Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Piatra de pe inimă…


"Jane Horney under beredskapen 1940", foto: POLFOTO / PRESSENS BILD / SCANPIX

“Jane Horney under beredskapen 1940”, foto: POLFOTO / PRESSENS BILD / SCANPIX

Poporul Danemarcei, la fel ca popoarele altor ţări aflate sub Germania fascistă, nu a putut să facă faţă regimului ocupaţionist. Împotriva Rezistenţei daneze, gestapoul folosea agentura ai cărei mulţi participanţi i-au devenit victime. Unul din agenţii gestapoului a fost Jane Horney.

Întunecata noapte berlineză

Peste Berlin s-a lăsat o noapte neagră ca tăciunele. Era ora patrulei, iar străzile au rămas pustii. Doar patrula mărşăluia constant pe caldarâm, privind atent prin ferestrele caselor. Aveau dreptul să tragă fără avertisment prin orice fereastră în care apare cea mai mică scânteie.  Dar după toţi aceşti ani de întuneric, de puţine ori s-a întâmplat lucrul acesta. Berlinezii, la fel ca toţi ceilalţi germani, educaţi în spiritul respectului faţă de lege, aveau grijă de fiecare dată, fără să crâcnească, să respecte şi regula camuflajului luminii. Cu atât mai mult cu cât erau speriaţi rău de raidurile aviatice ale aliaţilor şi au înţeles că cea mai mică lumină constituie un pericol de moarte…

…Când afară s-au auzit sirenele, generalul Panke, mai degrabă din amabilitate – prevăzuse răspunsul, – a întrebat dacă nu e mai bine să coboare în adăpostul antiaerian.

Jane, frumoasă, goală, cu părul moale şi roşcat răsfirat pe pernă, a dat din cam că nu.

– Nu, generalul meu, veniţi mai aproape de mine, pe timp de bombardament e mai frumos…

Iar mai târziu, când a căzut o bombă nu departe şi a izbucnit un incendiu, Jane s-a strecurat din îmbrăţişarea generalului, a stins lampa de noapte, a coborât jaluzelele şi s-a rezemat de fereastră, admirând văpaia. Scânteile incendiului alergau reflectate în părul ei, pe tot corpul ei ameţitor de alb.

– Ce splendoare! – a şoptit ea.

– Vă place focul? – a întrebat generalul.

– Ah, mie-mi place să mă joc cu focul, – a zâmbit cochet Jane.

– Să nu vă pârliţi aripioarele, doamna mea, focul e o chestie foarte periculoasă, e mai bine să stai departe de foc.

– Eu nu mă tem de nimic! – a strigat Jane şi, dintr-odată, privind galeş către general, a aprins lampa de noapte, a deschis larg fereastra şi s-a aplecat înafară. Atunci s-a auzit o împuşcătură. Glontele, zburând pe lângă urechea lui Jane, s-a înfipt în peretele din spate al camerei, împrăştiind tencuiala.

Generalul a reacţionat magistral. Cu o mână a dărâmat lampa spărgând-o în bucăţele mici, iar cu cealaltă a cuprins-o pe Jane, a aruncat-o pe canapea şi abia reţinându-se să nu urle, i-a şoptit printre dinţi:

– Ai înnebunit? Te-ar fi putut împuşca. – Şi, făcând o scurtă pauză, a adăugat: – După care ar fi trebuit să te rezolv, dar şi pe mine ce m-ar mai fi rezolvat, la noi e simplu, nu depinde de grade.

A mai tăcut un pic, după care a întrebat liniştit, pe un ton aproape oficial:

– Tu eşti spioancă engleză, nu? Le-ai dat un semn aviatorilor? – Trecuse la per tu cu ea.

– Nu sunt nici un fel de spioancă, – a scâncit Jane. – N-am dat nimănui nimic. Am vrut doar să mă joc de-a ruleta rusească.

– Eşti o proastă. Asta eşti. Dar o proastă curajoasă. Poate că eşti bună şi la altceva decât la pat.

Dar Jane a continuat să scâncească. Abia acum se speriase şi de împuşcătură, şi de acuzaţiile generalului. Acesta, la rândul său, înţelesese că ea, binînţeles, nu e spion, dar să sperii o damă nu încurcă niciodată. Într-un final, lacrimile ei şi-au făcut efectul, iar lui i s-a făcut milă.

– Bine, promit că nu mă mai supăr. Dar repet: ţine-te departe de foc. Sau şi mai bine, cară-te din Berlin, vino la noi în Copenhaga. – Generalul îşi făcea deja planuri. – Acolo e linişte şi nu se simte aproape deloc că e război, ca să nu mai spun că acolo e patria ta…

– …pe care aţi ocupat-o şi pe care o călcaţi în picioare fără milă! – a izbucnit Jane, dar văzând că generalul s-a încruntat, a adăugat zâmbind: – Şi apoi, luminăţia voastră, cum de puteţi să faceţi asemenea propuneri unei femei măritate, care-şi iubeşte soţul?

Generalul şi-a recăpătat foarte particularul său simţ al umorului, drept pentru care şi-a plesnit interlocutoarea şi, lovind-o mai departe, a continuat:

– …şi care-i pune coarne înşelându-l nu numai cu generalul Panke, dar şi cu domnul consilier al Ministerului Afacerilor Externe, domnul Paul Schmidt, şi cu ofiţerul SS, domnul Ernst Gilbert…

– O-o, generalul meu, o asemenea competenţă în domeniu vă face onoare.

– Pentru un general SS nimic nu e imposibil, – a hohotit Panke, – eu zic să continuăm, şi mai gândeşte-te la mutatul în Copenhaga.

În Danemarca ocupată

Pe 9 aprilie 1940, la ora 4 şi 20 de minute dimineaţa, trimisul lui Hitler la Copenhaga, Rente Fink, i-a înmânat ministrului danez de afaceri externe, P. Munk, un memorandum. În el se spunea că în legătură cu înrăutăţirea situaţiei – intenţia Angliei de a cuceri baze militare în Danemarca şi Norvegia – conducerea Germaniei a decis să înfăptuiască ocupaţia pacifică a Danemarcei. La aceasta se adăuga garantarea integrităţii teritoriale şi independenţa politică a ţării fără nici un fel de amestec în afacerile sale interne, dar se sublinia că orice tentativă de a se opune este inutilă şi va fi înnăbuşită fără scrupule.

În aceeaşi zi, ţara a fost ocupată în întregime de germani, practic fără nici un fel de împotrivire, dacă nu luăm în considerare cele câteva altercaţii armate. Rente Fink şi-a schimbat atribuţiile în locul postului de delegat al reichului în Danemarca.

Chiar din primele zile, germanii au început să-şi încalce promisiunile de neatingere a neutralităţii şi independenţa Danemarcei, dar şi de neintervenire în afacerile ei interne, ceea ce a dus la împingerea Danemarcei în război de partea Germaniei. Pe de-asupra, ocupanţii au început să tâlhărească ţara pe faţă. A fost introdusă cenzura dură, se controlau toate mesajele transmise prin radio sau presă, în sânul politicii Danemarcei. Au început să-şi facă de cap naziştii locali care încercau să pună mâna pe puterea de stat.

Conducerea Danemarcei practic lucra umăr la umăr cu ocupanţii şi chiar a recurs la alierea, pe 15 noiembrie 1941, cu pactul anticomintern.

Patrioţii danezi nu au cedat în faţa ocupaţiei germane şi au început războiul cu aceasta. La început, purta caracterul unei opoziţii pasive şi refuz de a colabora cu ocupanţii, intonarea imnului naţional şi a cântecelor patriotice, purtarea drapelurilor naţionale la butonieră ş.a.m.d. Despe caracterul acţiunilor participanţilor la Opoziţie în acea perioadă stă mărturie informaţia TASS de la Copenhaga din 23 iunie 1941, publicată în „Adevărul Komsomolist” pe 24 iunie: „Ziarele daneze transmit că la Copenhaga au loc numeroase cazuri de demonstraţii stradale împotriva puterilor ocupaţioniste. Ele arată, în detaliu, cum mulţi danezi poartă la reverul sacourilor 4 monede, suma cărora dă «nouă». Se iveşte pe neaşteptate presupunerea că aceste monede sunt purtate ca semn de protest împotriva evenimentului de pe 9 aprilie 1940 – ziua ocupaţiei Danemarcei de către Germania.” (E caracteristic ca asemenea tipuri de ştiri din presa sovietică să apară abia după atacul Germaniei asupra URSS. Până atunci, autorităţile sovietice nu au vrut să se atingă de Germania).

Dar în curând au apărut primele acte diversioniste: distrugerea cablurilor de telefonie şi telegraf, furtul armelor ocupanţilor.

În acelaşi timp, se ducea pregătirea pentru începutul acţiunilor ilegale, şi oricum nu s-ar fi comportat faţă de acest lucru la noi ori peste graniţă, principalul rol l-au jucat comuniştii danezi. (Rolul comuniştilor în lupta împotriva ocupaţiei fasciste l-a sărbătorit poporul în timpul formării primei conduceri postbelice şi în timpul primelor alegeri libere.)

Dar adevăratele acţiuni ale Rezistenţei s-au manifestat pe larg atunci când Germania a atacat Uniunea Sovietică. Prima dintre acestea a dat naştere primei organizaţii militare pe nume PACO (Partizanii Comunişti). Pe 9 aprilie 1942 a dus primele diversiuni organizate împotriva wehrmachtului. Rezistenţa pasivă s-a transformat în una activă.

Poliţia daneză şi gestapoul căutau sabotorii. Au apărut şi „stikerii” – agenţii plătiţi care aduceau probe despre participanţii la mişcările de Rezistenţă. Autorităţile şi ocupanţii nu erau în stare să opună rezistenţă prin mijloace „împăciuitoare”. Pentru asta, în octombrie 1942, delegatul reichului Rente Fink şi comandantul trupelor de ocupaţie, generalul Ludke, au fost revocaţi şi înlocuiţi de generalul von Hanneken.

În rând cu participarea comuniştilor la Rezistenţă au aderat şi diferite organizaţii burgheze, orientate în primă instanţă către Anglia. Liderul universal recunoscut al mişcării daneze de Rezistenţă (MDR) a devenit fostul ministru, social-democratul Frode Jacobsen.

După ocuparea Danemarcei, o parte semnificativă de antifascişti danezi s-a fondat în Anglia, unde la sfârşitul anului 1941 a fost constituită organzaţia „Danezii Liberi”. Secretarul acestei organizaţii era comunistul L. Gundol, cel care a devenit autorul celei mai mari părţi de transmisii radio, 1775 la număr, care se numeau la acea vreme „Aici Londra. Londra cheamă Danemarca…”.

În iulie 1940, după catastrofa de la Dunkercom, în Anglia a fost creată o organizaţie militară secretă “Dirijarea operaţiunilor speciale” (DOS). Obiectivul ei consta în stabilirea legăturilor cu mişcările Rezistenţei în ţările ocupate şi susţinerea ei. „Scopul nostru – să distrugem Europa”, – spunea Churcill. În octombrie 1940, a fost organizată o divizie daneză a DOS şi realizată încrederea în cooperarea cu „Serviciul ofiţieresc de informaţii al Danemarcei”. Ea se obliga să trimită cu regularitate aliaţilor prin consulatul englez din Stockholm materiale informative despre instalarea şi mişcările trupelor germane din Danemarca. Această organizaţie mai purta un nume, unul de cod – „Prinţesa” şi împreună cu alţi informatori danezi se ocupa cu aflarea a ceea ce se petrecea în Peenemunde şi pe insula Bornholm, unde erau instalate bazele de rachete ale germanilor. Anume acolo Wernher von Braun şi-a stabilit experienţa şi de acolo „Fau-1” şi-a luat zborul asupra Londrei.

Nu trebuie să se înţeleagă că mişcarea daneză de Rezistenţă era condusă din Anglia. Autorităţile engleze înţelegeau MDR ca pe o „întreprindere îndoielnică pe termen scurt” şi nu-i acorda prea multă susţinere. Cu atât mai puţin cu cât legăturile între serviciile de informaţii erau strânse.

Unul din obiectivele cheie care stătea în faţa investigaţiilor Rezistenţei era infiltrarea în Statul Major german şi în organele de represiune – în instituţia reichcomisarului Best, în statul major al conducătorului trupelor de ocupaţie, Hanneken şi la şeful SS, generalul Günther Panke. Un interes special pentru serviciul de informaţii îl reprezenta gestapoul germano-danez, în frunte cu ofiţerul SS Fendman. Din nefericire, majoritatea încercărilor patrioţilor danezi au fost fără rezultat.

Verişoara cea şireată

Pe la începutul lui 1942, unul din participanţii MDR, la întâlnirea cu conducătorul său, a declarat că în vizită la el a venit verişoară-sa, care, după părerea lui, ar putea constitui interes pentru serviciul de informaţii.

– Se numeşte Jane Horney. Are 23 de ani, de provenienţă e jumătate daneză, jumătate suedeză. E căsătorită cu un jurnalist suedez, acreditat la Berlin. Dar într-o discuţie deschisă cu maică-mea – mătuşa ei – a recunoscut că-l înşeală în stânga şi-n dreapta. A venit la Copenhaga pentru a se întâlni cu unul din amanţii săi, generalul Günther Panke, şeful SS.

– Oho! Şi care-i sunt convingerile?

– Dacă ne luăm după vorbele ei, îi cam dispreţuieşte pe germani: pe acest Panke îl numeşte soldăţel fără tact căruia-i sticlesc ochii în toate părţile, şi blamează monstruozităţile întreprinse de ei. Se-nţelege că nu pot garanta pentru ea, însă, din punctul meu de vedere, merită atenţia noastră.

– Mulţumesc. Ne vom ocupa de asta. Iar dumneavoastră continuaţi să exploraţi.

La Jane au trimis-o pe una din agentele de bază ale MDR – pe Silvia, cu care a devenit foarte repede prietenă apropiată. Prietenia cu Jane a convins-o pe Silvia că aceasta este o adevărată patriotă daneză, curajoasă, tare-n gură, iar aventurile ei amoroase se-ntind de la extravaganţă, la dorinţa de peripeţii.

Între timp, de la Berlin a venit un mesaj de la o sursă serioasă. În el se spunea: „Jane Horney provine din familia unor mari industriaşi, strălucit educată, vorbeşte fluent engleza, germana, daneza, norvegiana şi suedeza. Natura ei aprigă, comportamentul excentric, ochii sclipitori, pletele frumoase roşcate atarg atenţia ofiţerilor şi diplomaţilor germani, în compania cărora se arată în cele mai elegante restaurante de pe Kurfürstendamm şi în press-cluburile de pe Fasenenschtrasse…”. Mai departe erau trecuţi în revistă amanţii-germani (cunoscuţi nouă deja), şi se confirma părerea că în adâncul inimii ea rămâne o patrioată daneză adevărată.

Erau aduse şi alte date, oblice, despre convingerile partiotice ale lui Jane şi dorinţele sale de a se lupta cu germanii. Examinând toate aceste materiale, conducerea MDR a decis să o coopteze pe Jane. La care se mai adaugă şi faptul că în martie 1942 ea s-a despărţit de soţul ei şi se folosea în toate de libertatea ei redobândită, iar unul din amanţii săi – Ernst Gilbert a primit o misiune în Copenhaga, unde a început să lucreze „la adăpostul” agenţiei reprezentative a telegrafiei germane.

În timpul conversaţiei, Jane a dat la iveală o singură mirare: de ce au căutat-o atâta, în timp ce ea era gata demult să participe la acţiunile Rezistenţei?

În felul acesta, la începutul lui 1943, Jane Horney – a primit pseudonimul Pisicuţa – a început să activeze în serviciul de spionaj al MDR.

Şi pentru că un pericol deosebit îi păştea în acea vreme pe „stikeri”, Pisicuţa a primit pentru început însărcinarea de a-i depista şi în curând câţiva trădători au primit răsplata cuvenită. Pisicuţa trebuia acum să-şi extindă legăturile ei în cercurile germane, cu scopul de a obţine noi posibilităţi în serviciu. S-a ocupat de toate astea cu străduinţă şi multă voinţă, cu atât mai mult cu cât aceste obiective îi solicitau propensiunile. În curând, la o serată organizată de Gilbert, Jane a făcut cunoştinţă cu aghiotantul lui Panke, căpitanul Otto Meyer. De-ar fi ştiut ea atunci că această întâlnire îi va fi fatală!

Însă pentru moment toate mergeau cum nu se poate mai bine. Cu permisiunea germanilor, ea a continuat să circule între Stockholm, Copenhaga şi Berlin. Germanii, nestingheriţi de femeia aceasta tinerică, veselă şi atrăgătoare, vorbeau în prezenţa ei despre toate afacerile, aşa că în timpul călătoriilor ea aduna informaţiile necesare pentru MDR şi serviciul englez de spionaj. Semnificative au fost mai ales câteva avertismente aduse de ea despre acţiunile de represiune împotriva MDR, ceea ce a permis să scoată de sub lovitură mulţi participanţi la Rezistneţă. Paul Schmidt i-a împărtăşit odată un secret ştiut numai de el: unul din reprezentanţii MDR de la Stockholm este agent dublu. Peste câtvea zile acest lucru a ieşit la iveală în serviciile MDR. A lichida agentul dublu pe teritoriul Suediei nu era permis, aşa că au renunţat la serviciile lui pe motive onorabile.

Şi MDR, şi serviciul englez de informaţii considerau că Pisicuţa este un agent de încredere şi preţios.

„Cine nu e cu noi, e împotriva noastră!

În orice acţiune există şi radicali, părtaşi ai punctului de vedere cum că „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”. Unul din aceştia, se afla în serviciul de informaţii al MDR, tânărul contraspion Jonsen. Dedat până la sfârşit cauzei, romantic, exaltat şi crud în acelaşi timp, nu credea o iotă din ce spunea Pisicuţa.

– Nu are cum această lenjerie nemţească (de fapt, se exprima mult mai dur), care-şi împarte patul şi trupul cu tot felul de mahări nespălaţi, să fie de încredere pentru cauza noastră. Ea este fie cu ei, fie cu noi, mai degrabă cu ei, – a declarat acesta la o întâlnire cu şeful.

La cererea insistentă a lui Jonsen, i-a fost încredinţată efectuarea unei verificări suplimentare a Pisicuţei, care nu generase, se pare, nici o suspiciune. A început cu analizarea materialelor primite de la ea. Verificarea a dus la rezultate năucitoare. S-a dovedit că la sfârşitul anului 1943, activitatea Pisicuţei se diminuase considerabil, iar informaţiile transmise de ea erau din ce în ce mai alarmante şi îi puneau pe toţi în gardă. Uneori nu se adevereau, alteori pur şi simplu îi inducea în eroare.

În curând Jonsen a mai primit câteva probe care întăreau suspiciunile lui: germanii au atacat câteva apartamente în care locuiau participanţi ai MDR, după care au capturat la Copenhaga doi din cei trei grei ai Rezistenţei, care se întorseseră din Suedia. Şi unii şi alţii, până în preajma arestului, întreţineau contacte cu Pisicuţa. Unii din ei au fost torturaţi în închisoare. Nu după mult timp, de la un agen MDR s-a aflat că germanii au primit informaţii despre modalitatea în care MDR obţine acte germane pentru a pleca în Suedia. Despre asta ştia câte ceva şi Jane Horney.

Jonsen celebra. Dar toate probele erau piezişe. Nici una nu era indubitabilă. Atunci a luat decizia să facă un pas îndrăzneţ şi periculos. Unui agent la fel de fanatic dedat cauzei ca şi el, Jonsen i-a dat însărcinarea să „împărtăşească” Pisicuţei planul săvârşirii unui act terorist împotriva generalului fascist. În acelaşi timp, Jonsen supraveghea şi planul de evadare al agentului în caz de eşec. Când oamenii gestapoului s-au luat după el, acesta era deja în barcă îndreptându-se către Suedia. De acolo, cu vestea despre reuşita actului, transmitea necurata de „suedeză roşcată”.

De verificarea lui Jane Horney se apucaseră serios, au pus-o sub supravegherea celei mai bune agenturi din Danemarca şi Suedia.

Jonsen, dirijând operaţia, a pus pe biroul conducerii noile date despre Pisicuţa. S-a dovedit că Jane Horney întreţine relaţii strânse cu represistul din SS Haufmann, cunoscut în Danemarca, periodic face vizite în cartierul general al statului major al gestapoului, că este amanta căpitanului Otto Meyer, ceea ce ea ţinuse în secret. În acelaşi timp, de la agentura din Suedia au venit probe despre contactele ei cu spionul german Albert Schneider.

Suspiciunile se adeveriseră: Jane Horney juca pe două fronturi. Trebuia să se ia măsuri de urgenţă pentru localizarea ei. Dar în cadrul conducerii MDR nu era o părere unanimă, o parte din conducători, educaţi în tradiţia statului de drept, considerau că sunt necesare probe mult mai concludente. Dar până la urmă au reuşit să facă rost şi de astfel de date.

Un agent înrădăcinat în gestapo, a pătruns în fişierele agenturii germane. În fişierul „Agentului Nr. 503” era indicat: „Nume deplin – Ebba Charlotte Horney Granber. Vârsta 23 ani. Racolată în luna iunie, anul 1943. Folosită în contraspionajul împotriva MDR. Recompensă – retribuţie 50 de mii în valută germană, suedeză şi daneză. Relaţia cu spionajul este pozitivă. Superior – căpitanul Otto Meyer. (Acelaşi cu care Jane a făcut cunoştinţă la serata lui Gilbert.) Motivele racolării – favoruri erotice şi onorariu bun. Ataşamente de convingere faţă de MDR nu are, iubeşte viaţa cheflie şi distracţia. Are iniţiative. Poate acţiona cu succes împotriva informatorilor englezi şi împotriva ruşilor din Danemarca şi Suedia. I-a fost încredinţată libertatea de circulaţie între Berlin, Danemarca şi Suedia. Contactele din cercurile diplomatice îi permit obţinerea informaţiilor preţioase despre organizaţiile aliate, despre mişcarea daneză de Rezistenţă.”

Acest act a fost fatal pentru Jane Horney. Jane – Ebba Charlotte Horney Granber – Pisicuţa, conform legilor militare ale vremii, în decembrie 1944, pentru trădare, a fost condamnată în contumacie la pedeapsa cu moartea.

Săvârşirea pedepsei

Dificultatea săvârşirii pedepsei consta în aceea că de Crăciun Jane a plecat la Stockholm, ca şi cum nu avea de gând să se mai întoarcă de acolo. Poate că a simţit că e ceva necurat la mijloc. Dar combatanţii din Rezistenţă, şi mai ales Jonsen, erau de neînduplecat: trădătoarea trebuie să moară!

Pe la jumătatea lui aprilie 1945, două grupuri de militanţi în frunte cu Jonsen, a plecat în Suedia. Acţiunea se desfăşura după un plan gândit scrupulos.

Primul grup era condus de prietena lui Jane, Silvia, aceeaşi care cândva a garantat pentru Jane. Acum ea singură se oferise să ia parte la acţiune, ca să-şi răscumpere, cum credea ea, vina.

Pe şaptesprezece ianuarie 1945, Silvia şi grupul său a ajuns la Stockholm. Întâlnirea „prietenelor” a fost zgomotoasă şi plină de bucurie. S-au îmbrăţişat şi s-au sărutat. Silvia i-a spus Pisicuţei că însuşi conducătorul MDR, Frode Jakobson, îi cere să vină de urgenţă în oraşul portuar Malmö, pentru o chestiune urgentă. Se comporta atât de atunetic, încât Jane nu a suspectat-o de nimic şi s-a pregătit repede de drum. Dar, pentru orice eventualitate, în cupeul de-alături stăteau toţi militanţii Silviei.

Când au ajuns în Malmö, au oprit într-un loc de încredere, într-un hotel discret, condus de un participant activ al MDR. I-a aşezat pe oaspeţi imediat la masă şi a făcut tot posibilul ca să mai tragă de timp, pentru că omul aşteptat nu mai venea.

Pisicuţa a început să se enerveze.

– Unde-i Frode? – a întrebat ea. – Mă gândeam că ne întâlnim imediat ce ajungem aici.

– Imediat ajunge trimisul său şi mergem la locul de întâlnire.

– Atunci trebuie să dau un telefon la Stockholm, să-i avertizez că nu mai ajung la timp la întâlnirea de azi.

Silvia, invocând regula conspiraţiei, a convins-o pe Jane să nu mai dea acel telefon.

Jane, din diferite motive, încerca să clarifice despre ce însărcinare e vorba şi unde trebuie să se întâlnească. Silvia, încerca să o liniştească şi să tragă de timp cât mai mult. În sfârşit a venit „trimisul” şi Silvia i-a predat-o pe Pisicuţa. Trimisul a spus că întâlnirea va avea loc pe mare şi că va trebui să navigheze un pic cu o şalupă. Jane, privind neliniştită în toate părţile, a venit pe şalupă, dar acolo era aşteptată de a doua grupă de militanţi în frunte cu Bent Faurschon-Hwid, după poreclă – „Flamme”, un camarad de arme de douăzeci de ani şi fratele în cuget al lui Jonsen. Acum soarta Pisicuţei era hotărâtă, dar ea încă nu ghicise acest lucru.

Şalupa a luat cursul către strâmtoarea Eresuny unde era chipurile stabilită întâlnirea cu Frode Jakobson. Vântul rece de ianuarie i-a îngrămădit pe toţi în cabina strâmtă în care Jane şi judecătorii săi călăi stăteau înghesuţi strâns unul în altul. Se lăsase o tăcere apăsătoare. Jane a încercat să întrebe unde este Frode Jakobson, dar nimeni nu i-a răspuns.

La locul indicat şalupa a oprit.

Bent a scos un radioemiţărtor mobil. În vântul rece maritim de ianuarie, prin aer s-a răspândit: „Aici Londra. Londra cheamă Danemarca…”. Se dădeau ultimele ştiri: trupele ruseşti astăzi au eliberat Varoşovia, anglo-americanii se depărtează de înfrângerea pe care le-au adus-o germanilor în Ardenne, după care s-au derulat ştirile mai puţin importante.

A urmat apoi muzică şi printre cântece – un cuplet dintr-un cântecele compus special în limba engleză, „Dormi, Jane, adormi”:

Drăgălaşă şi dulce Pisicuţă Jane,

Dormi-adormi,

Ai blana catifelata şi gheare-ascuţite mai porţi,

Nani-na.

Ascundeţi tu ghearele, Pisicuţă Jane,

Dormi-adormi.

Căci nu vei putea să zgârii mai mult,

Nani-na.

Acest cântec era semnalul stabilit: condamnarea trebuiea săvârşită. Tinerii militanţi au rămas romantici până la capăt.

Bent, la un semn, a declarat că s-au adunat cu toţii pentru tragerea la răspundere a lui Jane Ebbo Charlotte Horney Granber, acuzată de trădare… A citit verdictul. La amintirea fiecărui membru al Rezistenţei, trădat de Pisicuţa, militanţii au propunţat într-un glas „Moarte pentru moarte”. Dacă nu ar fi existat circumstanţele înspăimântătoare, tot ce se întâmpla acolo ar fi amintit un spectacol de teatru independent. Jane asculta tăcută şi îngrozită condamnarea, după care a izbucnit, urlând că totul e o minciună sfruntată, că nu a trădat pe nimeni, că acuzele sunt o grelşeală monstruoasă, că tot ce a făcut a fost pentru folosul mişcării. Nimeni nu a întrerupt-o, iar monologul ei devenea din ce în ce mai pal şi mai stins. În sfârşit a început să-i implore să-i acorde şansa de a-şi demonstra dedicarea pentru Rezistenţă cu preţul propriei vieţi – îl va omorî personal pe generalul Günther Panke, mai bine s-o tortureze germanii, dar nu ai săi. I se păruse că a întâlnit înţelegerea în ochii unuia dintre militanţi, şi a continuat să vorbească, adresându-i-se lui. Dar Bent a întrerupt-o:

– Destul! Executaţi verdictul!

Două duzini de tineri au apucat-o pe Jane de mâini, le-au tras la spate şi le-au legat strâns. Al treilea i-a legat de gât o funie, de care într-o bucată de plasă de pescuit atârna greu un pietroi. Jane se zbătea, încerca să se dezlege şi striga că nu dorea să le slujească germanilor, dar nici unor idioţi ca ei. Au scos-o din cabină şi au aruncat-o peste bord.

Corpul fără suflu al Pisicuţei cu un pietroi legat de gât s-a scufundat în apele reci ale mării Baltice…

Lichidarea trădătoarei s-ar fi putut desfăşura mai simplu şi mai puţin dramatic. Dar făptaşii condamnării au făcut anume această alegere. Poate că tinerii aceia romantici, nu demult ieşiţi din oul teenagerilor, se imaginau bravii muschetari căznind-o pe desfrânata Miledi. Cine ştie?

* * *

Autorul a încercat să lămurească cât de exacte şi corecte sunt cele amintite în fişierul „Agentului Nr. 503”, despre lucrul său de succes împotriva ruşilor. Dar nu a găsit nimic legat de asta în arhive. Nu cu mult timp înainte de moartea Zoiei Ivanovna Vonesenkaia-Rîbkina, care în timpul războiului a fost rezidentă în timpul mişcărilor din Stockholm, autorul a reuşit să stea de vorbă cu ea. Ea a spus că despre acţiunile lui Jane împotriva reprezentanţilor ruşi nu are nici un fel de informaţii, dar şi-a amintit cum după dispariţia şi tortura lui Jane Horney, presa suedeză a scris de mai multe ori despre ea, acuzând danezii de răpire ilegală şi tortura unei victime nevinovate.

Igor Damaskin, „Piatra de pe inimă…” în Patimă și viclenie, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu.

Pentru a cita acest document, utilizați următoarea trimitere bibliografică: Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu, Drafturi critice, 2014. Link: https://igormocanu.wordpress.com/2014/03/03/igor-damaskin-patima-si-viclenie-cartea-versiune-integrala-drafturi-critice-2014/ Ultima accesare: [data ultimei dumneavoastră accesări].

Advertisements

2 responses to “Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Piatra de pe inimă…

  1. Pingback: Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Cartea. Versiune integrală. drafturi critice 2014 | drafturi critice·

  2. Pingback: Două traduceri. Igor Damaskin și N.V. Gogol | drafturi critice·

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s