Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Urma de sânge a teroristei


Ulrike Meinhof, German journalist and member of the RAF (Red Army Faction), Private photo, supplied by Ulrike Meinhofs daughter, Bettina Röhl, 1964

Ulrike Meinhof, German journalist and member of the RAF (Red Army Faction), Private photo, supplied by Ulrike Meinhofs daughter, Bettina Röhl, 1964

Anii şaizeci-şaptezeci ai secolului douăzeci au fost însemnaţi cu fierul înroşit al terorismului, nesăbuit şi fără pic de milă, la început în America Latină, după aceea în Europa. Teroriştii „de stânga” îşi luau nume sforăitoare şi luptau chipurile împotriva imperialismului, a capitalismului, a militarismului, apărând drepturile celor asupriţi, în realitate însă prefăcându-se în criminali fără pic de milă. Capul şi ideologul unora ca aceştia, în formula grupurilor banditeşti, a fost nemţoaica Ulrike Meinhof.

Câte ceva despre terorismul „de stânga”

Arată aşa cum zici c-ar fi scris despre acest fenomen un terorist-narodnic rus al secolului al XIX-lea, Serghei Neciaev, în  „Catehismul revoluţionarului”:

„Revoluţionarul vieţuieşte pe lume purtând în gând ţelul său şi n-are milă ca să-l încalce… el nu se mai cheamă revoluţionar dacă are milă pentru ceva de pe lumea asta, de este el în stare să se oprească în pragul stârpirii vrăjmaşului, în faţa unui om drag aflat pe lumea în care trăieşte el, – totul şi toate trebuie să-i aducă ură… toate simţurile lui dulci şi aducătoare de înduioşare în faţa neamului, în faţa iubirii, a recunoştinţei şi chiar a cinstei, toate trebuiesc înăbuşite în el de către unul şi singurul simţ rece al cauzei revoluţionarului.”

Cu toate că dintr-un alt punct de vedere, Ulrike Meinhof, cea despre care este vorba, cu mare greu se poate spune că era încercată de vreun sentiment revoluţionar înalt şi că trăia „singurul simţ rece al cauzei revoluţionarului”. Anume terorismul, dement şi fără de milă, a devenit ţelul vieţii ei de 42 de ani, crudă şi nefericită.

Dar aici nu va fi vorba despre terorismul rusesc – istoria lui e bine cunoscută cititorului. Să aruncăm o privire asupra Occidentului.

În anul 1894, un anarhist italian l-a omorât pe preşedintele francez Sadi Carneau. În anul 1897 un alt anarhist a rănit-o letal pe împărăteasa Elizabeta a Austriei, iar un altul a omorât prim-ministrul Spaniei, pe Antonio Cánovas del Castillo. În 1900 a fost omorât regele Italiei – Umberto I, în 1901 – preşedintele SUA William McKinley.

În anul 1914, asasinarea arhiducelui austriac Franz Ferdinant a devenit pretextul pentru începerea Primului Război Mondial. În anii 1920-1930, în toată lumea a zburat vestea despre omorârea diplomaţilor sovietici Voikov şi Volodarskii, a cancelarului austriac Schuschnigg, a ministrului francez Barthes, a regelui Iugoslaviei Alexandru şi a multor altora. După terminarea celui de-al doilea război mondial valul de acte teroriste a luat caracterul unor demersuri naţional-eliberatoare.

În aceeaşi ordine, în anii 1960 a luat naştere terorismul stângist. Primele în ordine cronologică au fost actele teoriştilor latino-americani. Organizatorii acestora puneau în practică tactica „gherilei urbane” (termenul „guerilla” la început denumea un război de partizanat în cadrul aşezămintelor rurale). „Partizanii” urbani s-au transformat imediat în terorişti obişnuiţi, care luptau nu împotriva autorităţilor armate de la conducere, ci împotriva persoanelor civile. Ei îşi propuneau să provoace daune morale maxime adversarului, făcând astfel reclamă activităţilor lor. Canalele de informare în masă, fără să vrea poate şi nedorindu-şi asta, făceau posibilă această reclamă în mod obiectiv. Să ne imaginăm ipotetic următorul tablou: nici un act terorist nu este semnalizat de mass-media. În acest caz, terorismul ar fi pierdut semnificativ din sensul său şi imboldul pentru a acţiona şi mai departe. Şi poate că şi-ar fi pierdut toate astea încă din faza embrionară. Gălăgie la radio, la televizor, în presă, în dezbaterile din parlament, sprijinul cu glas tare din străinătate a „luptătorilor pentru drepturile omului”, – iată de ce au nevoie mai degrabă teroriştii.

În curând, terorismul „stângist” s-a pripăşit şi în Europa. Participanţii credeau că „democraţia parlamentară” nu e altceva decât o altă faţă a fascismului. Şi prin urmare, sarcina „adevăraţilor revoluţionari” este ca prin teroare să oblige puterea să demareze represalii în câmp deschis. Puterea va da la iveală caracterul „fascist” al regimului, iar masele pomenindu-se într-o situaţie de nesuportat se vor răscula împortiva politicii. Credoul lor era: să procedăm cum e mai rău, ca după aceea să fie cum e mai bine. Cam naiv, nu-i aşa? Dar ce-i de făcut? Aşa sau altminteri, zeci şi sute de tineri, în mare parte veniţi din familii educate şi nici pe departe sărace, s-au pomenit implicaţi în această „joacă” sângeroasă.

Inima ei fierbea în patimă

Ulrike Meinhof a devenit nu doar un participant activ, ci şi unul din organizatorii grupurilor teroriste din Germania.

Ea a venit pe lume în sânul unei familii înstărite şi bine intenţionate în oraşul Oldenburg, pe 7 octombhrie 1934. Din nefericire, cu un mare efect asupra caracterului ei şi în relaţiile cu oamenii şi cu viaţa au avut moartea tatălui său, după aceea a mamei, când Ulrike împlinise 14 ani. Rude apropiate nu au apărut şi a fost luată în tutoriat de profesoara Renate Rimek, o prietenă de-a mamei sale. A venit şi anul 1948, Germania încerca să iasă din ruină, iar oamenii să-şi vină în fire după război. Profesoarea Rimek era un adevărat „ciorap albastru”[1]. Severă, această femeie autoritară se deosebea prin convingerile sale radicale pentru care lupta întru fericirea clasei muncitoare, iar acesta era lucrul cel mai important. A educat-o şi pe Ulrike în acelaşi spirit, văzând în ea continuatorul misiunii sale – un război în care sunt permise toate mijloacele.

Fetiţa a crescut în izolare totală, nervoasă, învăţa pe apucate, nu recunoştea autoritatea profesorilor, vedea nedreptate la tot pasul – atât din partea bogaţilor în relaţia cu săracii, cât şi din perspectiva sorţii care i-a zmuls cu forţa părinţii dragi, în relaţia cu ea însăşi.

După terminarea şcolii, Ulrike nu s-a grăbit să dea la facultate – trebuia să muncească pentru a trăi, însă Renate şi-a convins până la urmă fiica adoptivă să intre la facultatea de filozofie a Universităţii din Münster. Acolo ea a devenit în curând o persoană vestită, dar nu succesele la învăţătură ori la sport au fost motivul – era activistă în toate acţiunile de protest, oricare ar fi fost caracterul acestora şi oricare ar fi fost cerinţele avansate: împotriva bombei atomice, împotriva războiului din Vietnam, împotriva naziştilor, împotriva comuniştilor, împotriva puterii, cu solicitarea de a da afară din universitate pe cutare profesor inconvenabil sau pentru îmbunătăţirea condiţiilor de la cantina universităţii. Se poate spune că aceşti copii nu mai puteau de bine.

Tinerimea germană postbelică nu credea pe nimeni care-i asigura că numai o minune economică poate să ducă la resurecţia ţării distruse, să reconstruiască oraşele distruse, care zăceau în ruină, de bombardamentele avioanelor aliaţilor, şi să facă din Germania o ţară puternică şi înfloritoare. Unii dintre ei credeau că numai socialismul, construit cu trudă în RDG, poate fi singurul drum corect. Teoria lui Karl Marx a avut câştig de cauză, insistau aceştia, era timpul pentru o revoluţie proletară. O cale de evoluţie şi dezvoltare în pace, ei nu puteau concepe – ţara trebuia să treacă printr-o purificare cu sânge.

Învăţătura n-o atrăgea prea mult pe Ulrike, de aceea a acceptat cu multă satisfacţie propunerea redactorului de la o revistă de stânga, „Konkret”, Klaus Rel, pe care l-a cunoscut la o conferinţă anti-substanţe toxice, la Bonn şi s-a angajat acolo.

Ulrike s-a dovedit a fi un jurnalist cu mult potenţial, în curând, articolele ei ascuţite, răutăcioase, nemiloase au căpătat popularitate printre cititori. Ataca mai ales cheltuielile care se făceau pentru dezvoltarea furtunoasă a economiei din Germania de Vest, cheltuieli care (conform lui Marx) consolidau în lanţ înjosirea clasei muncitoare.

Aşa cum se întâmplă adesea în viaţă, şeful a cucerit sufletul şi trupul angajatei lui. Ulrike a devenit amanta lui Klaus Rel, iar pentru o vreme soţia lui legitimă. Totul mergea pe drumul obişnuit, însă au apărut greutăţile casnice – revista a început să piardă din popularitate şi nu aducea profitul scontat. Atunci cei doi soţi au decis să schimbe puţin profilul şi „Konkret” a devenit o revistă politico-erotică cu profil de scandal. Acest lucru le-a crescut tirajul dintr-o dată şi, prin urmare, şi profitul. Familia şi-a procurat un Mercedes de un alb aparte, fetiţele gemene, Regine şi Bettine, pe care le-a născut Ulrcihe, au fost duse la o grădiniţă de prestigiu. Ulrike se bucura de succes pe la întrunirile mondene şi în showurile de televiziune.

În jurul lui Ulrike şi al lui Klaus s-a format un grup de oameni provenind din diferite medii sociale, al căror scop era să schimbe lumea din jurul lor.

Ulrike a devenit un oaspete popular şi permanent al talk-showurilor politice, în orice împrejurare perorând împotriva ordinii curente. Nu obosea niciodată să repete că numai o cotitură cu forţa poate vindeca orânduirea burgheză de boala sa.

Aşa cum au spus cei care au văzut-o şi ascultat-o, după fierbinţeala şi siguranţa discursurilor sale, ea nu se supunea faimosului predicator hitlerist, ministrul culturii Joseph Goebbels. Poporul care o asculta era format, în principal, de tineret. Cei mai în vârstă se săturaseră de-atâta ascultare a lui Goebbels şi a celor ca el şi cunoşteau la ce-au dus discursurile lor aprinse.

Părea că putea fi uitat spiritul de revoltă al tinereţii, aşa cum au făcut hippioţii şi alţi „revoluţionari” din anii 1960-1970. Dar n-a fost să fie. În inima ei, Ulrike fierbea de patimă. Ea dorea libertate pentru toată lumea şi pentru sine. Însă după legea „standardelor duble”, asta nu-l viza pe soţul ei. De aceea, când l-a surprins în flagrantul unui comportament cam libertin, adică după al treilea adulter dovedit, ea a hotărât să se desprată de el. Nu putea să-i ierte că a înşelat-o şi s-a jurat să se răzbune, plus că o altă viaţă o atrăgea pe ea acum. În anul 1968 s-a despărţit de soţul său.

Prima victimă – propriul cămin

Ulrike a dat fetele la pension, iar ea a plecat în Berlinul de Vest şi s-a apucat de politică. Noii ei prieteni erau toţi extremiştii atraşi de violenţă, crime, incendieri, explozii în numele celor asupriţi. Atunci s-a ivit o posibilitatea cu totul originală de a se răzbuna pe soţul său. Înjghebând repede o adunătură de terorişti, ea a organizat un atac asupra… propriei vile, care-i revenise soţului în urma procesului de divorţ. Casa a fost jefuită, devastată, arsă din temelii. A ars totul – biblioteca soţului, albumele cu fotografii de familie, tablourile pe care cândva le-au ales împreună. A ars tot trecutul ei…

Acum sosise timpul „adevăratei” activităţi. Prima acţiune la care a luat parte şi Ulrike a fost eliberarea din închisoare a lui Andreas Baader, un „Robin Hood” extremist, care zăcea într-un penitenciar berlinez pentru incendierea unui supermarket.

Tânărul revoluţionar Andreas Baader, un apărător înfocat al metodelor luptei de clasă, n-a muncit niciodată nicăieri, era un frumuşel pierde-vară, iubit şi iubitor de femei.

A venit la Berlin în căutare de aventuri, unde a luat parte mereu la tot felul de proteste din varii motive. Baader promova cu înflăcărare filozofia urii de clasă şi chema la războiul armat al partizanilor împotriva statului, după modelul războiului partizanilor latino-americani.

Manifestându-şi protestele împotriva agresiunilor americane din Vietnam, Andreas a pus un dispozitiv inflamabil într-un… supermarket din Frankfurt. L-au prins la locul faptei şi l-au băgat în judecată. Baader şi părtaşii lui au încercat din răsputeri să dea procesului o răsunătoare conotaţie politică, ceea ce le-a şi reuşit. În acest proces, Ulrike a fost pe de-antregul de partea lui Baader, îndreptăţind acţiunile acestuia. Împreună cu acesta, pacifista noastră convinsă şi-a intrat pentru prima dată în noul ei rol – de teroristă, gata oricând să transforme în victime nevinovate vieţi umane, în numele atingerii ţelurilor sale.

După ce Ulrike în 1970 s-a instalat definitiv la Berlin, apartamentul ei a devenit locul de întâlnire al teroriştilor. Acolo au organizat evadarea lui Baader din puşcărie.

S-a format un grup de oameni care îl susţineau pe Baader şi care activau ca fracţiune din „Armata Roşie”, care la rândul ei avea legături strânse cu ilegaliştii şi activiştii locali, dar şi cu grupările teroriste din Orientul Apropiat. Operaţiunea trebuia să se întâmple într-o bibliotecă din Berlin, unde Baader era adus o dată pe săptămână, sau el ceruse să fie adus acolo ca să-şi crească educaţia. Pe 14 mai 1970 Ulrike a mers la bibliotecă. Imediat, însoţit de două gărzi, a intrat Baader. Ulrike şi ceilalţi partizani au deschis focurile generând o panică totală. Să-i omoare pe teorişti nimeni nu avea de gând, dar cum bibliotecarul şi ambele gărzi au încercat să-l reţină pe Baader, aceştia a trebuit să tragă în ei. Toţi trei au fost răniţi, însă din fericire au rămas în viaţă.

Primii paşi ai grupării Baader-Meinhof

Baader a fost adus cu succes în apartamentul teroriştilor. Acolo Andreas şi Ulrike au convenit asupra creării grupării Baader-Meinhof, formată din 24 de oameni. Această grupare a primit denumirea „Fracţiunea Armatei Roşii” („Rote Armee Fraczione”, sau RAF). Din conducerea grupării mai făceau parte şi „nevasta revoluţionară” – iubita lui Baader, Gudrun Ensslin, şi un oarecare Jan-Karl Raspe, care a devenit iubitul lui Ulrike. Acest cadrilater menţinea „activitatea generală” – iubire şi crimă la un loc.

„Răpirea” lui Baader din bibliotecă a devenit evenimentul numărul unu. În primul rând, gruparea, care mai demult se declara adversarul violenţei, acum făcuse vărsări de sânge, şi în al doilea rând, toţi membrii ei trecuseră în ilegalitate. Fondatorul onorific al RAF a fost declarat Horst Mahler, avocatul care l-a apărat pe Baader în timpul procesului. Acesta era un susţinător înfocat al răsturnării ordinii de stat a RFG. Ulrike Meinhof a devenit strategul şi teoreticianul grupării. Liderii acestei grupări au publicat câteva documente cu bazele evoluţiei şi ale metodelor teroriste. Cele mai importante au ajuns să fie broşurile semnate de U. Meinhof, „Concepţii asupra gherilei urbane” şi „Gherila urbană şi lupta de clasă”.

Iată câteva din postulatele ei, publicate în aceste cărţulii:

„Suntem nişte oameni pentru care ceea ce facem nu-i o joacă.”

„Cine nu se înarmează, acela moare. Cine nu moare, va fi îngropat de viu: în închisori, în case de corecţie, în grădiniţe şi bucătării de reechipare, în şoclile încărcate până la refuz şi în dormitoarele spitalelor fără număr…”

Practicianul principal era Andreas Baader. Despre el se spunea că e curajos, tupeist şi nemilos. Dar iată ce îşi amintea despre el colegul lui, Hofmann:

„Bineînţeles că multora ne era frică, iar Baader înţelegea asta foarte bine, ori se temea şi el. El îi acuza de laşitate pe ceilalţi şi se folosea cu succes de lozinca: «Păşeşte înainte şi sari, dacă nu eşti laş!», şi noi am sărit, făcând abstracţie de sensul politic esenţial…”

Însuşi Baader era cam agramat, nu terminase nici măcar şcoala medie. Dar le dădea lecţii altora:

„Revoluţia nu se planifică. Revoluţia se face… Cel mai important – disponibilitatea necondiţionată de a încălca în mod practic orice lege, de orice natură. Orice burghez e un duşman… Crima este una din formele adevăratei ciocniri a revoluţionarului cu societatea, există un moment al scânteii revoluţionare…”

În ce priveşte camarzii lor de luptă din RAF, să invocăm declaraţia psihiatrilor care au examinat cazul lui Gudrun Ensslin: „Prezenta un fel de amestec de ură şi violenţă… Îi lipsea simţul vinovăţiei… În fond, acestea sunt caracteristicile unui fanatic”.

Probabil că aceleaşi lucruri pot fi spuse şi despre eroina noastră.

Prima acţiune criminală a RAF a fost jefuirea pe 15 mai 1970 a „Băncii Comercial-Industriale” din Berlinul de Vest. „Vânatul” – 200 mii de mărci – au fost cheltuiţi pe călătoria lui Baader, Ensslin, Mahler şi Meinhof în Liban. Au petrecut două luni într-un lagăr de antrenament al teroriştilor palestinieni. Ulrike s-a dovedit a fi un ucenic cu multe aptitudini. Ea a învăţat foarte repede să-şi anihileze ţinta cu un pistol, să sară din mers dintr-o maşină care merge cu viteză mare, în afară de asta, ea era foarte interesată de bombe şi vroia să înveţe să le folosească cum trebuie. Cu toate acestea, gazdele i-au „poftit” să plece, pentru că germanii se comportau condescendent şi cereau un comportament aparte, plus că palestinienilor nu le-a plăcut faptul că gruparea era condusă de femei.

E adevărat că această ceartă nu a şters atitudinile propalestiniene ale lui Ulrike, ba chiar a făcut un pas fără precedent – şi-a trimis în Iordania fiicele de zece ani, ca acestea împreună cu alte fete palestiniene să fie pregătite pentru rolul de teroriste-sinucigaşe.

Fostul soţ al lui Ulrike şi-a dat seama repede că fetele au fost luate de la pensionul berlinez şi duse nu se ştie unde. A plecat pe urmele lor şi le-a găsit ascunse într-o pivniţă din oraşul Palermo în Sicilia. Poliţia italiană i-a acordat tot ajutorul necesar şi l-a salvat de altercaţii, dar acesta s-a lovit de ura fiicelor sale. Ele, se pare, visau să ajungă în Palestina, îşi blagosloveau mama şi îşi urau tatăl, considerându-l trădător şi asasin. S-a împlinit dorinţa lui Ulrike. Cu mare greutate a reuşit Klaus să capete bunăvoinţa fiicelor şi să le întoarcă în Germania.

Tatăl şi-a recuperat copii la timp. Peste câteva zile, lagărul în care mergeau ele, a fost prefăcut în ruină de aviaţia regelui Hussein.

La întoarcerea grupării Baader-Meinhof din Palestina, erau gata de acţiune trei trupe de luptă RAF, câte 10 oameni de fiecare. Când a ajuns pe culmile înfloririi, RAF număra 150 de combatanţi.

Toată activitatea membrilor RAF era ilegală şi amintea de un film cu gangsteri: viaţă cu acte false, călătorii în automobile furate, înnoptări prin apartamente luate pe nume străine.

Ulrike nu era numai terorista, ci şi intendentul grupării. Prin reţele palestiniene, ea aproviziona teroriştii cu armament, prelucra planurile de atac asupra instituţiilor de stat, de unde puteau obţine foi oficiale şi ştampile. Acestea erau folosite pentru pregătirea actelor false şi permisurilor în lagărele militare şi în centrele de cercetare.

Gruparea avea mare nevoie de bani şi arme. De aceea, primul lucru a fost să jefuiască bănci şi oficii poştale, iar armele le procurau de la neofascişti (cu toate că ne-am fi aşteptat să-şi poarte ură unii altora).

Pe 27 august 1970 au jefuit un mall, iar după două zile – o bancă. Pe 22 septembrie 1970, toate trei grupurile au jefuit trei bănci din Berlinul de Vest din care au sustras 220 mii de mărci. În Germania alarma creştea, ziarele s-au împestriţat cu titluri de senzaţie. În special a uimit pe burghezi spargerea dată într-o bancă dintr-un orăşel bavarez numit Kaiserslautern, unde au fost răniţi câţiva oameni, iar un poliţist a fost omorât cu cruzime, chiar dacă nu era de nici un folos acest lucru.

La această spargere a participat Ingeborg Bartz tânără fetişcană şi terorist novice. Frapată de cele întâmplate, ea s-a hotărât să se întoarcă acasă, abandonându-şi camarazii. A sunat de la un telefon public şi le-a spus părinţilor săi că s-a întâmplat ceva îngrozitor, de aceea vrea să se întoarcă acasă. Dar acasă aşa şi nu a mai apărut vreodată.

Abia în timpul procesului lui Ulrike Meinhof, din probele martorului Gerhardt Muller s-a dovedit că despre convorbirea telefonică aflase Ulrike şi i-a propus o întâlnire fetei. Băgând-o în maşină, a dus-o într-o pădure pentru a discuta, unde a şi împuşcat-o. Cadavrul a fost descoperit abia peste câteva luni.

În octombrie 1970, Mahler a făcut o mare greşeală, căzând în capcana poliţiei. Poliţia a izbutit să pună mâna nu doar pe Mahler, dar şi pe încă patru femei-teroriste. Baader a preluat conducerea grupării. Însă după caracterul său dezechilibrat, predispus pentru luarea deciziilor pripite, extravagant, avea nevoie de o minte rece şi analitică pe care, cum nu se poate mai bine, o stăpânea Ulrike Meinhof. Numai aşa, în doi, puteau ţine în frâu banda lor cu multe feţe, alcătuită din studenţi inteligenţi şi fără noroc, şi din simpli vagabonzi. Singurul reprezentant al clasei muncitoare pentru interesele căruia cică luptau ei era un mecanic auto dar şi acesta a început foarte repede să se creadă mare specialist.

RAF-erii însufleţiţi de Ulrike au răspuns arestării lui Mahler cu o serie de explozii şi incendieri. Numai în Berlinul de Vest au fost vreo optzeci în total. Ţintele actelor teroriste erau băncile, magazinele, depozitele, dar şi cazarmele şi diferite instituţii al bundeswehrului[2] şi NATO. În afară de Berlinul de Vest, acte teroriste au mai săvârşit în Köln, München, Frankfurt am Main, Düsseldorf, Essen şi alte orăşele ale RFG.

Războiul cu poliţia

După jefuirea a două bănci din Kassel, poliţia a pornit foarte serios pe urmele „Armatei Roşii”. A fost creată o echipă specială pentru urmărirea lor. Au fost arestaţi mulţi bandiţi. Într-un timp numai Baader, Meinhof şi câţiva acoliţi de-ai lor au rămas în libertate. Dar, cum zice un proverb, „locul sfânt nu rămâne neocupat multă vreme”. În curând banda s-a reînnoit cu noi karatişti. Şi de la jefuirea băncilor au trecut direct la omucideri.

Un oarecare doctor Hubert de la Universitatea din Heidelberg a spus că bolile psihice creează bazele statului. „Schimbaţi sistemul politic, – spunea el, – şi bolile psihice vor dispărea.” Soţia lui Ursule era ajutorul lui devotat. Împreună au creat „Banda demenţilor” care a devenit una din diviziunile „Armatei Roşii” pe la jumătatea lui 1971. Asasinii-psihopaţi şi-au deprins pacienţii şi camarazii de acţiuni subversive cu arta supravegherii, judo şi alte feluri de lupte manuale. Hubert şi consoarta lui se considerau foarte apropiaţi de spiritul „Armatei Roşii”. Ulrike Meinhof era idolul lor.

Pe 22 octombrie 1971 un echipaj al unei maşini de patrulare din Hamburg a recunoscut câţiva membri ai bandei. Poliţiştii au încercat să-i prindă, dar au devenit ei înşişi victime. Unul a fost omorât cu şase gloanţe, celălalt a fost rănit.

După acest incident, hotărârea poliţiei de a rezolva o dată şi pentru totdeauna „Armata Roşie” a crescut şi mai mult.

Peste două zile una din teroriste a fost arestată. În timpul arestului i-au confiscat o armă şi cartea lui Ulrike Meinhop, „Sfânta carte neagră”. În carte a fost descoperită o listă cu nume de preoţi, medici, jurnalişti, avocaţi, pe care se putea baza „Armata Roşie” în clipele grele. Conţinutul acestei cărţi, prin intermediul informării în masă, a devenit cunoscută pe larg şi chema societatea la revoltă şi răzmeriţe.

Dar poliţiştii continuau să moară pe capete. Unul din ei a fost omorât cu gloanţe tip dum-dum – gloanţe explozive, interzise prin convenţie internaţională.

Ulrike avea şi activităţi „artistice”. Ea construia bombe din aşchii de metal, explozibile, ba chiar a inventat „baby-bomba”, care atârna de sutien şi de după gât încât ajungea în dreptul burţii femeii „gravide”.

Dar Ulrike nu era numai intendent şi inventator. Ea prelucra strategiile şi tacticile bandei, era creierul central al „fabricii de explozibil”. În planurile ei intrau aruncarea în aer a instituţiilor de stat din Hamburg, Heidelberg, Augsburg, Münhen şi Frankfurt.

După părerea lui Ulrike, America era vinovată de toate neplăcerile europene şi de toată dezordinea mondială. În afară de asta, trebuia să se răfuiască cu ea pentru intervenţia din Vietnam, unde mureau mii şi mii de locuitori nevinovaţi.

Cu scopul de a răspunde politicii agresive a SUA, teroriştii au pus câteva bombe în interiorul statului major al celui de-al cincilea corpus american. După explozie au fost numărate vitcimele. Treizeci de militari şi funcţionari civili au fost răniţi, colonelul a murit.

Conform datelor MAI al RFG, în decursul anului 1971 au fost puse în practică 555 de acte teroriste şi expropriate în jur de două milioane de mărci.

În septembrie 1971, pe urma teroristelor alergau 16 mii de poliţişti. Ei au reuşit să anihileze câţiva „raferi”[3] în timpul unor ambuscade sau razii. Dar raferii au răspuns prin „atacuri educative” asupra „apartului de conducere”. Dacă înainte omorau poliţiştii numai în timpul actelor, acum au demarat un adevărat masacru cu ţel precis. Iar în spatele acestora se afla mereu Ulrike Meinhof.

În anul 1972, operaţiunile sângeroase ale „Armatei Roşii” au continuat. Au murit încă trei americani în cazarmele de la Heidelberg. În clădirile secţiilor de poliţie müncheneze explodau bombe cu ceas, ascunse în serviete. În total – cinci răniţi.

Pe 11 mai a explodat o bombă într-una din clădirile celui de-al cincilea corpus al armatei SUA; pe 12 mai doi terorişti au declanşat o bombă în parcarea biroului de criminalistică din München; pe 15 mai a explodat o bombă în maşina judecătorului federal Muller, cel care semnase mandatul de arest al teroriştilor, soţia lui a fost grav rănită; pe 19 mai a avut loc o explozie în marea editura Springer din Frankfurt am Main, care a provocat victime omeneşti, această bombă a fost pusă de însăşi Ulrike Meinhof; pe 24 mai a explodat o bombă în parcarea de lângă cartierul general al ofiţerilor din Heidelberg, au murit doi ofiţeri americani.

Ulrike şi prietenii săi căpătau din ce în ce mai mult trăsăturile călăilor din lagărele de concentrare naziste şi pierdeau din trăsăturile umane. Să omoare un om pentru ei era atât de simplu încât în închipuita „luptă pentru omenire” nu mai avea sens să se gândească de două ori la aspectele particulare.

Poliţia ştia foarte clar că Ulrike vine des în Germania de Vest pentru achiziţia de armament. Dar să-i dea de urmă n-au izbutit, aceasta-şi schimba des şi aspectul exterior, dar şi actele. Frau Gerde Kramer, înaltă, de patruzeci şi doi de ani, cu o pată păroasă şi bărboasă pe obrazul stâng nu semăna deloc cu blondina de douăzeci şi opt de ani, Lizzie Schtof, numele cu care Ulrike Meinhof a figurat la un moment dat în dosarele de anchetă. Dar de ea erau cel mai mult interesaţi cei de la poliţie şi din cadrul serviciilor speciale – ea era creierul central al terorismului.

Sacii cu cărbuni de turbă

Poliţiştii nu doar că vânturau ţara în căutarea teroriştilor, dar duceau şi o adevărată activitate de agentură. În acelaşi an, 1972, ei au reuşit să infiltreze agenţi de-ai lor în rândurile RAF. Pe la sfârşitul lunii mai, unul din ei le-a declarat că într-un garaj aşezat într-un raion liniştit şi comod este depozitat armament. În vecinătatea garajului se afla o livadă imensă şi poliţiştii au convenit cu proprietarul acesteia să livreze nişte cărbune de turbă. Pe 1 iunie, un camion plin cu saci cu cărbuni de turbă a staţionat în faţa garajului. Câţiva muncitori, purtând uniforme cu sigla unei firme anume, fără grabă, cu pauze lungi, au început să descarce camionul. Sacii cu cărbuni erau necesari nu doar pentru camuflaj, dar în caz de ceva să se ascundă în spatele lor. Un privitor mai atent ar fi putut observa că lenea muncitorilor era voită. Dar n-a fost nici un privitor prin preajmă.

De aceea, trei tineri care au venit într-un Porche lila, îmbrăcaţi în geci de piele, au coborât liniştiţi din maşină. Doi au intrat în garaj, al treilea a rămas afară. Unul din muncitori s-a apropiat de el şi i-a cerut un foc. Tipul a băgat mâna în buzunar pentru brichetă, în acest moment „muncitorul” i-a sucit mâna la spate. Atunci a apărut un al doilea cu un pistol care l-a avertizat în şoaptă: „Strigi, te-mpuşc!” Dar cel prins a strigat totuşi, şi prietenii lui au fost avertizaţi. Ei au închis uşile metalice. A început asediul. La început negocierile n-au dus la nimic, dar spre miezul nopţii s-a predat unul din membrii grupării. După un scurt schimb de focuri, poliţia a pus mâna şi pe cel de-al treilea terorist, rănit în coastă.

Prada poliţiei a fost bogată. Primul reţinut era unul din conducătorii RAF, iubitul lui Ulrike Meinhof, Karl Raspe, iar cel rănit în coastă – însuşi Andreas Baader.

Peste câteva zile, pe mâinile poliţiei a intrat Gudrun Ensslin. Ajuta „vigilenţa muncitorilor”, pentru drepturile cărora se luptau teroriştii. Gudrun a intrat într-un magazin ca să-şi cumpere-o rochie. Dar vânzătoarea vigilentă a observat că rochia aleasă de cumpărătoare nu i se potrivea în nici un fel, mai degrabă era de folos pentru camuflaj sau evadare. Cât timp Gudrun, scoţându-şi geaca, a stat în cabină, vânzătoarea a pipăit buzunarele gecii şi a descoperit un pistol… Poliţia a ajuns la magazin înainte ca Gudrun să plece de-acolo.

În curând au căzut în mâinile poliţiei aproape toţi teroriştii de rând. Ulrike era încă în libertate, dar nu pentru mult timp.

Peste tot pe unde s-a dus, s-a dovedit că totul se prăbuşise, iar radicalii care mai existau încă refuzau să o ascundă. Ea se plimba deznădăjduită dintr-o parte a Berlinului în alta, machiată puternic, cu perucă, îmbrăcată somptuos, cu ochelari negri, -generalul fără armată. Gândindu-se că la Hanovra are mai multe şanse de scăpare, s-a dus acolo sperând să găsească adăpost la un profesor de şcoală cu viziuni de stânga, care cândva i-a ajutat atât pe comunişti, cât şi pe anarhişti. Primul lucru pe care l-a spus Ulrike când acesta i-a deschis uşa a fost: „Am nevoie de un refugiu. Şi nici prin gând să-ţi treacă să mă dai în vileag. Mai întâi te voi omorî pe tine!”.

Învăţătorul a lăsat-o pe Ulrike să intre şi a aşezat-o la masă. Odihnindu-se şi liniştindu-se, ea a început să vorbească despre perspectivele terorismului, despre cum prietenii din Orientul Apropiat şi din Rusia au promis ajutor, despre planurile eliberării lui Andreas şi Karl.

Când surmenata Ulrike a adormit, învăţătorul a ieşit în linişte din casă şi de la cea mai apropiată cabină telefonică a sunat la poliţie.

În dimineaţa lui 16 iunie 1972 Ulrike, adormită încă şi îmbrăcată doar cu un hălăţel, a deschis uşa celui care bătea şi a spus că stăpânul nu-i acasă. În aceeaşi secundă asupra ei s-au aruncat câţiva poliţişti. A încercat să scape de ei, dar fără succes. În servieta ei au fost găsite trei pistoale, două grenade şi o bombă de calibru zece. Condorm datelor poliţiei, în momentul destrămării grupării pe seama RAF erau puse 100 de atentate, 39 dintre el cu rezultate letale, 75 oameni au fost răniţi în urma exploziilor.

Arestarea lui Ulrike Meinhof, în realitate, a încheiat istoria „Armatei Roşii”, mai ales că prin posibilităţile sale organizaţionale şi prin autoritatea sa printre cei care gândeau la fel, ea era în adevăr forţa motrice a terorismului.

„Raferii” care au rămas în libertate au încercat să o elibereze, alţii, pentru a răspunde arestului, au pus în aplicaţie câteva acte teroriste şi au organizat câteva explozii, ca să demosntreze că organizaţia lor trăieşte şi să abată o parte din vină de-asupra conducătorului care acum se afla în judecată.

Dar judecata, binînţeles, a avut loc. Procuratura, care a adunat probe şi mărturii cu multă migală, a redus acuzaţiile la numai cinci asasinate şi 55 de atentate de crimă. Dar şi acestea erau de-ajuns.

Procesul de judecată al lui Ulrike şi al camarazilor săi a început pe 21 mai 1975 şi a durat un an întreg. Drept răspuns la întrebările judecătorului, învinuiţii tăceau, anunţând încă de la început că nu recunosc această judecată.

Dar ne mai suportând asaltul învinuitorilor şi judecătorilor, una din teroriste a început într-un final să depună mărturii, adeverind că banda a săvârşit o serie de crime.

În timpul procesului de judecată Ulrike s-a comportat foarte violent. Insulta judecătorii la tot pasul, îi ameninţa cu revoluţia proletară care avea să urmeze. Dar să le pricinuiască ceva în realitate judecătorilor n-a reuşit – inculpata era ţinută într-o cabină antiglonţ, iar în închisoare era instalată pentru ea o cazemată specială.

La fel ca şi alţi şefi de bandă, Ulrike Meinhof a fost condamnată la închisoare pe viaţă. Aflându-se în închisoare, ea a declarat că va începe să-şi scrie memoriile, „care vor copleşi lumea”, fapt pentru care i-au dat voie să aibă cărţi, hârtie şi o maşină de scris.

Dar memoriile au rămas nepublicate – interesul pentru terorism căzuse şi editura a refuzat să publice amintirile lui Ulrike. N-a existat nici măcar o încercare de a-i elibera pe infractorii condamnaţi de către tovarăşii lor care au rămas în libertate.

Perspectiva de a-şi petrece tot restul vieţii în spatele gratiilor o copleşea, se închista tot mai mult în melancolia vesperală, refuza să comunice. Un preot care i-a făcut o vizită pe la începutul lunii mai în 1976 îşi amintea: „Cred că a înţeles în sfârşit că a ajuns la capătul drumului greşit”.

Ea într-adevăr înţelesese acest lucru şi pe 9 mai 1976, rupând cearşafurile în fâşii înguste şi-a făcut o funie şi s-a spânzurat. Radicaliştii germani au refuzat să creadă că ea şi-a făcut capătul de una singură, trădând însuşi idealul revoluţiei, şi afirmau convins că a fost torturată de călăi. A fost anunţată o campanie de protest, în spatele dricului lui Ulrike mergeau patru mii de oameni, mulţi purtând măşti negre. Cu toate acestea, nici un act de terorism ori răzbunare din cauza morţii ei n-au avut loc.

Răzbunare la ordinele decedatei

Însă peste puţin timp, teroriştii au reuşit să se răzbune în numele ei. Cel mai mare act terorist a constat din răpirea şi asasinarea industriaşului Schleyer şi capturarea unui avion al companiei „Lufthansa” în octombrie 1977.

Ambele evenimente, chiar dacă au avut loc după moartea lui Ulrike Meinhof, au legătură directă cu aceasta.

Ideea e că încă din 1974, Meinhof şi alţi superiori ai RAF, aflându-se în închisoare, au trimis prietenilor lor prin intermediul avocaţilor un ordin: „Ajunge cu manifestaţiile demonstrative, puneţi mâna pe «puterile păcii de astăzi»”. Executând acest ordin, „raferii” în anii 1970-1977 au săvârşit o serie de asasinate şi de răpiri ale unor mari antreprenori, politicieni, funcţionari, printre care şi procurorul general al RFG, Z. BuBuck. Acţiunea cea mai zgomotoasă a fost răpirea pe 5 septembrie 1977, după care asasinarea preşedintelui Uniunii Industriaşilor din Germania de Vest, Hans Martin Schleyer.

Schleyer nici pe departe nu era un sfânt pe pământ. În anii hitlerismului el a fost un membru activ al partidului nazist şi conducătorul hitlerjugendei. După război, conducând diferite uniuni ale industriaşilor, s-a deosebit întotdeauna prin cruzime şi neînduplecare în relaţiile pe care le presupunea munca şi asociaţiile profesionale.

În seara lui 5 septembrie 1977, când maşinele lui Schleyer şi ale gărzilor lui au fost nevoite să se oprească la o intersecţie, spre el au venit în fugă cinci indivizi înarmaţi. Trei gărzi şi şoferul au fost omorâţi pe loc. Pe Schleyer l-au scos din maşină şi l-au urcat într-un microbus care a şi dispărut în viteză într-o direcţie necunoscută.

Cele întâmplate i-au fost imediat raportate cancelarului federal Helmut Schmidt. A fost sculată-n picioare toată poliţia RFG. S-a stabilit că gloanţele cu care au fost omorâte gărzile erau la fel cu cele cu care fusese omorât nu demult Z. Bubuck. Astfel au sosit şi date despre tentativa de eliberare ale deţinuţilor pe viaţă, lideri ai RAF, Andreas Baader, Jan-Karl Raspe şi Gudrun Ensslin. Era limpede că răpirea lui Schleyer era treabă de raferi.

După aceasta, toţi cei arestaţi în cazul RAF au fost privaţi de orice contact cu lumea de-afară, nu li se permitea nici măcar avocaţilor să intre la ei. Paza a fost consolidată. Au fost demarate percheziţii prin cancelariile avocaţilor, în apartamentele celor suspectaţi.

Pe 6 septembrie, răpitorii au pus o condiţie: eliberarea a unsprezece dintre teroriştii încarceraţi pe care-i numesc ei, cu înţelegerea ca aceştia să poată zbura pe 7 septembrie „în orice ţară din lume vor alege ei”. Înafară de asta, fiecare eliberat să primească o sume de 100 de mii de mărci. În caz contrar, Schleyer va fi omorât.

Se-nţelege că direcţia de conducere a RFG nu putea şi nici nu dorea să acepte aceste condiţii, dar a făcut „jocul” răpitorilor. Ministrul Vişnevskii chiar a plecat cu avionul în Algeria, Libia, Iran, Yemenul de Sud şi Vietnam, cică să se înţeleagă asupra organizării zborurilor membrilor RAF eliberaţi.

În acest timp, căutarea lui Schleyer continua. Ascultând cu atenţie o înregistrare video cu Schleyer care ţine în mână o planşă pe care scrie „20 de zile prizonier al RAF”, specialiştii au auzit zgomotul mării şi au dedus că prizonierul este ţinut pe vreo navă. Au parcurs apele în lungul şi în latul ţărmului Mării Nordului şi partea de vest a ţărmului francez, mai mult, căutau navele „Tornado Doyss” şi „Kikilo India Şeih”, de care, după unele indicii, se foloseau teroriştii. Dar le-au găsit pustii.

Toată luna septembrie şi începutul lunii octombrie, poliţia a continuat să ducă anchete active. Dar nici teroriştii nu pierdeau vremea în vânt. Pe 13 octombrie au răpit pe insula spaniolă Majorca un aviolainer al companiei „Lufthansa”, pentru a susţine solicitările celor care l-au răpit pe Schleyer. În loc de Frankfurt am Mein, unde se îndrepta avionul, acesta a aterizat în Roma. Răpitorii erau doi arabi şi doi germani. Ei au avansat condiţia ca deţinuţii „raferi” din închisorile germane să fie eliberaţi, ameninţând că în caz contrar vor executa 86 de pasageri şi 5 membri ai echipajului. Din Roma avionul, luându-şi zborul subit, s-a îndreptat către Cipru, de acolo spre Bahrain, apoi Dubai, iar de-acolo spre capitala Somaliei, Muqdisho. Acum teroriştii solicitau eliberarea nu doar a unsprezece raferi, dar şi a doi arabi, care şi-au primit pedeapsa în Turcia, plus 15 milioane de dolari. Familia lui Schleyer a intrat în contact cu RAF şi au convenit ca acesta să fie eliberat pentru 15 milioane. Administraţia turismului de asemenea a fost nevoită să facă un compromis. Însă autorităţile germane rămâneau neînduplecate: „Nici un fel de pact cu teroriştii!”.

Pentru a-şi demonstra hotărârea, teroriştii au aruncat din avion cadavrul comandantului echipajului, Jungen Schuman, omorât de ei. Dar nu le mai rămăsese mult ca să-şi facă de cap. Pe la ora 23.50, trupele speciale germane au aruncat „o grenadă somniferă” în partea din faţă a avionului, au detonat uşile şi au pătruns în salon. Peste şapte minute operaţiunea era încheiată. Trei terorişti au fost omorâţi, o femeie-terorist a fost grav rănită. Câţiva prizonieri şi un membru al trupelor speciale au primit răni uşoare.

Pe 18 octombrie, la ora 0.13, agenţia DPA a anunţat eliberarea prizonierilor. Iar numai peste opt ore, a anunţat o ştire ciudată: „Baader şi Ensslin şi-au luat viaţa prin sinucidere”. În curând s-a aflat că la fel a murit Raspe, iar Mahler se află în stare gravă. În acest fel toată conducerea RAF, aşa-numitul nucleu dur, a murit. Astfel a început stingerea din viaţă lui Ulrike Meinhof pe 9 mai 1976 în camera sa din aceeaşi închisoare Schteinheim.

Ucidere ori sinucidere?

Sfârşitul RAF

Ce s-a petrecut în închisoare în noaptea eliberării prizonierilor, după cum se vede, va rămâne o taină pentru totdeauna.

Imediat după anunţarea celor petrecute, a fost enunţată suspiciunea despre moartea provocată a liderilor RAF. Şi într-adevăr, timpul şi detaliile acestor evenimente ne obligă să ne îndoim de versiunea oficială. Apar mai multe întrebări. Cum de au putut raferii să afle despre eşuarea încercării de a răpi avionul, neavând nici un contact cu lumea de-afară? Cum au putut ei, izolaţi unul de altul, să se înţeleagă asupra sinuciderii contomitente? Cum au ajuns pistoalele în celulele lor – versiunea despre avocaţii-complici n-a ţinut, deoarece ei au fost nu doar percheziţionaţi la intrarea în puşcărie, dar li s-a verificat fiecare hârtiuţă. Cum de-a reuşit Baader să se împuşte în ceafă?

După sinuciderea misterioasă a lui Meinhof din 1976, Baader şi alţi raferi condamnaţi le-au spus avocaţilor şi partizanilor lor că nu cred în decizia benevolă a Ulrikei de a-şi lua viaţa. Şi dacă vreodată vor fi găsiţi morţi, va putea fi vorba numai de omor. Asta fusese cu mult înainte de răpirea lui Schleyer şi capturarea avionului.

Un alt detaliu important a fost şi faptul că nu au fost aduse indicii, mărturii sau probe cum că liderii RAF ştiau sau ar fi putut afla despre eşuarea operaţiunii de răpire a avionului. Şi de aceea nu stă în picioare presupusul motiv al sinuciderii – retezarea speranţei de a mai ieşi la libertate.

Şi abia înr-o altă zi, pe 19 octombrie 1977, s-a aflat că Schleyer fusese omorât. Răfuiala cu el a fost răspunsul teroriştilor la evenimentele din Muqdisho şi Schteinheim. Răpitorii lui au spus în „comunicatul” lor: „Nu-l vom ierta niciodată pe (cancelarul) Schmidt şi pe imperialiştii care aprobă sângele vărsat de acesta. Lupta abia începe”.

După încheierea „cazului Schleyer” poliţia a demarat un şir întreg de operaţiuni cu numele general de cod „Toamna germană”. Au reuşit să aresteze 169 de combatanţi şi să bage în sperieţi o mare partea a civililor care îi susţineau. După aceasta, activitatea RAF a început să cadă în derivă. E adevărat că în anii 1980-1992 teroriştii RAF au săvârşit alte câteva asasinate şi atentate asupra reprezentanţilor conducerii armate, câteva diversiuni asupra obiectivelor RFG şi NATO. În luna mai a anului 1992, RAF a publicat un act prin care spunea că renunţă la metodele teroriste cu bombă. Dar în 1993 combatanţii au aruncat în aer o închisoarea nou construită din Darmstadt. Aceasta a fost ultima a acţiune a fostei „Armate Roşii”. După aceasta nici o mărturie despre teroriştii din RAF prin intermediul informării în masă nu a mai apărut.

Cu aceasta a fost pus punct istoriei germane a „Armatei Roşii”.

* * *

În ce priveşte prăpastia dintre bogaţi şi săraci, pe care prin metodele lor crude însă naive au încercat să o astupe Ulrike şi prietenii săi, iată câteva rânduri dintr-un document de statistică al RFG: „…dacă în anul 1965 câştigul managerilor era de 30 de ori mai mare decât câştigul mediu al unui cetăţean obişnuit, în anul 2005 acesta a crescut de 240 de ori… De la săracii conştiincioşi se cere, în numele dreptăţii sociale, «să strângă centura»… Prăpastia dintre bogaţi şi săraci se lărgeşte, buna dispoziţie din ţară se evaporă…”.

Şi cu toate acestea, nimeni nu se revoltă şi nu aruncă în aer nimic. Germania a bolit „boala infantilă” a terorismului.

Igor Damaskin, „Urma de sânge a teroristei” în Patimă și viclenie, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu.

Pentru a cita acest document, utilizați următoarea trimitere bibliografică: Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu, Drafturi critice, 2014. Link: https://igormocanu.wordpress.com/2014/03/03/igor-damaskin-patima-si-viclenie-cartea-versiune-integrala-drafturi-critice-2014/ Ultima accesare: [data ultimei dumneavoastră accesări].


[1] Ciorap albastru – expresie rusească pentru „intelectual pedant”.

[2] Bundeswehr – cuvântul german pentru „Forţele Federale de Apărare”, nume dat forţelor armate unite ale RFG.

[3] Rafer – cuvânt format de la „RAF”.

2 responses to “Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Urma de sânge a teroristei

  1. Pingback: Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Cartea. Versiune integrală. drafturi critice 2014 | drafturi critice·

  2. Pingback: Două traduceri. Igor Damaskin și N.V. Gogol | drafturi critice·

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s