N.V. Gogol, „Scrisori…”. Prefaţă


Serghei Lvovici Levițki, N.V. Gogol, 1845. Dagherotip.

Serghei Lvovici Levițki, N.V. Gogol, 1845. Dagherotip.

Am fost grav bolnav[1], moartea îmi dădea tîrcoale. Strîngînd grămadă ultima pîlpîire de vlagă ce-o mai aveam şi bucurându-mă o clipă de răgazul și liniștea minţii, am pus mîna şi-am scris un testament al sufletului, ca de-acum să-ncredinţez prietenilor speranța că-mi vor publica scrisorile după moartea mea. Aş fi vrut ca măcar prin asta să răscumpăr deșertăciunea a tot ce am scris şi publicat pînă astăzi, pentru că în aceste scrisori, după cum au mărturisit și destinatarii, se găsesc multe fapte mai de folos pentru om decît în toate scrierile mele de pînă acum. Mila cerească a Domnului m-a ferit de gheara a morţii. Aproape mă vindecasem, mă simțeam tot mai bine. Dar cum eram şubrezit de puteri și înţelegeam că viaţa îmi atârnă de un fir de aţă, şi pregătindu-mă pentru îndepărtata călătorie spre Locurile Sfinte[2], atît de trebuincioasă sufletului meu, timp în care se putea întîmpla orice, am dorit foarte mult să las compatrioţilor mei ceva la despărţire. Am ales câteva din ultimele epistole pe care am apucat să le primesc înapoi, le-am ales pe acelea care privesc îndeaproape chestiunile sociale şi le-am dat la o parte pe cele care vor căpăta un sens abia după moartea mea, cu excepţia tuturor acelora care ar putea avea însemnătate numai pentru cîţiva, puţini. Am adăugat două-trei articole despre literatură, iar la sfîrşit am alipit, la propriu, testamentul meu, pentru ca moartea, care poate mă va fi ajuns din urmă, să nimerească la ora la care testamentul acesta poate intra în drepturile sale depline, ca mărturie neclătinată în faţa tuturor cititorilor mei.

Inima îmi spune că această carte este necesară şi că poate fi de folos. Gîndesc aşa nu pentru că aş avea despre mine o părere bună şi că aş spera ca prin deşteptăciunea mea să devină folositoare, ci pentru că niciodată nu mi-am dorit atît de mult să fiu de folos. E de ajuns să-ntindem o mână de ajutor, căci ajutorul nu vine din noi, ci Dumnezeu pune umărul şi ajută, întărind prin cuvînt puterile celui slab. Aşadar, oricît de bicisnică şi prăpădită nu ar fi cartea asta, îmi permit să o scot de sub tipar şi îi rog pe compatrioţii mei să o citească de mai multe ori; în acelaşi timp, îi rog pe aceia care au posibilitatea, să cumpere cîteva exemplare în plus şi să le dăruiască celor care nu și-o pot cumpăra, şi-i înştiinţez astfel că toţi banii care se vor adăuga la bugetul viitoarei mele călătorii vor ajunge, pe de o parte, să-i întărească pe cei care, aidoma mie, sînt pătrunşi de nevoia lăuntrică de a porni în ajunul Postului Mare către Locurile Sfinte, dar care n-au cum să izbîndească de unii singuri, iar pe de altă parte, să ajute acelora pe care am să-i întîlnesc în drumul meu, porniţi demult într-acolo, să se roage la Mormîntul Domnului pentru toţi cititorii mei, binefăcătorii lor.

Şi aş vrea să plec în această călătorie ca un bun creştin. Aşa că cer acum îndurare şi iertare tuturor compatrioţilor mei, dacă s-a întîmplat să-i jignesc vreodată. Ştiu că prin scrierile mele poate necugetate şi pripite am provocat nemulțumirea multora, pe alții i-am întors împotriva mea, şi în genere, am creat numai neplăceri. Ca să mă îndreptăţesc, aş putea spune că am avut numai gînduri pașnice şi că nu am vrut să nemulțumesc pe nimeni, nici să-l întorc împotriva mea, singură nesăbuinţa mea, singure graba şi pripa stau pricină că am dat la iveală scrieri atît de ciuntite, care au dus aproape fiecare cititor pe o cale greşită, de cealaltă parte a înțelegerii adevărate; pentru toate cele care-au jignit cu intenție, vă rog să mă iertaţi, cu acel suflet curat pe care numai o inimă de rus îl are ca să ierte. Asemenea le cer iertare celor pe care, o vreme mai scurtă sau una mai îndelungă, s-a întîmplat să-i fi întîlnit în drumul vieţii. Căci ştiu cîte necazuri le-am adus, unele poate cu bună ştiinţă. În mai toate relațiile mele cu oamenii a existat întotdeauna ceva inconfortabil, nelalocul lui. Asta se întîmpla de multe ori din cauză că fugeam de întîlniri şi cunoştinţe, simţind că n-am să le pot oferi măcar un singur cuvînt înţelept şi util (iar vorbe goale şi inutile nu voiam să scot pe gură), dar în acelaşi timp eram ferm convins că din pricina multelor mele cusururi, era mai potrivit să mă cultiv, îndepărtîndu-mă de oameni. Cîteodată, asta venea dintr-un egoism calculat, însuşire a celor care, ca noi, din glod s-au făcut oameni şi găsesc de cuviinţă să-i privească mîndru și cu trufie pe ceilalţi. Oricum ar fi, îmi cer iertare pentru orice insultă adusă cuiva, din pruncie şi pînă în clipa aceasta. Le cer iertare şi confraţilor mei literaţi pentru orice nesăbuință de-a mea, cu sau fără intenţie, iar aceluia dintre ei căruia îi e greu să mă ierte, îi voi aminti că este creştin. Asemenea bolnavului înaintea spovedaniei pe care se pregăteşte să o încredințeze Domnului, cerînd iertarea fratelui său, tot astfel şi eu îi cer lui iertarea. Și la fel cum în astfel de clipe nimeni nu va cuteza să nu-şi ierte fratele, tot aşa nici el nu trebuie să aibă cutezanța de a nu mă ierta. În sfîrşit, le cer iertare cititorilor mei, dacă vor întîlni în scrierea asta ceva supărător şi dacă se vor simţi ofensați în vreun fel. Îi rog să nu se înfurie pe mine, iar în loc de acest sentiment, să-mi prezinte deschis şi aspru toate neajunsurile pe care le vor găsi în carte, atît defecte ale scriitorului, cît şi defecte ale omului: necugetarea mea, nesăbuinţa, mîndria, înfumurarea, într-un cuvînt, tot e omenesc, chiar dacă oamenii nu văd asta, şi mai cu seamă toate cîte se găsesc în mine într-o şi mai mare măsură.

În încheiere, implor întreaga Rusie să se roage pentru mine, începînd cu Preasfinţii Părinţi, căci pentru ei viaţa toată e o rugăciune. La fel cum implor rugăciune de la cei care prin sinceritatea lor nesfîrșită, nu cred în puterea rugăciunii şi o găsesc nefolositoare: dar fie rugăciunea lor fără de vlagă şi uscată, eu tot îi implor să se roage pentru mine, chiar cu această fără de vlagă şi uscată rugăciune. Căci, ajuns la Mormîntul Domnului, m-oi ruga pentru toţi compatrioţii mei, pînă la ultimul, căci rugăciunea mea va ajunge să fie la fel de fără de vlagă şi de uscată, dacă preasfînta milă cerească n-o va preschimba în ceea ce trebuie să fie rugăciunea noastră.

1846, iulie

N.V. Gogol, „Perfață”, în Scrisori către prieteni. Confesiuni, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu.

[1] Din primăvara şi pînă în vara lui 1845. Notele explicative ale ediţiei de faţă a corespondenţei lui N.V. Gogol, au la bază secţiunea „comentarii” a ediţiei din 1990, alcătuită de V.A. Voropaev şi apărută la Moscova, la Editura „Sovietskaia Rossia”.

[2] Călătoria la Ierusalim, pe care Gogol a făcut-o la începutul lui 1848.

One response to “N.V. Gogol, „Scrisori…”. Prefaţă

  1. Pingback: N.V. Gogol, „Scrisori către prieteni. Confesiuni”. Cartea. Versiune integrală. Drafturi critice 2014 | drafturi critice·

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s