Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Nu există un păcat mai monstruos decât păcatul lui Iuda


[Elizabeth Bentley, head-and-shoulders portrait, turned to the left, full face] / World Telegram photo by C.M. Stieglitz. [1948]

[Elizabeth Bentley, head-and-shoulders portrait, turned to the left, full face] / „World Telegram” photo by C.M. Stieglitz. [1948]

Nici o femeie nu a adus ţării noastre atâtea daune, câte a provocat ea. Delaţiunile Elizabethei Bentley au fost unul din pretextele, mai mult, poate chiar unul din motivele izbucnirii Războiului Rece occidental împotriva Uniunii Sovietice. Dar victimele Războiului Rece nu au fost numai oameni din Uniunea Sovietică şi din Statele Unite. Pe lângă trilioanele de dolari şi ruble, cheltuiţi de aceste state în cursa înarmării, din haznaua diferitor state au fost sustrase trilioane de lire sterline, franci, mărci, coroane, zloţi, lire…

O fată de la colegiul aristocraţilor

trece la comunişti

După părerea unor anchetatori americani serioşi, apariţia lui Bentley în rînd cu transfugul-trădător Guzenko şi fostul comunist american Chambers „au trezit din somn” Casa Albă şi administraţia lui Truman, dând pentru decenii întregi direcţia şi tonul politicii americane. În politica externă – o rapidă înrăutăţire a relaţiilor cu aliații de altădată – URSS, în politica internă – dezmăţul epocii întunecate în istoria americană, mccarthysmul, când s-a dezlănţuit „vânătoarea de fantome” şi statul liber şi democratic, cum s-a văzut, s-a transformat într-unul de poliţie.

Elizabeth Terrill Bentley s-a născut în frumosul orăşel New Milford, în statul Connecticut, în care existau două bănci, trei farmacii, cinci hoteluri, şapte medici şi o sală de biliard. Într-un oraş cu o populaţie de până la cinci mii de oameni, exista şi o Şcoală Centrală, condusă de Mery-Charlotte Terrill. Strămoşul ei, împreună cu alţi puritani, a emigrat în America în anul 1632, şi de atunci familia s-a îndeletnicit cu fapte bune în Noua Anglie. Soţul lui Mary a devenit Charles Bentley, fiul unui prelat baptist. Acesta a schimbat multe profesii la viaţa lui, până când a devenit managerul unui magazinaş, după care partenerul patronului. Pe 1 ianuarie 1908 li s-a născut prima şi singura fiică, pe care au botezat-o Elizabeth-Terrill Bentley. Când aceasta a împlinit opt ani, magazinul a dat faliment iar familia s-a mutat într-un alt orăşel, în statul New York, rupând legătura cu prietenii şi clanurile Bentley şi Terrill. După aceasta, s-au plimbat din oraş în oraş în căutarea unei vieţi mai bune.

Tinereţea Elizabethei a coincis cu anii marii depresii. Mama ei participa la viaţa socială, luând apărarea clasei muncitoarea cea săracă. Grijile şi victoriile sale le împărţea cu fiica. Într-un final, familia s-a aciuat în oraşul Rochester, acolo unde Elizabeth a terminat şcoala, participând activ la gazeta şcolii, frecventând clubul de literatură şi practicând înotul şi alpinismul. Prietenii au poreclit-o „Terry”, ea arăta mereu hotărâtă, dar nefericită. S-a pregătit şi a intrat la colegiul de prestigiu Wassar. Taxele de studiu şi întreţinere erau de 1000 de dolari, ceea ce nu stătea în puterea părinţilor săi. Se pregătea să abandoneze studiile cînd, dintr-o dată, pentru rezultate bune la învăţătură i-au redus plata la jumate.

Nu încetau să le inculce fetelor că ele învaţă într-o instituţie aristocratică şi privilegiată. Condiţiile erau ca la mănăstire. Eroina noastră era numită de toţi aici după numele de familie – Bentley – nu doar din cauza faptului că în anul 1930 în clasă erau 26 (!) de fete cu prenumele Elizabeth, dar şi în virtutea respectului faţă de ea ca fiind cea mai educată şi în acelaşi timp singulară dintre toate.

Ea nu avea nici prietene, dar nici prieteni de sex opus. În Wassar pătrundeau idei progresiste, foarte la modă la sfârşitul anilor ’20 şi începutul anilor ’30. În campusurile studenţeşti se dezbătea greva minerilor din Anglia, războaiele din China, se produceau mitinguri de apărare a drepturilor negrilor. Ieşeau în faţă reprezentanţi ai sindicatelor, ai mişcării muncitoreşti, candidatul socialist la preşedenţie. Socialistul şi pacifistul Scott Niring ţinea cursuri despre Rusia Sovietică.

Într-un final, în Wassar a fost creată Liga democraţiei industriale, un grup reformist de stânga, în care au intrat studenţi – progresişti, socialişti şi chiar comunişti. Şi chiar dacă Bentley nu ţinea de nici un partid şi nu era revoluţionară de fel, ea a intrat în liga ale cărei idei coincideau cu ce-i spusese maică-sa. Dar Bentley încă nu-şi exprimase propria poziţie.

Se vorbea mult despre revoluţia bolşevică din Rusia. Emigranţii din Rusia – cneajii şi baronii – îşi exprimau revendicările în faţa noii puteri, istoriseau despre tot felul de grozăvii. Dar se propunţau şi alţi americani, care fuseseră în Rusia. Ei povesteau despre cum se luptă noua putere cu bolile, mizeria, sărăcia, înapoierea. Trei profesori de la colegiul Wassar, care au apucat să meargă în Rusia, vorbeau despre educaţia ţăranilor fără carte, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, despre instaurarea dreptăţii sociale. Cu toţii ajungeau la concluzia vitoriei socialismului asupra capitalismului. Profesoarea Fanagan a devenit un adevărat apostol al Rusiei Sovietice şi a al comunismului. Ea vorbea atât de mult şi de convingător despre asta încât cei care o ascultau se molipseau de ideile ei. Printre aceştia s-a nimerit şi Elizabeth Bentley.

Înainte de terminarea colegiului, aceasta a suferit o pierdere grea – a murit mama ei, cea mai bună şi unică prietenă a ei. Iar prin colegiu bântuia „epidemia” măritişului. Numai Elizabeth rămăsese fără logodnic, fără boyfriend şi fără vreun plan de căsătorie. După balul de absolvire, Bentley a plecat într-un „turneu muzical” prin Europa, vizitând Anglia, Franţa, Germania şi Italia. Călătoria s-a dovedit a fi foarte interesantă, dar pentru Elizabeth cel mai important era că în timpul traversării oceanului a avut o poveste de dragoste cu un inginer britanic, pentru prima dată în viaţă.

La întoarcere, Bentley a devenit învăţătoare de limbă engleză, franceză şi italiană la Foxford, o şcoală aritocratică de fete din Virginia.

În vara următoare Bentley a plecat ca stagiar la universitatea din Perugia, în Italia. Acolo ea a început să se vadă cu un ofiţer ungur, mult mai în vârstă decât ea, care a învăţat-o manierele europene ale doamnei de soi nobil.

În vara următoare a venit din nou în Italia. Atunci Elizabeth a început să frecventeze foarte mult băutura şi în genere să ducă un mod de viaţă foarte chefliu. Însă tot acolo s-a lovit de regimul fascist al lui Mussolini. Atunci a văzut cum arată reprimarea libertăţii, a democraţiei, nedreptatea adusă oamenilor, batjocorirea mamelor rămase fără soţ.

În iulie 1934 Bentley s-a întors în SUA. America trăia vremuri grele. 20 de milioane de şomeri, numai în New York erau 650 de mii. Elizabeth a pornit în căutare de lucru. Oamenii nu aveau nevoie de specialitatea ei. Pe şomaj primea 8 dolari şi 20 de cenţi pe lună. Nimeni nu o putea ajuta. Tatăl ei murise, rude şi prieteni nu avea.

Bentley a văzut toate grozăviile sistemului capitalist. Iar oamenii cu care se întâlnea citeau Marx şi Lenin şi spuneau că aceştia au avut dreptate. Depresia – plaga capitalismului îi îndreptăţeau şi mai mult. Şi Bentley a început să le dea dreptate.

Elizabeth a putut să se înscrie la cursuri de secretariat. Acolo a făcut cunoştinţă şi chiar s-a împrietenit cu Lee Foor. I-a povestit despre impresiile ei italiene şi despre teama că America se îndreaptă către fascism. Lee a atras-o în liga americană împotriva războiului şi a fascismului, ligă din care făceau parte scriitori faimoşi precum Theodor Dreiser, savanţi, lideri religioşi, profesori. Acolo şi-a făcut noi prieteni, tineri şi înfierbântaţi. Pe lângă tineretul liberal, acolo erau şi comunişti pentru care idealul era Rusia Sovietică.

Unii spuneau că viaţa trebuie restructurată după modelul Rusiei. Elizabeth le dădea dreptate, însă considera că liga este o organizaţie mult prea academică pentru o luptă ca asta. E nevoie de oameni mai energici şi mai disciplinaţi. Dar unde să-i găseşti, a întrebat aceasta. „Aceştia-s comuniştii, – i-au răspuns. – Ei sunt unica forţă capabilă să se lupte cu Hitler şi Mussolini.”

Elizabeth a început să frecventeze adunările comuniştilor, iar în martie 1935 a devenit membru de partid şi şi-a ales un pseudonim de partid – Elizabeth Sherman. Acum era înconjurată de prieteni, iar ea era fericită.

Aceştia nu mai erau acei comunişti care în anul 1919 strigaseră: „La dracu’ cu revoluţia pacifică! Obţinerea prin sânge a puterii de către clasa muncitoare – iată singura cale de acces!”. De data aceasta comuniştii, împreună cu liberalii, făceau parte din Frontul Popular şi lăsau în voie evoluţia în pace a evenimentelor.

Elizabeth era pasionată de viaţa de partid, atât de diferită de ceea ce văzuse prin colegii. Adunări zgomotoase, mitinguri, demonstraţii, dispute. Dar îi provocau un mare disconfort disciplina, indispensabilitatea de a te jertfi pentru interesele partidului. Ea s-a simţit dintotdeauna independentă şi de sine stătătoare.

O oarecare Glaser i-a propus lui Bentley să meargă în Italia şi să adune acolo informaţii politice necesare pentru conducerea partidului. Pentru aceasta va fi necesar poate să se culce cu vreun funcţionar fascist. Bentley s-a înfuriat, lucru pentru care Glaser a numit-o troţkistă (o acuză înspăimântătoare pentru un comunist de bună credinţă) şi a ameninţat-o cu moartea.

Bentley s-a dus şi s-a plâns la Lee Foor. Aceasta a sfătuit-o să nu pună totul la inimă, Glaser e pur şi simplu lesbiană. Dar Lee Foor nu avea dreptate. Glaser era de fapt Julia Poyntz, agent sovietic al trupelor de spionaj, care a dispărut la un moment dat fără urmă. Ea alegea candidaţi pentru recrutare, iar Bentley era unul din aceştia. La început, Elizabethei i se potrivea bine rolul de agent: educată, inteligentă, singură, neimplicată în acţiunile vreunui partid şi nu era evreică. Ultima caracteristică era foarte importantă, mai ales că majoritatea agenţilor dar şi a lucrătorilor operativi la acea vreme erau evrei.

În căutare de muncă, Bentley s-a angajat într-o bibliotecă italiană de informaţii şi a descoperit acolo o cantitate imensă de literatură antisemită şi anticomunistă, lucru despre care le-a raportat imediat colegilor de partid. Au trimis-o la „tovarăşul” Brown. El i-a dat sarcina de a rămâne în post, să urmărească literatura şi să copieze cele mai murdare pamflete. S-a achitat de această sarcină cu toată seriozitatea (chiar se simţea un pic ilegalistă) şi, adunând materiale, le ducea la Brown. Spre uimirea ei, aceste materiale nu l-au interesat în mod special. Ea a întrebat dacă aceste materiale nu le pot fi de folos antifasciştilor italieni. Dar şi aceştia au primit-o cu răceală. Elizabeth s-a întors la Brown şi a cerut să fie pusă în legătură cu cineva care să aibă o atitudine serioasă faţă de munca ei.

A primit această posibilitate, întâlnind omul care i-a schimbat radical viaţa.

Jacob Golos – prietenul Rusiei Sovietice

Astfel, în octombrie 1938 Bentley a făcut cunoştinţă cu Timmy. Era un evreu îndesat şi nu prea înalt, având în jur de patruzeci de ani, cu umeri laţi, mâini mari, gît scurt şi nişte ochi inteligenţi şi pătrunzători. La început nu a impresionat-o foarte tare, dar era de ajuns să înceapă a vorbi şi orice interlocutor ar fi căzut sub înrârurirea lui. El ştia să asculte în aşa fel încât ei i se păruse că spune ceva foarte important şi a vrut să-i povestească totul.

Bentley simţea că acest om vede prin ea, vede totul. Timmy a măgulit-o cu povestea lui despre greutăţile luptei comuniştilor europeni, despre lupta cu fasciştii din Spania. El i-a mai spus că munca ei în bibliotecă are importanţă de viaţă şi de moarte pentru partid.

În realitate, nimic nu era aşa. Pentru el era important că aceasta începuse să adune material de bună voie şi a vrut să o susţină şi să o anime şi pentru viitoarele colaborări.

„Acum sunteţi nu doar un simplu membru de partid. Sunteţi membră a organizaţiei noastre ilegaliste”, – i-a spus acesta.

El i-a interzis să ia parte la mitinguri şi demonstraţii şi a rugat-o să vorbească atunci când e întrebată, să pară că ar fi rupt legătura cu partidul. Toate contactele şi relaţiile trebuiau intermediate prin el. Pe scurt, a înrolat-o în calitate de agent al partidului.

El a învăţat-o regulile selectării materialului şi alte virtuozităţi ale ştiinţei spionajului. Din mers i-a mărturisit iubirea lui, dar a completat imediat că nu se pot întâlni decât în calitate de tovarăşi de lucru. Ei se întâlneau şi călătoreau înafara oraşului, prefăcându-se că sunt iubiţi. Şi odată a mărturisit că numele lui adevărat nu este Timmy, ci Jacob Golos şi că este patronul unei mari firme turistice, „World Turists”, care este specializată în organizarea excursiilor în URSS.

Acesta nu i-a spus totul atunci lui Bentley, însă noi ştim că Jacob Golos era unul din cei mai dedicaţi agenţi ai spionajului sovietic. Golos s-a născut în 1890 în Ucraina şi la vârsta de… 8 ani (!) a fost arestat pentru diseminarea literaturii revoluţionare. La vârsta de 17 ani a fost trimis în Siberia pentru că a muncit la o tipografie ilegală. Peste doi ani a fugit şi, via China şi Japonia, a ajuns în SUA. În anul 1915 a devenit cetăţean american, dar când în Rusia a avut loc Revoluţia s-a îndreptat într-acolo. A lucrat în salină, după care a început să colaboreze cu Comisia Extremă. Întors în America, a participat la crearea Partidului Comunist al SUA. Toată viaţa lui s-a aflat sub semnul slujbei partidului şi misiunii socialismului, în care credea orbeşte, şi prin urmare, credea şi în ţara socialistă numărul unu – Rusia Sovietică.

Golos era însurat. Mai târziu Bentley a aflat acest lucru, dar asta nu a împiedicat-o să-l iubească şi să-l considere singurul bărbat din viaţa ei, de care are nevoie şi pe care îl doreşte foarte mult. Relaţia lor s-a transformat într-una intimă. Mai târziu ea şi-a descris sentimentele: „A întins mâna spre mine, am ridicat ochii înspre el şi dintr-o dată m-am pomenit la pieptul său. M-a sărutat pe buze… Timpul părea că s-a oprit, am început să simt abisul extazului, care era fără de început şi fără de sfârşit”.

Relaţia lor nu încurca deloc activitatea lor de spionaj, chiar dacă la început conducerea biroului sovietic de spionaj a fost revoltată. Legăturile dintre conducător şi agent erau nepermise. Dar Golos costa mult, aşa că autorităţile au plecat capul. El o numea cu cuvântul rusesc „golubuşka”[1], iar ea îl chema tandru Iaşa[2].

În martie 1939 Bentley a fost demisă de la biblioteca italiană, poate din cauza faptului că cineva a săpat prea mult într-un ziar studenţesc de pe 17 octombrie 1935 în care ea era numită antifascistă. Acum avea posibilitatea de a se întoarce la lucrul deschis în interiorul partidului, dar Golos a interzis acest lucru. Ea a devenit „cutia poştală” a lui Golos, primea şi trimitea scrisori şi cablograme destinate lui, din Canada şi Europa. După care a început să lucrez în calitate de curier poştal. Bentley muncea cinstit, respectând toate regulile unei conspiraţii, cum a explicat ea mai târziu, mai ales de dragul iubirii pentru Golos.

Când, în august 1939, URSS şi Germania au semnat pactul de neagresiune, mulţi prieteni ai Uniunii Sovietice au rupt relaţiile cu aceasta. Dar Golos nu era dintr-aceştia. Era dedicat trup şi suflet ţării noastre şi o educa şi pe Bentley în acelaşi spirit. Ea a fost de acord cu el şi a continuat să lucreze. Între timp ea a înţeles că nu lucrează pentru partid, ci pentru Uniunea Sovietică.

La indicaţiile lui Golos, Bentley s-a angajat la sindicatul de presă McLoory, al cărui patron era Richard Waldo, suspectat că ar fi agent german. Ea a reuşit să devină secretarul personal al acestuia, dar peste patru luni Waldo a demis-o. După aceasta ea s-a ocupat cu îndeplinirea unor sarcini punctuale primite de la Golos, dar asta nu putea fi numit lucru serios.

În anul 1940 Golos a început să aibă neplăceri. A fost învinuit că „World Turists” – e o societate fantomă care colaborează cu URSS-ul. Golos a fost purtat prin anchete şi interogatorii pe la FBI şi prin alte comisii, a fost obligat să se înregistreze ca agent sovietic ş.a.m.d.

Toate acestea au provocat înrăutăţirea sănătăţii lui, iar doctorul la care l-a dus Bentley nu-l putea ajuta cu nimic. În aprilie 1941 a suferit un infarct. A reuşit să-şi revină, dar a înţeles că nu va scăpa total de boală, a mai înţeles şi că agenţii FBI nu-l vor lăsa în pace cu una, cu două. Iar el era conducătorul unei întregi reţele de agenţi. În afară de asta, grija lui cea mai mare era Elizabeth Bentley, amanta lui, colaboratoarea şi protejata.

Bentley a boservat pentru prima dată că o urmăreşte cineva în luna mai a anului 1941. Prima dată a scăpat fără mare greutate de cel care o fila. Cu toate acestea, filajul continua, dar şi ea învăţase destul de bine cum să scape de ei. Trebuie precizat că la începutul războiului, toţi agenţii calificaţi ai FBI-ului erau trimişi la luptă împotriva agenturilor germane şi japoneze, în timp ce URSS, orice s-ar spune, era cu aliaţii. Însă după adoptarea anticomunistului Smith Act din 1940, comuniştii americani erau urmăriţi binişor. Iar Golos a înţeles foarte bine acest lucru, dar a înţeles şi că legătura cu agentura trebuie luată printr-o persoană mai puţin dubioasă. O astfel de persoană era Bentley căreia i-a pasat câţiva din agenţii săi.

Imediat ce „World Turists” s-a închis, Golos cu ajutorul prietenului său, milionarul Raynold, a organizat o nouă companie în care el a devenit preşedinte, iar miss Bentley – vice-preşedinte cu o dobândă de 250 de dolari pe lună. Noua firmă nu a mai bătut la ochiul FBI-ului. Acum Bentley putea liber, fără să se teamă că e filată, să meargă la Washington pentru diferite întâlniri în departamentele administrative. Între timp Golos îşi schimbase informatorii din departamentele de stat, din Ministerul Finanţelor, Biroul de standarde, ministerele de justiţie, de afaceri interne, armată, forţele maritime şi Administraţia informaţiilor militare şi chiar din Administraţia Serviciilor de Strategie (ASS), bunicul CIA. Mulţi din aceşti oameni nu se considerau spioni, şi formal nici nu erau agenţi sovietici. SUA şi Rusia erau aliaţi, cu atât mai mult cu cât Rusia ducea greul războiului şi suferea pierderi şi daune fără număr. Aceşti oameni înţeleseseră că ajutând Rusia, ajută ţării lor şi vedeau în acest ajutor o obligaţie.

Elizabeth aducea de la Washington, unde mergea la fiecare două săptămâni, tot mai multă informaţie. Membrii grupului lui Nathan Gregor Silvermaster, funcţionari de la Adminstraţia armatelor strategice cu care se întâlnea acestea, au început să aducă la domiciliul acestuia materiale cu informaţii secrete, apoi el şi cu soţia sa le fotografiau. În primăvara lui 1943, Bentley aducea de fiecare dată în geanta ei câte patruzeci de filme nedevelopate pe care Golos le preda Rezidenţei sovietice pentru a fi prelucrate în laboratoarele rezidenturii.

În timpul vizitelor sale regulate la Washington, Bentley, după chiar spusele ei, adunase „o cantitate incredibilă de informaţii” de la grupul lui Silvermaster. În martie 1944 ea a devenit omul de legătură pentru încă un grup de opt funcţionari din administraţie, condus de Victor Perlo, angajat al departamentului de statistică la Administraţia industriei militare.

Mai târziu, s-au mai conectat unsprezece funcţionari de stat, care nu făceau parte din grupurile lui Silvermaster şi Perlo.

Printre oamenii pe care Bentley îi cunoştea ca informatori erau şi şapte angajaţi ai ASS. Cel mai important dintre aceştia era Duncan Lee, descendent al generalului şi confederatului din timpul Războiului Civil, Robert Lee. În 1942, Duncan devenise mâna dreaptă a lui Donowan, şeful ASS. Acesta raporta despre activităţile antisovietice ale serviciilor speciale, despre activitatea diplomatică în Turcia şi România, despre operaţiunile din China şi Franţa, convorbirile confidenţiale cu adversarul.

Unul din meritele lui Bentley e şi faptul că Donowan nu a putut să desfăşoare acţiuni ample împotriva URSS. În noiembrie 1944 acesta a cumpărat cu uşurinţă de la finlandezi un caiet al NKVD-ului cu jumătate din trei mii de pagini arse pe la colţuri. Acesta a vrut să ferească noua achiziţie de secretarul de stat Stettinius şi chiar de preşedinte. Dar prin Golos şi Benltey, spionii sovietici au aflat despre lucrul ăsta. Agenţii de spionaj au reuşit să ducă datele până la Stettinius, iar acesta, la rândul său, le-a raportat preşedintelui pe care l-a avertizat că gentlemanii nu au apucat să citească însemnările aliaţilor. Donowan a trebuit să dea caietul trimisului URSS, Andrei Gromîko. Se-nţelege că păstrase o copie pentru sine, însă fiindcă serviciul sovietic de spionaj schimbase rapid codurile, americanii au reuşit să descifreze numai însemnările mai vechi. Ce-i drept, şi cu acest material au reuşit să descopere câţiva agenţi sovietici din timpul războului.

Cu agenţii săi, Elizabeth se întâlnea prin parcuri, farmacii, câteodată prin restaurante. Aceştia nu cunoşteau adevăratul ei nume, ea se prezenta ca Helen Johnson, Helen Grant, Mirna sau Mary. Pe unii informatori nu i-a întâlnit niciodată, cu ei lucra prin intermediul „liderului de grup”.

O bună parte din munca ei, Elizabeth şi-o imagina ca pe un rol într-un thriller, sau într-un film de aventuri cu spioni. Dar în acelaşi timp simţea că face ceva important pentru cauza comunismului, pentru vitoria asupra fascismului, că ajută Mamei Rusia să câştige războiul. Şi că-l ajută pe Iaşa.

Moartea lui Golos. Începutul conflictului

Încă de la începutul anului 1943, conducătorii serviciilor de spionaj au ajuns la concluzia că spionii noştri pot lucra direct cu o parte din agentură, ocolindu-l pe Golos, dar păstrând-o pe Bentley în schemă. Nu vom sta să judecăm dacă au făcut bine sau nu, însă şi Jacob, şi Elizabeth au fost traumatizaţi de o asemenea decizie. Golos nu a fost îndepărtat de munca lui. Ba chiar era decorat cu ordinul Steaua Roşie. Dar funcţiunile lui au fost reduse. În vara lui 1943, în ochii Elizabethei, în apartamentul ei, Golos a murit de infarct. Medicii care au spus că trebuie chemată poliţia. Elizabeth s-a panicat – în buzunarul lui Golos era agenda cu numerele de telefon ale agenţilor săi şi, poate, alte documente compromiţătoare. Când medicii au lăsat-o singură cu cadavrul lui Golos, ea a verificat repede toate locurile posibile în care acesta ar fi putut ascunde documente şi le-a sustras de-acolo.

Când a sosit poliţia, a supus-o unor lungi interogatorii – ce căuta el la ea în apartament, dacă era bolnav, cine era medicul lui, cine-i erau prietenii. Ultima întrebare era cea mai ciudată, şi a răspuns că nu cunoştea pe nimeni.

În ziua următoare Deşteapta – acesta era pseudonimul lui Bentley – s-a întâlnit cu noul ei superior, spionul sovietic Iţhak Ahmerov. El nu-i plăcuse ei, în schimb ea i-a lăsat o impresie bună, lucru despre care a raportat imediat la Moscova. Bentley a ieşit la rampă pe avanscena spionajului sovietic din SUA.

Reţeaua de spionaj a lui Golos, revenindu-i acum lui Bentley, a fost foarte bine organizată în anii ’30, începutul anilor ’40, dar acum devenea din ce în ce mai vulnerabilă. Oamenii nu înţelegeau şi nici nu doreau să recunoască regulile conspiraţiei, ei se cunoşteau, se întâlneau. În condiţiile dificile de la sfârşitul războiului, năruirea se putea produce în orice secundă.

Tot atunci, fosta nevastă a lui Victor Perlo i-a scris lui Rooseveld o scrisoare în care-şi acuza soţul şi prietenii acestuia de acţiuni „rele”. Perlo a fost nevoit „să bage capul la ghiozdănel”.

Conflictul cu Ahmerov s-a exacerbat, Bentley nu voia să execute indicaţiile lui şi Moscova avea de gând să renunţe la serviciile ei, dar acelaşi Ahmerov a insistat asupra continuării lucrului cu Elizabeth. Cu toate acestea, în decembrie 1944 i-au propus să înceteze activitatea printre agenţi, „pentru securitatea ei”, căci Moscova făcuse rost de nişte probe pe care ea nu le cunoştea. Acum avea un nou şef – rezidentul Anatolii Gorskii. Pentru a o suţine, el a anunţat-o despre decorarea cu ordinul Steaua Roşie. Ea la încredinţat că va continua să lucreze onest şi activ. Văzând că pe Elizabeth o chinuie singurătatea, serviciul de spionaj a încercat să-i facă rost de un bărbat, dar Bentley nu voia să înşele memoria lui Golos.

Aşa ori altfel, spre sfârşitul anului 1944 ea nu mai era conducătorul a două reţele de agentură. Se pare că jocul pe care îl îndrăgise atât de mult se apropia de sfârşit.

La începutul anului 1945, Elizabeth a primit încă o lovitură. Gorskii i-a cerut să se mute într-un alt apartament, tot pentru securitatea ei, pentru că mulţi agenţi cunoşteau această adresă. Dar ea nu înţelegea şi nici nu dorea să înţeleagă lucrul ăsta – vechiul ei apartament era locul unde a locuit cu Jacob, locul în care Jacob murise.

Gorskii i-a spus că FBI a pus firma la care lucrează ea sub urmărire şi a dat la iveală un adevăr greu de contestat: firma este legată de partidul comunist şi întreţine activităţi nepermise în care e implicată şi Bentley. Ea trebuie să plece de-acolo. Vrând-nevrând, ea s-a supus, a dat postul ei altei femei şi a plecat în Connecticut. Dar revenea sistematic la firmă. Gorskii a chemat-o din nou şi i-a propus să încheie orice interacţiune cu firma. Cu toate acestea, ea nu a dat ascultare, s-a întors la firmă şi a ocupat postul de vice-preşedinte. Gorskii a rămas mască. Cum de e posibil aşa ceva? Un agent loial, o femeie, nu se supune ordinului?

Dar Moscova a ordonat să nu se certe cu Bentley. Cu ea trebuia multă precauţie, ea ştia prea multe. Căzând în mâinile celor de la FBI, care o urmăreau demult, ea ar fi putut da peste cap toată reţeaua de agentură. I s-a propus să plece din New York şi să-şi deschidă un magazin pe undeva, într-un alt oraş. Dar ea dorea să lucreze anume aici. Ea e o americancă liberă şi are toată libertatea de a-şi alege locul de trai şi lucrul. S-a ajuns până la aceea că, beată fiind, l-a anunţat pe Gorskii că nu mai vrea să colaboreze cu ruşii. „Sunteţi cu toţii nişte gangsteri şi nu vă preocupă decât Rusia voastră, – i-a spus aceasta. – Iar comuniştii americani nu sunt decât o gloată de emigranţi.”

Gorskii a transmis toate acestea la Moscova. Drept răspuns, reprezentantul afacerilor interne, Merkulov, l-a sfătuit să prelungească educaţia cu ea şi lucrul de agentură, dar să ia măsuri de securitate în relaţiile cu agenţii cunoscuţi de ea. Merkulov se gândea că nu va îndrăzni să meargă pe calea trădării, dar că declaraţiile trebuie luate în serios. Îşi făcea multe griji în privinţa lui Bentley, iar în perrimăvara lui 1945 au fost şi alte motive de îngrijorare. Ea a înţeles că FBI-ul e foarte interesat de firmă. Hoover a ordonat redeschiderea anchetei care din anul 1941 era îndreptată asupra lui Golos şi „World Turists”.

Bentley se temea de filaj. Gazda la care stătea ea i-a spus că un individ a întrebat de ea. Peste câteva zile a venit la Elizabeth un tinerel care a început s-o întrebe despre individul care a stat mai înainte în apartamentul ei. Ochiul ei experimentat a observat imediat că de pe el nu lipseşte decât eticheta „FBI”.

Când s-a întâlnit din nou cu Gorskii şi i-a povestit despre asta, acesta i-a spus că se află într-un pericol extrem şi că trebuie să plece urgnet „în vacanţă”, în Canada sau Mexic.

Mai exista un motiv de îngrijorare. Ofiţerii de securitate de la ASS au deschis o anchetă pornind de la pretextul publicării unor mărturii secrete în revista de stânga „Amerasia”, al cărei redactor era un apropiat al partidului comunist. FBI a confiscat la redacţie 1700 de materiale despre flotă, confidenţiale ori secrete, despre departamentul de stat sau chiar ASS. Redactorii au fost învinuiţi de spionaj. Bentley aştepta să vină rândul ei. Mai pe scurt, pericolul o pândea la toate colţurile. Ce era de făcut mai departe? Ea trăia în stres, spaimă, nu dormea nopţile, iar când dormea avea coşmaruri. Se făcea tot mai slabă şi mai palidă. Şi a început să bea. Băutura a îmbolnăvit-o, îndepărtând-o şi mai mult de oameni.

În primăvara lui 1945 ea ducea cu maşina un tinerel. Au intrat împreună într-un bar, au băut bine, după care l-a invitat acasă la ea. Au început să se întâlnească cu regularitate. Acesta avea familie, copii, de profesie era ori avocat, ori anchetator. Îl chema Peter Heller. După care acesta a dispărut. Un cunoscut din partidul comunist i-a spus că Peter Heller e agent FBI.

Îi era tot una, putea să fie şi mama agentului, de-ar avea pe cineva alături. Dar nu avea. Din nou singurătate şi băutură solitară. Şi odată, prin capul ei beat a trecut un gând – trebuie să meargă la FBI şi să se căiască. Se mai gândise şi răzgândise de câteva ori în vara lui 1945. Ba se hotăra să meargă, ba se temea. Şi în sfârşit s-a hotărât definitiv.

Să meargă la sediul FBI în New York sau Washington se temea, ar fi putut-o observa foştii săi prieteni, tovarăşi de muncă. Sau să dea la suprafaţă agenţii înfipţi bine în FBI. A ales orăşelul New Haven, în statul Connecticut. A vrut mai întâi să afle ce ştiu ei despre ea, de aceea, în timpul conversaţiei cu angajatul FBI Edward  Koady a povestit mai mult despre contactul său cu Peter Heller, chipurile agent FBI şi el. A cerut sfaturi despre cum să se comporte cu el.

Dar Koady nu era prost. De ce-o fi bătut femeia asta 75 de mile de la New York până aici, ca să întrebe de Peter? A început s-o iscodească pe ea însăşi, dacă nu cumva era implicată în vreo infracţiune. Însă cu toate acestea, discuţia de două ore şi mai bine n-a dat nici un rezultat, nici pentru el, nici pentru ea.

Bentley a mers acasă şi a început din nou să caute contacte cu serviciul sovietic de spionaj.

În luna septembrie 1945, în toate ziarele circula vestea despre fuga cifratorului consulatului sovietic din Canada, Igor Guzenko (angajat al ASSS[3]). Acesta a destăinuit FBI-ului toată reţeaua de agentură din Canada şi SUA despre care ştia câte ceva şi cel mai important – numele „vânătorilor” după secretele bombei atomice. Bentley nu avea legături cu această reţea, dar a înţeles că unii din ei l-ar fi putut cunoaşte pe Golos. Că doar nu întâmplător la vremea ei i-a adus scrisori venite din Canada.

După aceasta, în octombrie a vut loc trădarea jurnalistului comunist Budeneţ, ceea ce ar fi putut atrage după sine pe Bentley. Că doar acesta ştia despre activitatea ei ilegală.

În octombrie 1945 Gorskii a anunţat că se va întâlni din nou cu Bentley. Printre multe chestiuni, ei au vorbit despre trădarea lui Luis Budeneţ. Acesta a abjurat public partidul şi a trecut de partea FBI, ceea ce, după părerea lui Bentley, era un inconvenient major. Gorskii a fost uimit că în timp ce vorbea cu el, aceasta nu a dat la iveală nici nervozitate, nici nelinişte. Din alt punct de vedere, întâlnirea s-a petrecut cu succes. Bentley era cumpătată, inimoasă şi îşi cerea iertare. Şi într-adevăr, presimţirile nu l-au înşelat: aceasta a trimis o scrisoare cartierului general al statului major al FBI din New York în care întreba din nou de Peter Heller. Au invitat-o să discute pe 16 octombrie. Dar acesta a fost de fapt un interogatoriu pe care l-a condus versatul angajat Frank Oldrich.

Bentley i-a spus acestuia că a fost „apropiata” unor oameni în legătură cu care ar avea suspiciuni şi ea bănuieşte că aceştia ar fi spioni ruşi. A amintit de contactele sale cu comuniştii. Ea a evitat să dea detalii pe parcursul acestui interogatoriu (în America acesta se numeşte finuţ „interviu”). Oldrich i-a dat numărul lui de telefon, iar ea pe al său de la muncă, dar nu l-a sunat, iar la muncă nu era. Abia pe 6 noiembrie ea a fost contactată de un angajat FBI pe nume Banckley. Acesta a întrebat dacă posedă vreo informaţie despre activităţile antiamericane şi i-a promis susţinere şi protecţie.

Luată de vâltoarea trădării

În ziua următoare, pe 7 noiembrie, ea a apărut la biroul lui Banckley din Manhattan, dar acolo a fost întâmpinată de un alt angajat, John Jardin, specialist în acţiunile anticomuniste. Era destul de versat încât să înţeleagă că cu Bentley, un caz mai special care apare de la sine, trebuie să procedeze cu tactică. El i-a propus să-i povestească despre sine, iar aceasta a început cu sosirea ei în partidul comunist, visând să se lupte cu fascismul. Şi… curgea, curgea. Jardin, prin replicile lui compătimitoare, dirija confesiunile ei. Ea a început să dea nume. Mai întâi Golos, după care Silvermaster şi Perlo. Şi tot aşa, treptat, i-a trădat pe toţi pe care îi ştia. Şi-a liniştit conştiinţa cu gândul că dacă îi trădează, aceştia nu se vor mai ocupa cu spionajul, iar asta înseamnă că nu vor merge către o pedeapsă şi mai mare. De parcă o asemenea îndreptăţire ar fi ajutat-o să nu se simtă vinovată de trădare. Nu simţea nici un pic de părere de rău că a lucrat pentru serviciul sovietic de spionaj. Pur şi simplu simţea o plăcere sadică dând la iveală alte şi alte noi nume.

„Interviul” s-a prelungit peste opt ore. Ea a dat la iveala nu numai numele lor, dar şi poreclele, legendele, locul de întâlnire începând cu 1936! Avea o memorie excelentă, ţinea minte cine şi ce a spus, cine şi ce a mâncat, culoarea cravatei, mărimea la pantofi, poveştile de familie şi de serviciu ale celor mai buni prieteni. Ea vorbit despre contactele sale cu spionii sovietici, avertizându-i că FBI este singurul loc unde nu au reuşit să pătrundă. Auzind asta, Jardin mai că nu a măcăit de satisfacţie.

Pe la jumătatea celei de-a doua nopţi, lăsând-o pe Bentley să plece, Backley şi Jardin au trimis un mesaj urgent directorului FBI, Edward Hoover. Acesta nu a putut să-şi ascundă fericirea: se scria o nouă pagină a istoriei.

După aceasta au început „interviurile” zilnice. În luna noiembrie au avut loc 14 convorbiri cu ea agenţii speciali ai FBI, Joseph Kelly şi Thomas Spencer, cărora le-a fost predat cazul ei. Spre sfârşitul lui noiembrie a fost depistată toată reţeaua de agentură a lui Golos, iar după fotografiile angajaţilor consulatului sovietic, Bentley l-a recunoscut pe Gorskii ca fiind şeful său.

Mărturiile lui Bentley coincideau în întregime cu datele deţinute de FBI. La una din întâlniri a adus un pachet cu bani pe care cu o lună înainte i-l încredinţase Gorskii. „Iată aurul Moscovei”, – a spus aceasta. Banii lui Bentley au fost puşi într-un seif la bancă, după aceea americanii glumeau şi spuneau că aceştia sunt singurii bani pe care SUA i-a primit de la Rusia în contul datoriilor pentru land-leasing. (Ei, se vede treaba, nu voiau nici să se gândească la faptul că noi am plătit această datorie însutit cu sângele soldaţilor noştri, în timp ce americănimea îşi ducea veacul peste mare, peste ocean.) Sub supravegherea atentă a FBI, Bentley a avut o întâlnire de două ore cu Gorskii. FBI nu s-a băgat în această întâlnire, pentru a se asigura dacă Bentley minte sau nu.

La sfârşitul lui noiembrie, Bentley a scris un protocol de 107 pagini în care a divulgat 87 de cetăţeni americani – de la funcţionari mari de partid, până la funcţionari bibani din administraţie, incluzându-i şi pe cei care simpatizau cu comunismul, dar şi pe cei pe care personal nu-i cunoştea, ci numai auzise de ei. Lista ar fi trecut cu mult peste o sută de nume dacă ar fi inclus şi date despre alţi cetăţeni străini. Bentley devenise, aşa cum au numit-o atunci, „enciclopedia spionajului”. Ea ştia mai mult decât toate serviciile speciale americane luate la un loc.

FBI, bineînţeles, era interesat înainte de toate de marii oameni de stat, amintiţi de Bentley. Printre aceştia se număra şi adjunctul ministrului finanţelor, Harry Dexter Wait, fostul adjunct al lui Rooseveld, L. Carry, protejatul şi fondatorul ASS, Donowan Duncan Lee. Din numărul persoanelor amintite de Bentley, 27 încă mai lucrau la Washington, incluzând şapte oameni din departamentul de stat, zece din Ministerul Finanţelor, doi din ASS, iar restul din Ministerul Justiţiei, din departamentele responsabile de mobilizarea militară şi probleme de economie mondială. Cu toţii livraseră informaţii de importanţă capitală.

Acesta a fost cel mai mare succes din istoria FBI. Uniunea Sovietică, fost aliat temporar, trebuie privită ca un adevărat duşman.

Hoover se afla pe cai mari. Succesul a venit exact la momentul potrivit când un prim război luase sfârşit, iar un al doilea, poate, stătea să izbucnească. Cu fascismul, eforturile comune, în principal – eforturile Uniunii Sovietice erau vlăguite, acum sosise timpul foştilor aliaţi să devină duşmani, mai ales că un duşman era extern – URSS, celălalt era intern – comuniştii şi toţi cei de stânga. O perspectivă mai fericită Hoover nu-şi putea imagina, pentru că el a fost convins dintotdeauna că cei mai mari duşmani ai Americii sunt chiar ei. Declaraţiile lui Bentley au dat posibilitatea FBI de a se mândri, de a căpăta putere, autoritate şi independenţă, a adus multe credite din partea conducerii, lărgirea personalului, deschiderea de noi birouri, reînnoirea logisticii. Le-au şters nasul multor înfumuraţi din ASS, au primit dreptul legal de a pătrunde în toate sferele de stat din viaţa SUA. Au devenit simbolul numărul unu al statului.

Primind mesaje de la New York despre probele aduse de Bentley, Hoover a trimis imediat o scrisoare adjunctului militar al preşedintelui Truman, generalului Harry Bone, atrăgând atenţia asupra faptului că în acest caz sunt implicaţi mulţi funcţionari grei din administraţie.

Peste şase zile, Truman l-a sunat pe Hoover şi l-a rugat să-l informeze despre cazul Bentley pe secretarul de stat Byrn. Întâlnirea a avut loc. Hoover a dat numele a optsprezece oameni de stat amintiţi în raport.

Pe 4 decembrie Hoover a scris un raport de 71 de pagini numit „Spionajul sovietic în SUA”, bazat aproape în întregime pe declaraţiile lui Bentley, trimiţând câte o copie celor mai înalte persoane din stat.

A început cea mai lungă şi costisitoare anchetă din istoria FBI. Departamentul newyorkez, rămas fără activitate în urma capitulării Germaniei şi Japoniei, a primit ordinul de a investi toate forţele în lupta cu spionajul sovietic.

Au început cu ascultarea telefoanelor şi filajul tuturor celor amintiţi de Bentley în declaraţie, cu toţii funcţionând în continuare în instituţiile statului. Corespondenţa lor a fost pusă sub control.

Însă lui Donegan, conducătorul departamentului newyorkez al FBI i s-a părut puţin faptul că Bentley dăduse declaraţii. Şi i-a solicitat să devină agent dublu. Pentru ea aceasta era o şansă de a-şi dovedi patriotismul său americănesc şi a deveni „fetiţă deşteaptă”. Acum era din nou în joc, chiar dacă de partea cealaltă. Sindromul trădării prietenilor nu o deranja. I-au dat sarcina să-şi continue activitatea la firmă şi să-şi reînnoiască contactele cu Earl Browder, secretarul partidului comunist din SUA, de asemenea cu agenţii săi de la Washington, dar şi cu Gorskii. Când s-a întâlnit cu acesta, pe 20 noiembrie 1945, ea s-a interesat de relaţiile dintre firmă şi partid, dar şi dintre partid şi serviciul sovietic de spionaj. Asta l-a pus în gardă pe Gorskii. Dar cel mai important e că peste câteva zile după întâlnirea lor, Gorskii a primit probe despre trădarea lor de către Elizabeth Bentley, probe parvenite din Londra, de la Kim Philby. Moscova a dat ordin de a întrerupe contactul cu Bentley şi de a anunţa toată agentura din SUA. Adevărul e că FBI, care solicita o vigilenţă specială din partea celorlalţi, a căzut el însuşi în capcană (se pare că vrând să se laude) – a trimis la Londra informaţii despre declaraţiile lui Bentley, iar Philby, ca persoană responsabilă de contactele cu serviciile speciale engleze şi americane, a citit-o din scoarţă-n scoarţă.

Pe 24 noiembrie, Merkulov a raportat despre trădarea săvârşită de către Bentley, lui Stalin, Molotov şi Beria.

Avertisementele au dat şi ele roade. Ahmerov, Gorskii şi restul agenţilor şi-au încheiat oarecum activităţile care încălcau legea americană, astfel încât nimeni nu mai putea fi prins în flagrant. Relaţiile cu agentura au fost îngheţate pe o perioadă de doi ani. Alte dovezi, înafară de declaraţiile lui Bentley, FBI nu avea şi nu putea să meargă în instanţă cu nimic. Cei care au fost invitaţi la „interviu” fie o numeau pe Bentley „isterică şi din cale-afară de labilă emoţional”, fie confirmau oarece contacte nesemnificative, fie în general refuzau să vorbească. Unul din ei, Remington de exemplu, a spus că odată i-a comunicat lui Bentley, pe care o cunoştea ca jurnalistă, un press-release şi o listă publicată. Dar nici ascultarea telefoanelor nu le-a ajutat cu nimic. Ancheta a intrat într-o fundătură.

Cazul, se pare, trebuia închis. Singurul lucru pe care au reuşit să-l facă cei de la FBI a fost că unii funcţionari de stat a trebuit să-şi dea demisia. De asemenea, FBI i-a inspirat preşedintelui ideea consolidării programelor de securitate în timpul angajărilor în serviciile de stat.

Dar Hoover nu s-a liniştit, iar ancheta a continuat. Pentru capii de stat americani, declaraţiile lui Bentley nu erau doar un pretext, ci unul din motivele de a aţâţa războiul rece – cum altfel, Uniunea Sovietică, aliat în război, încercase să pună mâna pe secretele de stat ale Americii. Bentley arăta ca o suferindă nevinovată.

Însă lucrurile nu stăteau chiar aşa. America era şi ea interesată de secretele de stat ale aliatului. Încă din anul 1943, Carter Clarke, şeful serviciului american de spionaj, organiza o campanie de decodare a mesajelor consulatului sovietic, primite de la Moscova. El se temea că Stalin ar putea demara tratative secrete cu Hitler privind împărţirea lumii. Ideea era cam schizofrenică, dar a funcţionat. Primele documente au fost decodate în anul 1946 când războiul luase sfârşit şi nu mai aveau nici o însemnătate, dar acestea demonstrau că Stalin n-a avut niciodată gânduri comune cu Hitler despre împărţirea lumii. Proiectul s-a numit „Venona”, activităţile de decodare ale mesajelor diplomatice au continuat şi în paralel cu asta, pe lângă alte secrete sovietice, au aflat că în jur de trei sute de cetăţeni ai SUA, imigranţi ori rezidenţi temporari, aveau contacte confidenţiale cu Sovietele. Cu toţii figurau cu pseudonime şi a fost nevoie de eforturi mari pentru a le afla numele complet cu ajutorul lui Elizabeth Bentley.

Dar s-au împotmolit din nou. Toată operaţiunea „Venona” purta un caracter strict secret, folosirea publică a materialelor nu era permisă. Cu atât mai mult cu cât erau descifrate coduri militare ale aliatului! Ar fi ieşit un scandal monstru. Dar şi mai rău, dacă află ruşii că americanii le citesc secretele din mesaje, vor schimba codurile.

A venit anul 1947. Bentley se simţea infamă – fără prieteni, fără un scop în viaţă, fără viitor. A început să se teamă de pedeapsa pentru trădare, FBI o apăra doar cu numele „Gregory”, însă protecţie fizică nu-i garantase. În acelaşi timp, firma ei dăduse faliment, întreţinând-o cu salariul anual (9600 de dolari). A început să ocupe posturi temporare, FBI nu o ajuta. Reuşise să obţină datoriile firmei, dar în curând toţi aceşti bani i-a dat pe mâncare şi băutură.

Hoover intenţiona să dea toate acele materiale pe mâna judecăţii, dar a fost avertizat că judecata poate avea loc numai dacă Bentley se va prezenta ca martor, iar FBI nu dorea acest lucru.

Până la urmă a avut loc nu judecata, ci şedinţa „Grand-jury”, fără a li se permite accesul jurnaliştilor. Cu toate acestea, toate acuzele confirmau probele aduse de Bentley dar şi o oarecare vină din partea ei, de aceea în aprilie 1948, „Grand-jury” a declarat acuzele ca fiind nefondate. Însă Donegan nu s-a liniştit. El a anunţat că a deschis cazul acuzării de complot a partidului comunist, care activa împotriva autorităţilor superioare din administraţia de stat. Dar şi ideea aceasta a picat.

În acest timp, Bentley a găsit un nou joc. A decis să ia legătura cu presa şi să declare public totul despre sine. Pe 21 iulie 1948, ziarul „World Telegraph” titra mare pe prima pagină: „Inelul roşu a fost purtat de regina-blondă”. Toată istoria ei era povestită acolo, însă nu apărea nici un nume. În schimb se spunea că povestea ei despre spionaj este atât de fantastică încât cu greu ar putea fi crezută până şi de veteranii FBI.

Din acest articol nu ieşea la iveală o brunetă nu prea înaltă, sub patruzeci de ani, ci o îmbătător de frumoasă blondă care semăna cu Mata Harry. În ziua următoare a apărut continuarea, după aceea încă una. În ziar se spunea despre comunişti că au forţat-o să fie spion în Rusia. Bentley şi informatorii săi apăreau ca nişte victime nevinovate ale comuniştilor răi.

După publicarea articolelor, redactorul ziarului a fost contactat telefonic de către jurisconsultul Comisiei de Anchetă a Senatului şi întrebat dacă e adevărat ce se spune în articol şi dacă e posibil ca blonda aceasta neînfricată să meargă în calitate de martor la audienţă. Da, a spus redactorul, va fi încântată.

Îşi dorea gloria atât de mult

Bentley nu dorea ca istoria ei să fie îngropată în maldărele de documente secrete. Ea tindea către glorie.

În timpul acesta, în luna martie a anului 1946, Churchill îşi ţinuse emoţionantul şi faimosul discurs de la Fulltone, şi începutul războiului rece a fost marcat. Mărturiile lui Guzenko şi Bentley au jucat rolul lor în stabilirea politicii lui Truman. Însă mai era nevoie de zdruncinarea poporului american ca acesta să conştientizeze pericolul care vine din partea Rusiei şi uneltirile comuniştilor roşii. Pentru asta era nevoie de organizarea audienţelor publice la senat.

Audienţa a fost condusă de comisia lui Ferguson, la o săptămână după apariţia articolului în „World Telegraph”. Comisia a fost formată pe 30 iulie 1948 în timpul vacanţelor de vară, atât de importantă era chestiunea, cu atât mai mult cu cât în acel an trebuia să aibă loc alegerile prezidenţiale. Şedinţele s-au desfăşurat cu tot calabalâcul americănesc obişnuit – zeci de reporteri, blitzuri, lumini de proiectoare.

În încăpere a intrat Bentley. Spre uimirea reporterilor, ea nu era nici blondă şi nici o frumuşaţă. A ocupat locul martorilor şi a început să răspundă la întrebările senatorilor. Despre cum a învăţat în Wasser, cum a îmbrăţişat ideile comuniste ş.a.m.d.

Audienţa trebuia să se focuseze asupra învinuirilor aduse lui Remington, funcţionar în rândurile administraţiei din departamentele de stat, la acea vreme lucrând în Secţiunea de Afaceri Internaţionale din Departamentul Afaceri. Dar în faţa senatorilor se afla o adevărată comunistă în carne şi oase, iar ei nu au putut lăsa să le scape o asemenea şansă. Au copleşit-o cu întrebări. Bentley a spus tot, inclusiv detalii despre viaţa ei intimă cu Golos şi bineînţeles despre activităţile ei în agentură. Despre Remington a venit vorba abia a doua zi.

Astfel a apărut Bentley pentru prima dată pe scena americană.

Dar audienţa acordată de către comisia lui Ferguson a fost doar o treaptă din audienţa principală a mult trâmbiţatului congres al Comitetului activităţilor americane. Şedinţele au început pe 31 iulie. Comitetul era condus de republicani, rivali ai partidului lui Truman în alegerile viitoare, a cărui activitate era îndreptată în primul rând nu doar împotriva comuniştilor, ci şi împotriva lui Truman însuşi, ca.. „protector al lor”(?!). Organizatorii audienţei s-au străduit să demonstreze că reţeaua rusească de spionaj şi comuniştii americani au împânzit aparatul lui Roosevelt, după care şi pe-al lui Truman. Ei trebuia să „gonească şobolanii din troaca federală”, aşa cum i-au gonit din Holliwood. Atunci, despre pactul comunist, în film „au depus mărturie” Walt Disney, Garry Cooper şi Ronald Regan! Acum însă, martorul principal va fi Elizabeth Bentley! Cazul de atunci s-a încheiat cu faptul că 10 „demascaţi” scenarişti-comunişti-uneltitori au fost judecaţi şi încarceraţi, iar Charlie Chaplin a fost expulzat din America. Cu ce se va termina acest caz acum?

Preşedintele comisiei era J. Parnell Thomas (mai târziu a fost depistat ca făcând parte din grupurile de rackeţi şi trimis la închisoare).  Figuranţii cei mai epatanţi din comitet erau Rankin – un antisemit înfocat, anticomunist şi membru Ku Klux Klan, Mundt – care ura ONU, dar şi tânărul congresman Richard Nixon, adversarul democraţilor şi comuniştilor.

Şedinţa s-a deschis. Elisabeth era actorul principal, iar asta o măgulea foarte tare. După un scurt interogatoriu, a luat cuvântul învinuitorul principal Robert Steepling. El a pronunţat numele lui Silvermaster, Perlo, Willman, White, Lee, Remington şi alţii, pe care i-a trădat Bentley: „Mai puteţi da şi alte nume?” – a întrebat acesta. Şi Bentley a început să enumere noi şi noi nume.

E adevărat că a completat că aceştia nu au primit nici o răsplată şi că nu erau trădători. Mai mult, motivele lor erau de bună credinţă, ei credeau în comunism şi în Rusia ca aliat al SUA, şi că era obligaţia lor să pună umărul.

Ancheta aceasta nesfârşită, alternându-se cu replicile înduioşătoare ale congresmanilor despre comuniştii şi trădătorii cei îngrozitori, s-a prelungit până în 3 august când în scenă a intra încă un transfug, Chambers, care a dat noi nume la iveală, în aceeaşi ordine pe al lui Hiss, un mare activist politic din vremea lui Roosevelt, coordonatorul politicii lui externe. În ziua următoare, Hiss a apărut la şedinţă şi a mărturisit public nevinovăţia sa (şi-a menţinut această poziţie până în anul 1996, când avea 92 de ani). După care a fost interogat Silvermaster care de asemenea şi-a negat vina şi a refuzat să răspundă la întrebări: dacă o cunoştea pe Bentley şi dacă a activat în PCUSA. Pe aceeaşi poziţie s-au menţinut Perlo şi Lee, e adevărat că ultimul a recunoscut că se cunoştea cu Bentley, dar că aceasta e o fantezistă şi o inventatoare de lucruri. În genere, nu era nici o probă împotriva oamenilor învinuiţi de ea, înafară de declaraţiile ei.

Toată ancheta a durat în total 21 de zile. Truman a declarat în privinţa anchetei că, fie şi dacă el e sigur că toţi comuniştii au avut un pact, şedinţele comitetului comportă un caracter şi motive politice (se referea la campania dinaintea alegerilor).

Un final deplorabil

Astfel Bentley, în calitate de pion, s-a pomenit atrasă în vâltoarea unui mare joc politic, era „agentul secret Gregory”. Momentul ei de glorie trecuse, a început lungul şir de neplăceri. Primea scrisori de ameninţare şi blestem, în ziare îşi băteau joc de ea, ca de un om care îşi schimbă convingerile o dată la două zile. Cumva ca să ocolească toate astea, uitând de rădăcinile sale protestante, s-a izbit de catolicism. Învinuitul Remington, prin avocatul său i-a prezentat solicitarea de daune morale de 100 000 de dolari. A evitat să se prezinte la judecată. După aceasta, cu ajutorul FBI, a avut câştig de cauză la judecată, dar avocatului său se pare că îi datora 10 000 de dolari. Cât a mai durat rezolvarea cazului, ea s-a angajat ca profesor de „ştiinţe politice” la un colegiu catolic de prestigiu din Chigago. Dar absenţele ei nenumărate din cauza judecăţii şi reputaţia ei îngrijorătoare au dus la aceea că peste un semestru a fost demisă.

Un timp a lucrat la postul de radio NBC la emisiunea „Întâlnirea cu presa” în calitate de comentator anticomunist. Toate luările sale de poziţie erau în spirit dedicat cu trup şi suflet. „Avem cea mai bună conducere din lume”, – spunea ea. În acelaşi timp Bentley mergea prin colegiile şi şcolile din toată ţara cu rapoarte care întăreau poziţia ei. Se bucura de mult succes în calitatea ei de bun orator şi de „regină a spionilor”, câştigând 300 de dolari pe seară, un onorariu strălucitor la acea vreme.

Era invitată adesea în calitate de expert şi martor la FBI sau în diferite comitete. Senatorilor le spunea că fiecare rus este un potenţial spion şi solicita expulzarea lor din SUA, a tuturor, atât a imigranţilor cât şi a funcţionarilor ONU, dar şi a polonezilor şi lituanienilor.

Din momentul în care devenise cel mai înfocat anticomunist din SUA, a fost invitată să participe în cel mai important proces de judecată din timpul războiului rece – cazul lui Julius şi Ethel Rosenberg, acuzaţi de spionajul atomic. Ea nu se întâlnise niciodată cu oamenii ăştia şi nu ştia nimic despre ei. Dar rolul ei în această tragedie avea mare greutate, ea trebuia să confirme că toţi comuniştii sunt spioni (Julius era membru al PCUSA). În contextul isteriei antisovietice şi anticomuniste din SUA, o asemenea confirmare era egală cu pedeapsa cu moartea. Şi s-a adeverit. Indiferent de protestele din toată lumea – de la New York şi până la Vatican, – Julius şi Ethel (care nu avea nici o vină) au murit pe scaunul electric pe 19 iulie 1953.

Anticomunismul lui Bentley s-a transformat în paranoia, care i-a copleşit şi pe agenţii FBI. Obosise şi se simţea goală pe dinăuntru, nici măcar vitoria din judecata extraordinară a lui Remington nu a mai bucurat-o.

A găsit, în schimb, forţe pentru nişte memorii autobiografice, pe care le-a numit „Dezrobirea”. Cartea a avut un mare succes comercial, Bentley a câştigat binişor şi a putut să-şi facă rost de o vilă cu cinci camere în statul Connecticut, pe care o împărţea cu singurul ei prieten – pisica.

S-a gândit că va găsi pace şi linişte dar a greşit – FBI o considera în continuare „cel mai preţios informator”. Agenţii FBI o vizitau de trei-patru ori pe lună, pescuind noi şi noi mărturii sau doar primind consultaţii. A fost invitată de patru ori la audienţa din comitetul „Rolul presei comuniste în pactul comunist”. Şi din nou a turnat mizerii în capul prietenilor săi de demult, chiar dacă înţelegea că nu a existat nici un pact şi că nu are nici o dovadă pentru asta. Preşedinte a devenit însuşi senatorul McCarthy. Cu numele lui a fost denumită o întreagă epocă din istoria americană: „mccarthysm” – vânătoarea de fantome, când sub incidenţa anchetei intrau nu doar comuniştii, dar şi oricine gândea mai neortodox, de exemplu, Charlie Chaplin.

Dar Bentley s-a împotmolit din nou şi a cerut ca FBI să-i întoarcă acei 2000 de dolari pe care îi dăduse ea cândva agenţilor. FBI s-a codit multă vreme, dar, după spusele lui Hoover, banii au fost returnaţi. Cu toate acestea, Bentley bea foarte mult, iar banii se împuţinau văzând cu ochii. De lucru nu era. Climax, stres, alcool, depresie – iată ce ajunsese viaţa ei. Nevestele unora pe care îi turnase aceasta ajunseseră deja la psihiatrie, în asemenea hal le-au atacat consecinţele. Ea se ţinea deocamdată tare.

Ieşea acum cu un oarecare John Rayt, judecat de două ori. Ei beau împreună şi odată s-au bătut în maşină. După care acesta i-a furat din dulap o sticlă de wisky. Ea a depus plângere la FBI şi a solicitat gardă de corp. Şi a mai băgat aluzia că ar putea depune mărturie în viitorul proces al lui Remington. Dar putea şi să nu depună. Aceasta părea o escrocherie. Dar ea era indispensabilă la fel ca în procesul celor doi Rosenberg. Şi FBI a luat măsuri. John Rayte a dispărut undeva. Mai mult, FBI a început să o plătească pentru „mărturiile” din timpul procesului. Nu prea mult, dar totuşi 50 de dolari pe săptămână.

Dar pe lângă bani au mai apărut şi alte probleme. Fiind în stare de ebrietate, a lovit o maşină în care se aflau şi doi copii (nu au păţit nimic) şi s-a ascuns. Numărul ei a fost înregistrat. Când au reţinut-o, ea a spus mai întâi că nu a lovit nici o maşină, apoi că în acea maşină nu era nici un copil, după care, în încheiere, că e agent FBI şi îndeplinea o misiune. FBI a ajutat-o din nou, iar aceasta a fost eliberată.

Peste două săptămâni a pierdut din nou controlul volanului. Ea a explicat că vrând să evite un şofer beat, a urcat pe nişte pietre şi a pierdut cunoştinţa. Dar s-a dovedit că şi ea era beată. Maşina ei era făcută ţăndări. A solicitat din nou ajutorul FBI, iar aceştia au ajutat-o din nou, însă din cât se pare insuficient, pentru că a făcut un scandal monstru, la hotel mai întâi, după care „o grevă în detenţie” la procurorul Manhattanului. Ea acerut ca FBI să-i dea o maşină nouă. I-au satisfăcut şi rugămintea aceasta. Peste câteva zile a cerut ca FBI să-i achite nota pentru somptuosul hotel „Prince George”. Hoover s-a decurcat să achite şi această notă de plată. Însă datoriile ei pe băutură creşteau pe zi ce trecea. Bentley i-a anunţat că nu le va putea fi de folos până când toate problemele ei băneşti nu vor fi rezolvate. I-au mărit retribuţia săptămânală, nădăjduind că-şi va acoperi datoriile. Dar ea bea toţi banii. Hoover i-a dat 550 de dolari, iar Bentley s-a mai liniştit puţin. Dar ea se afla deja într-o adâncă fundătură a viciului. Odată aceasta a declarat: „Tot ce va rămâne, va fi aruncat sub maşină”.

În anul 1953, la plângerea avocaţilor, a avut loc un nou proces în cazul Remington, care mai înainte fusese judecat cinci ani. Bentley era solicitată din nou (acum în calitate de martor acuzator plătit). Ea a acţionat aşa cum trebuie, chiar dacă avocaţii, invocând beţiile şi scandalurile ei, au încercat să o îndepărteze de caz. Remington a fost condamnat, dar numai pentru trei ani.

Au fost reluate interminabilele interogatorii ale lui Silvermaster şi ale altor personalităţi numite de Bentley, dar nici unul nu a recunoscut ori, pur şi simplu, nu a răspuns în genere la întrebări, invocând legea stipulată şi revăzută la numărul cinci din Constituţia SUA. Nu exista nici o dovadă a vinei lor, înafară de Venona, la care nu aveau voie să facă apel.

Bentley s-a angajat din nou ca profesoară într-un coelgiu din îndepărtata Louisiana, departe de centru, dar şi acolo i-au scos vorbe reporterii.

Înafară de asta, împotriva ei au fost intentate acţiuni ale câtorva din oamenii acuzaţi de ea, de exemplu, Taylor, funcţionar în cadrul Fondului Monetar Internaţional, pe care nu l-a văzut niciodată în viaţa ei şi doar auzise câte ceva despre el de la Silvermaster. Au mai învinuit-o de moartea prin atac de cord a lui Garry White, învinuit de către ea. A mai apărut şi cartea „Martorul calp” al unui oarecare Harry Matusow, care fusese comunist o perioadă scurtă, după care s-a făcut agent FBI. El o acuza pe Bentley de minciună, dar şi de faptul că primea de la FBI remuneraţie pentru dovezi şi declaraţii, lucru pe care îl mărturisise chiar lui personal, lui Matusow, în timpul unui lunch pe 3 octombrie 1952. Ea nu a putut dezminţi cuvintele lui Matusow. Reporterii omniprezenţi au găsit o dovadă a întâlnirii ei cu Matusow în aceeaşi zi. Însă despre discuţia de bani, ei n-au auzit nimic. FBI a ajutat-o şi atunci pe Bentley. Matusow a fost condamnat la cinci ani pentru mărturie falsă. (Eliberat din închisoare în anul 1960, el a cântat împreună cu Yoko Ono, a devenit comediant şi se lăuda cu faptul că a fost căsătorit de 15 ori, din care numai de nouă ori cu una şi aceeaşi femeie.)

Colegiul din Louisiana s-a închis şi ea a venit în Connecticut unde a găsit de lucru, iarăşi într-un colegiu de fete „din familii onorabile”. Dar când au aflat chiar din cartea ei că fusese amanta cuiva şi că în apartamentul ei a fost găsit un bărbat neînsufleţit, mămicile acestor fete au făcut scandal. Iar una din fete a spus: „Ea şi-a trădat prietenii. Poate că erau răi, dar nici prietenii răi nu trebuie trădaţi”.

Declaraţia copilului a lăsat-o cu gura căscată şi a îngrozit-o pe Bentley. Poate că atunci, pentru prima dată, s-a gândit la ce a făcut de fapt. Ea îl trădase şi pe Golos, pe singurul om pe care l-a iubit vreodată. Pentru a se alina a început să bea din nou. Dar era prea puţin. S-a adresat unui preot. Acesta, aşa cum i se păruse, a ascultat atent povestea ei lungă în care îşi numea foştii prieteni criminali. După care, gândindu-se un pic, a spus: „Hristos, conform legii romane, a fost şi el un criminal şi merita pedeapsa cu moartea, ceea ce s-a şi întâmplat. Dar Iuda, trădându-l, a fost blestemat atât de oameni, cât şi de Biserică. Şi dumneavoastră cunoaşteţi alegerea lui. Dar eu nu vă sfătuiesc să faceţi ca el. Trebuie să trăiţi şi să vă pocăiţi, până când Dumnezeu vă va chema la el”.

Ea a fost demisă. Nu mai putea activa ca profesor. Bentley s-a angajat ca secretară într-o companie de construcţii. Odată şi-a pierdut cunoştinţa şi i-au depistat semne de amnezie. Ea a rămas fără lucru, după care, vânzând casa, şi fără cămin. Au băgat-o într-un azil. Foarte curând a apărut la sediul FBI şi le-a spus că nu vrea să mai aibă cu ei nici un contact. Au încercat să o convingă, dar ea a pronunţat definitivul „good bye”. Trecutul o apăsa din greu.

FBI avea nevoie de ea. Războiul rece era în toi. Comuniştii din ţară şi din afara graniţelor, URSS de asemenea, rămăseseră duşmanul lor principal. Hoover a ordonat să se facă apel la ajutorul ei numai în cazuri extreme. Însă ea se ducea la fund încă o dată.

În vara anului 1959, ca să-şi mai ridice preţul, Bentley i-a scris o scrisoare lui Hoover în care îi spunea că „există nişte oameni nedescoperiţi care se dovedesc a fi neloiali americanilor”. Ea a cerut ajutor ca să se angajeze ca profesoară. Hoover a ajutat-o şi ea s-a angajat la o şcoală de corecţie pentru fete cu predispoziţii criminale. Astfel şi-a găsit anturajul compatibil.

Însă patimile ei pentru alcool nu au ajutat-o, păcatele trecutului cereau tot mai mult şi mai mult. În luna decembrie a anului 1963, Bentley a nimerit în spital unde i s-a fixat un diagnostic foarte dur – cancer. După douăzeci şi patru de ore de la operaţie, aceasta a murit. Moştenitori n-a lăsat în urma ei. Prieteni şi rude nici atâta. La înmormântare au venit doar câţiva agenţi FBI. Nu la îndemnul inimii, ci la ordinele şefului. Şi-atât.

Igor Damaskin, „Nu există un păcat mai monstruos decât păcatul lui Iuda” în Patimă și viclenie, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu.

Pentru a cita acest document, utilizați următoarea trimitere bibliografică: Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu, Drafturi critice, 2014. Link: https://igormocanu.wordpress.com/2014/03/03/igor-damaskin-patima-si-viclenie-cartea-versiune-integrala-drafturi-critice-2014/ Ultima accesare: [data ultimei dumneavoastră accesări].


[1] Golubuşka – „porumbiţă”, diminutiv rusesc feminin pentru „golub” – porumbel.

[2] Iaşa – diminutivul rusesc pentru „Iakob”.

[3] Administraţia Superioară a Serviciilor Secrete.

2 responses to “Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Nu există un păcat mai monstruos decât păcatul lui Iuda

  1. Pingback: Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Cartea. Versiune integrală. drafturi critice 2014 | drafturi critice·

  2. Pingback: Două traduceri. Igor Damaskin și N.V. Gogol | drafturi critice·

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s