieri înafară de, poate, satisfacerea vreunei curiozităţi nesăţioase), ai fi adunat mai multe observaţii deştepte despre cartea mea, atît ale tale, cît şi ale altor oameni inteligenţi preocupaţi, la fel ca tine, de treburi serioase şi grele, şi le-ai fi pus la un loc cu toate anecdotele din cercul vostru şi din toată gubernia, întru adeverirea ori dezminţirea faptelor din cartea mea, pe care le găseşti cu zecile pe fiecare pagină, – atunci ai fi făcut o treabă bună, iar eu ţi-aş fi arătat mulţumirile mele fierbinţi. Cît de mult m-ar mai fi îmbogăţit lucrul ăsta! Cum s-ar mai fi deşteptat mintea mea şi cît de bine-ar fi decurs totul! Însă dorinţa mea nu e ascultată de nimeni: nimeni nu consideră suficient de importante întrebările mele, importante-s ale lor; dar altfel vor de la mine sinceritate şi deschidere, neînţelegînd, de fapt, la ce le-ar folosi. La ce bun curiozitatea asta de a şti totul dinainte şi această pripă deşartă ce duce-ntr-o fundătură, de care, cum văd eu, şi tu ai început să te îmbolnăveşti? Priveşte natura, cît de cuminte şi de nobil se desăvîrşeşte totul, după o lege atît de ordonată, şi cît de înţelept se nasc toate, unele din altele! Numai noi, oamenii, stăm şi ne batem capul, Dumnezeu mai ştie de ce. Toţi se grăbesc. Cu toţii-s parcă trăsniţi de febră. Dar ce-ar fi să mai cîntăreşti o dată cuvintele tale: „Acum chiar că e nevoie de cel de-al doilea tom.”? N-aş vrea ca din cauza nemulţumirii generale din jur să grăbesc cel de-al doilea tom, la fel de prosteşte cu am făcut cu primul. Oare chiar crezi că mi-am ieşit din minţi? Eu am nevoie de această nemulţumire; prin nemulţumire oamenii îmi vor spune măcar ceva. Şi de unde ai tras tu concluzia că tomul al doilea este acum indispensabil? Te-ai plimbat prin capul meu? Te-ai întîlnit acolo cu spiritul celui de-al doilea tom? După tine, e nevoie de el chiar acum; după mine, nu mai devreme de doi-trei ani, dar şi atunci numai ţinînd cont de mersul lucrurilor şi al timpului. Care din noi are dreptate? Cel căruia-i stă pe creier tomul doi sau acela care habar n-are acum de conţinutul acestui tom? Tare bizară-i moda asta ce s-a abătut mai nou asupra Rusiei! Unul stă culcat pe-o ureche, ca un adevărat leneş ce este, şi-l sileşte pe celălalt, de parcă celălalt ar trebui să sară-n sus de bucurie că prietenul său stă culcat pe-acea ureche. Cum văd că un om s-a apucat serios de-o treabă, de-ndată încep să-l grăbească din toate părţile, după care-l ocărăsc cînd a făcut vreo prostie, mustrîndu-l: „De ce te-ai grăbit?”. Dar voi încheia cu un sfat. Ţi-am dat răspuns la întrebarea ta inteligentă, ba chiar ţi-am destăinuit nişte lucruri pe care nu le-am spus nimănui pînă acum. Însă după aceste confesiuni, te rog să nu mă crezi un monstru, la fel ca personajele mele. Nu, eu nu le semăn lor. Eu iubesc binele, îl caut pretutindeni şi ard de dorul lui; dar eu nu-mi iubesc mîrşăvia şi nu mi-o port pe palme aşa cum fac eroii mei; eu nu-mi iubesc josniciile, ele mă îndepărtează de bine. Eu mă lupt cu ele, şi-o să mă lupt în continuare, şi-o să le izgonesc pe toate, şi Dumnezeu mă va ajuta să o fac. O mai mare tîmpenie ca aceea spusă de luminaţii noştri savanţi, cum că omul poate fi cultivat numai cît face şcoală, eu n-am văzut; ca şi cum după ce-o termină nu mai trebuie schimbat nimic în el: numai o tărtăcuţă de savant prost putea să plodească o idee atît de nefericită. Eu m-am curăţat deja de multe din josniciile mele prin faptul că le-am transferat personajelor mele, le-am batjocorit prin ele şi i-am pus şi pe alţii să le batjocorească. Am putut să mă debarasez de ele, îndepărtînd pe rînd toate măştile cavalereşti şi toate aparenţele nobiliare, în spatele cărora se dă mare împărat orice spurcăciune de pe la noi, şi le-am pus în rînd cu celelalte josnicii care le sînt vădite tuturor. Iar cînd la spovedanie mă dau pe mîinile Celui care m-a adus pe lume şi mi-a dat voie să mă eliberez de toate neajunsurile-mi, descopăr în mine multe alte vicii, dar nu mai sînt acele vicii pe care le-am avut anul trecut: puterea cerească m-a ajutat să scap de ele. Iar pe tine te sfătuiesc să nu laşi aceste cuvinte să-ţi treacă pe lîngă ureche, ci, la citirea scrisorii mele, să rămîi singur cîteva clipe, să laşi totul la o parte şi să te uiți ca-ntr-o oglindă la tine şi la toată viaţa ta pentru a vedea în faptă adevărul cuvintelor mele. În răspunsul meu vei găsi dezlegarea multora din întrebările tale, dacă vei sta să cauţi mai atent. Îţi va fi mult mai limpede şi motivul pentru care n-am înfăţişat cititorului dezvăluiri încîntătoare, şi de ce nu am ales modele pentru personajele mele şi oameni mai buni. Dar eu nu pot să născocesc altele. Pînă nu ajungi să le semeni tu un pic, să fii tu însuţi ca mierea cea dulce şi să ai în suflet cîteva însuşiri mai bune – hoit va fi tot ce va zămisli pana ta, şi mincinos, şi departe de adevăr, aşa cum departe se află Cerul de pămînt. De inventat coşmaruri tot n-am apucat să inventez, coşmarurile astea mi-au mîncat sufletul şi ce-a mai rămas în el, aia am şi dat la iveală.

1843

4

Am ars cel de-al doilea tom al Sufletelor moarte[4] pentru că aşa trebuia să se întîmple. „Nu căpăta viaţă dacă nu murea”, vorba apostolului[5]. Trebuie să fi murit mai întîi, ca să poţi reînvia după aceea. Nu mi-a fost deloc uşor să dau foc trudei mele de cinci ani şi mai bine, o trudă depusă cu atîtea sforţări şi suferinţe-n care fiece rînd era un zbucium, care-mi solicitau gîndurile cele mai cristaline şi-mi populau sufletul pînă la refuz. Însă totul fusese ars, iar în clipele acelea, cînd îmi vedeam moartea cu ochii, aş fi vrut foarte mult să las în urma mea ceva mai bun care să-mi poarte amintire. Mulţumesc Domnului că mi-a dat puterea să fac asta. Atunci cînd flacăra a mistuit ultimele file din cartea mea, conţinutul ei a reînviat dintr-o dată mult mai curat şi mai luminos, asemenea păsării fenix din propria cenuşă, şi am văzut în ce mare dezordine şi încurcătură se aflau toate cîte le crezusem ordonate şi clare. Publicarea celui de-al doilea tom ar fi provocat mai mult rău decît bine. Trebuia să ţin cont nu doar de plăcerile unor amatori de artă şi de literatură, ci de toţi cititorii pentru care am scris Suflete moarte. A etala cîteva caractere preaminunate drept mărturie a naturii noastre alese n-ar fi folosit la nimic. Nu ar fi făcut decît să întărîte fala pustie şi lăudăroşenia. În loc să fie pe măsura demnităţii ruseşti, pe care să şi-o educe şi să o șlefuiască, mulţi au început deja, mai ales tinerii, să afişeze mîndria aceasta în văzul lumii şi să strige-n toată Europa: „Priviţi, dragi nemţi, noi sîntem mai buni decît voi!”. Lăudăroşenia asta omoară totul. Ea sfîrşeşte prin a înfuria pe toată lumea şi a-l păgubi pe lăudăros. Cel mai bun lucru se poate preface în obscenitate dacă te vei lăuda şi făli cu el. Pe cînd la noi, se fălesc şi cu lucrurile încă neterminate! Se fălesc şi cu cele viitoare! Nu, după mine e mai bună decepţia temporară şi întristarea, decît înfumurarea prematură. În primul caz, omul îşi poate cunoaşte josnicia, întreaga lui obscenitate, astfel reamintindu-şi de Dumnezeu, Cel care scoate şi curăţă toată obscenitatea din adîncul sufletului; în cel de-al doilea, omul se va-ndepărta de sine alergînd cu braţele deschise către necuratul, tată al îngîmfării, afumatul înfumurat ce-nfumurează omul prin faptele de vitejie ce le-ar săvîrşi. Nu, vine o vreme cînd societatea, omenirea chiar, nu vor trebui mînate şi-ndemnate către frumos pînă cînd nu le vei arăta adînca mărime a obscenității lor adevărate; vine o vreme cînd n-ar trebui nici măcar pomenit frumosul şi înaltul, darămite arătată, limpede ca lumina zilei, calea către acestea. Ultima povestire din cel de-al doilea tom al Sufletelor moarte era puţină şi slab dezvoltată, or ea trebuia să fie cea mai importantă; de aceea i-am şi dat foc. Nu mă judecaţi şi nu vă grăbiţi să trageţi concluzii: veţi greşi amarnic, la fel ca prietenii mei care proiectînd în mine propriul lor ideal scriitoricesc, conform cu propriile lor gînduri despre scriitor, au început să-mi ceară să corespund idealului inventat de ei. Dumnezeu m-a creat şi nu mi-a ţinut destinul ascuns. Eu n-am fost născut pentru a transforma epoca noastră într-o mare operă literară. Îndeletnicirea mea este una mai pămîntească şi mai la îndemînă: mai întîi de toate, îndeletnicirea mea e una la care ar trebui să se gîndească fiecare om, nu doar eu. Îndeletnicirea mea este sufletul şi trăinicia vieţii. De aceea, faptele mele trebuie să fie durabile, iar scrisul trebuie să-l fac cu trăinicie. Eu nu am de ce să mă grăbesc; să se grăbească alţii dacă vor! Ard cînd e de ars şi, într-adevăr, procedez nimerit, pentru că fără rugăciune nu ajung niciunde. Temerile dumneavoastră privind sănătatea mea precară, care, poate, mă va împiedica să termin al doilea tom, sînt zadarnice. Sănătatea mea este foarte precară, e adevărat; cîteodată mi-e atît de greu încît fără ajutorul Lui Dumnezeu nu ştiu dacă aş apuca ziua de mîine. După ce că mi s-au sleit puterile, s-a mai agăţat de mine şi o răceală, de nu mai ştiu cum să mă încălzesc: trebuie să fac mişcare, dar ca să fac mişcare îmi lipsesc puterile. Abia dacă mă pot aduna o oră pe zi ca să mai muncesc, dar nici atunci nu o fac cu toate puterile. Dar speranța mea nu se împuținează cu nimic. Acela care prin suferinţă, boală şi oprelişti a grăbit creşterea puterilor şi gîndurilor mele, fără de care n-aş fi pus niciodată la cale munca mea, Cel care a lucrat jumătate din ogorul minţii mele, Acela îmi va da puteri să o lucrez pe cealaltă, să o pun pe hîrtie. Mă ofilesc la trup, dar nu şi la suflet. În suflet, dimpotrivă, totul se-ntăreşte şi devine mai trainic; se va-ntări şi trupul. Cred că dacă va veni vremea ca să dau socoteala, în cîteva săptămîni se va desvărşi ceea ce m-a costat cinci ani de boală din viaţă.

1846

[1] Acuza de slabă cunoaştere a limbii ruse devenise un loc comun în critica literară contemporană lui Gogol. F. Bulgarin scria despre Suflete moarte că „în nici o altă compunere rusească nu se află atîta prost gust, atîtea descrieri murdare şi trădări ale desăvîrşitei neştiinţe a limbii ruse, cum se află în poemul ăsta…” (în nr. 119 pe 1842 al revistei Severnaia pciola [Albina de Nord]), secondat de N. Polevoi care definea limba lui Gogol ca putînd fi numită „o adunătură de greşeli împotriva logicii şi a gramaticii…” (în nr. 5-6 pe 1842 al revistei Russkii vestnik [Analele ruse]). Belinskii a admis că limba lui Gogol „e foarte incorectă şi nu de puţine ori păcătuieşte împotriva gramaticii”, dar în acelaşi timp observa că „la Gogol există ceva care te face să treci cu vederea toate neglijenţele de limbă – există stil”.

[2] În variile sale interpretări şi observaţii pe marginea Sufletelor moarte din scrisorile de pe 3 şi 5 iulie 1842 către Gogol, S.T. Aksakov spunea: „La urma urmei, există şi cîteva acuzaţii îndreptăţite. Îmi fac mustrări că m-am uitat la una şi-am pierdut-o din vedere pe cealaltă: creştinii se vindeau cu tot cu familie, timp în care Cicikov a renunţat la partea femeiască; fără încredinţarea prezentă, nu e voie să se vîndă creştini străini, căci preşedintele nu poate fi în acelaşi timp şi om de încredere, dar şi martor la treaba asta.”.

[3] Într-o recenzie la Pagini alese…, Belinskii a contestat explicaţia lui Puşkin despre „darul” lui Gogol. „Însuşi Gogol consimte că particularitatea talentului său constă în puterea de a «descrie atît de puternic obscenitatea omului obscen, încît toată nimicnicia aceea care scapă ochiului şi privirii să licărească abundent în ochii tuturor». Ergo: evident, e vorba despre un talent mărunt, neînsemnat…” (V. G. Belinskii, Sobr. soci. [Opere alese], V[olumul] 9, 1982). Particularitatea talentului lui Gogol se află – a insistat Belinskii în articolul Otvet Moskviteaninu [Răspuns revistei Moscovitul] – „nu numai în darul excepţional de a descrie puternic obscenitatea vieţii, dar mai ales în acela de a pătrunde deplin în realitatea evidentă a acestei vieţi. (…) La el nu apare omul obscen, ci omul în genere, aşa cum este el, nesulemenit şi neidealizat.”. Cu toate acestea, „obscenitatea” în accepţiunea lui Gogol înseamnă mizeria sufletească pe care o poartă cu sine fiece om (v. şi V. Zenikovskii, N.V. Gogoli, Paris, 1961). Personajele lui Gogol sînt obscene în măsura în care sînt nişte suflete moarte. Sufletul „mort” înseamnă extincţie sufletească, iar această idee se trage la Gogol din tradiţia evanghelică a literaturii Sfinţilor Părinţi. Ideea lui Gogol consună cu versetul 22 din capitolul 15 al Epistolei Sfîntului Apostol Pavel întîia către Corinteni, în Biblia, Anania, p. 1653: „Că după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia întru Christos”.

[4] N.S. Tihonravov a plasat arderea celui de-al doilea volum al Sufletelor moarte la începutul lui iulie 1845. El s-a bazat, înainte de orice, pe cuvintele lui Gogol: „Însă totul fusese ars, iar în clipele acelea, cînd îmi vedeam moartea cu ochii, aş fi vrut foarte mult să las în urma mea ceva mai bun care să-mi poarte amintirea.”. Cu toate acestea, din cîte se pare Gogol arsese un manuscris neterminat. E.A. Hitrova a reprodus în jurnalul său conversaţia unei doamne cu Gogol (în ianuarie 1851), în care aceasta-l întreba dacă finalul Sufletelor moarte va apărea în curînd. Iar acesta a răspuns: „Cred că peste un an.”, „Înseamnă că nu l-aţi ars.”, „Nu era decît începutul…” (Arhiva rusă, nr. 3 pe 1902).

[5] Epistola Sfîntului Apostol Pavel întîia către Corinteni (15, 36), în Op. cit, pp. 1653-1654.

N.V. Gogol, „XVIII. Patru scrisori către diferite persoane, în chestiunea „Sufletelor moarte””, în Scrisori către prieteni. Confesiuni, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu.

Advertisements

One response to “N.V. Gogol, „Scrisori…”. XVIII. Patru scrisori către diferite persoane, în chestiunea „Sufletelor moarte”

  1. Pingback: N.V. Gogol, „Scrisori către prieteni. Confesiuni”. Cartea. Versiune integrală. Drafturi critice 2014 | drafturi critice·

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s