N.V. Gogol, „Scrisori…”. X. Despre lirismul poeţilor noştri (Către V. A. J. …ii)


Piotr I. Geller, „Pușkin, Jukovskii și Gogol la Palat” (1910), Muzeul „A.S. Pușkin”.

Piotr I. Geller, „Pușkin, Jukovskii și Gogol la Palat” (1910), Muzeul „A.S. Pușkin”.

Scrisoarea i-a fost adresată lui Vasilii Andreevici Jukovskii (1783-1852). Expediindu-i, pe 16 octombrie 1846, lui V.A. Jukovskii ultimul caiet al Paginilor alese…, Gogol îi scria acestuia: „Trebuie renunţat la acele pasaje în care vorbesc despre însemnătatea puterii monarhului şi despre cum ar trebui să se manifeste aceasta în lume. Pasajele nu vor fi înţelese şi vor fi percepute greşit. Unde mai punem că am spus şi cîteva tîmpenii în legătură cu asta, despre care, cîndva, se va putea scrie un articol inteligent. Acuma însă trebuie înlăturate neapărat, chiar de-ar fi fost tipărite, iar în locul lor sa se intercaleze ceea ce e scris pe ultima filă a caietului.”. Pletnev a respectat rugămintea lui Gogol. Citatele din acest articol nu sînt întotdeauna exacte, Gogol le-a transcris din memorie.

 ***

Să vorbim acum despre articolul ce mi-a adus pedeapsa cu moartea, adică despre articolul cu titlul Despre lirismul poeţilor noştri. Înainte de toate, mulţumiri pentru pedeapsa cu moartea! Iată cum, încă o dată, mă văd salvat de către tine, adevăratul meu dascăl şi mentor! Anul trecut, chiar mîna ta m-a oprit cînd eram hotărît să-i trimit lui Pletnev la Sovremennik pălăvrăgelile mele despre poeţii ruşi[1]; iar acum, din nou, ai dat pe mîna morţii fructul nebuniei mele. Numai tu mă mai opreşti, cînd toţi ceilalţi mă grăbesc nu ştiu din care motiv. Cîte prostii aş fi reuşit să fac pîn-acuma dac-aş fi dat ascultare celorlalţi prieteni ai mei! Aşadar, iată înainte de toate cîntecul meu de recunoştinţă! Iar acum, să trecem la articolul propriu-zis. Mi-e ruşine cînd mă gîndesc că şi-acuma sînt prost şi că nu pot vorbi înțelept despre nimic. Gîndurile şi discuţiile despre literatură mi se nasc din ce în ce mai stîngace. Parcă dinadins totul îmi iese bombastic, obscur şi plin de nechibzuinţă. Căci gîndul meu cel mai profund, pe care nu doar că-l văd cu mintea, dar îl şi miros cu inima, nu sînt în stare să-l transmit. Sufletul înțelege multe, dar să repovestesc ori să transcriu nu pot și gata. Ideea de bază a articolului meu era una sinceră, numai că atîta m-am explicat că am dat în cîte-o contradicție prin fiecare frază. Repet, din nou, una şi aceeaşi: în lirismul poeţilor noştri există ceva care lipseşte poeţilor altor naţiuni, şi-anume – ceva aproape biblic, acea stare de graţie a lirismului care este străină de stările pline de patimă; este ca o anevoioasă descindere în lumea gîndului, o ceremonie subtilă a cumpătării treze şi evlavioase[2]. Aici nu mai vorbim de Lomonosov şi Derjavin, dar pînă şi la Puşkin se face auzit peste tot acest lirism rigid, oriunde nu l-ar mîna înaltele teme. Să ne amintim doar o poezie de-a sa: aidoma păstorului Bisericii[3], Prorok [Prorocul] şi, în sfîrşit, această evadare misterioasă din urbe[4], publicată abia după moartea lui. Răsfoiește poeziile lui Iazîkov şi o să vezi cum de fiecare dată el se arată cumva mai presus de suferință, cum se depăşeşte pe sine atunci cînd se apropie de un ceva mai înalt. Citez o poezie a lui, mai de tinereţe, ce poartă numele Ghenii [Geniul], e una mai scurtă:

Cînd, prin tunet, curcubeu,

A plutit spre cer Prorocul,

Pre el, atotputernic, focu-l

Străpungea-n duh pe Elizeu.

De sfinte simţuri izvodite-n gînd,

Creştea, se întărea şi se-nălţa,

Cu-nsufleţire se însenina,

Pre Domnu-L auzind.

Astfel în bucurie geniul plin de freamăt,

Măreţia-ncepe a-şi cunoaşte,

Cînd în preajma-i luce, zăngăneşte,

Un geniu, altul, ce se iscă-n geamăt.

Puterea lui reînviată-n ghes

’ntr-o clipă purcede l-a face minuni,

O lume din nou în lumini de cununi –

E fapta celestului ales.

Cîtă lumină şi cîtă severitate a măreţiei! Am desluşit aceasta prin faptul că poeţii noştri au avut viziunea marii teme, în legăturile ei legitime cu cele mai intime izvoare ale lirismului – cu Dumnezeu, unii în mod conştient, alţii – inconştient, pentru că sufletul rus, izvodit din natura lui rusă, înțelege cumva de la sine acest lucru, nu se ştie de unde. Eu am spus că există două teme care cheamă acest lirism al poeţilor noştri, foarte apropiat de cel biblic. Prima dintre acestea este Rusia. Numai la auzirea acestui nume, dintr-odată se înseninează privirea poetului nostru, se întinde pînă dincolo de orizontul său, totul îi pare mai încăpător, el însuşi pare să crească, ajungînd să se îndoiască de omul obişnuit. Iar asta e ceva mai adînc decît obişnuita iubire de patrie. Iubirea de patrie ar fi sunat a fală mieroasă. Drept dovadă stau aşa-numiţii noştri patrioţi de paradă: după ploaia lor de laude, sincere, e adevărat, nu-ţi vine decît a scuipa peste Rusia. Dar cînd vorbeşte Derjavin despre Rusia, auzi în tine o forţă nemaiîntîlnită şi simţi întreaga măreţie a Rusiei. Simpla şi banala iubire de patrie nu i-ar fi dăruit putere nu doar lui Derjavin, dar nici şi lui Iazîkov, să se dezvăluie atît de amplu şi de solemn de fiecare dată cînd vine vorba de Rusia. De-o pildă, pînă şi în acele versuri în care descrie cum ar fi năvălit Batory[5] asupra ei:

Poruncitor hain, Stefan[6],

Grămadă-n lagărul titan,

A strîns liote-n frenezia –

Că o să căsăpească tot ce-i pskovitean,

Că va topi-n pîrjol Rusia!

Dar tu, -n iubirea ta de neam,

Tu, cel de care s-au mîndrit străbunii,

Ai mers la oaste-n voie. -Acum răzbuni-i –

Şi biruinţa noi o prăznuiam!

Aceasta e o dovadă de viguroasă putere a lucidității, care în timp s-a prefăcut involuntar într-o proorocire despre Rusia, s-a născut din întîlnirea gîndului cu cea mai înaltă Măiestrie[7], ce se citeşte atît de vădit în destinul patriei noastre. De la înălţimea iubirii lucrează aici o spaimă tainică, ce apare la vederea acelor fapte poruncite de Dumnezeu să se întîmple pe-un pămînt care să devină patria noastră, viziunea unei noi creaţii minunate, care pesemne că nu pentru toţi e dată şi-n care poetul poate auzi cu urechea atoatecuprinzătoare a poeziei, poetul sau un astfel de clarvăzător care să poată desluşi-n grăunte al său rod. Acum încep să înțeleagă asta şi alţi oameni, dar care se exprimă atît de neclar încît cuvîntul lor aduce-a nebunie. Degeaba ţi se năzare că tineretul contemporan, visînd la începuturile slave şi prorocind viitorul Rusiei, urmează vreo tendinţă-n vogă. Ei nu sînt în stare să urzeasc-un gînd în minte, se grăbesc să-l împărtăşească lumii fără să bage de seamă că gîndul lor e încă un copil necopt, atîta tot. Şi în sînul poporului evreu au fost patru sute de proroci care-u prorocit într-un glas: dintre ei numai unul a fost alesul lui Dumnezeu şi a cărui poveste a pătruns în cartea sfîntă a poporului evreu; e adevărat că toţi ceilalţi au rostit multe vorbe de prisos, dar mai este adevărat şi că ei au auzit neclar şi-ntunecat aceleaşi cuvinte pe care aleşii le-au putut rosti clar şi pe-nţeles, că altfel poporul i-ar fi snopit cu pietre. De ce oare Franţa, Anglia, Germania nu s-au contaminat de-această tendinţă-n vogă şi nu-şi prorocesc nimica, numai Rusia singură-şi proroceşte? Pentru că ea vede mai profund decît celelalte mîna Domnului care făptuieşte-n altă parte decît în ea şi simte apropierea Împărăţiei de Apoi. Din această pricină, pînă şi sunetele poeţilor noştri au tonalitate biblică. Iar lucrul acesta nu-l pot avea poeţii altor naţii, oricît de mult şi-ar iubi ei patria şi oricît de fierbinte şi-ar exprima ei iubirea asta a lor. Şi-aici te rog să nu mă contrazici, preabunul meu prieten!

Dar să trecem la celălalt subiect care, de asemenea, trezeşte-n poeţii noştri lirismul înalt despre care vorbeam, adică iubirea de ţar. De la multitudinea de imnuri şi ode închinate ţarilor, încă din vremea lui Lomonosov şi a lui Derjavin, poezia noastră a căpătat o oarecare tonalitate maiestuos seniorală. Dacă simţămintele lor au fost sincere – despre asta nu încape vorbă. Numai acela care-a moştenit un spirit mărunt e în stare de astfel de închipuiri uşoare şi de moment, el poate vedea aici linguşeala şi dorinţa de a primi ceva la schimb, căci o astfel de închipuire nu s-a putut întemeia decît în vreuna din odele lui bicisnice şi de proastă calitate. Însă acela care posedă un spirit mai fin şi mai demn va întîrzia un timp în faţa odelor lui Derjavin, în care el portretizează monarhul în tuşele groase ale bunelor lui fapte, în care el însuşi, cu lacrimi în ochi, vorbeşte despre acele lacrimi ce nu doar din ochii ruşilor, dar şi din ochii sălbaticilor nesimțitor, locuitori ai marginilor de imperiu, stau gata să ţîşnească numai la atingerea uşoară a iubirii, a compasiunii pe care o poate arăta poporului cu o putere cu adevărat viguroasă. Sînt spuse acolo multe lucruri, atît de tari încît dacă s-ar găsi un suveran care să-şi fi uitat pentru o vreme-ndatorirea, apoi, parcurgînd aceste versuri, şi-o va aminti îndată şi se va smeri în faţa sfintei lui chemări. Numai inimile cele reci îi vor putea reproșa lui Derjavin excesul de laude-nchinate Ekaterinei; însă acela care n-are inima de piatră nu va citi fără sfială acele strofe admirabile, în care ne spune că atunci cînd ar fi ca urmaşii să-i moştenească idolul cioplit în marmură, asta se va întîmpla numai întrcât

Cîntat-am rosianii acelei ţaríne[8],

De care alta chip n-avem să mai găsim

La noi, acum, dar nici aiurea-n lumea largă:

Mîndreşte-te, mîndreşte-te cu asta a mea liră!

Şi nu va putea citit aceste stihuri, scrise parcă înaintea morţii, fără să perceapă sincerul lui frămînt sufletesc:

Suflul rece-al bătrîneţii vocea lirei o înţarcă:[9]

Ekaterinei muza-i aţipeşte parcă.

…Să cînt

Nici că mai pot. Alţi cîntăreţi, tunînd,

Să cînte din fíravele-mi strune.

Să bubuie din nou, din ele fulgere să-ntrune

Cu focuri şi văpăi curate, mari,

Aşa cum i-am cîntat pe cei trei ţari.

Un bătrînel aflat la gura gropii nu poate minți. În timpul vieţii sale a purtat această iubire ca pe sfintele moaşte şi tot ca pe sfintele moaşte a luat-o cu el în mormînt. Dar de unde vine această iubire? – iată întrebarea. Că întreg neamul o ascultă cu o tresărire a inimii şi că de aceea şi poetul, ca o părticică din acest neam, trebuie că a ascultat-o cu cea mai mare intensitate – asta lămureşte numai o jumătate de chestiune. Un poet total nu ţi se oferă necondiţionat, adică fără a-i cîntări demnitatea prin întreaga lui înţelepciune. Avînd urechi pentru a desluşi înainte, avînd în sine dorința creaţiei perfecte, pe care ceilalţi îl văd fragmentar, dintr-o parte sau din alta, şi nu din toate cele patru perspective, el nu a putut să nu întrevadă elanul acestei întregi puteri. Şi cît de înţelept a explicat Puşkin însemnătatea monarhului atotputernic, şi cît de chibzuit a fost el în toate cîte le-a rostit în ultimii ani ai vieţii sale! „Oare de ce e nevoie – spunea el – ca unul din noi s-ajungă mai presus decît toţi şi chiar mai presus de lege?[10] Pentru că legea e de lemn; în corpul legii omul simte ceva rigid şi ostil. Dacă respecţi legea în literă, nu ajungi prea departe; nici unul din noi nu trebuie să o încalce sau să o respecte; de aceea e nevoie de îndurarea cuiva superior, care să înmoaie legea, care se poate arăta oamenilor numai în chipul unei autorităţi atotputernice. Un stat fără un monarh atotputernic e ca o maşină automată: fapte nenumărate, numai dacă ajunge să realizeze ce-au realizat Statele Unite. Dar ce-s alea, Statele Unite? Un hoit; omul a ajuns atît de ofilit acolo încît nu face nici cît un ou clocit. Un stat fără un monarh atotputernic e ca o orchestră fără dirijor: oricît de buni ar fi muzicienii, dacă nu e unul printre ei care dintr-o simplă mişcare cu bagheta să le de-a un semn, nu începe concertul. S-ar părea însă că el nu face nimic, nu cîntă la nici un instrument, doar flutură uşor bagheta prin aer, supraveghind pe fiecare, şi e de-ajuns să arunce o singură privire ca să mai îndulcească în cutare loc un sunet strident pe care l-a scăpat vreo tobă strîmbă sau vreo tamburină dezacordată. În faţa lui nici măcar măiastra vioară nu va putea să-şi de-a frîu liber în numele altora: se va îngriji de ordinea generală, înviorîndu-le pe toate, suveranul supremului acord!” Cît de nimerit grăit-a Puşkin! Cît de bine a-nţeles el semnificaţia marilor adevăruri! Miezul acesta al lucrurilor[11] – puterea monarhului autonom, a zugrăvit-o pînă şi într-o poezie de-a sa, pe care chiar tu ai publicat-o într-una din antologiile lui postume, ai îndreptat acolo un vers, dar sensul ţi-a scăpat. Îţi voi deschide taina lui. Vorbesc despre oda închinată împăratului Nikolai, ieşită de sub tipar purtînd modestul titlu: KN***[12]. Iată geneza ei. Era într-o seară la palatul Anicikovo, una din acele serate la care, aşa cum se ştie, erau invitaţi numai aleşii societăţii noastre. Pe-atunci şi Puşkin se număra printre ei. Toată lumea se adunase în sala mare, numai stăpînul casei se lăsa aşteptat. Izolîndu-se de restul lumii în cealaltă parte a palatului şi profitînd de primele lui clipe de libertate, el a deschis Iliada şi a început a se delecta cu citirea ei, în timp ce sălile răsunau de muzică şi fierbeau de dans. Cînd, într-un tîrziu, a venit şi el la bal, încă mai păstra pe faţă urmele impresiilor trăite. Apropierea acestor două contrarii a trecut neobservată prin faţa tuturor, dar în inima lui Puşkin ea a lăsat o impresie puternică, şi rodul acestei impresii s-a preschimbat în oda măreaţă pe care o voi reproduce aici în întregime, căci e alcătuită dintr-o singură strofă:

Că mult vorbit-ai cu Homer, tu, singuratic,

Pe tine mult te-am aşteptat.

Din înălţimi ai apărut – un astru enigmatic

Ce ne-a adus cu sine-un simţămînt aflat.

Şi ce? Cu şatrele-n pustie tu ne-ai surghiunit,

În toată demenţa ospăţului van,

Iar noi cîntam năvalnic şi ţopăia smintit

Un idol ce-i de noi creat păgîn.

Ne-au năucit şi razele-ţi dosite-n mare taină,

Printre rafale grele de fúrie şi jale,

Ne-ai blestemat, copii fără de-a minţii haină,

Ce-ai, ale cărţii, încîlcit petale.

Dar nu, tu nu ne-ai blestemat. Tu din înalt iubeşti

Să te călătoreşti prin ceaţa văii mititele, argintii,

Tu iubeşti tunetul din bolţile cereşti

Şi-adori un zumzet de albină prin trandafirii colilii.

Dar să lăsăm la o parte persoana împăratului Nikolai şi să vedem ce este un monarh, în calitatea lui de uns al Domnului, obligat prin asta să îndrepte poporul lui credincios către lumina-n care sălăşluieşte Dumnezeu, şi să mai vedem dacă a fost îndreptăţit Puşkin să-l compare cu bătrînul Moise, văzătorul de Dumnezeu. Acela dintre oameni pe a cărui umeri s-a năpustit întreaga soartă a milioane de confraţi, care-i dezlegat de straşnica răspundere pentru ei de către Însuşi Domnul, acela este dezlegat şi de orice răspundere în faţa oamenilor, căci el care tremură de spaima acestei răspunderi şi varsă, poate, lacrimi nevăzute, pătimind suferinţe la care nici cu gîndul nu gîndeşte omul de rînd, acela care pînă şi în toiul distracţiilor poate auzi-n ureche eternul, neîntreruptul strigăt al Domnului ce urlă fără încetare către el, – acela poate fi comparat cu văzătorul de Dumnezeu, el poate, asemenea lui, încîlci petalele cărţii, ocărînd plebea care se-nvolbură ca vîntul, care, în loc să-şi vadă de drumul cel drept de pe pămînt, se-nvîrte-n van în jurul unor idoli plăsmuiți de mînă omenească. Însă lui Puşkin i-a atras atenţia o semnificaţie şi mai profundă a puterii, aceea care a conjurat cerurile în numele slabelor şi neputincioaselor forţe omeneşti, le-a conjurat cu un strigăt nu pentru a cere dreptate, căci ei nu i se poate opune nici un om de pe pămînt, ci pentru a chema iubirea cerească a Domnului care ne poate ierta nouă totul – uitarea îndatoririlor noastre, cîrteala noastră – adică tot ce nu iartă omului omul pe pămînt, ca prin asta Domnul să ajungă pe la fiecare, pogorîndu-se din înalturi întru toate şi băgînd în seamă pe toţi, de la sunetul ceresc al lirei poetului şi pînă la veseliile noastre deșarte.

Se pare că în această poezie Puşkin, punîndu-şi sie întrebarea „ce este puterea”, a căzut pradă deşertăciunii pe care propriul răspuns i-a dezvăluit-o, prin măreţie, în suflet. Poate nu strică să ne amintim că vorbim de un poet care era uneori prea încrezător în opiniile sale independente şi de prestigiul persoanei sale. Nimeni nu a vorbit despre sine aşa cum a făcut-o el:

O să-mi ridic aievea o falnică statuie,

Le ea poporul drum nu are ca să suie:

Căci fi-va mai înaltă decît coroana de ne-nduplecat

A lui Napoleon, de pe columna de-mpărat.

Cu toate că de columna lui Napoleon te faci vinovat, bineînţeles, chiar tu[13]; dar să admitem că dacă versul său ar fi rămas în forma lui iniţială, el ar fi stat mărturie despre cum Puşkin, conştient fiind de propria superioritate ca om, printre mulţi încoronaţi, şi-a dat seama, în acelaşi timp, de toată zădărnicia numelui încoronat şi a putut să se închine respectuos în faţa acelora care au dat dovadă de grandoarea harului lor.

Poeţii noştri şi-au dat seama de profunda semnificaţie a monarhului[14], înţelegînd că el se obligă să fie totul numai iubire, şi în felul acesta să fie înțeles de către toată lumea de ce suveranul este întruchiparea Domnului, aşa cum o recunoaşte, un pic cîte un pic, întreaga noastră patrie. Semnificaţia suveranului în Europa a început să se îndrepte inevitabil spre o astfel de manifestare. Totul se îndreaptă spre trezirea suveranului întru cea mai înaltă, dumnezeiască iubire pentru popor. S-au însutit strigătele de suferință sufletească ale omenirii, de care s-au îmbolnăvit aproape toate popoarele europene de astăzi, şi se zbat, sărmanele, nemaiştiind cum să se ajute: fiecare atingere străină îi deschide rănile şi mai dureros şi orice leac, orice ajutorare, pe care le-a inventat gîndirea, îi provoacă tot mai multă suferinţă şi nu o întremează. Aceste strigăte vor deveni tot puternice încît se va sfărîma de durere inima împietrită, iar forţa care pînă atunci n-a cunoscut înfrîngerea va chema cu sine o altă forţă, cea care pînă atunci nu cunoscuse iubirea. Şi omul se va umple de iubire pentru toată omenirea, o iubire pe care pînă atunci nu a mai trăit-o. Printre noi, oameni obişnuiţi, nu se va găsi nici unul care să manifeste o asemenea iubire; ea va rămîne în idee şi în gînd, dar nu în faptă; se pot îmbiba de aroma ei numai cei cărora le-a fost dat să iubească necondiţionat pe toţi oamenii, aşa cum ar iubi pe unul singur. Iubind totul în statul său, pînă la ultimul om din oricare castă sau profesie, şi îngrijind de toate aşa cum s-ar îngriji de propriul corp, suferind amarnic pentru toate, mîhnindu-se, plîngînd în hohote, rugîndu-se zi şi noapte pentru poporul său bolnav, suveranul va căpăta în glas acea atotputernică tonalitate a iubirii, care numai ea poate fi de folos omenirii bolnave şi la apropierea căreia rănile nu vor mai durea, căci numai ea poate aduce primenirea în toate păturile sociale şi transformarea statului într-o orchestră ordonată şi ascultătoare. Un popor se poate întrema numai atunci cînd monarhul pricepe suprema sa însemnătate – să fie pe pămînt chipul Aceluia care în Sine este iubire. În Europa nu i-a trecut nimănui prin minte să-nţeleagă care este însemnătatea supremă a monarhului. Oamenii de stat, legislatorii şi avocaţii l-au privit dintr-o singură perspectivă, l-au privit, mai exact, ca pe cel mai înalt funcţionar în stat, ales prin votul oamenilor, după care n-au mai ştiu ce să facă cu această autoritate, cum să-i indice graniţele cuvenite atunci cînd, în virtutea schimbărilor care au loc zi de zi, ea trebuie să fie cînd limitată, cînd lărgită. Iar pe deasupra, atît monarhul, cît şi poporul sînt puşi într-o situaţie cel puţin bizară: stau faţă-n faţă şi se privesc aproape ca nişte duşmani, dorindu-şi fiecare să folosească puterea în defavoarea celuilalt. Semnificaţia supremă a monarhului a fost întrezărită la noi de către poeţi, şi nu de către legislatori, ei au simţit fiorul voinţei Domnului de a o zămisli în Rusia, în chipul ei legiuit; iată de ce sunetele lor capătă o tonalitate biblică, de-ndată ce le zboară de pe buze cuvîntul „ţar”. Dar au întrezărit-o la noi şi cei care nu sînt poeţi, pentru că paginile istoriei noastre vorbesc prea mult despre voinţa Meşteşugului: această putere se dezvoltă în Rusia în chipul său cel mai deplin şi mai desăvîrşit. Toate evenimentele care s-au întîmplat în sînul patriei noastre, începînd cu subjugarea tătarilor, se pare că tind spre dorinţa de a aduna puterea în mîinile unui singur om, căci unul singur a fost în stare să producă această schimbare importantă în interiorului statului său[15], minunîndu-i şi deşteptîndu-i pe toţi, înarmîndu-l pe fiecare cu acea privire înfumurată fără de care nu se poate convinge un om să se judece pe sine însuşi, să strămute în sine lupta ignorantă şi necunoscută de nimeni, pe care a purtat-o ţarul în statul său; ca după aceea, cînd se va fi aprins în fiecare focul acestei nobile lupte şi toţi vor fi conştienţi de propriile forţe, vor putea la fel de singuri, în fruntea tuturor, cu o torţă în mînă, să îndrume, ca pe un singur suflet, tot poporul său spre lumina de sus, către care tinde întreaga Rusie. Priveşte, de asemenea, prin ce miraculoase căi, încă de mai înainte, se putea explica deplina semnificaţie a acestei puteri, cînd însuşi suveranul, la fel ca subalternii săi, făcea parte din familia iubirii împărtăşite din inimă! Nici o casă regală n-a luat fiinţă atît de neobişnuit, aşa cum a fost casa Romanovilor[16]. Începutul ei aducea deja a faptă eroică. Ultimul şi cel mai de jos dintre supușii din stat[17] şi-a sacrificat viaţa pentru a ne dărui un ţar, iar prin acest sacrificiu i-a legat pe vecie-ntre ei, pe ţar cu supușii săi. Iubirea ne-a pătruns în sînge şi a legat frăţie cu însuşi ţarul nostru. Şi astfel a curs şi s-a amestecat cu cel al suveranului supus încît acum sîntem cu toţii puşi în faţa aceleiaşi ameninţări – va uita oare suveranul de supusul său şi se va lepăda de el ori supusul va uita de suveranul său şi de el pe dată se va lepăda? Şi cît de făţişă se arată voia Domnului – alegînd anume familia Romanovilor şi nu alta! Cît de inadmisibilă era pentru toată lumea ridicarea la tron a unui june total necunoscut! Alături de el stăteau viţe nobile, vechi, bărbaţi viteji pe deasupra, care tocmai ce izbăviseră patria: Pojarskii, Trubeţkoi, cneji în ultimă instanţă, ce se trag în linie dreaptă din neamul Riuricilor. În faţa lor se desfăşurau alegerile şi nici un vot nu a fost împotrivă: nimeni n-a îndrăznit să-şi invoce drepturile. Iar toate astea s-au întîmplat în vremurile-acelea de restrişte cînd oricine putea pălăvrăgi în voie şi se putea certa adunîndu-şi grămadă o gloată de acoliţi! Şi pe cine-au ales? Pe cel care era, pe linie maternă, de-un neam cu ţarul care nu demult trezise groaza pe tot întinsul pămîntului[18], aşa că nu doar boierii chinuiţi şi prigoniţi de el, dar şi întregul popor, care nu păţise nimic de pe urmele lui, cu toţii repetau îndelung zicala: „Capul plecat, sabia nu-l taie”[19]. Şi cu toate acestea, cu toţii au votat unanim, de la boieri şi pînă la ultima băbuţă l-au ales pe el la tron. Iată deci cum merg treburile pe la noi! Cum vrei tu ca lirismul poeţilor noştri, care au înţeles deplina însuşire a ţarului din cărţile Vechii Învăţături şi care, în acelaşi timp, au văzut cu ochii lor voia Domnului în toate întîmplările de pe pămîntul nostru, – şi cum vrei tu ca lirismul poeţilor noştri să nu fie purificat de-acele ecouri biblice? Repet, iubirea simplă nu urmăreşte scopul de a uşura aspra cumpătare a sunetelor lor: pentru asta e nevoie de severa şi totala persuasiune a intelectului şi nu de un simplu şi involuntar sentiment de iubire, altfel sunetele s-ar înmuia foarte mult, la fel ca în primele tale poeme de tinereţe, cînd te-ai azvîrlit în braţele unicului sentiment al iubirii de sine pe care-l aveai. Nu, există ceva dur la poeţii noştri, ceva foarte dur care lipseşte poeţilor altor naţii. Iar dacă încă nu poţi vedea aceste lucruri, asta nu înseamnă că ele nu există. Aminteşte-ţi că nici tu nu eşti rus în totalitate, ci dimpotrivă, ai în tine simţăminte atît de înalte care-atît de vijelios te-au inundat, încît n-a mai fost loc de altele, iar tu ai devenit cumva o excepţie printre toate caracterele ruseşti. În tine s-au împletit toate coardele dulci şi gingáşe ale naturii noastre slave; însă celelalte coarde ale ei, cele rigide şi sîrmoase, care trezesc o spaimă şi-o cutremurare enigmatică în fiecare om, nu-ţi sînt atît de cunoscute. Dar ele sînt chiar sămînţa acelui lirism despre care vorbim. Acest lirism nu mai poate tinde către nimic altceva, decît către unicul său izvor din înalturi – către Domnul. E fricos, e aspru şi nu agreează vorba lungă, i se face greaţă de tot ce-i lumesc dacă nu întrezăreşte acolo pecetea Domnului. Pînă şi-ntr-o singură fărîmiţă a acestui lirism, indiferent de imperfecţiuni şi de neajunsuri, există o sobră mulţumire sufletească, în faţa căreia se cutremură însuşi poetul şi care-l determină să se ferească de tot ce-aduce a stigmat omenesc. Cea mai frumoasă faptă eroică i se va părea dintr-o dată respingătoare dacă de pe urma ei se va alege cu o recompensă: el ştie bine că tot ce-i înalt trebuie să fie mai presus de recompense. Abia după moartea lui Puşkin au fost dezvăluite adevăratele sale raporturi cu ţarul[20] şi taina a două dintre cele mai bune poeme ale sale[21]. În timpul vieţii, nu a scos o vorbă despre sentimentele care-l încercau, şi bine-a făcut. După toate urletele de gazetă răcită care s-au perindat, scrise cu silabe de anunţuri pomădate, şi după tot felul de ieşiri irascibile şi fîsîit-vehemente, debitate de toţi patriotarzii noştri mai mult sau mai puţin coloraţi, Rusia a încetat să mai creadă în adevărul acelor pamflete publicate la tot colţul, însă pentru Puşkin era periculos să se manifeste public: tocmai ce îl numiseră om vîndut şi care urmăreşte nu ştiu mai ce. Acum însă, cînd după moartea sau au fost date la iveală aceste poezii, cu greu s-ar mai putea găsi în toată Rusia un singur om care ar îndrăzni să-l numească pe Puşkin servitorul sau ancilarul mai ştiu eu cui. Căci lăcaşul sentimentului înalt se află acum în siguranţă. Acum fiecare, chiar dacă nu poate pricepe lucrurile cu mintea lui, îi va da dreptate, spunînd: „Dacă însuşi Puşkin s-a gîndit aşa, atunci aşa să fie, adevărul gol-goluţ”. Imnurile închinate ţarului pe care le-au scris poeţii noştri i-au minunat pînă şi pe străini prin măreţia construcţiei şi a formei. Pînă şi Mickiewicz a vorbit nu demult despre asta la cursurile sale de la Paris[22] şi a vorbit într-o vreme cînd el însuşi era pornit împotriva noastră, şi cînd întreg Parisul nu ne avea la suflet. Cu toate acestea, el a declarat atunci solemn că nu există nimic slugarnic şi mărunt în imnurile poeţilor noştri, ci dimpotrivă, e vorba despre o libertate grandioasă: şi tot atunci, chiar dacă asta n-a fost pe placul compatrioţilor săi, a adus laude caracterului tare al poeţilor noştri. Mickiewicz are dreptate. Scriitorii noştri ascund în fiinţa lor semnele unei plămade superioare. În momentele lor de conştiinţă de sine, ei şi-au trasat liniile unui portret spiritual, o portretizare care-ar fi putut să semene cu o laudă egoistă, dacă vieţile lor n-ar fi stat chezăşie pentru asta. Iată ce spune Puşkin despre sine, gîndind la soarta lui viitoare:

Şi mult iubit voi fi prin asta de popor,

Căci simţăminte bune am trezit cu lira mea,

Eu prin a stihurilor vie strălucire-am fost folositor

Şi pentru cei căzuţi, am deşteptat în toţi compasiunea.

E suficient numai să ni-l amintim pe Puşkin ca să avem în faţă un portret verosimil. Cum se însufleţea el dintr-o dată cînd trebuia să aline soarta vreunui surghiunit ori să întindă o mînă de-ajutor celui prins la ananghie! Şi cum aştepta el momentul oportun ca să capete bunăvoinţa suveranului pentru a-i menţiona în treacăt nu persoana sa, ci vreun nefericit, căzut şi el! Al naibii pui de rus. Aminteşte-ţi acea privelişte înduioşătoare a trimişilor poporului, îndreptîndu-se către Siberia, cînd fiecare poartă ceva cu sine – care merinde, care bani, care o vorbă ce mai alină amarul. Nu există ură pentru criminal, cum nu există nici ambiţia donchijotească de a face din el un erou, de a-i aduna facsimilele, portretele sau de a-l privi cu multă curiozitate aşa cum se face în Europa civilizată. Aici e ceva mai mult: nu e vorba de dorinţa de a-i justifica faptele şi nici de a-l smulge din mîinile justiţiei, ci de a-i mîntui sufletul căzut, de a-l obloji aşa cum se oblojeşte frate pe frate şi cum ne-a învăţat Christos să facem unul cu celălalt. Puşkin preţuia poate prea mult fiecare încercare de a-l mîntui pe cel căzut. Iată de ce inima lui a vibrat cu mîndrie atunci cînd a auzit de venirea ţarului la Moscova, în vremea grozăviilor provocate de holeră[23] – o blestemăţie care nu a inspirat pana celorlalţi purtători de lauri şi care lui i-a dictat aceste minunate versuri:

Cerurilor

Mă jur: cel care propria-şi viaţă[24]

A pus-o în joc cu-al sumbrei suferinţe preţ,

Ca să-mbuneze-o privire de morb –,

Mă jur: el va fi al Cerurilor prieten semeţ,

Oricare-a pămîntului orb

Fi-va sentinţa.

Putea foarte bine să pună mare preţ pe alte lucruri din viaţă, putea să-i poarte laurii lui Petru. Aminteşte-ţi poezia lui – Pir na Neve [Ospăţul de pe Neva][25] – în care se-ntreabă cu mirare care-ar putea fi prilejul ceremoniei din casa regală, atît de specială încît să-mprăştie bandele prin tot Petersburgul şi pe Neva, în zarva de focuri de puşcă. Înşiruie toate momentele dragi ţarului care ar putea fi prilej pentru un asemenea chiolhan: ţarului i s-a născut un moştenitor la tron, e oare aniversarea nevestei lui, a fost înfrînt vreun duşman de neînvins, a sosit vreo corabie, slăbiciunea cea mare a suveranului, iar la toate acestea el răspunde:

Nu, el cu supuşi încheie pace,

Vina vinovatului

Uitînd, ei veselindu-se, le place

Spuma din buza paharului.

De-aia chefu-i vesel tare,

Zgomotoasă, cherchelită-i vorba lor,

Iar Neva toată e o-nflăcărare,

Din zarea luminilor.

Numai Puşkin ar fi putut să perceapă frumuseţea unui asemenea gest. Să poţi nu doar să-i ierţi greşelile supusului tău, dar să şi prăznuieşti această iertare aşa cum a-i prăznui victoria asupra unui duşman de moarte, acesta este un dar cu adevărat dumnezeiesc. Nu mai în ceruri se mai întîmplă fapte din acestea. Acolo cel evlavios se bucură de ruga păcătosului împreună cu toată puzderia de forţe nevăzute care participă la praznicul ceresc al Domnului. Puşkin era un bun cunoscător şi un corect evaluator a tot ce este nobil într-un om. Dar oare cum putea să fie altfel, cînd binecuvîntarea i-a atins pe toți scriitorii noştri? E uimitor cum în alte părţi, scriitorul se află undeva la marginea societăţii, care-l tratează în funcţie de persoana sa. La noi e dimpotrivă. La noi pînă şi cel care-i un simplu chiţibuşar, şi nu un scriitor, care nu numai că n-are un suflet frumos, dar este de-a dreptul un mare ticălos, el, în inima Rusiei, va fi respectat. Din contra, toată lumea, pînă şi cei care abia dacă au auzit de existenţa scriitorilor pe lume, sînt convinşi că scriitorul este o creatură superioară, că el trebuie să fie un ales cu orice preţ, că are multe belele şi că nu trebuie să-şi îngăduie ceea ce le e îngăduit celorlalţi oameni. Într-una din guberniile noastre, în timpul alegerilor nobiliare, un nobil care era în acelaşi timp şi literat a dat votul în favoarea unui om cu obrazul cam pătat, – toată nobilimea s-a revoltat şi i-a reproşat dojenitor: „Și se mai zice sînteţi scriitor!”.

1846

[1] E vorba, din cîte se pare, despre prima versiune incipientă a articolului Din ce-i alcătuită, așadar, ființa poeziei ruse și care e specificul ei.

[2] Aici, la fel ca în capitolul XXXI. Din ce-i alcătuită, așadar, ființa poeziei ruse și care e specificul ei, este vorba despre vechea învăţătură a isihaştilor, cunoscută sub numele de „trezie” sau „lucrarea minţii”, care se întinde pînă în momentele de început ale vieţii monahale, în vremea lui Antonie cel Mare, a lui Macarie, Ioan Stîlpnicul ş.a. Mai tîrziu, dascăli ai „lucrării minţii” au fost preacuviosul Grigorie Sinaitul (a murit în anul 1346), arhiepiscopul Tesalonicului Grigorie Palama (1296-1359) şi alţi pustnici ai Bisericii Apusene, iar după aceştia, în Rusia, preacuvioşii Nil Sorskii (cca. 1433-1508) şi Paisie Velicikovskii (1722-1794), tradiţie continuată de către vechii înţelepţi ai Pustiei Optina.

[3] Referinţa este la poezia lui A. Puşkin, V ceasî zabav ili prazdnoi skuki [La ceas de zăbavă ori plictiseală-n zadar] (1830). Istoria acestei poezii este următoarea. În anul 1828, Puşkin a scris poezia Dar naprasnîi, dar sluceainîi… [Dar zadarnic, dar întîmplător…]. Mitropolitul Moscovei Filaret (Vasilii Mihailovici Drozdov, 1782-1867) i-a răspuns lui Puşkin printr-o epistolă în versuri, Ne naprasno, ne sluceaino… [Nu-n zadar şi nici întîmplător…], care a circulat în foi volante. Poezia a fost publicată pentru prima dată de către S. A. Buraciok în articolul său Videnie v ţarstve duhov [Viziune în împărăţia spiritelor], fără a indica numele autorului Filaret:

Nu-n zadar şi nici întîmplător

De la Domnul viaţa ni-i primită!

El ţeluri hărăzeşte tainei lor,

Ce la tristeţe-i osîndită!

Eu însumi, cu-ncăpăţînata-mi forţă,

Invocat-am răul din bezne subpămînte;

În inimă-am încins o pătimoasă torţă,

Iar îndoial-am răsădit-o-n tulburata-mi minte.

Aminteşte-mi-te, -uitatule de mine!

Însenină-te în gîndul încurcat –

Şi se va crea prin Tine

Inimă curată, cuget luminat!

Puşkin i-a răspuns în poezia La ceas de zăbavă ori plictiseală-n zadar (publicată în Literaturnaia gazeta [Gazeta literară] din 25 februarie 1830). În martie 1845, aflat la Frankfurt, Gogol i se adresează lui F. N. Beleaev cu rugămintea ca D. S. Verşinskii, parohul legaţiei bisericii ruse de la Paris, să-i copieze „stihurile lui Filaret ca răspuns lui Puşkin”. Beleaev i-a trimis lui Gogol poezia prin intermediul contelui A. P. Tolstoi.

[4] E vorba despre poezia lui Puşkin, Strannik [Pribeagul] (1835, publicată, de fapt, pentru prima dată în tomul 9 al postumelor sale alese, din anul 1841, sub titlul Otrîvok [Fragment]). Există o mărturie a lui P. I. Bartenev despre această poezie: „Să ne amintim, de asemenea, enigmatica poezie numită Fragment, pe care Gogol a numit-o, în articolul său despre lirismul poeţilor noştri, o evadare misterioasă din urbe. După spusele lui Gogol, pe care nu le-am auzit decît parţial, Puşkin, cu un an înainte de a muri, a intenţionat într-adevăr să fugă din Petersburg la ţară; dar nu l-a lăsat nevastă-sa…” (citat de A. D. Zaiţev în cartea lui din 1989, Piotr Ivanovici Bartenev). Această mărturie este confirmată de o notă din jurnalul Ekaterinei Aleksandrovna Hitrova, reproducînd cuvintele lui Gogol despre Puşkin: „A vrut să părăsească Peterburgul şi să plece la ţară; nevasta şi rudele l-au convins să rămînă” (Gogoli v Odesse [Gogol în Odesa]. 1850-1851, în revista Ruskii arhiv [Arhiva rusă], nr. 3 pe 1902, p. 554).

[5] Stefan Batory (1533-1586) – rege al Poloniei, între 1581 şi 1582 a asediat oraşul Pskov.

[6] Din poezia lui N. Iazîkov, Tri gorskoe [Trei munteni] (1826).

[7] În original, joc de cuvinte, creat prin alăturarea lui mîsli de promîsli, adică a gîndului de măiestrie (n.tr.).

[8] Citat din poezia lui G. Derjavin, Moi istukan [Chipul meu cioplit] (1794).

[9] Citat din poezia lui G. Derjavin, Ghimn liro-epiceskii na prognanie franţuzov iz otecestva [Imn lirico-epic la izgonirea francezilor de pe pămîntul patriei] (1812).

[10] Aici şi în continuare Gogol reproduce cuvintele lui Puşkin, rostite, probabil, într-o conversaţie privată. Tezele lui Puşkin cu privire la Statele Unite sînt confirmate în memoriile lui V.I. Annenkova: „A fost o conversaţie generală, s-a vorbit despre America. Iar Puşkin a spus: «Pe mine nu mă poate încînta ţara asta, care văd că-i făcută pentru încîntare, mă deranjează că acolo se uită cam repede că omul este pîinea noastră cea de toate zilele.»” (apud I.T. Trofimov, Poiski i nahodki v moskovskih arhivah [Cercetări şi descoperiri în arhivele moscovite], 1982.) Cuvintele lui Puşkin despre „mila supremă, care înmoaie legea”, conform observaţiilor lui M. Novikova, corespund perfect finalului primei redactări a Povesti o kapitane Kopeikine [Povestirii căpitanului Kopeikin] din Suflete moarte. După cîteva aventuri interlope, Kopeikin fuge în Statele Unite îi scrie de acolo ţarului o scrisoare în care-i explică motivele actelor sale. Ţarul îl graţiază şi îl împuterniceşte să conducă un comitet de asigurare a răniţilor de război.

[11] Fragmentul începînd cu fraza „Miezul acesta al lucrurilor…” şi pînă la „Dar să lăsăm la o parte persoana împăratului Nikolai…” a fost eliminat de cenzură la prima ediţie a cărţii. A fost publicat pentru prima dată de P.A. Bartenev în revista Russkii arhiv [Arhiva rusă] pe 1866.

[12] Referinţa este la poezia lui A. Puşkin KN*** (1832), publicată în cel de-al nouălea volum al operelor sale postume, în 1841. În critica literară din perioada sovietică apăruse ipoteza că poezia ar fi adresată lui N. Gnedici, traducătorul Iliadei. v. istoria acestei probleme la B.S. Meilah, în „S Gomerom dolgo tî besedoval odin…” // Stihotvorenia Puşkina 1820-1830-h godov [„Că mult vorbit-ai cu Homer, tu, singuratic…” // Poezia lui Puşkin din anii 1820-1830], 1974. Cu toate acestea, chestiunea destinatarului poeziei a rămas problematică. Polemica fusese începută de S.P. Şevîrev care i-a scris lui Gogol pe 30 ianuarie 1847: „Oare cum de te-ai încumetat să comiţi o greşeală, găsind în scrisoarea lui Puşkin către Gnedici un cu totul alt sens, un sens de-a dreptul necuviincios? Nu înţeleg cum de s-a-ntîmplat că nici măcar Pletnev nu te-a corectat. Scrisoarea e adresată lui Gnedici: există oare altcineva căruia Puşkin să-i poată spune «ne-ai blestemat pe toţi»?” Şevîrev citează versurile lui Puşkin din prima ediţie. Dar nici Gogol, nici Şevîrev nu văzuseră manuscrisul autograf al poeziei lui Puşkin, în care acesta scrie: „Ne-ai blestemat, copii fără de-a minţii haină…”. Argumentul lui Şevîrev nu stă în picioare. Gogol îi răspunde trimiţîndu-i fragmentul eliminat de cenzură.

[13] În prima ediţie a poeziei lui A. Puşkin Ia pamiatnik sebe vozdvig nerukotvornîi… [O să-mi ridic aievea o falnică statuie], în cel de-al nouălea volum al postumelor sale, Jukovskii a operat cîteva modificări, înlocuind „columna lui Alexandru” prin „columna lui Napoleon”.

[14] În prima ediţie, în locul fragmentului care începe cu „Poeţii noştri şi-au dat seama…” şi se termină cu „le zboară de pe buze cuvîntul «ţar»…”, figura următorul text: „Supremaţia monarhului nu doar că nu se afla la începutul unui declin, dar va creşte tot mai sus pe măsură ce se va dezvolta şi educaţia întregii omeniri. Şi cu cît fiecare cunoştinţă şi îndatorire va începe să aibă rînduirile sale legale, cu cît legăturile dintre oameni vor deveni din ce în ce mai limpezi, cu atît mai multă nevoie vor avea de o putere superioară, care, întrunind toate forţele unităţilor răzleţite, să dea dovadă de un eroism şi mai înalt, călăuzind omul direct întru Domnul, – servindu-se de calităţile şi proprietăţile colective, care se augmentează astfel şi pe care nu le vor deţine nicicînd unităţile răzleţite. Să iubească un milion de oameni, aşa cum iubeşte pe unul singur este mai greu decît atunci cînd ar iubi doar pe cîţiva din acest milion, să sufere de bolile tuturor oamenilor cu o asemenea intensitate, ca de boala celui mai apropiat prieten, şi să se gîndească la salvarea tuturor pînă la unul, aşa cum se gîndeşte la salvarea propriei familii e capabil numai acela care acceptă necondiţionat legea asta şi care înţelege că prin nerespectarea ei se condamnă la a răspunde în faţa Domnului pentru fiecare individ care nu şi-a onorat obligaţiile în domeniul său. Fără această putere supremă, omenirea sărăceşte cu duhul. De aceea în Europa se dispută aprig puterea supremă a suveranului, pentru că nici suveranului, dar nici subalternilor nu le-a fost explicată semnificaţia ei deplină. Puterea unui suveran devine un nonsens atunci cînd nu înţelege că el este reprezentantul Domnului pe pămînt. În toată dorinţa lui de mai bine se va încurca în treburile personale, aşa cum se-ntîmplă acum în afacerile Europei; însă dacă va înţelege şi va simţi că trebuie să se prezinte în faţa oamenilor ca trimis al lui Dumnezeu, totul îi va deveni mai limpede în relaţiile sale cu subalternii. Nu-i va ţine de model nici Napoleon, nici Friedrich, nici Petru, nici Ekaterina, nici toţi Ludovicii şi, în genere, nici unul din acei suverani cărora lumea le conferă titlul de «cel Mare» şi cărora le-a fost dat, în funcţie de împrejurări şi de vremuri, ca de la înălţimea slujbei de suveran să joace rolul comandantului de oşti, al reformatorului, al noului conducător, într-un cuvînt, să-şi arate una din părţile sale strălucite, care au încurcat atît de mult pe imitatori şi care au ispitit pe-atîţea alţi conducători. Dar îşi va lua drept model pentru acţiunile sale înseşi faptele Domnului, atît de cunoscute în istoria omenirii şi care încă mai păstrează urme în istoria poporului pe care Domnul şi l-a ales ca să domnească chiar El şi ca să arate domnitorilor cum se domneşte. Şi cît de celest a domnit El! Cum a putut El să-şi iubească poporul, mai presus decît alte popoare! Cu cîtă iubire de Tată l-a învăţat şi cu cîtă infinită răbdare cerească a aşteptat mîntuirea lui! Cît de fără de voie ridica biciul Său asupritor! Şi cum chiar şi atunci cînd ţipetele nedreptăţii şi ale păcatelor ajungeau pînă la ceruri, nu se grăbea să pedepsească şi putea rosti: «Ia, să merg Eu Însumi pe pămînt şi să văd, oare-i chiar aşa de mare nedreptatea!». Şi cine spune astea? Atoateştiutorul şi Atoatevăzătorul, care le aminteşte de cumpătarea domnilor lumeşti! La fel şi pedepsele, El nu le-a trimis ca să nimicească omul, care nu-i greu de nimicit, ci ca să-l salveze, căci e greu să salvezi un om, cu ajutorul miracolului să trezească-n fiinţa lui natura cea nesimţitoare şi arătîndu-i grozăviile către care se-ndreaptă orbeşte să-i amintească de timpul rămas pentru mîntuire! Cum, cunoscînd puterea invincibilă şi de nevîndut a adevărului său, El a jertfit totul pentru ca omul să nu-i fie pradă bicisnică şi neputincioasă: a trimis de lîngă El proroci să-i lumineze prin iubirea întru fraţii lor şi să găsească pentru ei cuvinte potrivite; şi cînd, într-un sfîrşit, El a văzut că totul e-n zadar şi că nimic nu-i mai poate lumina pe oameni, că nu există mijloc prin care să-i ferească de biciul adevărului Său de netăgăduit, a hotărît să Se aducă ofrandă pe Sine în numele tuturor, iar cu preţul unei astfel de ofrande să-Şi învingă propriul adevăr, arătîndu-le oamenilor că această iubire e mai presus decît toate, pentru că ea este însăşi dreptatea supremă venită din ceruri! Dumnezeu a spus totul pentru cei care vor să-I fie chip pe pămînt în relaţia cu oamenii. Iar pentru a le arăta cum trebuie să procedeze un ţar în relaţia cu Însuşi Creatorul văzutelor şi nevăzutelor, El le-a lăsat drept modele de regi unşi chiar de Sine, pe David şi pe Solomon care-au trăit cu toată fiinţa lor întru Domnul, aşa cum ar trăi în propria casă, şi care prin puterea lor regească au dat dovadă de multă ascultare faţă de alte două mari puteri – duhovnicească şi lumească, în aşa fel încît nici una să nu încurce celeilalte, ba dimpotrivă, una să se întărească şi să se înalţe prin cealaltă. Astfel în cartea Domnului se află scrisă întreaga şi perfecta orînduială a monarhului, această fiinţa atît de diferită de noi căreia sorţii i-au picat atît de prost pe-acest pămînt: îndeplinind înainte de orice tot ceea ce trebuie să-ndeplinească fiece om pe pămînt, asemuindu-se cu Christos pînă şi-n cele mai mărunte treburi ale vieţii de zi cu zi şi asemuindu-se cu Dumnezeu Tatăl în treburile superioare, în relaţia lui cu toţi oamenii. În această carte, şi nu în altă parte, se află întreaga orînduială a monarhului. Lucrul acesta încă nu le-a trecut prin cap europenilor, la noi însă l-au înţeles deja poeţii, de-aici şi tonalitatea biblică a poeziilor lor.”

[15] Este vorba despre Petru I.

[16] Primul ţar din dinastia Romanovilor – Mihail Feodorovici (1596-1645), fiul lui F.N. Romanov (mai tîrziu, Patriarhul Filaret), nepot primar al ţarului Feodor Ioannovici, a fost ales prin vot popular în cadrul Soborului Administrativ din 21 februarie 1613. Printre candidaţii la tron, Gogol îi aminteşte şi pe cneazul Dmitrii Mihailovici Pojarskii (1578-1642) şi pe cneazul Dmitrii Timofeevici Trubeţkoi (mort în 1625).

[17] Aici e amintită istoria lui Ivan Susanin, un ţăran dintr-un sat din regiunea Molitvino, care în iarna lui 1613 a salvat viaţa ţarului rătăcind un regiment de soldaţi polonezi prin nişte coclauri de nestrăbătut.

[18] Este vorba despre Ivan cel Groaznic.

[19] În original, Deştept a fost capul cînd, slavă Domnului, a măturat pămîntul. (n.tr.)

[20] Din cîte se pare, Gogol se referă mai degrabă la o scrisoare a lui V.A. Jukovskii către S.L. Puşkin (tatăl poetului) din 15 februarie 1837, în care aceştia discută despre ultimele zile din viaţa lui Puşkin şi-n care citează din cînd în cînd cuvintele sale despre țar dinainte să moară: „Să-i spui că-mi pare rău să mor; căci de-aş fi fost ca el…”. (v. V.A. Jukovskii, Socinenia v stihah i proze [Compuneri în versuri şi în proză], 1901.)

[21] E vorba de poeziile lui A. Puşkin, KN*** („Că mult vorbit-ai cu Homer, tu, singuratic…”) şi Druziiam [Prietenilor] („Nu, eu nu-s linguşitor atunci cînd ţarul…”). După publicarea din 1826 a plachetei de versuri Stansov [Stanţe] („Cu gînd de glorie şi de mai bine…”), dedicate lui Nikolai I, Puşkin a fost acuzat de „slugărnicie faţă de ţar”. S.P. Şevîrev, amintindu-şi de perioada moscovită a lui Puşkin din anii 1826-1827, scria: „Moscova a fost nerecunoscătoare cu el: după nenumărate laude ce i-au fost aduse, recepţiile măgulitoare s-au răcit, au început să-i scoată vorbe, să-l învinuiască de slugărnicie, de clevetire şi de spionaj la adresa ţarului.” (v. A.S. Puşkin v vospominaniah sovremennikov [A.S. Puşkin, în amintirile contemporanilor săi], 1985). Drept răspuns la toate aceste învinuiri, Puşkin a scris poezia Prietenilor (1828) şi a prezentat-o ţarului aşa cum i-ar prezenta-o cenzorului personal. Acestuia i-a plăcut poezia, dar nu şi-a dat acordul pentru publicare. A fost publicată pentru prima dată în cel de-al şaptelea volum de opere alese, îngrijit de P.V. Annenkova (1857).

[22] Poetul polonez Adam Mickiewicz (1798-1855) a fost membru al catedrei de literaturi slave la Collège de France în perioada 1840-1844, unde a ţinut o serie de patru prelegeri despre cultura rusă şi cea polonă, în care vorbea cu multă consideraţie despre scriitorii ruşi. Printre ecourile acestor prelegeri s-a numărat şi răspunsul lui F.I. Tiutcev din poezia Ot russkovo, po prociteniiu iz lecţii g-na Miţkevicia [De la un rus, după lectura prelegerilor d-lui Mickiewicz]. Gogol s-a întîlnit cu Mickiewicz în vara lui 1843 la Karlsruhe.

[23] Pe 20 septembrie 1830.

[24] Citat din poezia lui A. Puşkin, Gheroi [Eroul] (1830), publicată pentru prima dată de către M.P. Pogodin în 1831, fără numele autorului. A fost republicată în volumul nouă al operelor sale postume.

[25] E vorba despre poezia lui A. Puşkin, Pir Petra Pervovo [Ospăţul lui Petru I] (1835).

N.V. Gogol, „X. Despre lirismul poeţilor noştri (Către V. A. J. …ii)”, în Scrisori către prieteni. Confesiuni, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu.

 

One response to “N.V. Gogol, „Scrisori…”. X. Despre lirismul poeţilor noştri (Către V. A. J. …ii)

  1. Pingback: N.V. Gogol, „Scrisori către prieteni. Confesiuni”. Cartea. Versiune integrală. Drafturi critice 2014 | drafturi critice·

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s