N.V. Gogol, „Scrisori…”. IX. Despre aceeaşi (Din scrisoarea către contele A. P. T. …oi)


Aleksandr Andreevici Ivanov, Aratarea lui Christos dinaintea poporului (1837-1857), ulei pe pânză, Galeria de Stat Tretiakov, Moscova.

Aleksandr Andreevici Ivanov, Aratarea lui Christos dinaintea poporului (1837-1857), ulei pe pânză, Galeria de Stat Tretiakov, Moscova.

Scrisoarea e adresată lui A. P. Tolstoi.

 ***

Observaţia (de parcă puterea Bisericii ar slăbi din cauza asta), potrivit căreia clerului nostru îi lipseşte mondenitatea şi lejeritatea în discursul său public, este o tîmpenie la fel de mare cum este şi omologarea lui ca fiind cu totul înstrăinat de viaţa obositei noastre Biserici, amestecîndu-se, prin acţiunile sale, în treburile guvernului. Clerului nostru i-au fost prevăzute prin lege graniţe exacte, în interacţiunile sale cu societatea mondenă şi cu restul oamenilor. Credeţi-mă, dacă ne-am fi întîlnit mai des cu el, participînd la adunările şi la banchetele noastre zilnice ori amestecîndu-se în treburile de familie, – acesta n-ar fi fost un lucru bun. Un cleric se loveşte de multe ispite, cu mult mai multe decît noi: recent au fost divulgate intrigile domestice de care se face acuzată papalitatea romano-catolică. Anume din cauza asta papalitatea romano-catolică a devenit vicioasă, din prea multă mondenitate. Clerul nostru are două ogoare pe care se poate-ntîlni cu noi: spovedania şi predica. Pe aceste două ogoare, din care pe-ntîiul mergem o dată sau de două ori pe an, iar pe-al doilea poate că-n fiecare duminică, se pot face foarte multe. Şi numai dacă un cleric, dînd de urma viciului din om, a putut să gîndească-n tăcere în lăuntrul său la cum să-l destăinuiască în aşa fel încît fiecare cuvînt să pătrundă fix în inimă, numai atunci el va cuvînta despre acel viciu atît de puternic, la predică şi la spovedanie, cum niciodată nu ar fi izbutit să o facă în conversaţiile noastre zilnice. Trebuie ca el să-i vorbească mondenului dintr-un loc mai înalt, iar în timpul acela omul să poată simţi nu prezenţa clericului, ci prezenţa Lui Dumnezeu, care să li se arate amîndurora, în timp ce li se face-auzită frica prezenţei Lui nezărite. Nu, este chiar foarte bine că preoţimea noastră se ţine la o oarecare distanţă de noi. E bine că pînă şi prin hainele ei, nesupuse schimbărilor şi capriciilor vreunei mode stupide, s-a despărţit de noi. Odăjdiile lor sînt frumoase şi pline de măreţie. Acestea nu sînt precum inutilele, peticitele şi banalele haine ale clericilor romano-catolici, moştenite din secolul al optsprezecelea al rococoului. Ele au un sens: sînt croite după chipul şi asemănarea acelor vestminte pe care le-a purtat Însuşi Mîntuitorul. Ei trebuie ca pînă şi prin haina lor să ducă pomenire veşnică Celui al cărui chip trebuie să ni-l arate, ca nici o clipă să nu cădem în uitare şi să nu ne rătăcim în desfătări şi vicioase pofte lumeşti, căci purtîndu-le, îi înalţă de o mie de ori mai mult decît pe fiecare din noi şi astfel să poată cunoaşte, în orice moment, că sînt nişte oameni diferiţi şi superiori. Nu, cînd clericul este încă tînăr şi viaţa-i e încă străină, nu trebuie să vadă chip de om, nici la spovedanie şi nici la predică. Şi dac-ar fi să intre-n vorbă cu cineva, apoi să o facă numai cu cei mai înţelepţi şi mai pricepuţi dintre clerici, care-ar putea să-i arate cunoaşterea inimii şi-a sufletului omului, să-i descrie viaţa în înfăţişarea şi lumina ei adevărată, nu în acelea pe care le ştie omul netrăit. Clericul are nevoie de timp şi pentru sine: el trebuie să lucreze cu sine însuşi. El trebuie să ia pilda Mîntuitorului, care a petrecut multă vreme în pustie şi care nu mai devreme de Postul cel Mare s-a arătat oamenilor ca să-i înveţe. Unii savanţi contemporani au scornit că ar fi necesar pentru cler să frecventeze societatea mondenă pentru a o cunoaşte mai bine. Asta e prostie curată. A combate această părere este ocupaţia tuturor mondenilor, a celor care-şi fac veacul în această societate, dar cu toate acestea ei sînt cei mai goi pe dinăuntru. Învăţătura de lume nu se face în preajma acesteia, ci cît mai departe de ea, în cea mai adîncă meditaţie interioară, în explorarea propriului suflet, căci acolo-s legile a toate întru totul: mai întîi, găseşte cheia către sufletul tău, iar după ce o vei găsi, cu aceeaşi cheie vei descătuşa sufletul fiecăruia.

N.V. Gogol, „IX. Despre aceeaşi (Din scrisoarea către contele A. P. T. …oi)”, în Scrisori către prieteni. Confesiuni, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu.

Advertisements

One response to “N.V. Gogol, „Scrisori…”. IX. Despre aceeaşi (Din scrisoarea către contele A. P. T. …oi)

  1. Pingback: N.V. Gogol, „Scrisori către prieteni. Confesiuni”. Cartea. Versiune integrală. Drafturi critice 2014 | drafturi critice·

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s