Sanda Watt, „Suntem prea permisivi?”. Răspuns articolului din „The Telegraph”


shutterstock_154295729-300x200

Articol de Sanda Watt, publicat pe platforma „totuldespremame.ro”, ediția din 17.02.2014

“Bătaia e ruptă din rai”, “Copilul trebuie să știe de frică”, “Vai de copilul care nu-i atins de băț”: acestea sunt principiile elementare după care am fost educați majoritatea dintre noi, copiii din anii ’70-’80, părinții de astăzi.

Unii dintre noi încercăm acum să ne creștem copiii mai bine decât am fost noi crescuți, tratându-i cu ceva mai mult respect decât am avut noi parte. Nu este deloc ușor. Pășim pe teren aproape virgin și trebuie să ne tăiem singuri drum, să citim și să ne documentăm, în lipsa unei tradiții directe de urmat. Oare va veni un moment în care vom regreta alegerile făcute? Vom ajunge să regretăm că nu am dat milităria jos din pod?

Ca părinte, toate canalele mele de informare au fost inundate săptămâna trecută de un articol controversat publicat în “The Telegraph”, articol de opinie care susține că generațiile actuale de părinți din Suedia, mult prea permisivi după gustul autoarei, au creat adevărați copii-monștri, deveniți adulți neadaptați și predispuși la sinucidere. Materialul a fost citit și distribuit de un număr impresionant de persoane din toate colțurile lumii, a fost tradus în mai multe limbi, printre care și română, stârnind discuții aprinse atât în grupurile de părinți, cât și printre cei care nu au copii (încă).

Dar să reluăm ideea principală: autoarea britanică susține că educația permisivă abordată de părinții suedezi stă la baza ratei ridicate de suicid din Suedia, țară în avangarda noilor metode de creștere a copiilor. De altfel, Suedia este primul stat din lume care a interzis pedeapsa corporală, încă din 1979,  în contrast cu Marea Britanie care ar promova, conform autoarei, un stil mai ferm.

Teoria că problema suicidului ar caracteriza Suedia în particular a fost demontată rapid de câțiva comentatori cu aplecare către statistică: Marea Britanie se află, de fapt, înaintea Suediei la rata suicidului printre adolescenți, a problemelor cu narcoticele și alcoolul.

Articolul a fost intens dezbătut, deoarece conservatorii din orice țară nutresc aceleași temeri față de copiii mamelor numite sarcastic “elitiste”. Nu știu prea multe despre această abordare față de copii și atunci se întreabă, oarecum legitim din poziția lor de necunoscători, dacă nu cumva și ele cresc niște viitori monștri. Iar mulți dintre acești conservatori, opozanți din principiu ideii că s-ar putea acorda prea multă libertate unor creaturi atât de imprevizibile cum sunt copiii, nutresc dorința pătimașă ca acest gen de articole să aibă un dram de adevăr. (Știu pentru că am în grupul de apropiați câteva astfel de personaje care abia așteaptă ziua aia, când o să mi se urce mie copilul în cap, iar ei o să mă poată împunge cu degetul: “Vezi? Ți-am spus eu!”)

De aceea,  pentru liniștea acestora, voi încerca să clarific, prin prisma celor citite și a celor trăite, câteva din erorile principale în care se află jurnalista de la “The Telegraph”:

Psihoterapeuta de origine elvețiană Aletha Solter, elevă a celebrului Jean Piaget, explică întotdeauna, în conferințele pe care le susține și în cărțile sale, originea comportamentului permisiv al părinților. Aceasta împarte atitudinea față de copii în trei tendințe principale: la un pol se află tendința autoritară, iar la celălalt, tendința permisivă. Echilibrul dintre aceste extreme se realizează prin ceea ce ea numește “stilul democratic”, abordarea ideală, sănătoasă, atât pentru copil, cât și pentru părinte.

Pentru că majoritatea dintre noi am fost crescuți în stil autoritar, un număr relativ mic de părinți reușește să mențină echilibrul între extreme și să cultive o relație democratică. Un alt număr, din fericire aflat în scădere, urmează linia comodă a tradiției și își crește copiii după rețetele autoritare. Iar foarte mulți părinți, susține ea, se zbat între cele două extreme: au suferit în vremea copilăriei din cauza modului autoritar în care au fost tratați, doresc să ofere altceva propriilor copii, însă dintr-un motiv sau altul, de natură psihologică ori intelectuală, nu fac decât să alunece de la o extremă la alta. Le oferă copiilor spațiu să se desfășoare, dar, la scurt timp după aceea, simt că au pierdut controlul și intervin cu autoritate. Acești părinți, continuă ea, sunt adesea lipsiți de consecvență: un comportament ți se poate părea astăzi tolerabil, iar mâine intolerabil, iar copilul sfârșește prin a trăi într-o perpetuă nesiguranță emoțională. Așadar, ceea ce este atât de facil catalogat ca permisivitate, nu este decât pandantul unei autorități în zig-zag, deloc recomandate în creșterea unui copil.

Dincolo de faptul că, așa cum arătam mai sus, copiii cărora li se permit libertăți presupus prea mari, sunt, cu siguranță, de asemenea supuși unui număr proporțional de limitări absurde, este practic imposibil sa nu impui limite.

Așa cum au arătat mai mulți specialiști (Thomas Gordon, Jean Liedloff sau Aletha Solter, între alții), copiii au nevoie de limite, iar atunci când părintele este ezitant, aceștia vor căuta metode de a le identifica ei singuri. Și asta dintr-un motiv cât se poate se simplu: limitele sunt un instrument eficient de cunoaștere a lumii pe care o descoperă și un factor esențial de echilibru. Copiii forțează adesea nota, tocmai pentru că au nevoie de aceste limite pentru a-și organiza existența.

Desigur, aceste limite sunt extrem de relative și personale. Ceea ce mie mi se pare absolut tolerabil, i se poate părea abominabil altui părinte. Pe mine, de exemplu, nu mă deranjează să picteze pe pereți, dar mi se pare inacceptabil să deseneze pe cărți. Majoritatea părinților văd lucrurile exact invers și m-ar putea considera permisivă dacă mi-ar vedea casa decorată infantil. În același timp se poate ca aceeași părinți să nu aibă o apreciere foarte mare pentru cărți și să nu vadă nicio pagubă într-o filă mâzgălită.

Atâta vreme cât nu spui copilului NU la tot, ca un părinte autoritar, sau când DA, când BA, la aceleași acțiuni, fără nici un sens și nicio explicație, ci spui NU numai atunci când există un motiv real, pe care i-l comunici copilulului, acesta va înțelege și va accepta limitele. Cu atât mai mult cu cât vei înțelege, vei accepta și, mai ales, vei respecta faptul că limitările pe care le impui pot stârni furtuni temperamentale cu manifestări adesea apocaliptice. Așa cum spune Aletha Solter, datoria părintelui nu este aceea de a se asigura că are un copil permanent mulțumit, ci de a-l ajuta să proceseze emoțiile puternice ale nemulțumirii.

În definitiv, câți adulți sunt pe lume cărora le place să facă numai ce trebuie și eventual ceea ce le spun alții că trebuie? Sincer, câți adulți nu s-ar da măcar puțin cu fundul de pământ într-o luni dimineață? Atâta doar că adulții au învățat să își „regleze” aceste emoții. Este exact ce au nevoie și copiii să facă. Să învețe să își regleze emoțiile, într-un mediu de acceptare și toleranță. Firește, cei mici au manifestări mai impetuoase, din motive care nouă ni se par mărunte, dar emoțiile pe care le simt sunt foarte puternice și trebuie respectate, fără să fie privite drept răsfăț sau permisivitate.

Pentru că aceasta este o altă neînțelegere imensă a persoanelor care vin în contact cu noile stiluri de creștere a copiilor: trăiesc cu senzația că părinții pe care ei îi cataloghează drept “permisivi” își tratează  copiii ca pe niște adulți.

Așa cum glumim adesea între mame, la cum se poartă statul român, n-ar fi rău ca de la doi ani, când alocația se reduce drastic la ridicola sumă de 42 de lei pe lună, să-i tratăm pe cei mici drept adulți și să-i trimitem la muncă. Dar asta este o glumă amară! Nu îi tratăm pe cei mici ca pe niște adulți, dar nici ca pe niște creaturi sub-umane, pentru simplul motiv că nu și-au atins întregul potențial fizic și cognitiv. Nu avem aceleași așteptări de la un copil pe care le avem de la un adult, dar îl tratăm doar cu același respect pe care îl acordăm și adulților. Nu se cheamă egalitarianism, cum sugerează jurnalista britanică, ci iubire și empatie. Când un adult este furios dintr-un motiv mai mult sau mai puțin întemeiat și are un comportament mai mult sau mai puțin rezonabil, nu îi dăm două la fund și îl trimitem în camera lui. Nu, încercăm să îi fim alături, să îl înțelegem, să îl liniștim. De ce nu am face același efort pentru un copil?

Când copilului i se cere, de exemplu, să nu se urce pe masă, poți încerca argumente de tipul: “pe masă mâncăm și trebuie să fie curat, iar picioarele adună mizeria de pe jos”, “este periculos să te urci pe masă, mă tem că ai să cazi într-o clipă de neatenție”. Copilul îți va înțelege sau nu argumentele, te va auzi cu siguranță, dar va alege, cel mai probabil, să te ignore, pentru că se distrează prea bine acum când descoperă o nouă perspectivă: lumea de la doi metri înălțime. În cele din urmă, va trebui să îl iei în brațe de pe masă, pentru a așeza farfuriile. Se va zbate, va plânge, poate îți va arunca cuvinte mânioase. Furia lui poate părea absurdă, dar este legitimă, pentru că tocmai îl privezi de voluptatea cu care el descoperea lumea. Dacă îi accepți dezlănțuirea furtunoasă, îl ajuți să își proceseze această emoție. Data viitoare îi va fi mult mai ușor să accepte că urcatul pe masă nu este tolerat în casă și, uimitor, chiar își va aminti argumentele cu care încercai sa raționalizezi această limită. Se va instala în fața mesei și îți va perora cu importanță: “Hmm… pe masă nu ne urcăm, ai mizerie pe tălpi și pe masă mâncăm și este periculos, poți cădea, dar înțeleg că ești furios”. Deja nici nu mai negociază cu tine, ci numai cu sine.

Pe de altă parte, dacă vrei, așa cum sugerează autoarea articolului din “The Telegraph” să îi arăți cine este șeful, să îl disciplinezi și să impui cu forța reguli stricte, copilul se va supune, desigur. Își va negocia în continuare limitele, însă în conformitate cu ceea ce Alfie Kohn numește “cel mai primitiv nivel de dezvoltare morală”. Fără nicio altă justificare înafara unei lupte pentru putere în care părintele trebuie să fie șef, conform viziunilor patriarhale a disciplinei și a regulilor stricte, iar copilul va învăța că secretul unei relații bune cu părintele este să nu fie prins. Practic, din manifestarea autorității copiii nu au învățat decât că trebuie să fenteze autoritatea. Cineva care merge să jefuiască o bancă, pornește, desigur, de la premiza că nu va fi prins, nu?

Așa cu susține Naomi Aldort în cartea sa, mai vindecătoare decât o ședință de terapie, “Raising Our Children, Raising Ourselves” (“Să creștem și noi alături de copiii noștri”), acest stil empatic și liber de creștere a copiilor îi responsabilizează pe cei mici, transformându-i în viitori adolescenți și tineri capabili să își soluționeze problemele și să ia singuri decizii morale și raționale.

Autoarea articolului din “The Telegraph” este scandalizată de ideea că îi poți permite preadolescentului să își asume responsabilități ca decizia asupra orei de culcare, susținând tot ea că de la acești copii nu poți aștepta decizii responsabile la maturitate. Dar cum altfel poate învăța un copil despre responsabilitate, decât prin delegare treptată și un exercițiu de încredere în acea entitate etică în devenire care este copilul? Când îi întind copilului meu un pahar cu apă știu că îl va cuprinde cu grijă în mâinile micuțe, îi va cântări greutatea și îl va duce la gură abia după ce a evaluat datele fizice. Ieri însă, când a cerut să bea din paharul meu, i l-am dus în grabă la gură, m-am plictisit de cât de încet soarbe din el și i-am dat drumul crezând că îl ține. Însă cum eu nu îi dădusem drumul până la capăt și ea a fost îndreptățită să creadă că e responsabilitatea mea să nu se spargă. Paharul a alunecat între noi și s-a spart în urma acestei negocieri simbolice eșuate și s-a spart.

Nu este oare orice relație umană un proces subtil de negociere prin care se ajunge la conviețuire pașnică și amiabilă? Într-un punct sunt de acord cu jurnalista de la “The Telegraph”, atunci când exprimă principiul conservator că un părinte nu poate fi prietenul copilului. Așa este, nu poate, sunt roluri diferite. Dar să nu uităm totuși că, așa cum arăta Michael Thompson în Prieteni buni, dușmani aprigi, părintele este primul prieten simbolic al copilului, oferind modelul de interacțiune socială după care copilul își va construi relațiile viitoare. În definitiv, într-o lume în care libertatea reproductivă permite unui număr din ce în ce mai mare de adulți să aleagă o viață fără urmași, creșterea copiilor este și o opțiune de lifestyle. Și așa cum susține Alfie Kohn, modul în care ne tratăm copiii reflectă atitudinea noastră față de umanitate: eminamente rea, brutală, capabilă de monstruozități sau, dimpotrivă, după cum arată studii recente, empatică, generoasă, cu un profund simț al moralității.

În cele din urmă, articolul răs-discutat reușește să mă întristeze definitiv prin viziunea că meseria de părinte ferm și echilibrat nu este “compatibilă cu distracția”. Mai că îmi vine să organizez o chetă pentru a-i trimite autoarei câte un exemplar din Rețete de jocuri” a lui Lawrence J. Cohen sau Attachment Play – Cum să depăşeşti momentele tensionate şi conflictele cu copiii, prin joc, râs şi conectare publicată recent de Aletha Solter.

Dezbaterea despre noul stil de creștere a copiilor se poate prelungi la nesfârșit. În cea mai mare măsură, acesta se construiește din mers, în relație directă cu nou-născutul, copilul sau adolescentul. Nu propunem aici un material exhaustiv și nu am acoperit decât parțial problemele pe care le ridică articolul în discuție și, în genere, dilemele persoanelor cu o abordare mai tradițională. Dacă am omis orice alt aspect pe care îl considerați esențial sau care vă intrigă, vă invităm să vă exprimați în comentariile la acest articol.

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s