Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Ea însăși nu s-a atins nici măcar cu un deget de cineva


"Valentina Soloviova", Foto: Soap.in.ua, 2005

“Valentina Solovieva”, Foto: Soap.in.ua, 2005

Valentina Solovieva, fondatoarea şi proprietara cunoscutei „Vlastilina”, se deosebeşte de alte dame din împărăţia răului – femei-pirat, bandite, asasine – prin faptul că ea nu a omorât pe nimeni niciodată cu mâna ei, cel puţin autorul nu posedă nici o informaţie despre aşa ceva. Însă daunele morale şi materiale pe care le-a cauzat oamenilor care au avut încrederea în ea au fost într-adevăr înspăimântătoare, ceea ce îndreptăţeşte pe deplin includerea ei în cartea noastră.

Şarlatanii – aceştia nu sunt criminali cu sânge rece, otrăvitori sau jefuitori la drumul mare. Însuşi cuvântul „şarlatan” comportă în limba rusă un oarecare caracter bineintenţionat-atenuant. Mare brânză, un şmecher oarecare l-a ţepit pe-un prost oarecare. Ăsta ar fi trebuit să fie mai înţelept, că să nu cadă-n plasă. Şarlatanii, de obicei, amăgesc un grup restrâns de oameni pe sume nu prea mari. Ghicitoarele, chiromanţii, trăgătorii la sorţi, vânătorii de mariajuri albe nu sunt chiar atât de periculoşi pentru societate, şi cu mare greu îi poţi numi răufăcători. Dar atunci când şarlatania ajunge la scară mondială şi din această cauză suferă zeci, ba chiar sute de mii de oameni, când sumele furate se numără în milioane, uneori în miliarde, iar consecinţele duc la o serie de asasinate şi sinucideri, aceste şarlatanii capătă caracterul răufăcătoriei. De obcei, cei mai mari şarlatani sunt cei care se dau mari aventurieri – bărbaţii, însă uneori apar şi excepţii. Una din aceste excepţii a devenit din întâmplare şi celebra Valentina Solovieva.

Şarlatanii ticăloşi

Criminalitatea rusească din anii 1990 înflorea în culori pufos-trandafirii. În ţară domnea incertitudinea totală faţă de legiferare şi drepturi. Aceasta a oferit şanse într-un haos total maşinaţiunilor mari din sfera financiară mondială. Între încercările de reformă ale mecanismului gazdă al ţării şi acoperirea lui legislativă s-a căscat un mare hău. Milioane de oameni au devenit victimele criminalizării sistemului rusesc de credite şi finanţe, crezând orbeşte în reclamele dulce grăitoare şi în promisiunile practicanţilor financiari.

Anii 1993-1995 au fost anii înfloririi mai speciale a companiilor financiare şi a trusturilor cu scopuri criminale, care au reuşit să pună mâna pe sute de milioane de dolari. În forme diferite ale piramidei financiare, asemănătoare cu „MMM”, „RDS”, „Hoper-invest”, „Vlastilina”, îşi băgau toţi banii, uneori ultimii, în jur de zece milioane de cetăţeni. Profitând de imperfecţiunile legislaţiei, infractorii, cu scopul jefuirii surselor băneşti ale economisitorilor obişnuiţi, au început să propună cu bună ştiinţă condiţii de neîndeplinit ale obligaţiilor, trusturilor, asigurării, de asemenea să vândă acţiuni şi alte hârtii fără acoperire financiară ori materială.

Pe teritoriul Federaţiei Ruse, pe la mijlocul anilor 1990, funcţionau câteva sute de bănci comerciale şi companii financiare de investiţii. Mulţi dintre fondatorii acestora aveau un singur scop – calea şarlataneiei, folosindu-se de toate mijloacele posibile (foi volante, grupuri alcătuite special din complici-dezinformatori ş.a.m.d.), să fure toate fondurile financiare încredinţate lor de către investitori şi acţionari.

Evident că organele de menţinere a ordinii şi dreptăţii nu duceau lipsă de activitate. De exemplu, numai în Moscova au fost răscolite multe afaceri murdare în relaţiile dintre conducătorii şi patronii a aproape o sută douăzeci de companii de investiţii (e adevărat că printre acestea s-au nimerit şi „mari mahări ai lovelei”). Dar foarte puţine persoane suspectate au reuşit să se ascundă cu banii „proprii” în afara graniţelor.

Venirea pe lume a „Vlastilinei”

Pe fundalul piramidelor financiare mai mari sau mai mici, înălţată de către bărbaţii „ingineri”, prin amploarea lor, dorindu-se a se distinge printr-o anumită „eleganţă”, ieşea în evidenţă o piramidă conastruită de o femeie. Cazul patroanei societăţii cu responsabilităţi limitate (SRL) „Vlastilina” se deosebeşte de alte cazuri similare.

În primul rând, prin dimensiunile activităţii. Conform unor date, depozitarii de la „Vlastilina” au pierdut în jur de şaptesprezece trilioane de ruble (preţul la nivel mondial pe 1998), ceea ce constituia aproape un sfert din deficitul prevăzut la bugetul Federaţiei Ruse pe anul 1995. Peste 30 de mii de deponenţi s-au pomenit victime ale şarlataniei.

În al doilea rând, cantitatea materialului privind acest caz alcătuia în jur de 500 de volume, ceea ce a fost un record absolut în toată practica de justiţie a Rusiei. Totuşi cazul a fost dus la bun sfârşit şi patroana „Vlastilinei” a ajuns la final condamnată la un termen real de privare de libertate spre deosebire de mulţi alţi învinuiţi pentru cazuri asemănătoare.

Şi, în sfârşit, în al treilea rând, cititorul, care va cunoaşte expunerea cazului „Vlastilinei”, cu greu va înţelege în cel fel Valentina Solovieva a fost în stare să-şi conducă „afacerea” şi să răsplătească mii de deponenţi, socotindu-se cu ei în bani gheaţă, maşini şi apartamente. Cred că autorii numeroasei liste privind cazul „Vlastilina”, ei înşişi nu s-au descurcat până la capăt, la care se mai adaugă faptul că unii şi-au exprimat circumspect părerera că dacă ar fi fost lăsată în libertate la vremea ei, ea s-ar fi socotit în totalitate cu cei cărora le era datoare.

Însă conform deciziei de judecată, ea a fost declarată mare şarlatană şi aici nu mai încape nici o discuţie.

Biografia ei nu se remarcă prin nimic. Mama ei a lucrat în Sahalin la exploatările forestiere. Acolo a cunoscut un soldat din serviciile de urgenţă, Ivan Samoilov. În anul 1951 li s-a născut fiica Valentina. Tatăl a terminat serviciul militar şi s-a întors acasă în Kuibîşev (pe lângă Samara), dar a primit din partea părinţilor mare săpuneală pentru că a lăsat în Sahalin o femeie cu un copil. Astfel a ajuns întreagă familia la Kuibîşev. În acest oraş, Valentina şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii. Experţii medico-legali o caracterizează pe Solovieva ca fiind „personalitate psihopată cu supra-autoevaluare, propensiune pentru şefie, egocentrism, pseudologie, necesitatea de a-şi impune personalitatea”.

Valentina a absolvit opt clase şi un curs la şcoala pedagogică din Kuibîşev. După care s-a îndrăgostit şi cu asta universitatea ei a luat sfârşit. E adevărat că anchetatorilor ea le-a mărturisit că a absolvit şcoala de pedagogice muzicală, Institutul de pedagocie Krupskaia din Samara, cursurile de operator în cadrul învăţământului superior al procuraturii Uniunii Sovietice Republicane Federal-Socialiste Ruseşti, cursuri superioare de folclor rom la teatrul „Roman” şi altele câteva. Dar nici un Institut de pedagogice numit Krupskaia din Samara, nici cursuri rome n-au existat vreodată. De fapt, Valentina spunea despre tatăl său că e general.

Oricât de abracadabrant ar suna, Solovieva a început să deprindă meseria de şarlatan pe miliţieni. Şi nu din cei aflaţi la posturi, ori sectorişti, ci luptători cu infractorii economici. Pe vremea când încă exista Departamentul Luptei cu Furtul Bunurilor Socialiste, Solovieva a reuşit să se impună insistent în faţa agenţilor, iar aceştia au decis să o utilizeze în operaţiunile de demascare a comercianţilor ilegali cu aur. I-au încredinţat rolul cumpărătorului, i-au dat bani şi au trimis-o la treabă, iar aceasta s-a ascuns. Cei care se ocupau de cazul ei, n-au băgat de seamă şarlatania.

Conform celor arătate de Solovieva şi actelor ei anexate cazului (preţul lor îl cunoaştem – acestea se vând la toate gurile de metrou din Moscova), în anul 1970 ea a absolvit o şcoală tehnică, primind formare tehnică medie.

De această diplomă a ei nu s-a folosit niciodată, ea alucrat ca educatoare la grădiniţă, apoi coafeză în Podmoskovia. Conform datelor Centrului Principal de Informaţie al Rusiei, Valentina Solovieva nu a figurat printre cei judecaţi. Când a început procesul cazului SRL „Vlastilina”, la Centrul de Informare în Masă au apărut foarte multe înştiinţări care spuneau că în anii 1970 a organizat la Serpuhovo o frabrică ilegală de producere a pungilor de polietilenă. Şi pentru asta chipurile a fost trasă la răspundere, pentru întreprinderi ilegale şi furt în cantităţi destul de mari – cu termenul minim de privare a libertăţii – de opt ani. Îndeplinindu-şi termenul, ar fi ieşit din închisoare pe la jumătatea anilor 1980. Cu toate acestea, nici o confirmare şi nici o îndreptăţire a acestor zvonuri nu a fost prezentată.

Cum nu s-ar fi întâmplat, la sfârşitul lui 1980 Valentina s-a măritat cu un oarecare Şkapin, s-a înscris în cartea de imobil unde era apartamentul soţului pe bulevardul Reazanskii. A născut un fiu şi o fiică. Pe la începutul lui 1992, cei doi soţi au închiriat un apartament pe Liuberţah, unde soţul a deschis firma „Dozator”, repara şi instala tot felul de aparate prin întreprinderile agricole, iar Valentina era în firma familiei agent de aprovizionare. În anul 1991, ea a înregistrat pe Liuberţah „Dozatorul” său – de vânzare-cumpărare. A divorţat, s-a căsătorit cu moscovitul Leonid Soloviev şi i-a luat numele. Şi în curând a convenit asupra activităţilor locale cu directorul fabricii electromecanice din Podolisk.

În noiembrie 1992, Valentina s-a mutat în Podolisk şi a deschis acolo SRL „Vlastilina”, căreia „Dozator” i-a încredinţat toate drepturile.

La început „Vlastilina” se ocupa cu comerţ obişnuit – comercializa marfă de uz larg, maşini de spălat, frigidere, produse ale fabricilor de larg consum, pentru că în acele vremuri întreprinderile nu-şi puteau vinde marfa singure.

Acest comerţ a început să-i aducă în curând profituri mari. Îi ajungea să închirieze, sub autoritatea biroului său, administrarea clădirii fabricii din Podolisk.

Solovieva se achita cu regularitate faţă de grupul bandiţesc care o proteja. Ancheta încă nu a demonstrat de unde era acest grup – fie din Podolisk, fie „Brigada din Siberia”. Se credea că anume această brigadă a adus-o pe Solovieva în Moscova ca să-şi deschidă afacerea sa acolo şi să spele bani.

În anul 1993, Solovieva a înţeles că a depăşit demult faza întreprinderilor mici. Şi la sfârşitul anului a început să colaboreze cu clineţi particulari după principiul „piramidei”. Principiul de funcţionare nu era chiar atât de complicat şi în acele vremuri funcţiona fără întrerupere. Solovieva a început să vândă frigidere şi televizoare pe preţuri „ridicole”. Nu se ştie cine a sfătuit-o pe Solovieva să construiască o „piramidă”. Ea însăşi le-a povestit mai târziu anchetatorilor că ar fi absolvit cursurile americane de business şi că nu exista nici o înşelătorie în acţiunile ei, dar această poveste are acelaşi preţ cât are braşoava despre tatăl-general.

Binefăcătoarea nou apărută

Primii clienţi au fost lucrătorii din fabrică. Valetina aduna bani de la ei, peste care adăuga credite bancare şi cumpăra tehnică de uz casnic, haine şi produse alimentare, după care le împărţea lucrătorilor în contul unor sume împrumutate, la jumătate sau chiar o treime din preţul de piaţă al mărfii. Astfel asigura şi nevoile angajaţilor MAI din Podolisk. Clienţii erau mulţumiţi, mai ales directorul fabricii: în amintirea acestui parteneriat rentabil, Solovieva i-a dăruit un „Volvo”, al cărui preţ ajungea la patruzeci de mii de dolari.

După aceasta, Valentina s-a concectat la reţeaua de automobile, declarând în octombrie 1993 că acel client care va depune banii în firma ei, după o lună şi jumătate va primi o maşină mai ieftină cu două treimi decât în saloanele auto. Dar avea nevoie de capital incipient. În acest scop, în noiembrie 1993, printr-o mare bancă comercială, Solovieva a primit în mână 30 de miliarde de ruble, angajându-se să întoarcă banii în trei luni. La începutul lunii decembrie ea a cumpărat de la dealerii AZLK şi „AvtoVAZa” primele automobile, şi la sfârşitul lunii ianuarie 1994, clienţii care au plătit în decembrie, au devenit conducători auto, fiind mândri că le-a ieşit atât de ieftin. Informaţia despre buna şi cinstita „Vlastilina” s-a răspândit ca fulgerul în întregul Podolisk. Şoferi de maşină şmecheră, dar care costă puţin, voiau să ajungă toţi.

Pe la jumătatea lui februarie 1994, aproape toţi locuitorii din raionul Podolisk care puteau face rost de la două la cinci mii de dolari, au devenit clienţi la „Vlastilina”. Iar cei cărora nu le ajungeau maşinile „ei”, Solovieva le împrumuta bani pentru a achizţiona un nou automobil din saloanele auto. Vestea despre nemaiauzita filantropie a „Vlastilinei” s-a revărsat peste malurile raionului Podolisk şi a curs în toată regiunea, ajungând la Moscova.

Savanţii istorici spun că toate analogiile istorice sunt îngrijorătoare şi periculoase. De aceea mă-ndoiesc că Valentina, indiferent de câte diplome ar fi avut, a învăţat istoria atât de bine, ca să ştie: a mai existat ceva asemănător. În anii 1930 Hitler avea nevoie de mulţi bani ca să înarmeze ţara. Consultându-se cu magnaţii întreprinzători şi finanţişti, acesta a anunţat: fiecare german va deveni conducătorul unui „automobil naţional” – „Wolkswagen”, mic dar ieftin. Pentru aceasta era nevoie de investiţia unei mici sume la fisc. Banii curgeau în valuri. Oameni cu frică de lege, germanii de bună credinţă nici nu-şi puteau măcar imagina că sunt traşi pe sfoară. Naziştii îngropau toţi banii în fabricarea tancurilor, puştilor, avioanelor. Iar fabrica cea mică de automobile a apucat până la începerea războiului să lanseze doar o mică parte de „buburuze”. Abia după aceea, după război, „Wolkswagen” a căpătat celebritatea internaţională, ba chiar se spune că autorităţile RFG s-au achitat faţă de toţi clienţii trişaţi. Dar aceasta e o altă poveste.

E adevărat că şi în ţara noastră s-a întâmplat ceva asemănător. După prăbuşirea din 1934 a celui mai mare avion din lume, „Maxim Gorkii”, „la iniţiativa muncitorilor” a început acumularea mijloacelor de construcţie a unei întregi escadrile de astfel de avioane purtând nume sonore: „Klim Voroşilov”[1], „Veceslav Molotov”[2], „Mihail Kalinin”[3] ş.a.m.d. În fiecare zi se publicau în ziare informaţii despre calitatea noilor achiziţii. Îmi amintesc cum eu însumi, pe ascuns de bunică-mea, am donat o puşculiţă de mărunţiş pe care-l păstram pentru micul dejun. Ce s-a întâmplat mai apoi cu banii poporului, nu s-a mai spus. Bineînţeles, sunt convins 100% că nimeni nu i-a furat şi că aceşti bani au fost investiţi în construcţia nu a propagandistei şi inutilei escadrile, ci în fabricarea avioanelor militare, atât de necesare apărării patriei. Dar de ce să nu se spună nimic despre aceasta? Că doar în timpul războiului multe avioane au fost construite pe bani privaţi, ele purtau nume glorioase, iar Stalin trimitea telegrame de mulţumire celor buni la suflet care s-au sacrificat.

Dar să ne întoarcem la „eroina” noastră.

Spre sfârşitul lunii februarie 1994, toate automobilele au fost vândute. Banii adunaţi de la clienţi treceau cu mult peste 30 de miliarde, aşa încât Solovieva a plătit creditul bancar, iar prestigiul ei în cercurile de afaceri a crescut.

Solovieva a început să cumpere, pentru a le vinde din nou, automobile de la „Moskvici”, „Jiguli” şi „Volga”, care zăceau în parcările fabricilor încă de pe la sfârşitul anilor 1980, multe dintre ele încă neasamblate. Fabricii i-a plătit jumătate din preţul unui automobil asamblat. Era rentabil pentru conducerea fabricilor, din moment ce asamblarea costa mult, cu atât mai mult cu cât majoritatea automobilelor achiziţionate de ea erau şterse din stoc. Toate tranzacţiile cu fabricile s-au făcut cu bani cash.

Din această mişcare Solovieva a câştigat foarte mult. De exemplu, un „Jiguli” seria 9, pe care îl vindea cu 5 mii de dolari, o costa numai 2,5 mii. Clienţii erau fericiţi, când după maşini erau plimbaţi în autobuse închiriate. Nimeni nu se plângea, nici măcar atunci când achiziţiona un automobil neasamblat complet, care se desfăcea în două la primul kilometru parcurs, oricum economiseau o groază de bani. Astfel Solovieva, cum era stipulat în capetele de acuzare, „a creat în rândul populaţiei o impresie falsă despre întreprinderea sa, ca fiind una prosperă şi profitabilă”.

Şi-a îndeplinit obligaţiile sale faţă de clienţi încă din prima jumătate de an cu acurateţe, iar aceasta a funcţionat mai bine decât orice reclamă.

Clientela Solovievei se lărgea şi creştea nu în zile, ci în ore. Oare cine n-a cumpărat aproape „moca” de la ea. Dacă ar fi privit filistina „Vlastilină”, Voland al lui Bulgakov ar fi spus: „Da, oamenii nu se schimbă niciodată!”. Printre clienţii Solovievei se numărau pensionari şi angajaţi ai organelor de securitate, boschetari şi bandiţi, militari şi pictori… Geografia operaţiunii „Vlastilina” a crescut şi ea. Filialele ei se înfiinţau în centrele regionale ale staţiilor de reparaţii auto ale firmei „Moskvici”. Interesant este faptul că acumularea banilor se petrecea într-un ritm fantastic. Banii cash erau aduşi cu sacii, la propriu, de către managerii filialelor. Întregul ei birou era ticsit de stive de cutii, în care au fost coli de xerox, pline ochi cu bani legaţi grămăjoară.

Totul mergea bine şi Solovieva se afla pe culmile gloriei. Aceasta era exact ce avea nevoie. Putea să-i trântească dispreţuitor clientului venit după socoteală: „Poftim, luaţi din cutii!”, ea nici măcar nu verifica. Nu ţinea un bilanţ contabil – numai nişte hârtiuţe ale deponenţilor pentru sumele date, în rest nici un fel de act ori altceva. Un miliard în plus ori în minus, care-i diferenţa, când sume imense se cheltuiau pentru acţiuni filantropice. În Podolisk aproape în fiecare zi se dădea câte un concert. Pe-acolo au trecut toţi artiştii, iar întâlnirile erau mereu urmate de petreceri. Solovieva sponsoriza case de copii, spitale, şi multe altele. În genere, era o atmosferă de sărbătoare şi de siguranţă veşnice. Ideea e că în tot timpul cât „Vlastilina” funcţiona activ, criminalitatea din oraş (exceptând-o pe aceea curentă) tindea către zero. Era mai rentabil să construieşti decât să furi. Din acelaşi motiv, în acea vreme firma nu avea „spatele” acoperit de bandiţi. „Nu era nevoie de ei, – explică miliţienii şi «autorităţile». – De pe urma ei câştigau oricum şi, numai dacă ar fi încercati să o «calce», imediat ar fi rupt orice relaţie. Cu toate că privilegii suplimentare, de exemplu, în privinţa termenului achitării ea ar fi putut să acorde”.

Martorii povestesc că angajaţii stăteau aşezaţi pe cutii cu bani, luau masa pe acele cutii, completau chitanţe. Solovieva explica asta prin faptul că voia ca angajaţii săi să se obişnuiască să lucreze relaxat cu acele cantităţi mari de bani.

„Piramida” creştea văzând cu ochii şi avea nevoie de vărsări permanente de bani pentru a depăşi limita. În mai 1994, „Vlastilina” a anunţat primirea depoziţiilor în ruble şi valută. Pentru un depozit de două săptămâni în ruble procentul constituia 50%, pentru aceea de o lună – 100%! Valuta era achiziţionată sub 40% anual cu plată lunară a procentelor. Iar când firma a început să preia sume de peste 200% pe lună, clienţii aproape că nu mai încetau să curgă. Oamenii lăsau gaj apartamente, vile, intrau în împrumuturi neverosimile şi aduceau bani la Solovieva. Cu toţii veneau – de la oameni simpli până la membri ai clanurilor mafiote. La procuratură, în structurile MAI, Serviciul Federal de Securitate, garda financiară şi în organele autorităţilor supreme, banii veneau în mod regulat.

Sună paradoxal, dar cei mai încrezători şi creduli clienţi ai Solovievei erau anume lucrătorii din serviciile de securitate. În mintea lor domina, mai degrabă, credinţa în existenţa ordinii impuse de lege şi nu-şi puteau imagina că o astfel de operaţiune se poate întâmpla fără susţinerea statului. E adevărat că mulţi dintre ei au mirosit ceva necurat, din moment ce înafară de numai inspectori şi garda financiară nimeni nu depunea banii pe numele său, ceilalţi o făceau exclusiv prin intermediar. Posibilitatea de a câştiga bani uşor, de a obţine fără risc caşcavalul din capcana de şoareci, a scos oamenii din minţi, astfel încât şi cei mai curaţi cetăţeni au intrat în aranjamente cu afacerişti cunoscuţi, împrumutând câteva zeci şi sute de milioane de ruble.

Au prins viaţă şi reprezentanţii grupărilor criminale. Aceştia încercau să-şi deschidă conturi în valută. Înţelegerile se încheiau pe sume de la jumătate de milion la mai multe milioane de dolari în sus.

Mulţi oameni de cultură celebri n-au fost ocoliţi de febra lui „moca”. Deţinătorii unor depozite considerabile la Solovieva au fost artişti cunoscuţi precum Efim Şifrin[4], Vitalii Solomin[5], Alisa Freindlih[6], Nadejda Babkina[7], duetul-cabaret „Academia”, Alla Pugaceva, trupa „Liubă”[8].

În timpul anchetei, Solovieva a dat şi numele unor mari funcţionari din administraţia de stat care, chipurile, ar fi depus prin intermediari sume imense la „Vlastilina”.

În acţiunile lor, artiştii nu au comis nici o infracţiune pentru că ei chiar dacă depuseseră sume imense de bani, aceştia erau bani munciţi şi câştigaţi de pe urma unor conturi legale în bănci oficiale. Cu artiştii totul era limpede, în cazul funcţionarilor de stat puteau apărea întrebări legate de sursa milioanelor lor. Dar, se pare, nimeni nu i-a trădat.

Firma s-a îmbolnăvit de febră

Cu toate acestea, şuvoiul vărsămintelor de bani a început până la urmă să sece. Atunci „Vlastilina” a anunţat un nou program: un „Mercedes-320” – pentru 20 de milioane de ruble, apartamente în Moscova pentru 5, 10 şi 15 mii de dolari (cu o cameră, cu două şi cu trei – în mod corespunzător). Ea a început să primească depozite pentru construcţia vilelor şi vânzarea apartamentelor în microraioanele Butovo, Julebino, Mitino. Oamenii erau conduşi prin aceste raioane, li se arătau noile clădiri în construcţii şi li se spunea că acestea aparţin firmei „Vlastilina”. De construcţii trebuia să se ocupe firmele „Vlastilina-2” (fosta firmă de coafură) şi „Vlastilina-3”. Solovieva pregătise deja două scrisori pentru preşedinte cu rugămintea de a-i aloca nişte credite solide. Dar totul nu era decât pură cacealma. În genere, nu exista nici un apartament, cu „Mercedesurile” încă nu e clar. De exemplu, Nadejda Babkina a primit maşina. Solovieva, ce-i drept, a spus că i-a făcut un simplu cadou prietenei, dar cântăreaţa a fost indignată de o asemenea declaraţie: „Solovieva nu a fost niciodată prietena mea!”. Ancheta a stabilit că Babkina a plătit pentru maşină.

Dar cum ulciorul nu merge de multe ori la apă… În septembrie 1994 au început primele încasări ale plăţilor şi firma s-a îmbolnăvit de febră.

La sfârşitul lunii august s-a întâmplat o istorie neplăcută, care a consituit motivul încetării efectuării plăţilor. În biroul firmei au încercat să pătrundă angajaţii direcţiei regionale din Moscova pentru lupta împotriva crimei organizate (DRLCO) – nu prentru a efectua cine ştie ce operaţiuni de anchetă, ci pentru banii depuşi. Nu au putut să intre fără rând. Pentru aceasta, angajaţii DRLCO au violentat cărzile şi pe câţiva deponenţi ai firmei care-şi revendicau statul la coadă. Pentru abuz de putere, procuratura Moscovei a deschis un caz penal.

Dar cei de la DRLCO nu s-au oprit aici, simţind că e ceva necurat la mijloc. Din acelaşi motiv s-au alarmat şi liderii din Podolisk ai grupărilor bandiţeşti. S-a întâmplat că şi unii şi alţii şi-au trimis oamenii în aceeaşi zi la biroul „Vlastilinei”, ca să obţină restul de bani. Ambele grupuri au ajuns la birou în acelaşi timp, dar nu au intrat în conflict. Cei din Podolisk au cedat miliţienilor – bani oricum erau puţini. Împreună, conform unor date, au pierdut prin „Vlastilina” mai mult de 300 de mii de dolari, dar nu aveau de gând să sustragă banii din contul Solovievei. În schimb, prin ţară s-a abătut un val de asasinate, legate de neîntoarcerea la timp a banilor depuşi la „Vlastilina”.

În acelaşi timp, Solovieva continua să se achite curat cu angajaţii suspuşi ai organelor de stat. Iar funcţionarii din administraţia statului au reuşit să-şi recupereze banii – fie că au simţit ceva necurat la mijloc, fie găsindu-le o altă utilitate.

În sfârşit, de „Vlastilina” s-a arătat interesată garda financiară. Dar s-au convins că nu este atât simplu să obţină acte de la Solovieva. Ea găsea zeci de motive şi pretexte ca să nu le prezinte controlorilor. Până la urmă câteva acte de contabilitate, care ţineau de activitatea „Vlastilinei” pe anul 1993, au primit. Impozitarii s-au îngrozit – actele erau într-un haos total. La finalul controlului, Solovieva era obligată să plătească la bugetul de stat în jur de două milioane de ruble. Dar cei de la garda financiară nu s-au mulţumit cu atâta – au început să sape şi mai adânc. Solovieva a rezolvat problema „simpluţ şi cu gust”. Verificarea s-a încheiat atunci când controlorii au ieşit din birou în propriile lor automobile, nou-nouţe.

Dar indiferent de toate acestea, oamenii de rând au continuat să aibă încredere în Solovieva şi să bage banii în afacerea ei. În aceleaşi timp, apărea câte-o coadă de oameni care aşteptau achiziţionarea procentelor ori recuperearea banilor.

Atunci Solovieva a găsit o soluţie astuţioasă, să anuleze masa totală a celor care fac împrumuturi – cei care au depus câte 5-10 milioane de ruble ori au dat banii pe automobil. Dimineaţa casierii încasau banii, iar la sfârşitul zilei, aceeaşi casieri, să plătească „procentele”deponenţilor nerăbdători. Oamenii s-au liniştit, au plecat pe la casele lor mulţumiţi, mulţi dintre ei, pentru câştigul lor, făceau rost de-o sticlă de tărie ca să cinstească pentru sănătatea „bunei Valentina”. Nimeni nu-şi exprima nici o nemulţumire, nimeni nu a mers la procuratură sau pe la alte organe de securitate.

Mai mult, chiar în ultima zi din viaţa „Vlastilinei” deponenţii au adus la firmă un miliard două sute de mii de ruble cash.

O afacere ceţoasă

La fel ca toată istoria Solovievei, epopeea reţinerii ei, a arestului, demararea anchetei ş.cl. sunt foarte neclare.

Conform unor date, fungind de anchetă, Solovieva a acordat un interviu, a promis să se achite cu toată lumea şi a depus plângere împotriva miliţiei, care a împiedicat-o să facă asta. Cu ajutorul deputatului Konstantin Borovoi ea a reuşit să adune încă 12 miliarde de ruble şi să se achite cu 550 de clienţi. Dar în luna iulie 1995 Solovieva a fost reţinută de cei de la Serviciile Federale de Securitate (SFS) şi trimisă la Biroul de Anchetă „Kapotnea” sub acuzaţia de înşelătorie a 16,6 mii de deponenţi, cu suma de 536,6 miliarde de ruble şi 2,67 milioane de dolari. Aceste cifre par mai degrabă micşorate, din moment ce însăşi Solovieva spune că este datoare cu mai mult de un trilion de ruble la 28 de mii de deponenţi.

Conform altei versiuni, cazul penal al Solovievei a fost deschis de către procuratura oraşului Podolisk abia pe 7 octombrie 1995. Firma a continuat să funcţioneze o vreme, cum procuratura nu se putea decide să umble în contul „Vlastilinei”, temându-se de revolta deponenţilor (se invoca experienţa revoltei împotriva „MMM”, care a dus la proteste în masă şi mitinduri ale deponenţilor particulari, pierzându-şi banii puşi la ciorap). Pe 20 octombrie 1995, Solovieva s-a ascuns, reuşind să se achite faţă de grupările de bandiţi şi faţă de trupele de intervenţie.

Întreaga masă de clienţi, oameni de treabă şi bine intenţionaţi, continua să aibă încredere în Solovieva chiar şi după ce a fost eliberat mandatul ei de arest, crezând că miliţienii o urmăresc pe „sărmana Valentina” pentru că nu le-a dat mai mulţi bani. Prin urmare o ascundeau prin apartamentele lor, asigurându-i transport şi telefonie mobilă. La sfârşitul lunii octombrie 1995, în ziarul „Muncitorul din Podolisk” a fost publicată o scrisoare deschisă a Solovievei, adresată procuraturii raionului Podolisk. Ea îi ruga să închidă cazul penal, chiar dacă nu promitea că se va achita cu toţi până la unul. Dar ancheta penală nu a fost închisă. Pe 31 octombrie 1995 a fost creată o trupă de anchetă şi intervenţie. Valentina Solovieva a fost pusă sub urmărire. Toate proprietăţile ei au fost confiscate. Însă din contul „Vlastilinei”, prin care aceasta făcea tranzacţii cu bani pentru construcţii, au fost confiscate numai 200 de milioane de ruble. În total firma deţinea proprietăţi evaluate la 30 de miliarde de ruble, în principal, apartamente şi vile nefinalizate în orăşelele Voronovo şi Astafievo.

În momentul arestului, Solovieva a reuşit să strângă, după diferite estimări, de la 10 la 20 trilioane de ruble, sume dispărute fără urmă.

După aducerea Solovievei la închisoare, a început poate că cea mai interesantă parte a epopeii: Valentina a început să-şi enumere toţi protectorii şi cei mai importanţi clienţi. Drept pentru care a alcătuit o listă cu 23 de nume din rândurile angajaţilor organelor de securitate care au avut legătură, direct sau indirect, cu cazul ei penal. Astfel a ajuns acolo numele Procurorului general Oleg Gaidanov, care cică iar fi înmânat personal 700 de mii de dolari. S-a dezlănţuit un adevărat tărăboi, Solovieva fiind interogată de însuşi locţiitorul procurorului general, Mihail Katîşev. În timpul altor interogatorii au fost implicaţi generali de miliţie şi de procuratură, colonei. În timpul acesta, mass-media vuia de destăinuirile Solovievei, iar politicienii foloseau informaţiile în dezbaterile publice. E adevărat că după aceea, trei ani de zile, s-au judecat între ei şi în presă pentru denigrarea onoarei şi demnităţii.

Într-un cuvânt, povestea a căpătat o coloratură politică, iar consecinţele trebuiau urmărite cu atenţie. Nu i se permitea să treacă nici o sută de metri mai încolo de pereţii corpusului Biroului de Anchetă, unde se afla încăperea în care era supusă interogatoriilor. A fost transferată prin transport special, păzită de trupele speciale. Iar maşina trebuia amplasată astfel încât Solovieva, ieşind din dubă, să intre direct în clădire: dacă prin casele din jurul puşcăriei erau instalaţi lunetiştii?

În curând anchetatorii şi-au dat seama că Solovieva, invocând figurile autoritare, juca la cacealma. „Numai dăi voie, – îşi amintesc detectivii, – îţi povesteşte câte-n lună şi-n stele! Aşa au sfătuit-o avocaţii să tragă de timp. Conform legii, cel anchetat trebuie pus în libertate peste jumătate de an.” Cu toate acestea, ancheta a reuşit să interogheze toţi vătămaţii.

De unde curgeau banii?

Despre cum „în popor” se-ngrămădeau banii pentru automobile, mulţi martori au adus probe relevante. Neavând posibilitatea de a publica textual toate mărturiile, vom reproduce o selecţie din declaraţiile martorului Karpov de la fabrica AZLK (am schimbat numele martorului şi denumirea fabricii).

„Am lucrat 15 ani ca strungar la fabrica auto, categoria a 5-a, de multe ori am fost decorat şi încurajat. Un vis am avut – să-mi cumpăr o maşină şi să-i plimb cu ea prin toată Rusia pe copii şi pe femeia mea. Da’ de unde. Cum apucam să adun oleacă de bani, nevastă-mea-i dădea pe mâna ei – ba-i trebuia frigider, ba televizor, ce-i drept, nici fără astea nu se poate. De fel, eu nu-s băutor, numai aşa, pe la sărbători sau când iau leafa. Dar toţi banii acasă îi aduc, ca să se adune un pic câte-un pic. Şi nevastă-mea munceşte. M-am lăudat o dată prietenilor că adun să-mi iau maşină, şi de-atuncia fac mişto de mine: «Şi, ai adunat de-o roată de rezervă?».

Şi iată că prin fabrică s-a stârnit un zvon că poţi să-ţi iei maşină la juma’ de preţ. Tot atuncia ziceau că-ţi asigură calitatea maşinii şi că-i bine să te grăbeşti. Şi cum se-ntâmplă pe la noi, a-nceput datu’ cu părerea. Ăia mai căpoşi şi mai şmecheri au organizat şi-un «grup de iniţiativă». La-nceput aveam oareşice îndoieli, da’ când am văzut că şefii noştri au început să ne convingă că totu-i curat şi pe faţă, şi c-au intrat şi ei în «grupul de iniţiativă», ne-am înghesuit cu toţii.

Eu bani aveam nu numai pentru-o roată, da’ pot să zic că pentru un sfert de maşină. Am mers pe la neamuri, prieteni şi cunoscuţi. Care treizeci de mii ne-a dat, care cinzeci (aici, la fel ca în toate menţiunile, se referă la banii de dinainte de reformă), şi Mihail, frate-meu de cruce din Afganistan, mi-a dat chiar cinci sute de mii, dar mi-a zis că îi vrea înapoi peste fix şase luni, că şi el i-a luat de la nişte «băieţi buni» şi dacă nu-i dă înapoi, îl vor… n-am avut niciodată treabă cu amanetul, da’ de data asta nevastă-mea a dus la casa de amanet inelele noastre de logodnă şi colierul de aur al bunică-mii.

Mai pe scurt, dăm noi banii la «grupul de iniţiativă» şi ne punem pe aşteptat. Când de-odată, «iniţiatorii» noştri încep să vină la lucru cu maşini noi. Păi, mă gândesc, în curând o s-o duc şi eu pe Ninuţa mea, ca pe-o regină, la lucru.

După aia s-au dus toate de râpă. Ce să mai, dumneavoastră, probabil, ştiţi mai bine ca mine ce s-a-ntâmplat acolo. Şi-am rămas noi şi fără maşină, şi fără bani, şi fără inele şi colier. Şi-nglodaţi în datorii. Dar cel mai mult mi-e frică pentru Mihail. Mă tem că «băieţii ăia buni» să nu fi intrat peste el. Şi, ca dracu’, nici nu pot să-l ajut cu ceva…”

O altă istorie i-a fost povestită cu sinceritate autorului de către o locuitoare din orăşelul Nevinnomîska din regiunea Stavropoliskii, Anna Petrovna L.:

„O, ce vremuri minunate mai erau! Când te uitai la televizor şi vedeai mici spoturi publicitare cu oameni care s-au îmbogăţit peste noapte, fără să facă nimic înafară de să depună nişte bani în vreo bancă, toţi au început să viseze numai asta. Leonea Golubkov, Lolita împreună cu partenerul său şi încă mulţi alţii ca ei, erau pentru noi nu numai artişti, dar oameni în carne şi oase, care s-au făcut bogaţi, pe care noi îi credeam fără să ne mai gândim, aşa cum eram învăţaţi din vremea uniunii să credem tot ce se zice la televizor. Nimeni nu se gândea la proverbul acela care a ajuns vestit, că «brânza pe degeaba o primeşti numai în capcana de şoareci». S-ajungi rentier şi să trăieşti din procente! – numai asta visam cu toţii. Şi nu numai eu şi cunoscuţii mei. Tot oraşul – la muncă, la piaţă, în autobusuri – vorbeau numai despre asta. Construiam cele mai atrăgătoare planuri despre cum o sa facem faţă bogăţiei. Cu toţii ştiam una şi bună – cu cât depui mai mult, cu atât primeşti mai mult. Ne spuneam «secrete» unii altora, în care bancă să depui banii mai bine, de unde poţi să obţii mai repede sandvişul. În această perioadă au apărut şi acei oameni care ne prezentau «Vlastilina». Şi noi, ca musca la miere, ne-am înghesuit la uşa lor. Prin oameni care au văzut cu ochii lor, am aflat că şi orăşenii, şi ăia din provincie, şi oameni de la MAI, de la judecătorie şi procuratură s-au făcut deponenţi la «Vlastilina», iar asta era cea mai bună dovadă că era de treabă şi avea stabilitate. Oamenii vindeau ce aveau, cheltuiau tot ce adunaseră de-a lungul vremii, se certau pe la cozi, numai ca să ajungă deponenţi acolo. Mă căiesc acuma, proasta de mine, c-am dat tot ce am agonisit să am la bătrâneţe, am vândut casa părintească la cazaci, şi pentru asta şi-acuma-s certată cu soră-mea. Şi dintr-odată s-au strecurat nişte zvonuri despre «Vlastilina». Prin aceiaşi oameni care văzuseră cu ochii lor am auzit că funcţionarii îşi iau banii înapoi. Atunci am şters-o şi noi. Dar nu despre asta era vorba. Mii de oameni au rămas cu buza umflată. Tot ce-adunaseră mulţi ani se ducea pe apa sâmbetei. Numai eu cunosc câţiva oameni care şi-au luat viaţa, e adevărat că despre asta nu s-a scris nicăieri şi nici la televizor n-au dat. Dar aşa s-a întâmplat în realitate.”

Asemenea istorii pot fi adunate cu miile. Valentina Solovieva, de fapt, n-a atins niciodată pe nimeni, nici măcar cu un deget, şi nici n-a zmuls cuiva de la gât colierul bunicii. Dar oare câţi ca Mihail se plimbă pe străzi, cu frica-n sân, sau poate că deja nu se mai plimbă.

Şarlatania şi răutatea rămân aceleaşi, indiferent de forma pe care ar lua-o.

Şi astfel răul a fost pedepsit. Cu timpul, interesul pentru Solovieva s-a evaporat, însă din când în când mass-media mai anunţa: fie că stă în carceră şi mănâncă icre cu lingura, fie că merge la interogatorii înţolită-n blănuri. Dar blănurile şi rochiile au apărut cu permisiunea anchetatorului la judecată (până atunci purta un trening). Însă gardienii spuneau că Solovieva n-a pupat nimic înafară de raţia alimentară din penitenciar – nu primea pachet.

Nu avea pe nimeni. Soţul ei a stat la închisoare jumătate de an, luând asupra lui pistolul găsit la iubita lui nevastă în timpul percheziţiei. Iar când a ieşit din puşcărie şi a aflat că aceasta avea în planul său de afaceri stipulat „divorţul şi plecarea în SUA”, de necaz s-ambătat după care s-a spânzurat. Fiul, fiica şi nepoţica s-au ascuns pe undeva, neavând, conform datelor anchetei, nici o copeică la ei. Conform aceloraşi date, nu i-a rămas nici o leţcaie nici Valentinei, acum trimisă în lagăr. Şi acesta e un detaliu şi un mister în cazul Solovievei. Că doar ai săi „colegi de piramidă” şi-au pus de-o parte milioanele lor în în zone off-shore, şi-au deschis firme şi trăiesc într-o veselie.

Anchetarea cazului ei s-a lungit pe patru ani, iar procesul în sine a avut loc în 1999. La judecată, Valentina a declarat: „Sunt cea mai bogată femeie din Rusia, dar sunt curată în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor”. Dar acum patroana uneia dintre cele mai mari piramide – SRL „Vlastilina” – nu mai era crezută de nimeni. Şi cum ai putea să dai crezare unui om pe care medicii experţi îl consideră psihopat cu semne evidente de grandomanie, iar restul – şarlatanie talentată? Este tot ce a „agonisit” ea în cei şapte ani.

„Mafia nu moaree

În toamna lui 2000, primind în colonie profesia de reparator de motoare, „cea mai bogată femeie din Rusia” a fost eliberată. Specializarea primită în puşcărie nu o încâta prea mult pe onorabila doamnă, obişnuită cu viaţa luxoasă, aşa că s-a apucat din nou de o meserie mai pe potriva ei.

Solovieva a deschis noua afacere imediat după ieşirea din colonie unde a stat cinci ani pentru înşelătorie la scară majoră. În 2002, în acelaşi Podolisk din suburbia Moscovei, energica şi inventiva doamnă a înfiinţat ceva asemănător unui club închis cu o denumirea răsunătoare „Fondul filantropic negustoresc”, sub egida căruia funcţiona „Interline” SA.

Banii pentru demararea afacerii s-au găsit destul de repede. Conform informaţiilor organelor de securitate, drept sponsor era un antreprenor local foarte puternic, poreclit Luciok, plus nişte structuri ruseşti de finanţare.

Pe scurt, de data aceasta Solovieva a decis să se asigure şi nu a început să ocupe în nou-înfiinţata „piramidă” nici o obligaţie oficială. Formal, rolul ei era legat de achiziţionarea „Interline” pentru 100 de mii de ruble. Directorul general al firmei a devenit o oarecare Liudmila Ivanovskaia. Ancheta a ajuns la concluzia că noua firmă a Solovievei funcţiona după aceeaşi schemă ca şi „Vlastilina”: aduna bani de la localnici, promiţând automobile ruseşti la jumate de preţ. Numai după primele câteva luni de existenţă, „Interline” SA a adunat zeci de milioane de ruble şi câteva mii de oameni, după care şi-a încheiat subit existenţa. Pe Ivanovskaia de 61 de ani au pus-o sub urmărire, dar Solovieva multă vreme trecea drept martor. Într-o discuţie privată, unul din membrii trupelor de interveţie a spus atunci textual următoarele: „Până când Solovieva nu va «ţepui» din nou pe cineva şi din partea celor vătămaţi nu va veni o declaraţie, nu-i putem face nimic. În orice caz, organele locale de securitate nu au această posibilitate”.

O asemenea declaraţie a sosit la miliţie abia după doi ani – pe 19 august 2004. Cetăţeanul Elkin a spus că i-a dat personal Solovievei cinci mii de dolari, iar aceasta i-a promis în două luni un „VAZ-2110” nou-nouţ. Dar nici bani, nici maşină deponentul n-a apucat să vadă. Biroul s-a deschis, dar Solovieva dispăruse. După aceasta, declaraţiile s-au revărsat ca din cornul abundenţei.

Aşa cum s-a arătat, indiferent de faptul că „Interline” îşi revizuise activitatea, Solovieva a continuat să lucreze în spatele denumirii „Fondului filantropic negustoresc”, particularitatea specială a căreia a devenit schimbarea regulată a birourilor. Solovieva se anunţa când în sudul Moscovei, când în sud-est, când în sud-vest. Apoi, nu e de mirare, iarăşi nu ducea lipsă de pretendenţi – schema „Vlastilina” funcţiona fără întrerupere şi la fix. Clienţii băgau banii în filantropie, iar în schimb primeau o chitanţă corespunzătoare. Iar peste aproximativ o lună, în loc de remunerare, filantropiştilor li se promiteau noi automobile ruseşti la jumătate de păreţ. Doar câte unii primeau maşină.

Unul din cei care a fost înşelat a spus că acum opt luni, în clădirea unui salon de frumuseţe, pe strada Znamesnkie Sadki i-a dat Valentinei Solovieva cinci mii de dolari pentru un „Jiguli”, modelul 12. Dar nici acum n-a primit maşina. Un altul, în iunie 2004, s-a întâlnit cu ea la un service auto de pe strada Poleana şi i-a dat şapte mii şi jumătate de dolari pentru achiziţia unei maşini „Şevi-Niva”, dar fără nici un rezultat. Însăşi Solovieva, în timpul anchetei, a declarat că banii menţionaţi în ambele cazuri, nu i-a primit ea, ci Liudmila Ivanovskaia. Da nu a reuşit să abată vina asupra Ivanovskăi. Pe hârtiile date în schimbul banilor celor două victime era într-adevăr trecut numele „Ivanovskaia” însă conform experţilor grafologi, semnăturile erau ale Valentinei Solovieva.

Solovieva a încercat să rămână în libertate luându-şi angajamentul să nu emigreze. Dar degeaba. Privind de la distanţă, arestul i s-a părut Solovievei total neaşteptat. În orice caz, pe 30 septembrie, ea, fără nici o vagă urmă de bănuială, a venit în calitate de martor la ancheta de rutină de la Biroului de Anchetă al arondisemntului Sud-Est, unde au şi reţinut-o pe loc, prezentându-i acuzaţiile de înşelătorie. Iar pe 1 octombrie 2004, judecătoria Kuzminskii a dat verdictul de arestare. Anchetarea cazului încă nu s-a terminat.

Pentru a cita acest document, utilizați următoarea trimitere bibliografică: Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu, Drafturi critice, 2014. Link: https://igormocanu.wordpress.com/2014/03/03/igor-damaskin-patima-si-viclenie-cartea-versiune-integrala-drafturi-critice-2014/ Ultima accesare: [data ultimei dumneavoastră accesări].

[1] Kliment Efremovici Voroşilov (1881-1969) – conducător militar sovietic, activist de partid, participant la Războiul Civil, unul din primii Marşali ai Uniunii Sovietice.

[2] Veaceslav Mihailovici Molotov (1890-1986) – activist politic sovietic, Erou al Muncii Socialiste (1943), conducătorul administraţiei sovietice între 1930 şi 1941, ministru al afacerilor externe în perioadele 1939-1949 şi 1953-1956, al doilea om în stat după Stalin, conform ierarhiei partidelor sovietice.

[3] Mihail Ivanovici Kalinin (1875-1946) – activist politic din perioada sovietică, Erou al Muncii Socialiste (1944), decorat cu Ordinul lui Lenin în 1935 şi 1944.

[4] Efim Zalmanovici Şifrin (n.1956) – actor rus şi sovietic, fondatorul şi directorul artistic al „Şifrin-Teatr”, este autorul volumelor Teatrul cu numele meu şi Afacerea personală a lui Efim Şifrin, dar şi al jurnalelor on-line Curge râul verii şi O lume înghesuită, publicate pe site-ul său oficial, http://www.shifrin.ru.

[5] Vitalii Efodievici Solomin (1941-2002) – actor rus şi sovietic de teatru şi film, a jucat în piesa Cadavrul viu a lui L.N. Tolstoi, dar şi în filmele Dama de Pică (1982), Pătratul negru (1992), Interviu cu Hitler (1995).

[6] Alisa Brunovna Freindlih (n. 1934) – actriţă rusă şi sovietică de teatru şi film, a jucat în filmele D’Artagnan şi cei trei muschetari (1978), Muschetarii, după douăzeci de ani (1992), Vânătoarea (1994), Întoarcerea muschetarilor sau Comoara cardinalului Marazini (2008).

[7] Nadejda Gheorghievna Babkina (n. 1950) – interpretă de muzică populară rusească, fondatoarea ansamblului „Russkaia pesnia”, devenit celebru atât în Rusia, cât şi în străinătate.

[8] Liubă – fondată în 1989, trupa combină în piesele ei elemente de rock and roll, folclor şi muzică tradiţională militărească. Până în prezent, au realizat 13 albume, între care Kombat (1996), Davai za… (2002), Rasseia (2005) ş.a.

2 responses to “Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Ea însăși nu s-a atins nici măcar cu un deget de cineva

  1. Pingback: Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Cartea. Versiune integrală. drafturi critice 2014 | drafturi critice·

  2. Pingback: Două traduceri. Igor Damaskin și N.V. Gogol | drafturi critice·

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s