N.V. Gogol, „Scrisori…”. VII. Despre Odiseea, în traducerea lui Jukovskii (Către N. M. Ia…ov)


Foaia de titlu a ediției din 1900 a traducerii Odiseei de catre Jukovkii, publicată la Editura A.F. Devrien din Petersburg.

Foaia de titlu a ediției din 1900 a traducerii Odiseei de catre Jukovkii, publicată la Editura A.F. Devrien din Petersburg.

Scrisoarea e adresată lui Nikolai Mihailovici Iazîkov (1803-1846). Gogol l-a întîlnit pe Iazîkov în iunie 1839, în străinătate. Tot atunci s-a legat între ei o strînsă prietenie. Prin Iazîkov şi fraţii lui, Gogol a putut să primească din Rusia cărţi cu un conţinut mai mult sau mai puţin religios. Pe 4 iulie 1846, Gogol îi trimite lui P. A. Pletnev un articol despre care îi scrie: „Îţi încredinţez o mică rugăminte […]. Jukovskii are nevoie ca publicul să fie cît de cît pregătit pentru receptarea Odiseei. Anul trecut i-am spus lui Iazîkov prin ce este astăzi trebuincioasă şi folositoare Odiseea şi ce înseamnă traducerea lui Jukovskii. Acum însă am refăcut conţinutul acestei scrisori ca s-o public mai întîi în revista ta, după care în toate acele reviste care au o mai mare trecere la public, în chip de articol preluat din revista Sovremennik…”. Articolul a fost publicat în revista Sovremennik (nr. 7 pe 1846), apoi, prin intermediul lui Iazîkov, în Moskovskih vedomosteah [Buletin moscovit] (nr. 89 din 25 iulie 1846) şi în Moskviteanin (nr. 7 pe 1846). Odiseea a fost publicată de către Jukovskii în anul 1849.

 ***

Apariţia Odiseei va marca o epocă. Odiseea este cu siguranță cea mai desăvîrşită operă a tuturor timpurilor. Dimensiunile-i sînt gigantice; pe lîngă ea, Iliada nu este decît un episod. Odiseea încorporează întreaga lume antică, viaţa ei publică şi cea domestică, toate breslele de altădată, cu meseriile lor, cu îndeletnicirile şi credinţele lor… într-un cuvînt, e foarte greu de spus ce nu încorporează Odiseea sau ce i-a scăpat. De-a lungul cîtorva secole, ea a fost ca o fîntînă nesecată, mai întîi pentru cei antici, iar după aceea pentru toţi poeţii. Din ea şi-au extras subiectele nenumărate tragedii şi comedii, cu toatele s-au împrăştiat în lumea întreagă şi au devenit avutul tuturor, însă Odiseea propriu-zisă a fost dată uitării. Odiseea a avut o soartă stranie: în Europa nu a fost preţuită; vina se îndreaptă, în parte, spre defectele unei traduceri care să poată transmite artistic cea mai mare operă a antichităţii; în parte, spre neajunsurile unei limbi, insuficient de bogată şi de deplină, astfel încît să poată reda tot întregul farmec hoinar al limbii elene, dar mai ales al limbii lui Homer; în sfîrşit, în parte, spre neajunsurile oamenilor, încă neînzestraţi cu puritatea unui gust curat, atît de necesar pentru a-l putea însuşi pe Homer.

Acum însă, prima operă poetică a lumii va fi tradusă într-o limbă mai deplină şi mai bogată decît toate limbile europene.

Întreaga viaţă literară a lui Jukovskii a fost un fel pregătire pentru munca aceasta. Stihul lui a fost nevoit să deprindă creaţiile şi traducerile poeţilor tuturor neamurilor şi limbilor, ca să poată mai apoi transmite versul etern al lui Homer, – urechea lui a trebuit să dea ascultare lirelor toate pentru a deveni atît de ageră, cît să nu-i scape nici măcar o singură nuanţă a sunetului elen, lasă că a trebuit el să-l iubească pe Homer, dar a mai trebuit să-şi dorească pătimos ca toţi contemporanii săi să îl iubească, spre cîştigul estetic al fiecăruia; a trebuit ca-n lăuntrul traducătorului să se-ntîmple toate acestea întru a-i da sufletului liniştea şi ordinea de care are nevoie pentru a transpune o operă creată în mare linişte şi orînduială; a trebuit, în sfîrşit, să depăşească profunzimea unui creştin, ca să obţină acea privire străpungătoare şi adîncă asupra vieţii, pe care nimeni afară de numai un creştin, care a pătruns de-acum însemnătatea vieţii, o poate avea. Iată deci cîtor convenţii a dat el ascultare, pentru ca traducerea Odiseei să nu pară un tribut plătit de un sclav, ci să ţîşnească din ea cuvîntul viu şi Rusia toată să-l primească pe Homer ca pe semenul ei!

În schimb, a ieşit o ciudăţenie. A ieşit nu o traducere, ci mai degrabă o reconstituire, o restabilire, o reînviere a lui Homer. Traducerea te poartă cu gîndul prin antichitate mai abitir decît originalul. Traducătorul s-a preschimbat pe nevăzute în tălmaciul lui Homer şi a devenit pentru cititor un fel de lentilă clarvăzătoare prin care, cu şi mai multă limpiditate şi pricepere, ies la iveală nenumăratele comori.

Din punctul meu de vedere, toată contemporaneitatea parcă a convenit să facă din Odiseea un lucru inoportun pentru vremurile noastre: în literatură, ca şi în toate, e bocnă totală. Atît să ne vrăjim, cît să ne şi dezvrăjim am ostenit, aşa că nu ne-am mai obosit[1]. Dar pînă şi aceste spasmodice, maladive compuneri ale veacului nostru, cu amestecul lor de idei dezlînate, dar asezonate cu scrieri politice şi alte dospituri, au început să decadă semnificativ, numai ei, cititorii rămaşi în urmă, deprinşi a se ţine de cozile birăilor de revistă, mai pun mîna şi mai citesc cîte ceva, neobservînd în naivitatea lor cum berbecii[2] care-i conduc au încetat demult să mai cadă pe gînduri şi cum nu mai ştiu nici ei încotro să mîne turma rătăcită. Pe scurt, anume pentru vremuri ca acestea, cînd este mult prea importantă și necesară apariţia unei opere, bine închegate în toate părţile ei, care ar descrie viaţa cu o precizie înmărmuritoare şi de la care ar adia o linişte şi o simplitate aproape prunceşti.

Odiseea va produce la noi o influenţă atît generală, asupra tuturora, cît şi una individuală, asupra fiecăruia.

Să aruncăm o privire asupra acelei influenţe care la noi poate fi generală, asupra tuturora. Odiseea este acel soi de operă în care-au fost răsădite toate premisele pentru a putea deveni o lectură obştească şi colectivă. Ea întruneşte toate desfătările poveştii şi întreg adevărul simplu al aventurii umane, conţinînd ispite egale pentru fiece om, oricine ar fi acesta. Nobil, meşteşugar, neguţător, cărturar sau neştiutor de carte, infanterist, lacheu, copil de ambe sexe, odată cu vîrsta aceea cînd un copil începe să iubească poveştile, cu toţii o citesc şi o ascultă fără să cadă-n plictiseală. Împrejurările sînt mult prea importante, mai ales dacă înţelegem că Odiseea este cea mai moralizatoare operă dintre toate[3] şi că tocmai de ceea a fost compusă de anticul poet, pentru ca în exemple vii să însemneze legile acţiunilor oamenilor de altădată.

Politeismul grec nu va ademeni poporul nostru. Poporul nostru este deştept: el va desluşi, fără mare bătaie de cap, pînă şi lucrurile care-i pun în încurcătură pe învăţaţi. El va reține numai mărturia a cît de greu îi este omului singur, lipsit de prooroci şi de revelaţia din cer, să ajungă pînă acolo unde să-l afle pe Dumnezeu în chipul Lui adevărat şi în cît de caraghios îşi va închipui obrazul Lui, care se arată darnic şi cu putere asupra multor chipuri şi forţe. Dar nici nu va îndrăzni să-şi rîdă de păgînii din vremea aceea, găsindu-i  cu nimic vinovaţi: prorocii nu le-au glăsuit, Christos încă nu se născuse, apostoli nu existau. Nu, poporul nostru mai degrabă va bălmăji ceva în barbă, ştiind că pe undeva L-a cunoscut pe Dumnezeu în chipul Lui adevărat, că ţine în mîini legea Lui scrisă, avînd chiar şi tîlcuitori ai acestei legi în Sfinţii Părinţi, îngaimă leneş rugăciunea şi-şi îndeplineşte datoria mai rău ca vechii păgîni. Poporul va înţelege cum s-a făcut că puterea cerească i-a ajutat păgînului pentru viaţa lui bună şi pentru rugăciunea lui plină de zel, indiferent dacă el, din ignoranţă, a invocat-o în chipul Poseidonilor, Cronionilor, Hefaistoşilor, Helioşilor, Cipridelor şi al altor stoluri care-au trecut în zbor prin capul grecilor, jucîndu-se cu imaginaţia lor. Altfel spus, poporul va lăsa politeismul la o parte, iar din Odiseea nu va lua decît ce e de luat, – adică lucrul evident pentru toată lumea, este ceea ce zace în spiritul ei şi motivul pentru care a fost plăsmuită însăşi Odiseea: omului peste tot, în orice loc, îi stau multe năpaste-n cale şi trebuie să le ţină piept, căci pentru asta-i dată viaţa şi nu trebuie să-şi piardă curajul, aşa cum nici Odiseu nu l-a pierdut, ci în fiecare secundă trudnică şi grea i-a vorbit inimii lui vrednice, nebănuind că printr-o astfel de vorbire intimă către sine el a şi rostit acea rugăciune interioară către Dumnezeu, pe care o rosteşte fiecare om în clipele năpăstuitoare, fie şi neavînd nici o idee despre Dumnezeu. Iată deci că prin acea totalitate, prin acel spirit viu lăcătuit în ea, Odiseea îşi va răsfira farmecul asupra tuturora, înainte ca unii să apuce a se delecta cu virtuţile ei poetice, cu veridicitatea tablourilor şi vioiciunea descrierilor; înainte ca alţii să rămînă uimiţi de amănunţimea comorilor din antichitate, cum nu a reuşit să o păstreze nici sculptura, nici pictura şi, în genere, nici un monument antic; înainte ca unii să înmărmurească în faţa neobişnuitei cunoaşteri a tuturor sinuozităţilor din sufletul omenesc, care toate-au fost văzute de orbul atoatevăzător; înainte ca alţii să-mpietrească văzînd profunda viziune asupra statului, văzînd cunoştinţele dificilei ştiinţe de a conduce oamenii şi de a-i guverna, aşa cum a făcut-o stareţul zeiesc, legislatorul şi ale sale viitoare spiţe; mai pe scurt – înainte ca oarecine să fie captivat de ceva anume din Odiseea, în funcţie de breasla sa, de ocupaţie, de înclinaţie şi particularităţile sale personale. Şi totul, pentru că este mult prea palpabil acest duh care se face auzit dinăuntrul ei, această sevă interioară a sa, care din nici o altă creaţie nu ţîşneşte la suprafaţă cu atîta putere, străpungînd şi precumpănind totul, mai ales în străluminozitatea episoadelor, din care fiecine e în putere să cuprindă esenţialul.

Dar oare cum se face spiritul atît de ușor înțeles? Profunzimea se ascunde chiar în sufletul anticului poet. Observi la tot pasul cum şi-a dorit să descopere, în toată frumuseţea copleşitoare a poeziei, ceea ce a vrut să construiască pentru vecie în oameni, cum s-a străduit să consolideze în obiceiurile populare tot ce era încărcat de merit, să amintească omului pericolul de a uita în fiecare clipă ce are în el mai bun şi mai luminos, să încrusteze pe chipuri exemplul său pentru fiecare breaslă în parte, iar lumii să lase un exemplu în a sa neobosită Odisee.

Acel respect deosebit pentru obiceiuri, acea stimă reverenţioasă pentru putere şi cîrmuitori, indiferent de îngrădirile şi de limitările puterii respective, acea feciorelnică sfială a junilor, acea smerenie şi înţelepciune a bătrînilor, acea bucurie deplină a ospitalităţii, acea stimă aproape de plecăciune faţă de om, ca întruchipare a chipului Domnului, crezul acela că nici măcar un singur gînd virtuos nu se va naşte în capul lui fără înalta voinţă a unei fiinţe superioare nouă şi că nimic nu poate întreprinde cu singure forţele lui, într-un cuvînt – totul, cel mai mic detaliu din Odiseea vorbeşte despre năzuinţa lăuntrică a poetului tuturor poeţilor de a lăsa omului antic o carte vie a legilor acelei vremi, cînd încă nu existau nici legiuitori, nici organe de ordine, cînd încă nici o rezoluţie civilă scrisă nu orînduia legăturile dintre oameni, cînd încă oamenii nu le văzuseră şi nici nu le intuiseră, un singur bătrînel a putut vedea, auzi, și-a putut da seama şi presimţi, el, un orb lipsit de văzul care le e dat tuturor oamenilor, însă înarmat cu acel ochi interior pe care unii oameni nu îl au!

Şi cît de maiestuos tăinuită-i toată munca depusă ani de-a rîndul în simplitatea celei mai cumpătate dintre povestiri! Pare că ar fi îngrămădit tot poporul într-o singură familie şi, aşezîndu-se printre ei, ca un bunic înconjurat de nepoţi, copilărindu-se el însuşi cîteodată, conduce povestea şi singura lui grijă-i să nu plictisească pe careva, să nu-l sperie cu vreun sfat interminabil şi nelalocul lui, ci să-l împrăştie şi să-l răspîndească prin întreaga creaţie, astfel ca, în joacă, ascultătorul să culeagă tot ce nu i-a fost dat omului din joacă, şi, pe neobservate, să-l facă să absoarbă ce a înțeles el cel mai bine în veacul său, despre veacul său. Ar putea fi adus un omagiu curgerii neerudite a poveştii, asta dacă după aceea, la o privire şi mai atentă, s-ar întinde în faţa noastră uimitorul eşafodaj al întregului şi nu răzleţirea fiecărui cînt. Aşa cum un grup de savanţi nemţi au scornit că Homer e un mit[4], iar întreaga sa creaţie – rapsodii şi cîntece populare!

Dar să aruncăm acum o privire asupra acelei influenţe a Odiseei, care la noi poate fi individuală, asupra fiecăruia. În primul rînd, ea îi va influenţa pe confraţii noştri scriitori, pe literaţii noştri. Ea va scoate pe mulţi la lumină, călăuzindu-i prin forfoteala şi negura provocate de scriitorii cei haotici şi dezordonaţi. Ea ne va reaminti tuturor prin ce nesulemenită simplitate trebuie să recreăm natura, cum să filtrăm fiecare gînd pînă la o limpezime aproape palpabilă, în ce echilibru liniștit trebuie să curgă limba noastră. Scriitorii noştri vor simţi din nou acel adevăr străvechi, ce trebuie ţinut minte o sută de ani şi pe care-l uităm mai mereu, şi-anume: să nu atingem pană sau stilou pînă ce nu se va organiza totul în cap, cu ordinea şi claritatea pe care pînă şi un copil va fi în putere să le înţeleagă şi să le memoreze. Dar şi mai abitir decît pe scriitori, Odiseea îi va influenţa pe aceia care încă se mai antrenează să devină scriitori şi care, aflîndu-se prin gimnazii şi universităţi, scrutează înceţoşat şi neclar viitoarea profesie. Ea îi poate călăuzi de la bun început pe drumul cel drept, scutindu-i de preumblările oarbe prin tot felul de strîmbe străduţe lăturalnice, pe unde au umblat mult şi bine înaintaşii lor.

În al doilea rînd, Odiseea va influenţa gustul şi cultivarea simţului estetic. Va împrospăta critica. Critica literară este obosită căci s-a încîlcit în iţele disputelor despre enigmaticele creaţii ale noii literaturi, s-a marginalizat suferindă şi, abătîndu-se de la problemele literare, a plecat la vînătoare. Datorită Odiseei, pot apărea multe dezbateri critice cu adevărat serioase, cu atît mai mult cu cît se poate spune cu greu că există pe lume o altă operă care să poată fi abordată din atît de multe perspective, cum este Odiseea. Sînt convins că discuţiile, disputele, dezbaterile, observaţiile şi ideile pe care le va trezi aceasta vor umple revistele noastre mulţi ani de-acum înainte. Cititorii nu vor ieşi în pierdere din cauza asta: criticii nu vor fi anihilaţi. Ei vor trebui să o citească şi să o recitească de multe ori, să revină asupra unor pasaje, să gîndească şi să o simtă repetat; o privire superficială nu va spune nimic despre Odiseea.

În al treilea rînd, Odiseea, în haina rusească în care a îmbrăcat-o Jukovskii, poate influenţa semnificativ purificarea limbii. Încă nici unuia dintre scriitorii noştri, nu numai lui Jukovskii în tot ce a scris el pînă acum, dar pînă şi lui Puşkin sau Krîlov, care sînt inegalabil mai limpezi în cuvînt şi expresie decît el, nu i-a fost dat să ajungă la o asemenea împlinire a limbii ruse. Ea cuprinde toate virtuozitățile şi întorsăturile limbii, în polimorfia lor deplină. Perioadele metrice întinse şi parcă fără de sfîrşit, care la oricare altul ar fi părut veştezite, întunecate, şi perioadele de strîmtoare, înguste, care altuia i s-ar fi părut neîndurătoare, înghesuite, care ar fi făcut din limbă o făptură plină de duritate şi cruzime, la el se aşează frăţeşte, una lîngă alta, toate tranziţiile şi întîlnirile contrastante se desăvîrşesc într-o curată eufonie, totul se contopeşte în aripatul conglomerat unic şi plin de greutate al întregului, încît pare dispărută cu totul orice silabă ori incoerenţă a limbii: acestea îi lipsesc, aşa cum îi lipsesc însuşi traducătorului. În locul lor se întinde în faţa ochilor, în toate măreţul, bătrînul Homer, şi se aud maiestuoase, eternele graiuri ce nu vin de pe buzele vreunui om oarecare, căci menirea lor este să se audă veşnic în lume. Aici vor vedea scriitorii noştri cu cîtă băgare de seamă e nevoie să întrebuinţezi cuvîntul şi expresia, cum pînă şi celui mai simplu cuvînt îi poţi înstrăina înalta demnitate a semnificaţiei, nerăsădindu-l într-un loc cuvenit, şi cît de mult înseamnă pentru o astfel de operă, o creaţie genială menită folosului tuturora, această înaltă delectare a expresiei, această plămadă exterioară a totului: acolo cel mai bicisnic fir de praf e schimbat şi totul se pulverizează sub ochi. Jukovskii îndepărtează cu nepărtinire aceste fire de praf de pe bucăţile de hîrtie, împrăştiate într-o cameră perfect curăţată[5], unde totul luceşte şi are claritatea oglinzii, din tavan şi pînă-n podea: cel care va pătrunde acolo va vedea, înainte de orice, anume aceste hîrtii, din acelaşi motiv din care nu le-ar fi remarcat într-o cameră-n dezordine şi tărăboi.

În al patrulea rînd, Odiseea va satisface setea de cunoaştere atît a celor care studiază ştiinţa, cît şi a celor care nu studiază nici o ştiinţă, înlesnind o cunoaştere vie a lumii antice. În nici o altă istorie nu vei citi ceea ce vei afla din ea: din ea parcă mai răsuflă încă timpul de-atunci; omul antic, încă viu, îţi apare în faţa ochilor de parcă mai ieri l-ai văzut şi-ai stat de vorbă cu el. Tot astfel îl vezi şi în acţiunile lui din orice moment al zilei: cum se pregăteşte el cu multă osîrdie pentru libaţie şi ofrandă, cum discută ceremonios cu oaspeţii în jurul amforei, cum se îmbracă şi iese în piaţă, cum îl ascultă pe vîrstnic şi cum îl didactiseşte pe efeb; casa lui, carul, dormitorul, mobilierul auster care-l decorează, de la mesele uşoare şi mobíle, pînă la ivărul încurelat de la uşă, – totu-i în faţa ochilor, mai real şi mai proaspăt decît dezgropatul Pompei.

În sfîrşit, îmi permit să cred că apariţia Odiseei va influenţa însuşi spiritul obştii noastre în genere. Mai ales în vremurile noastre, cînd prin voinţa cea de taină a Providenţei a început să se facă auzit pretutindeni murmurul bolnav al insatisfacţiei, glasul oamenilor nemulţumiți de toate cîte există pe lume: de orînduiala lucrurilor, a vremurilor, de sine. Cînd, în sfîrşit, tuturora începe să li se pară bizară acea perfecţiune la care ne-a ridicat recenta noastră conştiinţă civică şi noua instruire; cînd fiecare începe să nutrească o anume dorinţă instinctivă de a nu mai fi cel care este, poate frumos izvorînd din dorinţa de a fi mai bun; cînd printre strigătele absurde şi printre poveţele nesocotite ale unor idei noi, abia de auzit, se poate percepe o anumită străduinţă generală de a fi cît mai aproape de mult dorita cale de mijloc, de a descoperi adevărata legitate a acţiunii, atît în masă, cît şi individuală, în aptitudinile dobîndite, într-un cuvînt, anume în aceste vremuri Odiseea țintește către înalta patriarhalitate a realităţii antice, către simpla necomplicare a resorturilor obşteşti, a vieţii împrospătate, către lumina netocită şi tinerească a omului. În Odiseea-şi va găsi mustrare zdravănă al nostru secol nouăsprezece, iară mustrarea nu se va sfîrşi nici atunci cînd se va oglindi şi va pătrunde-n ea din ce în ce mai adînc.

Ce poate fi, spre exemplu, mai dur decît mustrarea ce-ar încolţi în suflet atunci cînd ai privi cum omul antic, cu puţinele sale unelte, în toată imperfecţiunea religiei sale, ce admite pînă şi înşelăciunea, răzbunarea şi metoda sîngeroasă de anihilare a duşmanului, cu a sa rebelă, crudă şi neascultătoare supunere în faţa naturii, cu ale sale legi mărunte, a putut, cu toate acestea, prin simpla îndeplinire a obiceiului strămoşesc şi a ritualurilor, care au fost împămîntenite cu tîlc de către vechii înţelepţi şi îndrumate spre a fi transmise în chip de lucru sfînt din tată-n fiu, – şi doar prin simpla îndeplinire a acestor obiceiuri a ajuns pînă la a dobîndi o anume orînduială şi chiar frumuseţe a gesturilor sale, aşa încît totul apare impozant, din cap și pînă-n picioare, de la spusa lui şi pînă la mişcările simple, pînă la împăturirea unei rochii, şi pare că-ntr-adevăr vezi în el natura divină a omului. În timp ce noi, cu numeroasele noastre posibilităţi şi mijloace pentru îmbunătăţire, avînd în spate experienţa tuturor veacurilor, cu maleabila şi maimuţărita noastră natură, cu religia care ne-a fost dată anume pentru a face din noi nişte oameni cucernici şi evlavioşi, cu toate aceste unelte nu am reuşit decît să dobîndim o oarecare şovăială şi neorînduială atît în afara cît şi înăuntrul nostru, nu am reuşit decît să ajungem mărunţi şi peticiţi, de la cap şi pînă-n haină, şi, pe de-asupra, ne-am asmuţit într-atîta unul împotriva celuilalt, că nimeni nu mai respectă nimic, nici măcar cei care vorbesc despre respectul pentru ceilalţi.

Într-un cuvînt, Odiseea-i va influenţa pe toţi bolnavii şi suferinzii de perfecţiune europeană. Ea le va aminti de frumuseţea tinerească, o frumuseţe care (vai!) s-a pierdut, dar care a trebuit să-şi recapete umanitatea aşa cum recapeţi propria moştenire. Şi mulţi îndrepta-şi-vor către şi mai mulţi oameni îngîndurarea. Şi cu ajutorul celor mulţi din vremurile patriarhale, înrudiţi cumva cu natura rusească, se va împrăştia nevăzută pe toată suprafaţa pămîntului rus. Prin buzele împarfumate ale poeziei, va strecura în suflete ceea ce nu poate înghesui cu de-a sila nici o lege şi nici o putere!

N.V. Gogol, „VII. Despre Odiseea, în traducerea lui Jukovskii (Către N. M. Ia…ov)”, în Scrisori către prieteni. Confesiuni, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu.

[1] În original, un joc de cuvinte, bazat pe similitudini radicale, aproape intraductibil dintr-o limbă sintetică, aşa cum este rusa, într-una analitică, precum româna: „Kak ociarovîvatisea, tak i razociarovîvatisea ustali i perestali” (n.tr.).

[2] Iarăşi, în original, „kozlî” [„ţapii”], o invectivă animalieră cu dublu sens, de om prost, pe de o parte, şi de mare şmecher, pe de altă parte, cu echivalent absolut identic numai în „cabron”-ul hispanicilor, traductibilă în română prin mioriticul „berbec” (n.tr.).

[3] În legătură cu această apreciere, arhimandritul Feodor (A. M. Buharev) i-a scris lui Gogol: „Aţi rostit un adînc adevăr, acela pe care după cincisprezece veacuri l-a cugetat Sfîntul Părinte al Bisericii, măreţul gînditor şi poet Sf. Grigorii Bogoslov. El a spus despre Odiseea că întreagă-i un elogiu adus virtuţii”. (Trei scrisori către N. V. Gogol, redactate în 1848 şi publicate în 1860).

[4] Pentru teoriile din vremea lui Gogol, privind „chestiunea homerică”, v. A. F. Losev, Homer, Moscova, 1960.

[5] Gogol utilizează în acest pasaj chiar formula lui Jukovskii, din scrisoarea de pe 31 martie 1846, pe care o primise de la el şi în care acesta, referindu-se la traducerea lui Krîlov din începutul primului cînt din Odiseea, îi spune: „Bunicul nostru Krîlov nu şi-a mai luat cameristă: a curăţat-o impecabil, podeaua-i plină de hîrtii” (Scrisoare către N. V. Gogol).

Advertisements

One response to “N.V. Gogol, „Scrisori…”. VII. Despre Odiseea, în traducerea lui Jukovskii (Către N. M. Ia…ov)

  1. Pingback: N.V. Gogol, „Scrisori către prieteni. Confesiuni”. Cartea. Versiune integrală. Drafturi critice 2014 | drafturi critice·

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s