N.V. Gogol, „Scrisori…”. XIV. Despre teatru, despre perspectiva unilaterală asupra teatrului şi despre perspectiva unilaterală în general (Către contele A.P. T….oi)


Vasilii Andreevici Karatîghin și Mihail Semionovici Şepkin în „Revizorul” lui Gogol, reprezentație din 1836 de la Teatrul din Petersburg. Gravură. 1836

Vasilii Andreevici Karatîghin și Mihail Semionovici Şepkin în „Revizorul” lui Gogol, reprezentație din 1836 de la Teatrul din Petersburg. Gravură. 1836

Scrisoare adresată lui A.P. Tolstoi. Scrisoarea a trezit imediat riposta preotului Matei Konstantinovskii, căruia Gogol îi trimisese o carte la recomandarea contelui Tolstoi. „Eu am scris articolul despre teatru nu ca să stîrnesc pofta de teatru a publicului – îi răspundea Gogol în data de 9 mai 1847 părintelui Matei – ci ca să-l abat de la partea necuviincioasă a lui…” Mai departe Gogol îi explică motivele scrierii respectivului articol: „Am scris textul acela despre teatru privind cu un ochi la publicul dornic după spectacolele de balet şi de operă, spectacole care înghit astăzi nişte sume înspăimîntătoare de bani; iar cu celălalt, la fondatorul revistei Maiak [Farul], la domnul S.A. Buraciok, cel care, judecînd după articolele scrise de el, trebuie că este un om cu adevărat credincios şi demn de respect, însă care, cu toate acestea, s-a năpustit cam aprig şi cam fără discernămînt asupra scriitorilor noştri, pretinzînd că aceştia ar fi nişte deişti şi nişte atei, pentru simplul motiv că ei nu şi-ar fi ales drept subiecte temele creştine.”. Gogol se referă aici la articolele lui S. Buraciok în care acesta îl acuză pe A.S. Puşkin de necredinţă şi de lipsă de moravuri, la fel cum în articolul Viziune în împărăţia spiritelor insinuează că: „Răsfoiţi cele opt volume ale operelor sale (ale lui Puşkin – n.tr.): (înafară de locurile mai slabe, dar nici măcar acolo) nu există nici o idee mai răsărită despre Dumnezeu, credinţă, despre Iisus Christos Mîntuitorul nostru, despre Rusia Ortodoxă, despre eroii care-au ridicat în slăvi renumele rusesc.” (în nr. 10 pe 1840 al revistei Maiak). Ideile principale din acest articol au fost comentate de către A. Martînova în lucrările sale despre Puşkin şi despre S. Buraciok, publicate în perioada 1843-1845 în paginile revistei Maiak.

***

Sînteţi extrem de unilateral şi sînteţi aşa de foarte curînd; aţi devenit unilateral numai rămînînd în unul şi acelaşi punct al stării dumneavoastră sufleteşti, în care vă mai aflaţi şi acum şi care nu vă dă dreptul de a obliga pe cineva să fie şi el unilateral. Dumneavoastră vă gîndiţi numai la mîntuirea sufletului şi negăsind pe moment calea cea dreaptă, care vă e hărăzită anume pentru aşa ceva, consideraţi că tot ce există pe lume nu este decît ispită şi oprelişte împotriva acestei mîntuiri. Sînteţi mai catolic decît Papa. La fel şi atacurile dumneavoastră la adresa teatrului, sînt unilaterale şi nedrepte. Vă încurajează faptul că vreo cîteva feţe bisericeşti, cunoscute numai de dumneavoastră, s-au ridicat şi ele împotriva teatrului; însă ele sînt îndreptăţite să o facă, dumneavoastră nu sînteţi. Încercaţi mai bine să vedeţi dacă feţele astea se ridică împotriva teatrului în genere sau împotriva aspectului în care ni se înfăţişează el astăzi. Biserica a început să se ridice împotriva teatrului încă din primele secole ale creştinismului, cînd teatrele au rămas pe drumuri din cauza păgînismului lor şi a bacanalelor necuviincioase. Iată de ce tuna şi fulgera Ioan Gură-de-Aur împotriva teatrului[1]. Însă timpurile s-au schimbat. Lumea întreagă s-a primenit prin noi generaţii de popoare europene, a căror educaţie proaspătă izvora direct din pămînturi creştine, şi atunci Preasfinţii Părinţi au început să impună teatrul: teatrul a renăscut în academiile ecleziastice. Dimitrii Rostovskii al nostru[2], aşezat pe bună dreptate în rîndul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, a adunat piese de teatru pentru reprezentaţii în licee. Trebuie spus, nu teatrul este vinovat. Totul poate fi pervertit şi umplut cu sens urît, că doar omul se pricepe foarte bine la asta. Însă e necesar ca un lucru să fie privit în esenţa lui, în ceea ce ar fi trebuit să fie el, şi nu judecat după caricatura ce i s-a făcut. Teatrul nu este cîtuşi de puţin un lucru inutil şi golit de înţeles, dacă realizezi că între pereţii lui poate încăpea dintr-o dată o gloată de cinci, şase mii de oameni şi că toată această gloată, pînă atunci prin nimic unitară şi compatibilă dacă o iei la bani mărunți, este capabilă să se lase impresionată imediat de-o impresie comună, să izbucnească într-un plîns general ori să se tăvălească de rîs în aceleaşi hohote. Teatrul e un fel de catedră de la care poţi împărtăşi lumii multă bunătate. Descotorosiţi aşa-numitul teatru înalt de toate ţopăielile baletului, ale vodevilurilor şi melodramelor, şi de acele privelişti poleite care bucură ochiul, încurajînd pervertirea gustului şi a inimii, şi-abia atunci aruncaţi o privire asupra lui. Teatrul pe a cărui scenă se joacă o tragedie sau o comedie înaltă trebuie să se afle într-o independenţă totală faţă de orice. Nu-i oare ciudat să-l pui pe Shakespeare alături de dansatorii şi dansatoarele în iţari de pielcea? Ce apropiere mai e şi asta? După sac şi cîrpeală. În unele locuri din Europa au înţeles asta: acolo reprezentaţiile de teatru înalt se dau într-un loc separat şi se bucură de susţinerea administraţiei de stat; dar au înţeles să o facă numai în contextul afacerilor externe. Rămîne de cugetat, la modul cel mai serios, cum să montezi cele mai bune creaţii ale dramaturgilor în aşa fel încît publicul să-şi îndrepte atenţia către ele şi să se lase pătruns de înrîurirea lor nobilă, ce emană din scrierile oricărui mare scriitor. Shakespeare, Sheridan, Molière, Goethe, Schiller, Beaumarchais, dar şi Lessing, Regnard şi alţi mulţi scriitori mai puţin importanţi din veacul trecut nu au produs nici un text care să se îndepărteze de consideraţia faţă de subiectele înalte; nu ajunsese pînă la ei răsunetul a ceea ce clocotea şi fierbea în capul scriitorilor fanatici de atunci, care se ocupau cu chestiuni de politică şi care nu puneau nici un preţ pe lucrurile sfinte[3]. Dramaturgii, spre deosebire de aceşti scriitori, chiar şi atunci cînd mai aruncă una-două ironii, ei o fac la adresa făţărniciei, a profanării, a strîmbei interpretări a adevărului şi niciodată la adresa a ceea ce constituie miezul nobleţei omeneşti; ba dimpotrivă, simţul binelui se aude răspicat chiar şi atunci cînd ei împroaşcă epigrame. Montarea intensă a înaltelor creaţii dramatice, adică a acelor piese cu adevărat clasice în care toată atenţia este îndreptată înspre natura sufletului omenesc, devine indispensabilă pentru întărirea societăţii în nişte reguli cu mult mai de neclintit şi obligă indivizii lipsiţi de caracter să se introspecteze mai profund, atunci cînd avalanşa de piese uşuratice şi fără de conţinut, începînd cu vodevilurile şi cu dramele ușuratice şi terminînd cu orbitoarele balete şi chiar cu spectacolele de operă, îi va risipi, îi va împrăştia, iar societatea va deveni una uşoară ca vîntul. Desfătată şi răsfăţată de milioanele de obiecte strălucitoare ce-i alintă gîndurile, lumea nu se mai simte în putere să dea ochii cu Christos. Ea se află la mare depărtare de adevărurile cereşti ale creştinismului. Lumea se teme de ele ca de beciul sumbru al unei mănăstiri dacă nu o aşezi pe nevăzutele trepte ale creştinismului, dacă nu o ridici pe un loc un pic mai înalt de unde să poate zări întreg orizontul de necuprins al creştinismului şi de unde să pătrundă ceea ce pînă atunci era de nepătruns. Există multe lucruri pe lumea asta care pentru toţi cei îndepărtaţi de creştinătate pot sluji drept pîrghie nevăzută creştinătăţii. Aici ar putea fi inclus şi teatrul dacă ar fi îndreptat către însemnătatea lui cea mai înaltă. Trebuie aduse pe scenă, în toată strălucirea lor, cele mai desăvîrşite creaţii dramatice ale tuturor popoarelor din toate timpurile. Şi trebuie reprezentate tot mai des, cît mai des, repetînd fără întrerupere una şi aceeaşi piesă. Iar asta se poate face. Orice piesă poate fi refăcută de la început, mai proaspătă, mai nouă, mai incitantă pentru toată lumea, de la mic la mare, dacă izbuteşti să o montezi cum trebuie pe scenă. E o prostie să se creadă că teatrul a îmbătrînit şi că publicul nu mai are gust pentru aşa ceva. Publicul nu este capricios, el se duce acolo unde-i îndrumat să se ducă. Dacă nu l-ar fi îndopat înşişi scriitorii cu melodramele lor răsuflate, el n-ar mai fi avut gust pentru asta şi nici trebuinţă. Ia cea mai banală şi mai uzată piesă de teatru şi monteaz-o cum trebuie, acelaşi public va da năvală. Molière îi va părea o inovaţie, Shakespeare va deveni mai atrăgător decît cel mai la modă vodevil. Însă e necesar ca o astfel de punere în scenă să fie realizată într-o manieră cu adevărat artistică, iar misiunea aceasta să-i revină nu altcuiva decît celui mai bun şi mai talentat actor din trupă. Şi-aici să nu se mai amestece nici un funcţionăraş ori secretar lipicios, ci să fie lăsat în pace să se descurce el cu toate. Şi e chiar indicat ca întreaga responsabilitate să cadă pe umerii săi, ca el să hotărască public, sub ochii spectatorilor, să joace în ordine, unul după altul, toate rolurile secundare ca să creeze un model viu pentru actorii de mîna a doua[4], care-şi însuşesc rolurile după nişte modele sucombate, ajunse la ei prin cine ştie ce obscură legendă, şi care-şi învaţă rolurile din cărţi, fără a manifesta un viu interes pentru ele. Numai distribuţia actorilor de primă mînă în roluri secundare poate convinge publicul să vadă una şi aceeaşi piesă de douăzeci de ori la rînd. Cine oare nu-i curios să-l vadă pe Şepkin[5] ori pe Karatîghin[6] jucînd nişte roluri în care nimeni nu şi i-ar fi putut imagina?! Şi apoi, cînd un actor de primă mînă, după ce a jucat toate rolurile posibile, se întoarce acum la cele de mai înainte, el începe să aibă o privire şi mai deplină atît asupra rolului său, cît şi asupra piesei, iar piesa devine şi mai captivantă pentru spectatorii acestei deplinătăţi a jocului lui actoricesc, – un lucru ne mai auzit pînă acum! Nu există o impresie mai puternică decît cea pe care o simte un om în faţa comuniunii perfecte a părţilor între ele, pe care pînă acum nu a putut-o găsi decît în structura orchestrei, dar pe care o creaţie dramatică o poate reitera mai intens decît ar izbuti să o facă cea mai fabuloasă operă muzicală. Sunetele sufletului şi-ale inimii, născute din cuvînt, sînt ceva mai diferite decît sunetele muzicale. Dar, repet, toate acestea sînt cu putinţă numai în cazul în care totul va fi executat aşa cum trebuie şi cînd întreaga responsabilitate va cădea, în funcţie de repertoriu, pe umerii actorului de clasă, adică – tragedia să fie regizată de cel mai bun tragedian, comedia – de cel mai bun comediant, cu alte cuvinte, atunci cînd ei singuri vor fi dirijorii exclusivi ai unor astfel de piese. Spun exclusivi pentru că ştiu foarte bine cît de mulţi şi de pricepuţi la toate doritori de a comanda dintr-o parte avem. Cum apare cîte un locşor din care să se poată scoate foloase băneşti, de-ndată se agaţă şi-un secretar bun la toate. De unde apare, Dumnezeu ştie: răsare ca din apă, le dovedeşte imediat tuturor de două ori, ori doi, cît de indispensabil le este, va administra pentru început teancurile de hîrtii în chestiuni financiare, după care va începe uşor-uşor să se amestece-n toate şi treaba se duce de rîpă. Secretarii ăştia sînt întocmai ca nişte molii invizibile, au ros toate funcţiile, au zdruncinat şi-au încurcat între ele relaţiile dintre şefi şi amploiaţi. Parcă nu demult am discutat amîndoi despre fiecare funcţie care există în statul nostru. Am cercetat fiecare atribuţie în termenii ei legali şi am ajuns amîndoi la concluzia că ele sînt exact ceea ce trebuie să fie, că toate pînă la una-s făcute parcă pe potriva noastră, răspunzînd tuturor scopurilor statului nostru, şi nu ca să vină în răspăr un oarecare, ca să mai lăţească termenii atribuţiilor sale ori, în genere, să iasă cu totul din aceşti termeni. Că dacă fiecare, chiar şi oamenii cei mai cinstiţi şi mai deschişi la minte, s-ar strădui să fie măcar cu un hop mai sus decît locul unde se află, atunci prin asta se va mulţumi pe sine şi va onora obligaţia sa. Am trecut atunci prin toţi funcţionarii, de la cel mai de sus şi pînă la cel mai de jos, însă de secretari am uitat, dar anume ei sînt cei care se chinuiesc cel mai mult să iasă din termenii atribuţiilor lor. Acolo unde un secretar este angajat în calitate de copist, el va încerca din răsputeri s-o facă pe intermediarul între superior şi subordonat. Iar acolo unde e năimit în calitatea lui de intermediar, el va începe să se umple de importanţă: în faţa subordonatului îşi va lua aere de şef, la el în cabinet va fi savant, se va lăsa aşteptat cu orele, pe scurt, în loc să uşureze interacţiunea subordonatului cu superiorul său, el o îngreunează tot timpul. Şi face toate astea nu cu alt scop decît cu acela de a-şi mai împăuna locşorul său secretăresc. Am cunoscut cîţiva dintre-aceştia şi nu erau proşti deloc, dar sub ochii mei se comportau într-un hal cu angajaţii superiorului său, încît am roşit eu pentru ei. În clipa asta ar fi pălit şi Hlestakov al meu pe lîngă ei. Toate astea ar fi fost nimic dacă urmele lăsate n-ar fi fost atît de lamentabile. Mulţi oameni cu adevărat folositori şi trebuincioşi au fost nevoiţi uneori să-şi abandoneze postul numai şi numai din cauza cîinoşeniei secretarului ce pretindea acelaşi respect pe care ei îl datorau exclusiv superiorului, dar şi din cauza neîndeplinirii nu ştiu cărei înţelegeri ranchiunoase, împănată cu înţelesuri strîmbe, într-un cuvînt – din cauza tuturor acelor mîrşăvii de care este capabil numai un om infam. Se-nţelege că de chestiunea artelor, a meşteşugurilor şi altele asemenea, se ocupă fie un comitet întreg, fie un singur director, şi nu există loc de secretari intermediari: acolo el este întrebuinţat în calitate de copist sau de recepţioner; dar cîteodată se întîmplă ca şi acolo, din cauza leneviei celorlalţi sau mai ştiu eu din ce cauză, să se strecoare încetul cu încetul, să ajungă mijlocitor sau chiar mare sfetnic într-ale artei. Şi-atunci să le descurce dracu’ dacă mai poate: plăcintarul se ocupă de cizmărie, iar cizmarul coace plăcinte. Se emite cîte-o instrucţiune pentru vreun artist, neartistică prin excelenţă; apar dispoziţii despre care nu poţi înţelege nici măcar de ce au fost redactate. Adesea stăm şi ne minunăm cum de un om, altminteri foarte inteligent, a putut să emită o hîrtie atît de stupidă, cînd el, săracul, n-are nici o vină: hîrtia a ţîşnit dintr-un loc la care nici cu gîndul nu gîndeşti, vorba proverbului: „Scris din mână, iscălit din coadă”[7].

În orice meşteşug e necesar ca de întregul proces de creaţie să se ocupe cel mai iscusit dintre maeştrii meşteşugului respectiv şi nicidecum vreun funcţionăraş de pripas care nu poate fi utilizat decît în treburi de recepţie sau de hîrțogăraie. Nimeni afară de un maestru adevărat nu poate stăpîni pe deplin meseria, înţelegîndu-i pînă la capăt utilitatea. Şi numai un actor de primă mînă este capabil să aleagă o piesă bună, după o selecţie foarte atentă; numai el înţelege taina unei repetiţii şi cunoaşte cît de însemnate sînt lecturile reluate şi pregătirile pentru repetiţia pieselor. El nu-i va îngădui actorului să-şi înveţe rolul de-acasă şi va face totul ca să-l însuşească pe loc, astfel încît rolul să pătrundă de la sine în fiecare actor chiar în timpul repetiţiei, iar fiecare actor, inspirat de context, de atmosferă şi intrînd în contact cu acea atmosferă, să înţeleagă imediat tonalitatea corectă a acestui rol. În astfel de momente şi un actor mai împiedicat se poate alege cu ceva bun. Atîta timp cît ceilalţi actori nu-şi învaţă rolul pe de rost, ei pot lua multe de la actorul de primă mînă. Atunci fără să-şi dea seama cum, fiecare va dobîndi autenticitate şi adevăr atît în discurs, cît şi în mişcările corpului. Tonalitatea întrebării reclamă tonalitatea răspunsului. Dacă pui o întrebare bombastică, vei primi un răspuns bombastic, iar dacă pui o întrebare firească, atunci şi răspunsul va veni mai firesc. Pînă şi cel mai neîndemînatic om este capabil să ţină ritmul. Însă dacă actorul îşi va învăţa rolul de-acasă, din gura lui va ieşi un răspuns emfatic, pregătit de-a gata, iar acest răspuns va rămîne în el pe vecie: nu vei putea să-l zdruncini cu nimic, nu va putea primi nici un cuvînt de la actorii mai buni, pentru el atmosfera şi caracterele din jurul său se vor pierde-n ceaţă, întreaga piesă-l va găsi mut şi surd, iar el se va-nvîrti ca un cadavru viu printre cadavre. Numai un adevărat actor de clasă poate întrezări viaţa din interiorul piesei şi o poate exprima în aşa fel încît viaţa aceasta să se facă văzută vie de către restul actorilor; numai el poate cunoaşte limitele şirului de repetiţii – cum să le desfăşoare, cînd să le încheie şi cînd ajung să fie suficiente pentru ca piesa să se poată înfăţişa dinaintea publicului în deplina ei perfecţiune. Să reuşeşti numai să faci actorul maestru să se apuce de treaba asta ca de ceva apropiat sieşi, arată-i că aceasta e datoria lui pe care i-o cere arta, – şi el va face asta, o va duce la îndeplinire, pentru că el îşi iubeşte arta. Va face chiar mai mult, avînd grijă ca pînă şi ultimul dintre actori să poată juca bine, el se va ocupa cu seriozitate de întreaga piesă ca de propriul său rol. El nu va permite afişarea la rampă a vreunei piese mărunte şi obscene, pe care orice funcţionar preocupat doar de sporirea avutului din casa cu bani ar fi promovat-o, – şi nu o va face pentru că simţului său estetic îi repugnă astfel de lucruri. Dar nu va putea nici să dea vreo pedeapsă în numele actorilor săi cei mai de încredere, aşa cum ar face unii funcţionari: popularitatea sa nu-i va permite una ca asta. Un oarecare secretar funcţionar poate produce fără frică o asemenea pacoste, convins fiind că n-o să aibă ghinionul ca despre asta să se afle, pentru că el nu-i decît un pion obscur. Dar ia să facă Şepkin ori Karatîghin o nedreptate, o să vuiască tot oraşul. Iată de ce este important ca răspunderea cea mai apăsătoare să-i revină unui om cunoscut de toţi pînă la unul în societate. În sfîrşit, trăindu-şi total arta sa, care acum a devenit mai scumpă decît viaţa a cărei curăţenie o apără ca pe sfintele moaşte, actorul maestru nu va lăsa niciodată ca teatrul să ajungă propovăduitorul desfrîului. Aşadar, nu teatrul e de vină. Mai întîi curăţaţi teatrul de vechiturile care-l sufocă şi după aceea cugetaţi şi judecaţi ce este teatrul. Am dezbătut atîta despre teatru nu pentru că aş fi vrut eu să vorbesc anume despre el, ci pentru că tot ce am spus despre teatru poate fi întrebuinţat aproape în toate cele. Există multe subiecte asemănătoare care suferă din cauza transformării monstruoase a sensului lor; şi cum pe lume sînt mulţi doritori de a făptui la mînie, ca-n proverbul: „Se mînie pe păduchi, da’ aruncă şuba-n cuptor”[8], apoi din cauza asta dispar multe care-ar fi fost de mare folos tuturor. Oamenii unilaterali şi, lîngă ei, fanaticii, sînt o plagă pentru societate, mare prăpăd e pe-acel pămînt şi în acel stat în care puterea intră pe mîna unor astfel de oameni. Ei nu cunosc smerenia creştinească şi îndoiala de sine, ei sînt ferm convinşi că toată lumea spune minciuni şi că numai ei grăiesc adevărul. Prietenul meu drag, caută să te priveşti mai bine! Mi se pare că acum vă găsiţi anume în această conjunctură periculoasă. E bine că acum nu sînteţi în vreo funcţie şi nici în vreun post administrativ, căci altfel dumneavoastră, pe care vă ştiu ca pe cel mai indicat pentru conducerea celor mai trudnice şi mai încurcate îndatoriri, aţi fi putut pricinui mai multe rele şi încurcături decît cel mai ageamiu dintre ageamii. Gîndiţi-vă bine la judecăţile dumneavoastră pe care le rostiţi! Nu fiţi aidoma cu acei filistini care mult şi-au mai dorit să radă totul de pe faţa pămîntului, văzînd la tot pasul numai forţe necurate. Soarta lor este să cadă în cele mai grave erori. Ceva foarte asemănător s-a întîmplat nu demult în literatură. Au fost cîţiva care s-au apucat să scrie la gazetă că Puşkin a fost deist, şi nu creştin; de parcă ei s-au plimbat prin sufletul lui Puşkin, de parcă Puşkin a fost obligat să ne vorbească în poeziile sale despre dogmele cele mai profunde ale creştinismului, de care înşişi Preasfinţii Părinţi ai Bisericii se apropie cu o mare frică, căci prin asta ei se pregătesc pentru adînca evlavie a vieţii lor. După ei, toate adevărurile mari ale creştinătăţii trebuiau lămurite în rime, făcînd din ele nu ştiu ce jucărele versificate. Puşkin a făcut o alegere foarte echilibrată atunci cînd s-a abţinut să transpună în versuri tot ce-i fierbea-n suflet, a ales să rămînă nesimţitor pe o treaptă mult mai înaltă decît toţi cei care astfel s-au cam îndepărtat de Christos, şi nu a vrut să-i îndepărteze cu totul de creştinism prin astfel de poezioare răsuflate, pe care încă le scriu cei ce se dau mari creştini. Eu nu pot înţelege cum de i-a trecut criticii prin cap să arunce asupra lui Puşkin învinuirea publică[9] precum că scrierile lui duc la pervertirea societăţii, cînd însăşi cenzura a scris negru pe alb că dacă sensul vreunei compuneri nu este foarte limpede transpus, acesta trebuie să fie interpretat în favoarea autorului, iar nu strîmb şi împotriva lui[10]. Dacă aceasta e stipulat în legea cenzurii, tăcută şi paşnică, neavînd nici măcar posibilitatea de a se dezvinovăţi şi justifica public, atunci mă-ntreb de cîte ori ar trebui să asculte de lege critica, ea care are libertatea de a se explica şi justifica pînă şi-n cele mai mici chestiuni. Să caracterizezi în mod public un om ca fiind necreştin şi, mai mult, potrivnicul lui Christos, bazîndu-te numai pe cîteva cusururi ale sufletului său şi pe faptul că s-a bucurat de lume, la fel ca fiecare dintre noi, – oare toate astea au vreo legătură cu creştinismul? Atunci care dintre noi este mai creştin? În felul acesta pot acuza de necreştinătate însăşi critica. Pot spune că un creştin nu va avea niciodată atîta încredere în propria-şi cugetare, cît să poată decide într-o chestiune atît de întunecată pe care numai bunul Dumnezeu o cuprinde, creştinul înţelege că mintea noastră se luminează numai hrănindu-se din toate părţile cu lumina vieţii noastre, iar viaţa noastră poate nu e chiar aşa de luminată pe cît pare. Înainte de a acuza pe cineva de o asemenea faptă criminală, din care lipseşte consimţămîntul Domnului, aşa cum l-a încredinţat Fiului Său coborît pe pămînt, creştinul se va gîndi de două ori pentru că acuza aceasta e o faptă înfricoşătoare. El va spune: există multe taine ascunse-n poezie, căci toată poezia e o mare taină; e foarte greu să judeci pînă şi un om simplu; să pronunţe un verdict definitiv şi irevocabil asupra unui poet poate numai cel care este cuprins de întreaga lui fiinţă poetică şi căruia mult nu-i lipseşte să fie şi el un poet pe măsura-i, – e la fel ca în sînul oricărei măiestrii, poate judeca fiecare, însă verdicte poate da numai maestrul total al acelui meşteşug. Într-un cuvînt, creştinul va da mai întîi dovadă de smerenie, primul însemn după care îţi poţi da seama că este cu adevărat un creştin. În loc să vorbească despre acele locuri din Puşkin în care sensul rămîne încă întunecat şi poate fi interpretat în mai multe feluri, creştinul va vorbi despre ceea ce e limpede acolo, despre creaţiile lui de la maturitate şi nu despre cele din tinereţea plină de desfătări. El va parcurge poeziile sale măreţe închinate preotului Bisericii[11], poezii în care Puşkin spune că pînă şi-n anii aceia de lungi delectări, în minunăţiile şi în deşertăciunea lumii acesteia, îl putea înmărmuri şi-o singură arătare a slujitorului lui Christos.

 

Cu struna mea insidioasă

Brusc sunetul l-am gîtuit,

Cînd vocea ta maiestuoasă

Subit, profund, m-a uluit.

 

Vărsat-am val de lacrimi grele,

Devreme cugetului meu

Cuvinte dulci, duioase, tu le

Îmbucurai cu mirul tău.

 

De sus, tu, azi, al meu duhovnic

O mînă-mi speli cu strop de-alin

Şi îmi smereşti un vis năvalnic

Cu o putere de blajin.

 

Căci focu-ţi mă dogoare-n suflet,

Îmi arde colbul pămîntesc

Şi harpă de seraf rîvnesc,

În spaima-mi sacră de poet.

 

Iată poezia lui Puşkin pe care o va arăta cu degetul un critic creştin! Critica lui va căpăta un sens şi va face un bine: ea va întări şi mai mult datele problemei, demonstrînd cum pînă şi un om care închidea în sine cele mai eterogene credinţe şi eresuri din timpul său, atît de confuze şi de îndepărtate de Christos, cum pînă şi acel om, în cele mai bune şi mai luminoase momente ale clarviziunilor sale poetice, şi-a mărturisit profunzimea spiritului său creştin. Iar eu vine şi întreb, altfel ce sens ar mai avea critica? Care-i folosul să întărîţi oamenii, stîrnindu-le îngrijorarea şi suspiciunea faţă de Puşkin? Este o pierdere de vreme să arăţi cu degetul spre cel mai inteligent om al timpului tău pentru că nu-şi mărturiseşte credinţa creştină! Spre omul la care toată intelectualitatea, spre deosebire de restul oamenilor, se uită ca la o căpetenie din prima linie a frontului! E bine măcar că acei critici sînt netalentaţi şi că n-au fost în stare să dea o minciună mai bună, şi e bine că Puşkin le-a lăsat tuturor un răspuns în versurile sale; însă dacă nu era aşa, ce altceva înafară de necredinţă în loc de credinţă i s-ar fi putut imputa? Iată-n ce poţi da cînd eşti unilateral! Prietenul meu drag, să vă ferească Dumnezeu de unilateralitate: cu ea omul face numai rele – în literatură, la muncă, în familie, în lume, într-un cuvînt, peste tot. Omul unilateral este un încrezut, omul unilateral este un obraznic, omul unilateral îi va întoarce pe toţi împotriva sa. Omul unilateral nu poate găsi nicăieri o cale de mijloc. Omul unilateral nu poate fi un creştin adevărat, el poate fi numai un fanatic. Perspectiva unilaterală nu arată decît că omul se află pe calea încreştinării, dar că nu a ajuns acolo, pentru că adevărata creştinătate duce la pluralitatea gîndirii. Pe scurt, să vă păzească Dumnezeu de unilateralitate! Cercetaţi cu atenţie fiecare lucru şi nu uitaţi că în el se află două părţi perfect opuse, din care una vă este pe moment nevăzută. Teatrul şi teatrul sînt două lucruri diferite; la fel cum şi entuziasmul publicului este de două feluri: primul, atunci cînd vreo balerină îşi înalţă un picior cît mai sus; al doilea, atunci cînd un actor magistral, prin rostiri tulburătoare, înalţă tot mai sus simţămintele din oameni. La fel şi cu lacrimile, sînt lacrimi care curg atunci cînd vreun cîntăreţ gîfîit vine şi gîdilă urechea muzicală a omului, lacrimi pe care, cum am auzit, în Petersburg le storc pînă şi afonii; şi sînt lacrimi care curg atunci cînd o interpretare vie şi maiestuoasă a unui actor desăvîrșit împrospătează spectatorul, îl aduce la viaţă, iar cînd acesta iese de la teatru se-ntoarce la ale lui cu o nouă forţă, pătruns de un elan eroic al faptelor pe care urmează a le face. Prietenul meu drag, noi am apărut pe lume nu ca să nimicim, dar nici ca să distrugem, am venit pentru ca, asemenea Domnului, să îndreptăm totul în bine, chiar şi ceea ce a stricat omul, înturnîndu-l în rău. Nu există unealtă pe lumea asta care să nu fie hărăzită pentru folosul Domnului. Aceleaşi trîmbiţe, timpane, lire şi chimvale cu care şi-au slăvit păgînii idolii lor şi care-au atras victoria regelui David, s-au întors întru proslăvirea adevăratului Dumnezeu, iar Israelul s-a bucurat şi mai mult, ascultînd acum lauda Lui cîntată la acele instrumente cărora pînă atunci nu le mai fusese încredinţată.

1845

[1] Gogol se referă la observaţiile lui Ioan Gură-de-Aur, arhiepiscop al Constantinopolului în perioada 350-407, din volumul Tolkovaniia na Sveatovo Matfeia Evanghelista [Omilii la Sfîntul Matei Evanghelistul]: „Dar de fapt, spune-mi, din ce cauză se-ncalcă credinţa faţă de soţ? Oare nu e vina teatrului? De ce oare se pîngăreşte patul nupţial? Nu din cauza acelor privelişti? Oare nu din cauza lor nevestele nu-şi mai suportă bărbaţii? Nu de-acolo bărbaţii încep să-şi dispreţuiască nevestele? Şi nu de-acolo se trag toate adulterele? Şi dacă există cineva care să doboare şi să transforme totul în tiranie, apoi acela înseamnă că umblă la teatru. Cei cu adevărat păgubitori pentru societate sînt oamenii care activează în teatru. De la ei pornesc toate revoltele şi răzmeriţele.” (Omilia XXXVII). În scrisoarea către N.M. Iazîkov, trimisă din Darmstadt pe 2 aprilie 1844, Gogol îl roagă să-i trimită „omiliile lui Zlatoust”, adică Ioanna Zlatoustovo Besedî na Evanghelista Matfeia [Dialogurile lui Ioan Gură-de-Aur la Evanghelistul Matei].

[2] Sfîntul Dimitrii Rostovskii (pe numele lui de mirean Daniil Savvici Tuptalo, 1651-1709), excepţional hagiograf şi predicator, a scris de asemenea versuri şi piese de teatru. Cînd a fost mitropolit la Rostov şi la Iaroslavsk, a înfiinţat un teatru aulic pe a cărui scenă s-au montat piese cu subiect religios, majoritatea scrise chiar de el însuşi (Uspenskaia drama [Dramă la Uspenski], 1680; Rojdestvenskaia drama [Dramă la Crăciun], 1702).

[3] Critică la adresa filozofilor materialişti francezi din secolul al XVIII-lea.

[4] Joc de cuvinte în original, prin succesiunea sensului primar şi a celui secundar al cuvîntul vtorostepennîi care înseamnă, mai întîi, secundar, iar apoi – de mîna a doua (n.tr.).

[5] Mihail Semionovici Şepkin (6/17 noiembrie 1788 – 11/23 august 1863) – unul din fondatorii şcolii ruse de teatru. A jucat în majoritatea pieselor lui Gogol (n.tr.).

[6] Vasilii Andreevici Karatîghin (26 februarie 1802 – 13 martie 1853) – tragedian rus, conducător al trupei de actori de la Teatrul Aleksandrinskii încă de la fondarea acestuia din 1832 (n.tr.).

[7] În original, Pisal pisacika, a imea emu sobacika, A scris un conţopist, îl cheamă căţeluş (n.tr.).

[8] În original, Rasserdeasi na vşî, da şubu v peci (n.tr.).

[9] Şi I.V. Kireevskii i-a luat apărarea lui Puşkin, într-un articol din 1845 din revista Moskviteanin, împotriva acuzaţiei de „lipsă de moravuri”.

[10] Este foarte posibil ca Gogol să fi cunoscut aceste dispoziţii chiar din articolul lui Puşkin, intitulat Mnenie M.A. Lobanova o duhe slovesnosti kak inostrannoi, tak i otecestvennoi [Părerea doamnei M.A. Lobanova despre literatura străină şi de la noi], publicat în cel de-al treilea tom al revistei Sovremennik (1836), în care acesta specifica: „În ciuda părerii d-nei Lobanova, cenzura nu este obligată să pătrundă toate rafinamentele scrisului. «Cenzura se obligă să se aplece cu o atenţie deosebită asupra spiritului cărţii supuse analizei, asupra ţelului ei şi a intenţiilor autorului, iar în judecăţile sale să ia întotdeauna drept fundament sensul vădit al discursului, interzicîndu-şi răstălmăcirile de tot felul.» (Regulamentul cenzurii, § 6)”. Este vorba despre regulamentul din 1828.

[11] Referinţa este la poezia lui A.S. Puşkin, V ceasî zabav ili prazdnoi skuki [La ceas de zăbavă ori plictiseală-n zadar].

N.V. Gogol, „XIV. Despre teatru, despre perspectiva unilaterală asupra teatrului şi despre perspectiva unilaterală în general (Către contele A.P. T….oi)”, în Scrisori către prieteni. Confesiuni, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu.

Advertisements

One response to “N.V. Gogol, „Scrisori…”. XIV. Despre teatru, despre perspectiva unilaterală asupra teatrului şi despre perspectiva unilaterală în general (Către contele A.P. T….oi)

  1. Pingback: N.V. Gogol, „Scrisori către prieteni. Confesiuni”. Cartea. Versiune integrală. Drafturi critice 2014 | drafturi critice·

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s