Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. „Nu te lăuda cu răutăţile tale, Nanetta”


„Nanetta” (Ekaterina Kurpennikova), imagine din filmul „Dva goda nad propastiu” (1966), de Timofei Lefciuk

„Nanetta” (Ekaterina Kurpennikova), imagine din filmul „Dva goda nad propastiu” (1966), de Timofei Lefciuk

Grünwald – Bunieakovici – Sevastianova – Nanetta, – agent al gestapoului, infiltrată în grupul ilegaliştilor sovietici de la Kiev, care  au fost torturaţi din vina ei prin închisorile fasciste. Un sfârşit cu toul neobişnuit al „carierei sale”.

Cum a început totul

La fel ca în poveştile şi baladele de demult, eroii principali ai acestui eseu sunt două femei – una luminoasă şi frumoasă, cealaltă – mizerabilă şi ticăloasă. Sau, din moment ce vorbim aici şi despre teatru, operă şi balet, una din ele este prinţesa fermecătoare Odetta, iar cealaltă – zâna cea rea Odillia, eroina „Lacului lebedelor”. Dar povestea aceea are un sfârşit fericit…

…Scurtele vacanţe de toamnă, din anul 1940, clasa noastră le-a petrecut la Kiev. Contrasta atât de ţipător cu Moscova, Kievul era posomorât, igrasios, cu zăpada care imediat ce s-a aşezat s-a transformat într-un amestec de mâzgă şi noroi de pe drumurile desfundate, ceea ce ne-a lăsat nouă, celor de clasa a opta, o impresie neobişnuită. Castanii mai întârziau să se scuture, iar frunzele galbene de pe bulevard se armonizau atât de vesel cu încă strălucitorul şi pe timp de toamnă răcorosul soare de pe cerul limpede şi albastru, încât totul părea cuprins de o vrajă galben-cerulie.

În clasa noastră iubeam muzica – nu popul, cum se zice astăzi, ci muzica înaltă, clasică. Eram clienţi fideli ai Teatrului Balşoi. Fetele erau înnebunite după Lemeşev[1] şi Kozlovski[2], noi ne închinam până la pământ în faţa Barsovei[3], a Katuliskăi[4] şi a lui Şpiler[5].

În stagiunea de toamnă de la Moscova nu se dădea „Carmen”, iar noi ne-am bucurat foarte mult când am aflat că piesa va fi interpretată la un teatru din Kiev. Nu mai ţin minte cum exact, dar ne-au adus câteva bilete, şi le-am tras la sorţi, iar eu am tras, în sensul adevărat al cuvântului, „biletul norocos”.

Rolul lui Carmen era jucat de încă tânăra şi necunoscuta la Moscova, solista Raisa Okipnaia. Eu, ca nimeni altul înafară de, poate, însuşi Merimée, nu am văzut un spectacol „Carmen” în original, dar pot spune sus şi tare că eu şi prietenii mei din fragedă tinereţe am decis categoric şi prieteneşte că această Carmen este cea adevărată, şi că aceea originală nu ajunge nici la degetul mic al acestei măreţe, fascinante, zglobii, cochete, cu un glas fermecător, Carmen de pe scenă. Mai târziu am aflat că Okipnaia a jucat acest rol fără machiaj şi fără nici un fel de perucă, părul ei negru ca smoala cădea pe umerii golaşi, iar când făcea piruiete, desena un nimb negru în jurul capului.

Am ieşit din teatru în transă, neştiind atunci că aceasta a fost prima şi ultima noastră întâlnire cu actriţa. Am decupat pe furiş poza e de pe afiş şi am ascuns-o în buzunar.

În aer mirosea a frunze scuturate, oamenii în jur mergeau liniştiţi, cu voie bună, împăcaţi cu sine. Cine s-ar fi gândit că vor trece doar câteva luni şi Kievul va cădea în genunchi la picioarele unui cotropitor sângeros. Am scris „Kievul va cădea” şi m-am gândit: nu e corect. Au căzut casele, străzile, bulevardele. Dar nu şi oamenii…

Pe 19 septembrie 1941, trupele sovietice au părăsit Kievul. Pentru un timp, în oraş s-a instalat anarhia, au început jafurile. Când trupele fasciste au intrat în Kiev, un grup de târgoveţi, îmbrăcaţi ca de sărbătoare, le-a ieşit înainte la piaţa Bessarabskaia şi le-au urat bun venit „eliberatorilor”. Dar aceştia nu erau decât o mână de proşti care nu reprezentau convingerile kievenilor. Feţele ursuze şi privirile grele ale oamenilor le spuneau ocupanţilor de o mie de ori mai cu înţeles că la Kiev nu vor duce viaţă liniştită.

În oraş au izbucnit incendii care au luat cote mari mai ales în perioada din 24 până-n 28 septembrie. O gazetă mai mică din Franţa se întreba „Oare nu va deveni Kievul a doua Moscovă?”, cu aluzie la incendiul Moscovei din anul 1812[6]. Dar aşa cum s-a convenit la Vichy, puterile care îl susţineau pe Hitler, răspunsul, bineînţeles, era pozitiv.

Rezistenţa împotriva cotropitorilor străini este fie bine organizată, fie spontană. În primele săptămâni de război, în câteva grupări partizane şi grupuri mai mici, s-au adunat spontan localnici, „cei din anturaj”, prizonieri de război, evadaţi din lagărele germane. Ei, de regulă, acţionau răzleţ, neavând nici spioni şi nici contraspioni, dar nici legătură unii cu alţii şi nici cu Centrul, şi de aceea nu puteau să cauzeze duşmanului daune serioase.

La începutul războiului, conducerea ţării şi organele de securitate şi de stat au luat decizia să dezvolte o mişcare partizană de spionaj, cu acţiuni de spionaj şi diversiune, pe la spatele duşmanului. S-a creat, de asemenea, un partid ilegal (ilegalele obkomuri[7] şi raikomuri[8] ale partidelor). Din rândurile celor mai experimentaţi informatori s-au ales comandanţii detaşamentelor de partizani şi conducătorul trupelor de recunoaştere şi diversiune (TRD). În Kiev, o asemenea trupă era condusă de rezidentul Ivan Danilovici Kudrea, care a primit porecla „Maksim”.

El s-a născut în satul Salikovo din regiunea Kievului, în familia unui ţăran ucrainean, conform actelor – pe 7 iulie 1913, dar de fapt în 1914 (şi-a adăugat doi ani ca să grăbească termenul de înregimentare în Armata Roşie). A crescut fără tată, a fost argat pe la moşieri, a lucrat ca lăcătuş, a învăţat la şcoală. După terminarea cursurilor de profesorat, a condus el însuşi şcoala din sat. Când a fost înrolat în armată a avut funcţia de grănicer, după care a absolvit cu distincţie şcoala NKVD-ului şi a fost recomandat serviciului de informaţii. Dar nu i-a fost dat să plece peste hotare.

Când a izbucnit războiul, lui Kudrea i-au propus să fie conducătorul TRD în Kiev, numai în cazul pătrunderii trupelor germane. A purces imediat la formarea trupelor. A încetat să mai meargă la muncă, purta pălărie şi cămaşă ucraineşti, îşi lăsase mustăţi. Conform legendei, se dădea drept fiul preotului condamnat Ivan Kondratiuk, însă conform actelor era profesor de limbă şi literatură ucraineană la şcoala medie.

În august a închiriat un apartament pe strata Institutskoi la Maria Ilincina Gruzdova care a devenit membru al trupei lui. În faţa vecinilor se dădeau drept soţ şi soţie. Un detaliu important: în apartamentul Gruzdovei erau păstrate metode de legătură ale rezidenturii cu Centrul, cifre, bani, acte, arme. Iar asta a dus la consecinţe grele. Maksim a reuşit să trimită numai două radiograme: despre începutul lucrului în cadrul rezidenturii sale şi despre starea din oraş, după pătrunderea trupelor germane. Sub forma luptei cu incendiile, ocupanţii au demolat cea mai mare parte a clădirilor din oraş. În aceeaşi ordine, şi apartamentul Gruzdovei. Locuitorii au fost evacuaţi atât de fulgerător, sub atenţia vigilentă a ocupanţilor, încât nu au reuşit să ia nimic cu ei. Astfel a fost distrus întregul „bagaj” al rezidenturii. Aceasta a fost o lovitură puternică.

Dar Kudrea nu şi-a pierdut spiritul de luptător. După un timp foarte scurt a înfiinţat câteva trupe diversioniste. Aceştia au reuşit să pună în faptă un şir întreg de diversiuni. Câteva dintre acestea pur şi simplu i-au zguduti pe hilerişti. Pe 1 mai 1942 una din trupe, pe distanţa dintre Kiev – Jmerinka a derapat în pantă un tren întreg cu trupe germane şi muniţii, a căror explozie a putut fi auzită de la mulţi kilometri distanţă. Au murit câteva sute de hitlerişti. La staţia feroviară din Darniţa, de asemenea, s-a desfăşurat o operaţiune diversionistă. Iar în inima Kievului, bucălaţii lui Kudrea[9] au reuşit să distrugă cu explozibil frâna unui tramvai care transporta un grup mare de ofiţeri germani. Căpătând o viteză turbată în timp ce cobora către Podol, vagonul a derapat în pantă, îngropând sub dărâmături şi ruine toţi pasagerii. Trupele de diversionişti înfiinţate de Kudrea au acţionat şi după moartea acestuia.

Rezidentura se ocupa şi cu propaganda. Responsabilul de propagandă era „neamţ-rusoaica” Jenea Bremer care recepţiona transmisiunile Radio Moscova (aceasta păstrase un aparat de radio antebelic). Ea înregistra buletinele Biroului de Informaţii. Pe baza acestora, Maksim scria texte pe nişte foi pe care Jenea le multiplica la un fel de maşină de tipărit, după care, prin ajutoarele sale, le împrăştia în tot oraşul. Poliţiştii rupeau afişele lipite pe ziduri, dar mulţi kieveni reuşiseră să citească şi să dea ştirea mai departe. Astfel adevărul situaţiei de pe front ajungea la urechile a mii de locuitori ai capitalei Ucrainei aflate sub ocupaţie.

Curajoasa Carmen

Se înţelege că una din sarcinile cele mai importante ale rezidenturii erau misiunile de recunoaştere şi spionaj. Cea care obţinea şi furniza informaţia cea mai preţioasă şi sigură era deja cunoscuta Raisa Nicolaevna Okipnaia.

De loc era fie din Vinniţa, fie din Cernigova (datele, cum se întâmplă adesea, nu coincid). Tatăl ei a fost preot, iar ea cânta în copilărie la corul bisericesc. Actorii kievenei, trecând pe-acolo şi ascultând cântarea fetiţei, au lăudat evoluţia ei şi i-au propus să meargă pe scenă. După câţiva ani, Raisa a plecat la Kiev să fie audiată şi în curând a început să apară pe scena teatrului de operă, se-nţelege, cântând la cor. A ieşit în evidenţă printr-un solo în piesa „Cadavrul viu” a lui Lev Tolstoi la Teatrul dramei ruseşti, după care a fost acceptată la Balşaia Opera de la Kiev în calitate de solistă.

Când au pătruns germanii în oraş şi au efectuat listele cu actori pentru evacuare, era trecută şi Raisa în listă, dar cineva ştersese numele ei. Nimeni nu ştia de ce. Cu ea fusese deja încheiat un acord să rămână în Kiev pentru acţiunile ilegale. Aşa sau altminteri, Raisa Okipnaia şi-a continuat activitatea scenică în Kievul ocupat.

Poate că cititorului i se va părea interesant să afle câte ceva din viaţa culturală a Kievului în perioada ocupaţiei, lucruri despre care nu se publica nimic în extinsa presă a Rusiei de la vremea aceea. Iată câteva date.

La 1 aprilie 1942, Kievul avea o populaţie de 352 000 de locuitori. În paralel cu Balişaia Opera, mai funcţionau teatrul de operetă, Teatrul Ucrainean de comedie, „Kleinkunst theater” („Teatrul formelor minore”). Tare scurtă a fost viaţa teatrelor dramatice ucrainene – autorităţile ocupaţioniste au interzis activitatea teatrului dramatic din Kiev şi a Teatrului muzical-dramatic, găsind în dialogurile din câteva spectacole nişte lozinci indezirabile din punctul lor de vedere.

Balişaia Opera a fost inaugurată pe 27 noiembrie 1941. Autorităţile fasciste iubeau muzica clasică. La spectacole asistau „cele mai înalte cinuri” germane. Astfel, spre exemplu, pe 20 iunie 1942, în onoarea sosirii la Kiev a ministrului reichului, a reichsleiterului[10] Rosenberg împreună cu comisarul reichului Ucrainei, Erich Koch, la opera din Kiev care se numea „Grosse Oper Kiew”, a avut loc spectacolul de balet „Koppelia” al lui Leo Deliba. Reprezentanţii de vază ai reichului, printre care se afla şi mareşalul reichului, Heinrich, ascultau opera „Carmen” a lui Bizet. La sfârşitul spectacolului, Heinrich a mulţumit regizorilor şi actorilor pentru evoluţia artistică spectaculoasă şi în discuţiile de după culise l-a sfătuit pe regizor să monteze opera lui Richard Wagner. Astfel, în repertoriul Balişaia Opera au apărut „Loengrin” şi „Tangeiser”, bucăţi grele atât pentru intepreţi, cât şi pentru ascultători. Dar împreună cu acestea se dădea „Dama de pică”, „Natalka Poltavka”, „Carmen”, „Traviata” şi „Aida”. Raisa Okipnaia a continuat să apară în roluri cheie pe scena Balişaia Opera.

…Părea că totul rămăsese ca mai înainte. Şi astfel, ca acum un an, răsuna vocea fermecătoarei Carmen:

Iubirea cea liberă lumea încântă,

Mai puternică decât orice lege.

Tu nu mă iubeşti, dar te iubesc eu,

Aşa că păzeşte-te de iubirea mea!

Şi când răsunau ultimele cuvinte ale ariei: „Iubire, iubire, iubire, iubire!” – sala exploda de aplauze, de strigăte de „bravo!” şi „bis!”. Primadona lua poziţia de plecăciune adâncă, primea, după care înmâna în fugă „ţigănuşului” un buchet mare de flori şi îi făcea semn dirijorului.

Din nou se auzea muzica acelei arii. Acum Raisa o cânta în spaniolă. Din nou aplauze, strigăte de „bis!”, flori. Apoi aria era cântată în italiană.

– Ţi-am spus eu! – Generalul maghiar Marozzi, stând în primul rând, l-a atins cu unghia pe colegul şi prietenul său italian. – Dar tu mă iei cu „La Scala”, „La Scala”! Aici nu e mai rău!

– Da-a-a, – a clătinat din cap italianul, – pot să-l înţeleg pe sărmanul Jose care de dragul unei asemenea femei a schimbat uniforma de sergent pe caftanul contrabandistului.

– Dar ea e demnă nu numai de uniforma sergentului!

– Te referi la aceea de general? – italianul şi-a privit prietenul cu atenţie.

– Hm… Ca atare, e fermecătoare. Ai grijă să nu cazi în plasă, la fel ca sergentul Jose. Ruşii, ei sunt cei mai mari patrioţi. La urma urmei, m-aş bucura s-o cunosc.

– Te voi prezenta cu bucurie. Numai nu ca atunci, la Saint-Clou.

Generalii au izbucnit în râs. Şi-au amintit cum foarte demult, încă în vremea studenţiei la colegiul militar din Franţa, italianul i-a suflat maghiarului o florăreasă drăgălaşă foc.

De formaţie, sunt amândoi ingineri, dar ca experienţă de lucru – intendenţi. Nu au fost comandanţi de divizie pe câmpul de luptă, nu au luat parte la operaţiunile de represiune, viaţa liniştită din spatele frontului aflat departe de Kiev îi aranja mai mult. Generalul Marozzi, mare iubitor de muzică, odată după un spectacol a cunoscut-o pe Raisa Okipnaia, a fost de câteva ori la nişte serate foarte restrânse, care erau organizate chiar acolo, în incinta operei.

De aceea s-a gândit că nu e suficient doar atât. Şi s-a hotărât să înfiinţeze „Salonul domnişoarei Okipnaia”, în care, presupunem, se putea strânge crema societăţii. Când i-a povestit Raisei despre ideea lui, aceasta a izbucnit în râs.

– Generale, oare vă amintesc eu de Violetta, iar dumneavoastră vă imaginaţi ca fiind Alfred? Şi aveţi un tată bogătaş, ca al eroului „Traviatei”? Cum vedeţi rolul dumneavoastră într-un asemenea salon?

Dar cu asta nu a făcut decât să-l întărâte şi mai mult pe general. Iar când acesta a dat-o pe sentimente, ea i-a răspuns foarte serios:

– Generale, eu iubesc un om care se află acum pe front şi care luptă împotriva dumneavoastră. Dacă mai e în viaţă. Şi-l voi aştepta pentru totdeauna. Dar nu ştiu de ce am încredere în cumsecădenia dumneavoastră şi de aceea accept propunerea de a fi gazda acestui salon.

Maghiarul a trebuit s-o lase mai moale. A căutat un apartament confortabil, bine amplasat, a evacuat proprietarii, şi i l-a dat în folosinţă Raisei, devenind sponsorul platonit al „ambianţei” din „Salonul domnişoarei Okipnaia”, sperând că timpul le va aşeza pe toate la locul lor. Şi gândul de a o face pe Raisa metresa lui s-a transformat în ideea de a-i deveni soţul legal. Trebuia numai să mai aştepte. Şi el aştepta răbdător.

„Ambianţa” din salonul Raisei se desfăşura foarte drăguţ. La ele participau şi generali germani de război, împreună cu colegii lor din spatele frontului. Vizitatori permanenţi au devenit şeful poliţiei din sudul Rusiei, colonelul Gribb şi şeful poliţiei ucrainene, maiorul Schtunde. Multe din treburile lor, conversaţii care nu ar fi trebuit să iasă înafara pereţilor birourilor de informaţii, fără nici un fel de jenă le discutau aici, iar Okipnaia cunoştea destul de bine germana, încât îi înţelegea. După un pahar de vin bun unguresc, care acum curgea în valuri mari în salonul ei datorită generozităţii generalului îndrăgostit, puteai să auzi până şi estimările obiective privind frontul de est, mărturii despre pierderi, detalii despre operaţiunile în curs de desfăşurare. Odată, când reprezentanţii poliţiei depăşiseră măsura băutului, ei au început să se destăinuiască în legătură cu pedepsele şi chinurile pe care le fac partizanilor şi ilegaliştilor. Raisa îi asculta, pălind la faţă, muşcându-şi buzele şi strângându-şi degetele în palmă cu o asemenea forţă încât a rămas cu urme de unghii.

Dar ea trebuia să-i asculte pe toţi, să le zâmbească tuturor, iar la sfârşitul serii numaidecât să le cânte două-trei arii.

Iar în dimineaţa următoare, „frau Okipnaia”, la fel ca alte mii de kieveni, se ducea la piaţă, care să vândă ori să cumpere, care să asculte ori să povestească câte ceva nou. Din categoria celor din urmă făcea parte şi Raisa. Aici, la piaţă, ea se întâlnea cu rezidentul său, conducătorul Trupelor de Recunoaştere şi Diversiune, lăsat pentru activitate în spatele frontului duşmanului, Ivan Danilovici Kudrea. În grup a intrat în vara lui 1941, când a devenit limpede că nu vor reuşi să menţină Kievul neocupat. Atunci s-a decis crearea grupurilor ilegale pentru activitate în spatele frontului duşmanului. Erau racolaţi cei mai curajoşi şi de încredere oameni. Ambele calităţi Raisa le dovedise încă din vremea când în timpul apărării oraşului, împreună cu prietena sa Evghenia Bremer, a contribuit la capturarea diversioniştilor-semnalişti germani. Atunci a fost luată decizia de a nu o evacua şi pe ea. Când Kievul a fost ocupat de germani, prietenele au salvat, primenit, asigurat cu acte şi scos din oraş nouăsprezece ofiţeri sovietici. Împreună cu Jenea Bremer, Raisa Okipnaia a fost înrolată în grupul lui Ivan Kudrea.

Apariţia Nanettei

Cântăreţii de la operă trebuiau să aibă mare grijă de vocea lor, să nu răcească, să nu bea apă rece în zile fierbinţi, să se abţină de la îngheţată. Într-o bună zi, Raisa nu s-a simţit bine. Laringofoniatrul operei era evreu şi germanii îl împuşcaseră încă din primele săptămâni ale ocupaţiei. Raisa a trebuit să meargă la o policlinică.

Celebra actriţă a fost primită acolo cu respect şi onoare. Deosebit de politicoasă era medicul Natalia Franţevna Grünwald. Chiar dacă ocupa postul de responsabil de laborator, aceasta se comporta ca şi cum ea ar fi fost şefa. A luat-o pe Raisa în primire şi a  dus-o la un otolaringolog mai bun, în opinia ei, după care, când acesta i-a prescris medicamentele, a citit reţeta cu atenţie şi a spus că în laboratorul ei pregătesc ceva mai bun şi că în două zile vocea Raisei va fi ca de cristal. Spre sfârşitul vizitei, se numeau una pe alta cu „Raia” şi „Nataşa” şi trecuseră la per tu.

– Tu de unde eşti de fel? – a întrebat-o Natalia pe cântăreaţă, iar când Raisa a răspuns, aceasta s-a bucurat râzând. – Şi eu tot de-acolo sunt.

Se pare că au descoperit cunoştinţe comune şi chiar amintiri comune.

– Da’ de ce eşti Grünwald, şi încă şi Franţevna? – s-a interesat Raisa.

– Păi, eu mai sunt şi Buniakovici, şi Sevastianova,  – a râs din nou Natalia. – Primul nume e de la tatăl meu. A fost colonist german. Aproape că nu mi-l mai aduc aminte. A dispărut undeva în timpul Războiului Civil. Era ori cu albii, ori cu roşii. Sau poate cu Skoropadskii[11], ori cu germanii. În fine, a dispărut. Iar celelalte două nume – de la soţi. Primul s-a-ndopat cu pere. Am stat cu el un an, după care ne-am despărţit. Iar al doilea… Al doilea se luptă cu fasciştii pe undeva.

Exact aşa a spus, „cu fasciştii”. Raisa a observat imediat acest lucru. Dar nu i-a dat de înţeles, a tăcut. Şi a întrebat:

– Şi cum reacţionează lumea când aude numele tău?

– Mă respectă. Că doar mă consider volksdeutsche. Ceva de genul neamţ-rusoaică. Au vrut să mă facă medic superior, dar am refuzat eu. Ce-mi trebuie mie? Vin ai noştri şi mă întreabă: ce servicii le faci tu fritzilor, cu ce te-au mai încălţat?

Raisa a tăcut din nou. Dar îi plăcuse această Natalia. Dacă nu minte, atunci trebuie să i se acorde nişte atenţie. Trebuie să-i raporteze lui Maksim. S-au despărţit ca nişte adevărate prietene şi au stabilit să se mai întâlnească. Raisa i-a promis Nataliei bilete la teatru, iar Natalia „orice medicament, pentru că am legături bune cu farmaciştii”. Okipnaia avea un sentiment plăcut după întâlnirea cu femeia aceasta bună, dar şi în legătură cu medicamentele date care, după câteva zile, într-adevăr i-au refăcut vocea.

Raisa era încă în concediu de boală şi putea să-şi împartă timpul după voie. Şi a zburat, ca luată de vânt, la întâlnirea cu Maksim. Îi era frică să recunoască asta, dar simţea cum acesta devine pentru ea nu doar şef şi prieten. Raisa s-a îndrăgostit de el. Acesta se deosebea foarte mult de tenorii şi başii din anturajul său de la teatru, care numai pe scenă apăreau ca nişte oameni demni şi curajoşi, iar în viaţa de zi cu zi erau de cele mai multe ori cu totul altfel.

Maksim era curajos şi hotărât, un bărbat adevărat, când se putea era vesel şi înflăcărat, când trebuia era tăcut şi gânditor. Înţelegea că amândoi se îndreaptă spre prăpastie, dar când Maksim era alături, nu se mai temea de nimic. Despre iubirea ei, Raisa i-a povestit prietenei sale care rămăsese în viaţă, dar Kudrea nu a aflat asta niciodată. O fi ghicit el ceva? Acum nimeni nu mai poate răspunde la această întrebare.

Şi iată că s-au întâlnit.

– Deci, ţigăncuşo (astfel o numea el după ce o văzuse în rolul lui Carmen), cum îţi merge?

– Am răcit un pic şi nu mai merg la teatru zilele astea. Din fericire, în perioada asta nu am spectacole. Nici cu generalii mei nu m-am întâlnit, aşa că nu am nici o veste. Doar că… De fapt, nimicuri.

– În treaba noastră nu există nimicuri. Despre ce e vorba?

– Am cunoscut o femeie. Lucrează la policlinica din oraş, e medic, conduce un laborator.

Raisa i-a povestit în detaliu conversaţia cu Natalia, atrăgându-i atenţia lui Kudrea că aceea a pomenit de soţul său, „luptându-se împotriva fasciştilor”, şi că era sigură de venirea alor noştri.

În ciuda aşteptărilor Raisei, Maksim era foarte interesat de Natalia.

– Trebuie analizată bine (nu putea renunţa niciodată la apucăturile profesionale). Pe de o parte, vorbele ei despre „fascişti” şi despre „ai noştri” merg în folosul ei. Pe de altă parte însă, ea le-a folosit văzându-te pentru prima dată. Aşa că nu este exclus ca ea să fie ori gură-spartă, ori provocatoare. Sau poate doar pur şi simplu neglijentă. Aşa că fii mai atentă cu ea, în nici un caz nu-i spune nimic despre poziţia ta, nici pentru, nici contra. Fii circumspectă. Poate ne este de folos. Nu ca informator, dar ca medic. Şi încă unul care conduce un laborator. Ea are acolo tot felul de substanţe chimice, acestea ne pot ajuta să falsificăm acte. Dar repet – explorează terenul mai întâi. Nu-ţi divulga activismul. Bagă de seamă că prin oraş mişună agentura intrigantă, care încearcă să miroase activităţile noastre, şi chiar au fost cazuri când abia-abia am reuşit să ne debarasăm de ea. Dar, de fapt, tu eşti foarte de treabă că eşti atentă la aceste nimicuri între ghilimele. Mai departe aşteptăm ştiri despre generalii tăi.

Raisa a plecat, mulţumită de laudele primite, gata să îndeplinească orice sarcină primită de la Maksim.

În aceeaşi seara, aproape că la aceeaşi oră, Natalia Grünwald s-a întâlnit cu şeful său, angajatul gestapoului, Klaus Winterfeld. Era cu un an sau doi mai tânăr decât ea şi tare şi-ar mai fi dorit să pară mai solid.

Nanetta – aceasta e porecla purtată de Grünwald – nu îi era superioară doar ca vârstă, dar şi ca experienţă de viaţă, îl depăşea chiar şi ca stagiu de lucru în serviciul gestapoului.

Ideea e că Nanetta nu i-a povestit Raisei nici pe departe tot adevărul despre tatăl său. El a fost, într-adevăr, colonist (aşa erau numiţi fermierii germani în Rusia şi Ucraina, ai căror înaintaşi au venit pe aceste pământuri încă în vremea Ecaterinei a II-a). Dar care era, la fel ca mulţi din colegii săi, agentul kaiserului. În timpul Primului Război Mondial i-au ajutat pe germani – adunau şi transmiteau informaţii despre trupele ruseşti, înfăptuiau diversiuni pe ici, pe colo. Când după pacea de la Brest, armata germană a ocupat Ucraina, a colaborat activ cu administraţia germană, a participat la câteva expediţii de represiune împotriva detaşamentelor de partizani şi de ţărani care nu voiau să se supună şi să fie asupriţi.

După Revoluţia din noiembrie 1918 din Germania, când drupele germane s-au întors la baştină, papaşa Grünwald, simţindu-se vinovat şi temându-se să nu fie tras la răspundere, s-a dus cu ei pe pământul strămoşilor lui, abandonându-şi familia.

În Germania a întemeiat o altă familie, dar nu a rupt legăturile cu cea dinainte. E adevărat că aceasta se întâmpla rar şi neregulat. La diferite ocazii, Franz le trimitea cadouri şi cărţi poştale cu peisajele reichului. Cineva a mirosit legăturile Nataliei cu străinătatea şi a raportat acolo unde trebuie. Din cauza asta nici n-a fost primită în komsomol[12]. N-a prea suferit ea din această cauză, dar şi-a ascuns bine răutatea acumulată împotriva komsomolului şi a puterii.

Scuipând pe posibila carieră pe care i-ar fi adus-o activitatea în komsomnol, după care în partid, ea s-a ocupat cu amorul. Şi de fiecare dată căuta cu insistenţă nu atât plăcerile trupeşti, cât cele materiale şi ducea astfel o viaţă fără de griji. Într-adevăr, aşa cum îi spusese şi Raisei, a fost căsătorită de două ori. Dar primul ei bărbat nu „s-a-ndopat cu pere”. Natalia s-a căsătorit încă studentă fiind. Venind din provincie, ea nu avea nici rude, nici cunoscuţi în Kiev. A trebuit să se instaleze într-un cămin studenţesc, dar condiţiile de trai nu o satisfăceau în nici un fel. Şi atunci, în vizor a apărut un tip arătos, student în aceeaşi grupă cu ea. Acesta s-a îndrăgostit de ea. Natalia era perfect impasibilă cu el, dar acesta avea o calitate de netăgăduit – un apartament foarte bun, primit după moartea întâmplătoare a părinţilor. La primul lui semn, aceasta a răspuns cu o furtună de disponibilităţuri. Au făcut nunta, iar soţul a trecut-o imediat în toate acetele lui. Acum rămânea să scape de el pentru a obţine libertatea mult dorită, plus apartamentul. În anii 1937-1938 acest lucru nu era atât de dificil. Era suficient să scrii bine o anonimă justificată, şi îl arestau imediat. Dar Natalia s-a gândit de două ori: dacă pe el îl arestează ca duşman al poporului, pe mine mă dau afară din apartamentul lui şi, în cel mai bun caz, mă exmariculează din universitate. De aceea s-a dus în persoană la NKVD şi i-a raportat celui care a primit-o, locotenentul Globenko, tot ce ştia despre „răutăţile nutrite” de soţul său împotriva puterii sovietice şi i-a scris personal tovarăşului Hruşciov (prim-secretar al CC al Partidului Comunist din Ucraina) o declaraţie şi „ca o adevărată patrioată sovietică” a adăugat că este gata mereu să se pună în slujba luptei cu duşmanii poporului. Bărbatul ei a fost în curând arestat. La ordinul lui Globenko, Natalia a mers la închisoare ca să stea în rând cu celelalte neveste şi să asculte ce vorbesc, să depisteze printre ele complicele duşmanilor poporului. I-a reuşit şi acest lucru, iar câteva neveste nefericite au fost pedepsite. La sfatul lui Goblenko, ea a dat declaraţie de divorţ „pe motivul imposibilităţii de a continua viaţa împreună şi din cauza lipsei de date despre locul unde se află soţul în acest moment”. Divorţul a fost autentificat, iar apartamentul a trecut pe numele ei.

Natalia „a suferit” o vreme. Şi în curând s-a măritat a doua oară. A vrut să facă un copil, dar n-a reuşit să rămână gravidă. Apoi i-au luat bărbatul la armată, la început în expediţia din Polonia pentru eliberarea Ucrainei de Vest, apoi în războiul finlandez. A mai „suferit” o vreme. A agăţat un amant, apoi încă unul, apoi pe-al treilea şi timpul trecea într-o veselie. Şi cu puţin timp înainte de începerea războiului, Natalia, care deja terminase facultatea de medicină şi masteratul, iar acum lucra ca medic, a întâlnit un individ pe nume Tobiaş. Acesta i-a transmis un cadou de la „tata Franz” şi i-a propus să meargă la Lvov, recent anexat la URSS după prăbuşirea Poloniei. Acolo, i-a promis acesta, la adresa indicată de el se va putea întâlni cu tatăl său.

Natalia a plecat la Lvov. S-a plimbat îndelung pe bulevarde şi străduţe, delectându-se cu arhitectura aceea neobişnuită, ascultând graiul neobişnuit vest-ucrainean. A găsit casa respectivă şi la ora stabilită dinainte a bătut la uşă. I-a deschis o tinerică cu aspect drăguţ, care, se vede treaba, o aştepta, din moment ce a invitat-o înăuntru, fără să întrebe nimic ori să o privească. Vorbea în germană. A condus-o pe Natalia într-o cameră confortabilă şi a lăsat-o singură. Peste câtvea minute a intrat un bărbat care, dacă luăm după vârstă, nu arăta deloc să-i fie tată. A remarcat uimirea ei şi a spus imediat, tot în germană:

– Da, aveţi dreptate. Nu sunt tatăl dumneavoastră. Din păcate, el nu a putut să vină. Dar v-am adus o scrisoare de la el. Citiţi-o.

Natalia a luat scrisoarea. După primele cuvinte de salut şi exprimare a bucuriei că măcar prin corespondenţă îşi poate întâlni fiica preaiubită, în scrisoare se spunea:

„Fetiţa mea! Trebuie să înţelegi că adevărata noastră patrie nu este străina Rusie, chiar dacă amândoi ne-am născut acolo, ci Marea Germanie pe care trebuie s-o slujească fiecare german, acolo unde s-ar afla. De aceea te rog foarte mult, ascultă-l pe atenţie pe domnul Walter, în care am o încredere nesfârşită, şi fă tot ce te rogă în numele Reichului.”

Mai departe erau cuvinte obişnuite, despre sănătate, scuze că n-a putut veni la întâlnire ş.a.m.d., şi, în sfârşit, semnătura – „Mereu iubitorul tău tată”.

Se pare că domnul Walter nu avea mult timp la dispoziţie, de aceea i-a dat repede de înţeles Nataliei în ce constă rugămintea lui.

Natalia trebuia să devină agent german şi să-şi ajute adevărata patrie. Dacă şi-ar da acordul, atunci reichul nu va uita în veci serviciile sale şi în viitorul apropiat, când armatele germane vor distruge bolşevicii, ea va deveni cetăţean cu drepturi depline a Marii Germanii, în timp ce ruşii şi ucrainenii vor fi robii celui de-al Treilea Reich…

Natalia Franţevna nu a stat prea mult pe gânduri şi a fost de acord cu propunerea făcută, cochetând cu ideea de a deveni cetăţeancă a Germaniei, întrebând numai în ce constau obligaţiile ei.

Walter a lămurit-o că nu i se cer multe: să se întoarcă acasă şi să-şi vadă mai departe de munca sa. Să adune informaţii despre convingerile oamenilor, mai ales ale tinerilor care merg la armată. Pentru asta e nevoie să se instaleze într-o comisie de înrolare. Să transmită probele, folositoare pentru reich, oamenilor care vor veni la ea în numele lui Walter. Iar când va începe războiul şi trupele germane vor intra în Kiev („Iar asta se va întâmpla numaidecât!” – a izbucnit Walter), să depisteze duşmanii noului regim. Dar asta ţine de viitor şi vor lua legătura la momentul oportun.

La despărţire, Walter a mai spus:

– Veţi figura la noi cu numele de cod Nanetta. Iar cel care va veni la dumneavoastră în numele meu, va trebui să cunoască această poreclă. Altfel, nu staţi de vorbă cu el.

Când mai rămăsese jumătate de an până la începutul războiului, Nanetta a fost abordată de trei ori. Ea a adunat informaţii cu scrupulozitate, chiar din interiorul comisiei de înrolare, unde reuşise să pătrundă. Chiar dacă înţelegea că probele adunate de ea îi vor mulţumi şi uimi cu greu pe stăpânii ei noi. Pentru că tineretul avea convingeri militare, cu toţii voiau să intre în armată ca să-i „bată pe fascişti” (indiferent de pactul de neagresiune).

A început războiul. Veşti de la cel de-al doilea soţ nu avea, dar ea era prinsă în vâltoarea distracţiei (care, aidoma chefului în vremea ciumei, devenise şi mai dulceagă), aproape că îl uitase şi nici nu-şi mai făcea griji.

După retragerea Armatei Roşii din Kiev, Glubenko a luat legătura cu Natalia. Aflând că din motive de familie nu are de gând să se evacueze (ea cică aştepta un copil), el a rugat-o ca în cazul în care la ea vor veni „ai noştri” să le acorde ajutor. I-a promis solemn că va face tot posibilul pentru asta.

Iar în septembrie au venit germanii. La fel ca toate celelalte, activitatea agenturii era de bază. N-a trecut nici o săptămână că a şi fost chemată la comandant. Acolo s-a întâlnit pentru prima dată cu Klaus Winterfeld. Mai întâi a crezut că e un secretăraş oarecare, după vârsta lui fragedă, dar s-a dovedit că este noul ei şef de la gestapo. La prima întâlnire acesta s-a comportat cu aroganţă, dar ea a înţeles rapid că tipul e novice în treaba aceasta. Şi într-adevăr, odată, când relaţiile lor au devenit mai strânse, acesta a recunoscut că a trecut în gestapo nu demult, „la recrutarea” din hitlerjugendă[13], unde era un funcţionăraş prăpădit.

Despre serviciile sale aduse NKVD-ului Nanetta n-a spus nimic. Winterfeld i-a dat Nanettei însărcinarea de a strânge informaţii despre atmosfera din jurul ei, mai ales din policlinică, unde lucrează ea, şi să depisteze potenţialii ostili noului regim. Ea era demult gata pentru îndeplinirea unor asemenea sarcini şi a raportat două nume dintr-un foc. Klaus a tuşit mulţumit şi a scârţâit:

– Ne vom ocupa de oamenii ăştia.

Dar când a aflat că una din persoanele numite e o dădacă de 55 de ani, iar cealaltă – un doctor-ginecolog de 67 de ani şi fără un picior, s-a înfuriat şi a urlat:

– Vă bateţi joc de mine?!

El i-a explicat îndelung şi amănunţit cum trebuie să arate oamenii la care trebuie să atragă atenţia şi prin ce metode să-şi dea seama de convingerile lor şi de acţiunile concrete împotriva autorităţilor germane. S-au despărţit împăcaţi, iar Nanetta i-a pormis că va acţiona aşa cum a îndrumat-o el.

Şi într-adevăr, ea a reuşit să depisteze un grup de sore medicale care se adunau mereu şi discutau veşti de pe front, dar nu acele veşti pe care le transmitea postul german de radio, ci ştirile postului sovietic, adică şi despre spulberarea trupelor germane lângă Moscova.

Bineînţeles că nu s-au atins de toate fetele, dar pe una din ele, instigatoarea, au arestat-o, şi în curând au înţeles că a fost exterminată. Winterfeld era mulţumit şi chiar a spus ceva elogios la adresa Nanettei. Dar ea nu s-a mulţumit cu atât. Voia să întărească mai mult relaţia ei cu el. La una din întâlniri a spus că a fost aniversarea ei cu o zi înainte şi ar fi vrut foarte mult s-o sărbătorească cu Klaus. Acesta s-a zăpăcit şi chiar şi-a cerut iertare pentru că uitase s-o felicite, hotărând imediat să iasă după o sticlă de vin. Dar Natalia l-a oprit:

– Noi, medicii, suntem obişnuiţi cu altă băutură. – Şi a scos din geantă o sticlă de spirt. – Aş vrea să vă iniţiez în tradiţiile ruseşti.

– Ce-i ăsta? Spirt? – a întrebat acesta speriat.

– În persoană, – a răspuns Natalia. – Aici toţi bărbaţii beau spirt. Ce-i pentru rus sănătate, pentru neamţ e moarte. Ce ai, te-ai speriat? (La rugămintea lui Klaus, la întâlniri vorbeau în ruseşte. „Pentru practică”, – a asigurat-o Klaus.)

– Eu? Speriat? Ia, toarnă.

Klaus s-a cherchelit foarte repede şi a început să o mângâie şi să o ciupească fără jenă pe Natalia. Cu limba împleticită, el povestea:

– La hitlerugendă eram deprinşi cu veselia. Dictonul nostru – „Goi puşcă, prin viaţă”. Seara ne adunam pe marginea lacului, cu toţii – şi băieţi, şi fete – ne dezbrăcam până la piele, jucam volei cu toţii, ne scăldam, după care începea…

A mai bălmăjt ceva, dar pe Natalia o plictiseau povestioarele lui. S-a ridicat în picioare şi, apropiindu-se de perete, a stins lumina… Şi de atunci majoritatea întâlnirilor lor începeau ori se terminau cu „iubirea”.

Iar acum Nanetta a venit cu o veste bună pentru Klaus. I s-a ivit posibilitatea de a intra la Balşaia Opera, teatrul care din oarece motive era punctul de interes al gestapoului, ca centru al opoziţiei intelectuale. Ea a povestit în detaliu întâlnirea şi discuţiile avute cu Raisa Okipnaia.

– De două ori am păcătuit faţă de voi, – a adăugat ea. – O dată că v-am numit fascişti, a doua oară că am lăsat să se înţeleagă că sper să se întoarcă „ai noştri”.

– Şi cum a reacţionat? – s-a interesat Klaus.

– Nicicum, – a răspuns Nanetta. I-a povestit toate astea lui Klaus cu intenţie – dacă Okipnaia este şi ea agent gestapo şi o raportează.

– Nu te teme. Poţi să-i bălăcăreşti pe germani cât vrei. Numai să nu întreci măsura. Nu te atinge de Führer. Că nu mai scapi cu binişorul nici tu, da’ nici eu.

Apoi au început să gândească o linie de acţiune pentru Nanetta, după care s-au ocupat cu treaba lor preferată.

Nanetta a continuat să se întâlnească cu Raisa, a fost de câteva ori la teatru la spectacole şi chiar după culise, impresionându-i pe toţi cu firea ei veselă, cu glume îndrăzneţe şi cu posibilitatea de a le face rost tuturor de medicamente rare şi indispensabile. În curând şi-a mai făcut câţiva prieteni printre artişti şi personalul teatrului. Semne de răzvrătire mai serioase în interiorul teatrului n-a depistat deocamdată, dar a raportat şefului toate bancurile periculoase pe care le spun anumiţi artişti şi despre cum reacţionează ceilalţi la glumele ei. Cu toate acestea, gestapoul a decis să nu se atingă de actori pentru moment, pentru a nu o deconspira pe Nanetta. Dar la indicaţiile lui Winterfeld, cea mai mare atenţie era îndreptată către Raisa Okipnaia. Ele au devenit prietene de suflet şi Raisa era din ce în ce mai convinsă că Natalia este un om de încredere şi că ar trebui cooptată pentru activităţile de spionaj.

Deasupra prăpastiei

Grupul lui Maksim a continuat activitatea. Diversiuni, afişe antifasciste, strângerea informaţiei – asta era ocupaţia de bază a grupului. E adevărat că în privinţa informaţiei, treaba se încurcase cum nu se poate mai rău. Informaţia ajungea în cantităţi mari, uneori purta caracter unic, dar se pierdea în gol. Maksim nu le-a vorbit despre asta acelor informatori care recoltau informaţiile, adică nici Raisei, pentru a nu-i dezamăgi. Dar ce să facă, nu exista legătură cu Centrul. Şi Kudrea s-a decis să facă un pas periculos – să treacă el însuşi de linia frontului, să ajungă în persoană la Centru şi să raporteze toată informaţia acumulată. Dar pe drum a fost reţinut şi dus în lagărul pentru prizonierii de război. În curând, „soţia” lui, Maria Iliinicina Gruzdova, a primit o scrisoare printr-un băieţel: „Am fost reţinut. Mă aflu în lagăr. Tu, ca soţie, mă poţi salva”. Maria Iliinicina a reuşit să obţină cu ajutorul oamenilor săi actele necesare, caracteristici pozitive, şi a solicitat comandantului de lagăr eliberarea „soţului său”.

Maksim a continuat să creadă că Moscova încearcă să restabilească legătura cu el. Şi a avut dreptate. În aprilie 1942, de pe aeroportul de lângă Moscova a decolat un avion, luând cursul spre Kiev, având la bord un radiotelegrafist şi doi transmisionişti pentru Kudrea. Din păcate, avionul a fost împuşcat, şi-a schimbat cursul şi informatorii au fost duşi departe. Doi dintre ei – Anatolii Trusov şi Lidia Rosnovska au reuşit să ajungă la Kudrea abia peste două săptămâni. Însă radiotelegrafistul a decedat, iar staţia radio s-a distrus. Kudrea a organizat o mică vacanţă pentru colegii săi care păţiseră atâtea, a pregătit cele mai importante documente şi i-a trimis înapoi. Ei au reuşit să treacă de linia frontului şi să ducă materialele la Centru.

Încă de pe la sfârşitul lui septembrie 1941 Kudrea a observat că pe stradă îl urmăreşte cu regularitate un bărbat vânjos, cu mustăţi şi zâmbind mereu. Kudrea şi l-a amintit îndată. Era petliuroveţul[14] Taras Stepanovici, poreclit „Mustăciosul”, al cărui caz l-a studiat înainte de război. A evita întâlnirea era imposibil, aşa că Maksim a decis să rişte. A vorbit calm cu Mustăciosul, acesta a şovăit dar s-a angajat să acorde ajutor informatorilor sovietici. Şi era în stare de multe, mai ales că lucrase ca traducător la trupele speciale ale gestapoului. În primul mesaj a transmis numele şi datele personale ale agenţilor care s-au infiltrat cu sarcini de lucru la Moscova şi Celeabinsk. Maksim a reuşit să transmită la Moscova probele despre această agentură.

Mustăciosul a numit şi adresa punctului de informaţii a abverului[15]. La ordinele lui Maksim, Maria Iliinicina Gruzdova a putut să ajungă conducătoarea casei 4/6 de pe strada Kuznecinoi, unde era instalat punctul de informare. Ea a reuşit să obţină încrederea conducătorului şi a primit posibilitatea să supravegheze membrii punctului de informare şi să depisteze agenturile.

La împuternicirea lui Maksim, Mustăciosul i-a dat listele trădătorilor care au raportat la gestapo despre comuniştii şi patrioţii rămaşi în zona de ocupaţie. Mai mult, pe cât a putut a distrus aceste rapoarte. Din nefericire, oamenii gestapoului au sistat activitatea Mustăciosului asupra informatorilor sovietici şi l-au lichidat. Acesta nu a turnat pe nimeni.

Probele despre agentura opozanţilor, primite de la Mustăciosul şi din alte surse, Kudrea le-a transcris cu acurateţe într-un caiet special, unde a notat 87 de nume de agenţi cu diferite date despre ei. Din păcate, Nanetta n-a nimerit în lista lui.

Pentru verificarea Okipnăi, Nanetta a rugat-o pe aceasta să încerce prin ofiţerii (sau generalii?) cunoscuţi de ea să afle cât mai multe despre soţul său pierdut. Raisa a reuşit (de capul ei!) să îndeplinească această sarcină. S-a dovedit că al doilea soţ al Nanettei se află în Germania, într-unul din lagărele pentru prizonierii de război.

Când Nanetta i-a raportata aceasta lui Klaus Winterfeld, acesta a exclamat:

– Aha! Iată c-am şi pus mâna pe ea. Înseamnă că ea îşi petrece timpul cu generalii şi ofiţerii nu doar pentru a-i distra, dar mai şi scoate de la ei câte ceva. Trebuie să ne ocupăm de ea mult mai temeinic.

Nanetta a continuat „s-o impresioneze” şi să o studieze pe Okipnaia. Forţele erau inegale. Nanetta nu era numai o informatoare versată, ci şi un vulpoi bătrân pe viaţă. Raisa mai păstra o oarecare nevinovăţie şi entuziasm de caracter. A crezut-o pe cuvânt pe Natalia, considerând-o o femeie cumsecade şi patrioată.

Şi-a împărtăşit părerea sa cu Maksim într-atâta de convingător, încât acesta a început să creadă în patriotismul şi încrederea Nataliei şi a decis să o cunoască. Raisa i-a cerut lui Grünwald să facă rost pentru prietenul său Ivan Kondratiuk de un certificat de eliberare din funcţie pe caz de boală. Întâlnirea lui Kondratiuk cu Nanetta a fost una fugară, însă Ivan Danilovici Kudrea a căzut sub observaţia gestapoului, chiar dacă la prima vedere nu exista nici un interes pentru el, gestapoul nici măcar nu a catadicsit să-i stabilească adresa.

Pe Nanetta a cunoscut-o şi Evghenia Bremer, care a plăcut-o imediat, şi a fost şi ea de acord cu părerea Raisei că Natalia trebuie cooptată

În primăvara lui 1942, Kudrea a observat că în raionul Vinniţa germanii lucrează serios şi în secret la construcţia unui obiect militar important. Alături sunt ridicate piste de decolare, legate de respectivul obiect prin drumuri. În pădure, acolo unde se construieşte obiectul, au fost prelungite şoselele şi căile ferate din Vinniţa. Toate lucrările se derulează în secret şi se iau măsuri sporite pentru securitatea construcţiei. Prin toată Vinniţa sunt create secţii militare de elită, oraşul e împânzit de jandarmerie şi oameni ai gestapoului. Această construcţie l-a interesat pe Maksim. Şi a început să caute posibilităţi de a afla ce se întâmplă acolo.

Dacă Maksim ar fi avut posibilitatea de a lua legătura cu Centrul, poate că totul ar fi fost altfel şi lucrurile nu s-ar fi îndreptat spre un deznodemânt tragic. Informaţia a ajuns la Centru prin multe detaşamente de recunoaştere, care acţionau în spatele duşmanului. Au fost adunate probe şi din Vinniţa, de aceea la Centru se ştia că acolo se înalţă cartierul general al lui Hitler. E posibil ca Maksim să fi primit recomandarea de a nu acorda interes acestui obiect. (Taina acestei construcţii era atât de mare încât după terminarea lucrărilor, toţi prizonierii de război aduşi la muncă au fost exterminaţi.) Dar în lipsa comunicării cu Moscova, acesta a luat decizia de capul lui – să i se dea sarcină Raisei Okipnaia să încerce să obţină permis de intrare în Vinniţa şi acolo să afle ce se construieşte în pădure. Acesta a fost începutul decăderii rezidenturii lui Maksim, din moment ce tot ce avea legătură cu Vinniţa se afla sub controlul special al gestapoului. De aceea, când Raisa i-a povestit Nanettei că are de gând să plece în turneu până la Vinniţa, aceasta a dat fuga la Klaus şi i-a povestit totul. Acesta, se-nţelege, a raportat imediat totul la conducere. A venit certificatul oficial – Okipnaia se adresase şefului de teatru cu rugămintea de a i se acorda un turneu la Vinniţa.

Winterfeld i-a ordonat Nanettei să n-o scape din vedere, să acorde o atenţie mai specială relaţiilor acesteia. Nanetta a amintit despre „studentul” Ivan Kondratiuk şi gestapoul s-a agăţat de acest cui. Şi cum adresa acestuia n-a fost notată, gestapoul a trimis iscoade s-o urmărească pe Okipnaia, care i-a dus fără complicaţii la apartamentul în care locuia Kudrea. S-a întors roata. Peste câteva zile au fost puşi acolo oameni care să-l supravegheze pe Maksim, şi să afle adresele pe unde merge acesta.

Finalul

Pe 5 iulie 1942, gestapoul a pus mâna pe Okipnaia şi pe Kudrea, iar peste câteva zile au capturat alţi membri ai grupului lor.

Gestapoul nu avea nici o probă concretă a vinei lui Kudrea şi a prietenei lui. Dacă asta s-ar fi întâmplat într-un stat de drept normal, ori chiar în Franţa sau Danemarca aflate sub ocupaţie, arestaţii ar fi fost eliberaţi în câteva zile. Dar în Uniunea Sovietică hitleriştii nu ştiau de normele de drept.

Arestaţii au fost chinuiţi, bătuţi, dar nici o declaraţie care să-i divulge pe ei sau tovarăşii lor n-au dat afară. Hitleriştii n-au regizat nici măcar comedia anchetei şi a judecăţii. Toţi membrii grupului lui Kudrea au fost arestaţi şi torturaţi. Data exactă a executării Raisei Okipnaia nu a fost stabilită, dar, conform unor informaţii, ea a fost împuşcată împreună cu alte femei, închise în penitenciarul de pe strada Vladimirskoe, în noiembrie 1942. S-au păstrat mărturii care spun că aceasta, aflându-se în închisoare, a rezistat cu stoicism tuturor caznelor, a încercat din răsputeri să ţină „spatele drept”, în fiecare zi îşi punea o cunună în jurul capului cu care îşi ţinea cosiţele, ceea ce dădea feţei ei mândre o frumuseţe specială.

Dar câţiva oameni, în frunte cu Dmitrii Sobolev, ajutorul apropiat al lui Kudrea, au rămas în libertate. La scurt timp după arestarea lui Kudrea, acesta, presimţind ceva necurat la mijloc, a dat mai departe caietul cu însemnările despre agenţii germani şi alte câteva documente unui membru al grupului, Mariei Vasilievna Suşko. Aceasta la rândul său a transmis pachetul conţinând caietul şi documentele lui Sobolev. Dar Sobolev a murit, iar caietul a ajuns în mâinile gestapoului.

Venirea Armatei Sovietice a fost ca o năvală. Germanii plănuiau să părăsească Kievul pe 15 noiembrie 1943 şi se pregăteau să arunce oraşul în aer. Dar Armata Sovietică a eliberat Kievul pe timp de sărbătoare, pe 6 noiembrie. Hitleriştii au rupt-o la fugă panicaţi, n-au apucat nici măcar să ia cu ei arhiva gestapoului. Într-un depozit au găsit caietul lui Kudrea.

Pe coperta lui s-a păstrat nota lui Dmitrii Sobolev:

„Tuturor celor care găsiţi aceste însemnări.

Rog patrioţii sovietici să păstreze aceste însemnări şi în cazul morţii mele de mâna duşmanului Patriei mele – fasciştii germani, să daţi mai departe organelor competente. Lucru pentru care eu şi Patria mea vă vom fi recunoscători.”

Trădătorii trecuţi în caietul lui Kudrea au primit pedeapsa cuvenită. Dar soarta lui Ivan Danilovici Kudrea şi a tovarăşei lui a rămas neelucidată.

După eliberarea Kievului, cekiştii[16] au adeverit faptul că grupul lui Kudrea a existat cu adevărat, a acţionat, însă după aceea membrii ei au dispărut undeva. Gestapoul n-a pubicat niciodată lista celor arestaţi şi executaţi. (Înafară de cazurile în care acest lucru se făcea cu scopul derutării localnicilor.) De aceea, unii membri ai grupului au fost consideraţi complici hitlerişti şi se presupunea că ar fi şters-o odată cu germanii. Aşa a fost considerată, de exemplu, Raisa Okipnaia. Actriţa Aleksandra Smolearova, jucând rolul ei în spectacolul „Caietul kievean”, făcându-i o vizită în anii ’70 împreună cu jurnalista Lidia Virino mamei acesteia, povestea că vecinii de komunalkă[17] au numit-o multă vreme „mamă de căţea nemţească”.

Un pic câte-un pic s-a dezvăluit întregul tablou şi au ieşit la iveală detaliile acţiunilor rezidenturii kievene în anii grei ai războiului. A fost nevoie de două decenii ca acţiunile eroilor să ocupe un loc de cinste în istoria Marelui Război Civil.

Pe 8 mai 1965, în ajunul celei de-a 20-a aniversări a Victoriei, Ivan Danilovici Kudrea a fost decorat cu titlul de Erou al Uniunii Sovietice, iar Raisa Okipnaia şi Jenea Bremer au fost decorate cu ordinul Războiului Civil, toţi postmortem. Numele lor au devenit denumiri de străzi în Kiev.

Pe scena Teatrului Lesi Ukrainki a fost montată, în anii ’70, piesa lui Vadim Sobko despre Raisa Okipnaia şi ilegaliştii kieveni, numele cărora au fost schimbate de dramaturg. Protagoniştii pieselor – Raisa Zakipnaia, prototipul Raisei Okipnaia, şi Maksim – Ivan Kudrea. Piesa nu s-a deosebit prin cine ştie ce calităţi, până şi regia era foarte slabă. Dar atmosfera din sala de spectacol, când spectatorii reacţionau furtunos la cele întâmplate – apariţia fasciştilor, chinurile Raisei între pereţii închisorii, aspectele schimbătoare ale Kievului – au făcut piesa populară.

În aceeaşi ani, a fost făcut un film despre Ivan Kudrea şi tovarăşii lui, „Doi ani de-asupra prăpastiei”, care s-a bucurat de un mare succes la public.

Şi Nanetta?

Membrii grupului lui Kudrea care au fost arestaţi au reuşit să transmită o însemnare din două cuvinte: „Buneakovici – trădătoare”.

Nanetta nu a reuşit s-o şteargă odată cu hitleriştii, dar poate că nici n-a vrut, considerând că nu există nici un indiciu despre acţiunile ei delatoare, că toţi martorii au murit în spatele pereţilor gestapoului, iar „fatherlandul” pluteşte implacabil spre dezastru. Cu toate acestea, însemnările ilegaliştilor şi-au făcut treaba. Nanetta a fost arestată şi judecată la tribunalul de război, cu privare de libertate pe termen lung. Însă după moartea lui Stalin şi Beria, dar mai ales după cel de-al XX-lea congres al PCUS, a început revizuirea în masă a celor condamnaţi „din considerente politice”. În această categorie, nu e de mirare, a intrat şi Nanetta. Ea a fost eliberată de sub pază şi s-a întors acasă, la Kiev. De s-ar fi ascuns şi ar fi stat chitic în vreo fundătură, încercând să nu bată la ochi nimănui.

Da’ de unde, în totală „nesimţire”, nu s-a ruşinat să acorde un interviu deschis corespondentului de la un ziar, interviu în care a povestit deschis despre trădarea ei, presupunând că nu va fi judecată niciodată pentru unul şi acelaşi lucru. Dar s-a înşelat amarnic.

La redacţia ziarului care a publicat interviul, dar şi pe adresele celorlalte ziare, ale procuraturii, KGB-ului, a Consiliului Superior, a sosit o cantitate ne mai văzută de scrisori ale cetăţenilor revoltaţi – câteva zeci de mii! Dacă ar fi existat un record al cantităţii de scrisori, probabil că acest şuvoi ar fi ocupat locul cel mai respectabil. Una din scrisori se încheia cu fraza: „Nu te lăuda cu răutăţile tale, Nanetta!”.

După toate acestea, Nanetta a fost băgată din nou la zdup, primind un termen nelimitat. Soarta ei de mai departe nu este cunoscută.

Pentru a cita acest document, utilizați următoarea trimitere bibliografică: Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu, Drafturi critice, 2014. Link: https://igormocanu.wordpress.com/2014/03/03/igor-damaskin-patima-si-viclenie-cartea-versiune-integrala-drafturi-critice-2014/ Ultima accesare: [data ultimei dumneavoastră accesări].

[1] Serghei Iakovlevici Lemeşev (1902-1977) – celebru cântăreţ rus de operă, tenor. Artist naţional al URSS în 1950, după ce fusese laureat al Premiului Stalin în 1941. A cântat în Evghenii Oneghin a lui P.I. Ciaikovski în 1936 şi 1955; în Snegurocika („Albă ca Zăpada”) (1947), Maiskaia noci („Noapte de mai”) (1955) ale lui N.A. Rimskii Korsakov; în Boema lui Giacomo Puccini în 1948, şi în multe altele.

[2] Ivan Semionovici Kozlovskii (1900-1993) – celebru cântăreţ rus de operă. Din anul 1916 cântă la Poltava şi Harkov în componenţa unei trupe ambulante de operă, în 1925 devine solist al Teatrului din Sverdlovsk, iar din 1926 face parte din trupa Teatrului Balşoi din Moscova, unde rămâne până în 1954. Îi revine rolul lui Iurodivâi în Boris Godunov a lui Musorgskii, Lenskii în Evghenii Oneghin, Vladimir Galiţii în Cneazul Igor al lui Borodinov ş.a. A fost numit Artist al Poporului URSS în 1940 şi Erou al Muncii Socialiste în 1980.

[3] Valeria Vladimirovna Barsova (1892-1967) – celebră cântăreaţă rusă de operă, soprană, profesor de muzică, laureată a Premiului Stalin în 1941, după ce în 1937 a fost numită Artistă a Poporului URSS, Cavaler al Ordinului Lenin. Roluri: Rosina în Bărbierul din Sevilla a lui Gioachino Rossini, Ludmila în Ruslan şi Ludmila, Antonida în Ivan Susanin ale lui M.I. Glinka.

[4] Elena Klimentievna Katuliskaia (1888-1966) – celebră cântăreaţă rusă de operă, soprană, profesor, a interpretat muzică de cameră. Roluri: Lucetta în Patru nepoţi, Albă-ca-Zăpada în Nevasta ţarului, Ksenia în Boris Godunov ş.a. Premii: Trudnovo Kransovo Znamenii în 1937, 1951 şi 1966, „Znak Pociota” în 1937 şi Premiul de Stat al URSS în 1950.

[5] Natalia Şpiler – soprană şi amantă a lui Stalin, a interpretat rolul Antonidei în Ivan Susanin a lui M.I. Glinka în perioada 1947-1950, alături de Maksim Mikhailov, Elizaveta Antonova, Ivan Skobţov ş.a., în componenţa orchestrei Teatrului Balşoi din Moscova.

[6] Incendiul Moscovei din anul 1812 (noaptea din 13-14 septembrie) – contele Rastopcin, guvernatorul Moscovei a ordonat incendierea majorităţii edificiilor publice din Moscova, împotriva armatei lui Napoleon.

[7] Obkom – „oblastnoi komitet”, comitet regional.

[8] Raikom – „raionnâi komitet”, comitet raional.

[9] Bucălaţii lui Kudrea – joc de cuvinte în original, „kudrea” – buclă.

[10] Reichsleiter – a doua mare putere politică din cadrul Partidului Naţional-Socialist German, subordonat numai biroului Fuhrerului, servind, de asemenea, şi ca grad paramilitar în cadrul Partidului Nazist şi fiind cea mai înaltă poziţie care putea fi obţinută în Organizaţiile Naziste.

[11] Pavel Petrovici Skoropadskii (1873-1945) – activist politic şi militar ucrainean, getman al Ucrainei din 29 aprilie până-n 14 decembrie 1918.

[12] Komsomol – abreviere a sintagmei „Komunisticeskii Soiuz Molodioji”, „Uniunea Tineretului Comunist”, organizaţie fondată pe 29 octombrie 1918.

[13] Hitlerjugend – „Tineretul hitlerist”, organizaţie paramilitară a Partidului Naţional-Socialist German, între 1922 şi 1945, fondat la un an după varianta sa pentru adulţi, numită Sturmabteilung (SA).

[14] Petliuroveţ – partizan al lui Petliura, participant la mişcarea contrarevoluţionară a Armatei Albe. Simon Vasilievici Petliura (1879-1926) a fost activist politic şi militar ucrainean, conducătorul Directoratului Republicii Populare Ucrainiene din 1919 până în 1920.

[15] Abver – din germ. Abwehr, organ de spionaj şi contraspionaj în Germania între 1919 şi 1944, intra în componenţa Conducerii Superioare a Wehrmachtului.

[16] Cekist – nume generic dat angajaţilor sau colaboratorilor NKVD.

[17] V. Născut în URSS de Vasile Ernu, Editura Polirom, 2007.

2 responses to “Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. „Nu te lăuda cu răutăţile tale, Nanetta”

  1. Pingback: Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Cartea. Versiune integrală. drafturi critice 2014 | drafturi critice·

  2. Pingback: Două traduceri. Igor Damaskin și N.V. Gogol | drafturi critice·

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s