Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”, Ilse Koch – „Doamna cu Coasa de la Buchenwald”


„Procesul Ilsei Koch”, fotografie de Walter Sanders (1950)

„Procesul Ilsei Koch”, fotografie de Walter Sanders (1950)

Nevasta comandantului lagărului morţii de la Buchenwald, Ilse Koch, se delecta cu confecţionarea abajururilor. Pentru asta avea nevoie de deţinuţii cu tatuaje frumoase (în mare parte ţigani şi ruşi). La ordinele ei erau omorâţi, jupuiţi de piele, iar pielea o lua Ilse ca s-o prelucreze.

Descoperiri înspăimântătoare

Voi începe această poveste cu nişte amintiri personale.

În vara lui 1944, regimentul nostru a luat parte la eliberarea oraşului polonez Liublina şi a lagărului de concentrare Majdanek aflat în apropiere.

Când lupta a luat sfârşit, de comandantul statului-major al regimentului, Ionov, s-a apropiat conducătorul SFA (Serviciul Furajier şi de Alimentare), Fomin, care a raportat că soldaţii lui au descoperit un depozit plin cu saci de făină, şi el are de gând să ia această făină pentru aprovizionarea corpului lui de soldaţi. Ionov, în principiu, suţinea ideea lui, dar a propus ca mai întâi să fie verificată calitatea făinei de către Pipii, doctorul regimentului. Fomin şi Pipii au mers împreună la depozit, iar peste cinsprezece minute s-au întors alergând, tremurând pierduţi.

– T-tovarăşe maior, asta nu e f-făină, e scrum de oameni arşi şi de o-oase, – a raportat Pipii, icnind şi cu un accent gruzin pe care în mod normal nu-l avea.

Despre descoperirea aceasta îngrozitoare au raportat imediat la secţia de politică a diviziei, iar de aici, împreună cu alte detalii şi informaţii înfricoşătoare, au fost transmise comandantului armatei a 8-a de gardă, colonelului-general Vasilii Ivanovici Ciuikov. Iată ce a scris el mai târziu în memoriile sale:

„Mi se părea că nimic din înfăţişarea fascismului nu mă va mai putea uimi. Văsusem totul!… Se pare că ce văzusem eu nu era lucrul cel mai înspământător. Îmi povesteau şi pentru început nu-mi venea să cred…

În partea de sud-est a oraşului Liublina, divizia noastră a pătruns în lagărul de concentrare de la Majdanek… Voi sări peste toate detaliile care sunt descrise pe larg în multe documente publicate. Dar vă spun sincer şi deschis, când mi-au povestit, când am văzut fotografiile… nu m-am mai dus acolo… Îmi tremura inima…”

Dragi cititori şi cititoare, dacă următoarele pagini vi se vor părea mult prea dure sau plictisitoare, puteţi sări peste ele. Dar nu veţi cunoaşte circumstanţele în care s-a manifestat „eroina” noastră, şi nici de la ce nenorocire îngrozitoare ne-a scăpat Armata Sovietică, zdrobind fascismul hitlerist.

Imediat după sosirea la putere a naziştilor şi a adevăraţilor lor stăpâni, monopoliştii, aceştia au înţeles că prin metode uzuale şi cu ajutorul justiţiei burgheze nu se va putea distruge democraţia, odată şi pentru totdeauna, nu se va putea înlătura opoziţia şi diferenţa de gândire. Fără sistemul de lagăre de concentrare, reichul maro n-ar fi dus-o mult. Pe 5 mai 1944, Hitler a apărut în faţa generalilor şi le-a spus: „Dintotdeauna am făcut multe lucruri – o spun cinstit, – care nu sunt permise de lege, de legea scrisă, dar trebuie făcute după legea raţiunii şi a experienţei sănătoase…”.

Se ştie foarte bine că în lagărele de concentrare au murit milioane de polonezi, ucrainieni, beloruşi, ruşi, evrei, sute de mii de olandezi, norvegieni, francezi. Dar în aceste lagăre naziştii au înfundat şi 1 milion 600 de mii de cetăţeni germani.

Perioada de concentrare în lagăre era fără limită. Un infern continuu! Concentratul nu ştia niciodată la câţi ani de chinuri şi batjocură este supus. Timpul de detenţie şi însăşi viaţa deţinutului stăteau în întregime la cheremul gestapoului.

Cu greu le putem da dreptate acelor savanţi occidentali care explică toate cruzimile din lagărele de concentrare prin instinctele josnice şi sadiste ale gardienilor. Führerul le-a spus celor din SS că ei sunt o rasă superioară, elita naţiunilor, aleasă pentru salvarea lumii de la degenerarea biologică. Iară ei au dat crezare führerului, ceea ce, se-nţelege, nu-i scuteşte de vină şi responsabilitate. Şi este nevoie să se înţeleagă motivele comportamentului lor, altfel nu vom înţelege niciodată natura unui lagăr de concentrare, unde fărădelegile, cruzimea şi fariseismul erau duse până la limită. Ce pot însemna, de exemplu, inscripţiile de pe porţile Buchenwaldului: „Drept sau nedrept – aceasta e patria mea”, dar de pe fileu: „Fiecăruia – după soroc” sau de pe uşile de la Dachau: „Munca îl eliberează pe om”. Minciună, minciună şi iar minciună! (Ne aplecăm cu un spor de atenţie asupra Buchenwaldului, pentru că anume acolo Ilse Koch a înfăptuit toate crimele.)

Primele lagăre create de nazişti, când aceştia au ajuns la putere, au fost „lagăre sălbatice”, în care piloţii de război erau snopiţi în bătaie, lăsaţi să moară de foame, oamenii erau torturaţi, pentru că în ei vedeau pe duşmanul ordinii naziste. Până la sfârşitul anului 1933 au construit peste o sută de astfel de lagăre. După care au fost înlocuite cu lagărele staţionare, aflate sub egida SS. Primul lagăr de concentrare a fost Ziekenhuizen, în iulie 1937 a început construcţia Buchenwaldului. Atunci a fost întocmit acel regulament înfiorător, au fost gândite acele „ritualuri” pentru înjosirea oamenilor, dezumanizarea lor până la gradul de animale. Însă trebuie să remarcăm că până la începerea războiului, în lagăre erau ţinuţi în principal germani sau cetăţeni ai Germaniei, şi chiar dacă aceştia erau „răi” din punctul de vedere al trupelor SS, până la urmă erau „oameni”, născuţi şi crescuţi în aceeaşi ţară, vorbind aceeaşi limbă. Iar când au început să sosească în lagăre „subumanii”, atunci naziştii s-au sălbăticit cu totul.

Cu cât era mai crud gardianul, cu atât mai multe şanse de avansare în grad avea. Orice act de cruzime, de bătaie de joc era recompensat cu bani, concedii, grade superioare. Fiecare gest de compasiune era pedepsit. Oamenii din SS care dădeau semne de umanitate erau demişi şi trimişi pe front, uneori în prima linie.

Graţie muncii cu dăruire pe care o întreprindeau, gardienii îşi asigurau pe seama lagărelor o viaţă plină de huzur. În subordinea lor intrau parcurile, livezile şi serele, manejurile pentru echitaţie, casinourile ofiţereşti ş.a.m.d. Conducerea lagărului se considera „exteritorială”. În lagăre înflorea mita, corupţia, hoţia pe faţă.

Existau câteva categorii de deţinuţi: politicieni, criminali, aşa numitele elemente antisociale, homosexuali şi, în final, rasial insuficienţii. Ultima categorie viza, în primul rând, ţiganii şi evreii, iar în timpul războiului – polonezii, ruşii, ucrainienii şi beloruşii. Aceştia se aflau pe treapta cea mai de jos a infernului concentraţionar. Pe aceştia îi batjocoreau, torturau şi omorau în masă.

Trebuie să reţinem trei cifre, ca să putem înţelege anvergura hitleristului „convoi al morţii”. Numai pe teritoriul Germaniei au fost 1100 bucăţi lagăre de concentrare. Prin ele au trecut 18 milioane de oameni şi au murit 12 milioane. Şi asta neluând în calcul milioanele de prizonieri de război care au murit în lagăre ori în drum spre lagărele morţii, spre aşa numita muncă silnică – în fabricile subternare, în mină ş.a.m.d.

Memorie veşnică acestor nefericiţi. Şi blestemaţi să fie pe veci aceşti călăi.

Cele mai „vestite” dintre lagărele naziste au fost Osvenţ (Auschwitz), Treblinka, Dachau, Buchenwald, Ravensbruck, Maidanek. Despre ele s-a scris şi se scrie mult, numai că nu înţeleg de ce doar în presa din Vest, când la noi se întâmplă din ce în ce mai rar să fie amintit Majdanek. Poate pentru că acolo au fost încarceraţi şi mortificaţi, cum consideră cei care ascultă muzica propagandei vestice, oameni „de gradul al doilea” – ruşi, ucraineni, polonezi. Dar acolo, la fel ca în toate lagărele morţii, deţinuţii erau oameni lipsiţi de orice apărare, erau copii, invalizi, bătrâni, care erau forţaţi să lucreze până la surmenare, erau torturaţi, lăsaţi să facă foamea, asfixiaţi în camere de gazare, arşi în cuptoare enorme, uneori încă vii fiind.

După terminarea războiului, divizia noastră a fost dislocată în Germania timp de patruzeci de ani – în zona de ocupaţie Sovietică, după care în RDG. În anii 1945-1946 regimentul nostru era aruncat din loc în loc, şi în noiembrie 1945 a fost repartizat în cazarmele care până la desfiinţarea fascismului erau ocupate de gărzile lagărului de concentrare de la Buchenwald. Primul lucru pe care l-au făcut soldaţii noştri – au făcut rost de undeva de un cuptor cu plită, pentru că germanii, călindu-şi soldaţii, nu aveau nici un fel de sistem de încălzire. După repartizare a început pregătirea militară şi politică. Adjunctul comandantului a povestit câte ceva despre lagărul Buchenwald, că erau concentraţi acolo criminalii de război, iar aceştia erau păziţi de nişte trupe speciale cu care e bine să nu ai nici un contact.

Au început antrenamentele de teren. Noi am ales un câmp pe care se înălţa un turn ce purta numele de „Bismarkturm”. Drept bază pentru acest turn, servea o grotă artificială enormă. Soldaţii curioşi au spart uşile de la intrarea în grotă, iar în faţa ochilor noştri se întindea o încăpere umplută până în vârf cu urne. Bineînţeles că s-au găsit din nou nişte curioşi care să deschidă câteva urne. Erau umplute cu scrum şi bucăţele de oase carbonizate. În fiecare urnă era câte o piatră netedă cu numărul victimei. Am închis urnele, uşile şi nu am mai încercat vreodată să intrăm în grotă. Peste câteva zile, medicul secundar al unui comandant de pluton a adus în camera în care ne instalaserăm o veioză cu abajur. Materialul din care era făcut abajurul aducea a pergament de culoare bej închis şi având un desen sau ornament pe care nu mi-l mai amintesc. În schimb ţin minte foarte bine că pe noi toţi, combatanţi, trecuţi prin experienţa războiului şi văzând moartea cu ochii nu o singură dată, ne-a cuprins un sentiment ciudat şi apăsător, că ne aflam în faţa a ceva necurat (abia mai apoi am recunoscut asta cu toţii). Înainte de a se da stingerea, în cameră a intrat subchirurgul diviziei, Mişa Kalenov. Cineva i-a arătat veioza. „Băieţi, – a strigat el dintr-odată. – asta e piele de om, sunteţi chiori, ce aveţi!?”. Am tăcut, cuprinşi de groază. Apoi cineva a chemat plantonul şi i-a ordonat să ia abajurul, să-l calce în picioare şi să-l arunce la groapa de gunoi. Astăzi îmi dau seama că acest abajur trebuia păstrat şi dat mai departe unde trebuie, ca dovadă a sălbăticiei fascismului, dar în acele momente groaza şi repulsia erau mai puternice decât oricare alt sentiment.

Lagărul de concentrare de la Buchenwald a fost înfiinţat imediat după venirea la putere a lui Hitler şi se întindea la poalele atât de cântaţilor munţi de către Goethe – Etersberg, cu vedere splendidă spre văioagă. Acolo, la numai 10 kilometri distanţă, se află cuibul măreţei poezii germane – oraşul Weimar cu renumitele monumente ale lui Goethe şi Schiller. La început, lagărul avea un caracter educativ-executiv – acolo erau încarceraţi comuniştii şi social-democraţii care se puteau elibera cu mâna lor numai dacă mărturiseau public lepădarea de credinţele proprii şi îmbrăţişarea doctrinei hitleriste. Trebuie spus că s-au găsit şi din aceştia, câţiva chiar au ieşit la libertate, mulţi însă au fost trecuţi în serviciul armatei şi au luptat pe front. Dar mulţi au rămaşi solidari cu propriile convingeri şi printre ei se afla şi conducătorul comuniştilor germani, Ernst Thälmann, ucis în august 1944. Atunci a murit majoritatea antifasciştilor, dar nu de mâna călăilor germani, ci din cauza bombardamentului produs de avioanele anglo-americane asupra lagărului de la Buchenwald. E posibil ca organizatorii atacului să fi ştiut în cine ţintesc.

Până la aproximativ începutul celui de-al Doilea Război Mondial, lagărul de la Buchenwald era folosit în adevăratul lui scop, iar regimul era destul de suportabil. Dar în anul 1939 totul s-a schimbat. Chiar atunci a apărut noul comandant al lagărului, standartenführerul SS Karl Koch şi soţia lui – Ilse.

Nevestele lui Koch

Karl a văzut lumina lumii în anul 1897, când tatăl său, un funcţionar de stat din Darmstadt, avea 57 de ani, iar mama sa – 34 de ani. Copilul a fost zămislit la 10 luni de la căsătoria lor. Când a împlinit opt ani, tatăl său a murit, pensia mamei nu era aşa de mică. Dar principalul motiv al abandonării şcolii de către Karl nu era sărăcia, ci nedorinţa de a învăţa, plus rezultatele slabe. S-a angajat curier la o frabrică din oraş.

În 1914, după începerea Primului Război Mondial, Karl s-a înscris voluntar în armată. Mama a reuşit să-şi întoarcă băiatul de şatesprezece ani de la punctul de recrutare. Dar el n-avea stare şi în martie 1916 a ajuns pe frontul de vest. Dacă a luptat bine sau prost e greu de spus, însă într-un final a fost făcut prizonier de către aliaţi, iar după război s-a întors acasă.

Germania trăia vremuri grele. Dezastrele provocate de război, foamea, tristeţea „rudelor pierdute”, şomajul au creat un câmp fertil pentru a încolţi ideile revanşismului şi ale naţional-socialismului. Adolf Hitler crea agitaţie în capurile tinerilor, îi chema la lupta pentru viitoarea Germanie Extinsă, pentru dominarea lumii.

La început, Karl Koch se afla departe de politică. Se angajase ca funcţionar într-o bancă şi trăgea la jug cu bună ştiinţă. În 1924 s-a însurat şi ar fi putut oricând să se transforme într-un burgez bun şi de treabă. Dar în 1926 banca a crăpat, Karl a rămas fără lucru, iar nevastă-sa l-a părăsit. Mângâierea a găsit-o la mitingurile şi paradele naziştilor unde s-a cunoscut cu Theodor Eyk, fondatorul şi comandantul diviziunii „Capul de mort”. În curând Karl a devenit un nazist activ şi a intrat în SS.

După sosirea lui Hitler la putere, în Germania a început „vânătoarea de morţi”, au început să se construiască primele lagăre de concentrare. În şoaptă, circula următorul banc: „Când au început să aresteze evreii, eu nu le-am luat apărarea – doar nu sunt evreu; când au început să-i aresteze pe comunişti, eu nu m-am amestecat – doar nu sunt nici comunist; când au început să-i aresteze pe social-democraţi, eu am tăcut din nou; iar când au venit după mine, nu mai avea cine să-mi ia apărarea.”.

În 1936, Theodor Eyk l-a recomandat pe Karl Koch pentru postul de comandant în lagărul Ziekenhuizen, scriind despre el: „Capacităţile lui sunt peste medie. El face orice pentru victoria idealurilor naţional-socialiste.”.

În Ziekenhuizen au ieşit la iveală înclinaţiile sadice ale lui Koch. Primea o satisfacţie neţărmurită când şfichiuia deţinuţii cu biciul de-a lungul unui drum presărat cu lame de ras. La iniţiativa lui, pentru cea mai mică încălcare a regulelor lagărului, s-au confecţionat cleşte pentru degete şi s-a instituit stigmatul cu fierul înroşit.

Karl Koch atrăgea atenţie asupra faptului că la tortură asista cu plăcere şi chiar satisfacţie secretara lui personală Ilse. Apucăturile sadice comune s-au transformat în iubire şi în anul 1937 „porumbeii” au dansat la nuntă.

Ilse Koch s-a născut în Saxonia în 1906, în familia unui muncitor la negru. A fost o fată obişnuită, şcolăriţă silitoare, se bucura de succes şi trecere la băieţii de la ţară, a iubit şi a fost iubită. Când acum mulţi ani în urmă îi studiam trecutul şi căutam indicii despre natura ei sălbatică, nimeni nu a putut să-şi amintească măcar un viciu respingător de-al ei, au vorbit într-una despre cum se considera mai presus decât ceilalţi, supraestimându-şi tot timpul capacităţile.

Terminând şcoala, Ilsa s-a angajat ca simplu bibliotecar, iar când a apărut un post vacant mai avantajos, s-a mutat cu serviciul în lagărul de la Ziekenhuizen ca secretară a şefului. E greu de spus dacă ştia de la început ce înseamnă acest lagăr, în care i s-au deschis propensiunile sadice care zăceau în ea. Aşa ori altminteri, acolo ea s-a regăsit, iar în chipul lui Karl Koch – deplinul său seamăn în cuget şi simţire.

Legile de la Buchenwald

În anul 1939 Koch a fost avansat. L-au trimis în funcţia de comandant al lagărului de concentrare de la Buchenwald.

Cum am mai spus, atmosfera de la Buchenwald era până-n 1939 mai mult sau mai puţin suportabilă. Se acomodau cu acea „tortură morală”, descrisă încă de Mark Twain în romanul „Un yankeu din Connecticut la curtea Regelui Arthur”. Acolo se povesteşte despre un deţinut închis într-o peşteră de unde putea să vadă, de foarte departe, casa lui părintească. Torţionarii au organizat lângă casa lui un fel de sărbătoare sau ceva asemănător, o nuntă cu soţia lui, sau înmormântarea cuiva… La fel şi la Buchenwald – oamenii puteau numai să admire, de la înălţimea muntelui, splendidul şi înfloritorul Weimar, ne având habar ce se întâmplă acolo sau în lumea întreagă.

Dar în anul 1939 regimul din lagăr s-a schimbat. Această schimbare a coincis cu sosirea lui Koch şi a drăguţei lui neveste. În lagăr au început să aducă deţinuţi nu numai din Germania. Acum Buchenwald devenise fabrica morţii. Cei bolnavi, slăbiţi sau de ani mai mici erau omorâţi de la bun început. Cei puternici şi sănătoşi erau supuşi la chinuri neomeneşti într-o fabrică subternă din apropiere. Munca supraomenească şi hrana frugală duceau deţinuţii degrabă la moarte. Înafară de asta, odată cu sosirea lui Koch, Buchenwaldul se putea „mândri” cu încă o calitate. Ilse Koch nu participa, dar ca soţie a comandantului de lagăr ştia câte ceva despre experimentele pe oameni vii care se petreceau la Buchenwald. Întregul personal medical al lagărului participa la aceste crime apăsătoare.

Asemenea experimente s-a petrecut în multe lagăre. La Buchenwald se ocupau, în principal, cu cercetarea şi prelucrarea vaccinului împotriva tifosului. Dar cum se ocupau? Contaminau cu tifos oamenii sănătoşi. Şi chiar şi în acele cazuri rare în care serul anti-tifos era funcţional, victimelor li se administrau nişte doze de cal încât mureau până la urmă. Orice experiment se termina la crematoriu, oamenii din SS nu voiau să lase în viaţă martorii.

La experimentele dirijate de Institutul de Igienă Militară din Berlin luau parte savanţi germani de renume, profesori, preşedintele Camerei Imperiale pentru ocrotirea sănătăţii şi alţii care nu au au depus niciodată jurământul lui Hypocrate – „nu îmbolnăvi”.

La Buchenwald se desfăşurau şi alte experimente – molipsirea cu febră galbenă, variolă, salmonella, difterie, dar şi experimente cu substanţe toxice. Şi, în sfârşit, medicii-sadici care făceau transplanturi cu organele sexuale ale deţinuţilor pentru cică lupta împotriva homosexualităţii. Aceşti „bărbaţi savanţi” castrau oamenii şi le administrau apoi hormoni sintetici.

În lagărul de la Buchenwald au fost castraţi atât de mulţi deţinuţi încât au deschis un al doilea lagăr, „lagărul inferior”. Pe timp de iarnă se murea în acele camere în care nu era nici sobă, nici apă, nici saltele de paie ori cearşafuri. Dar şi aici exista întregul efectiv de carceră – plase de sârmă ghimpată cu numele de „rozariu”, în care sub ochii camarazilor se murea de foame şi frig. În asta consta toată distracţia. Călăii se distrau cât de bine puteau. „Torturile”, de regulă, erau spontane. Un gardian putea, în funcţie de „dispoziţia” lui, să bage un deţinut cu capul într-o băltoacă şi să-l ţină înfundat acolo până când acesta murea îmbibat cu apă.

Koch a dat naştere următorului ordin: „În lagărul meu nu există bolnavi. Eu nu am decât oameni sănătoşi sau morţi.”.

Pentru a-i deosebi pe primii de ultimii, Koch ţinea deţinuţii cu orele, pe un ger cumplit, în piaţa de apel, dezbrăcaţi până la piele. Dacă pentru Koch marea mângâiere se limita la a extermina oamenii, în schimb Ilse primea o mai mare satisfacţie din torturarea încarceraţilor sau asistând la chinurile lor.

Împreună cu alte neveste ale conducătorilor din lagăr, ea privea deţinuţii goi de după gard, prăpădindu-se de râs:

– Uite la ăla, al cincilea din dreapta, ce mândrie are, mai ceva decât are Hans al tău!

– Da’ tu de unde ştii?

– Toată lumea ştie!

Şi „damele” au izbucnit într-un râs asurzitor.

Dar asemenea preocupări în curând i s-au părut Ilsei plictisitoare. Şi ce „mândrie” puteau avea nişte oameni tremurând de frig, foame şi frică? Şi atunci a început să se gândească la alte distracţii.

– Ia să vedem, mamele mele, luaţi-vă avortonii în braţe şi alergaţi până la capătul barăcii şi-napoi. Cine-ajunge prima câştigă o bucăţică de pâine, pe ultimele trei le tranşez, iar avortonii îi arunc în cuptor.

Dar şi distracţia asta a plictisit-o foarte repede. Ar fi vrut ceva mai „intelectualicesc”. Şi a găsit soluţia.

Deţinuţii se temeau de ea mai mult decât de comandant. Oficial nu era decât nevasta comandantului de lagăr, neoficial a fost numită „Căţeaua Buchenwaldului” sau „Doamna cu Coasa de la Buchenvald”.

Ilse adora să se plimbe prin lagăr, „decorând” cu lovituri de bici pe oricine întâlnea în haine de deţinut. Odată a luat cu ea un ciobănesc german turbat şi se delecta asmuţindu-l asupra deţinuţilor care purtau ceva în spate ori asupra femeilor însărcinate.

Dar toate astea, cum se zice, sunt floare la ureche. Ilse Koch a ajuns „vestită” şi a intrat în istorie prin altceva.

„Frau Abajur”

Iar atunci când nefericitului şi chinuitului deţinut i s-a părut că nu există torturi mai îngrozitoare, Ilse Koch descoperit noi îndeletniciri monstruoase. Cea mai „cunoscută” a devenit aceea pentru care s-a ales cu încă o poreclă – „Frau Abajur”.

Aliniind toţi deţinuţii bărbaţi, Ilsa a ordonat să se dezbrace. Nu o interesau cei care nu aveau tatuaje. Iar dacă vedea pe corpul cuiva un ornament, mai ales unul esoteric, ochii începeau să-i sticlească. Vedea în acest om următoarea ei jertfă şi îi ordona să iasă din rând.

Despre ce se întâmpla mai departe cu oamenii aleşi de Ilse, a povestit lumii întregi, după război, evreul Albert Granovski, care a fost obligat să activeze în laboratorul patologo-anatomic de la Buchenwald. Iată ce a povestit acesta:

„Oamenii selectaţi de Ilse erau duşi la dispensar. Acolo erau omorâţi cu ajutorul injecţiilor letale. Existau două metode prin care puteai scăpa de abajurul «căţelei» – să-ţi mutilezi pielea ori să mori în camera de gazare. Ultima variantă li s-a părut unora adevărată mântuire.

Corpul care conţinea «valori artistice» era dus în laboratorul patologo-anatomic unde, în prezenţa Ilsei, era prelucrat cu spirt, după care era jupuit cu acurateţe. Apoi uscau pielea, o ungeau cu ulei vegetal şi o împachetau. După care Ilsa îşi afişa măestria. Din pielea deţinuţilor îşi croia lenjerie intimă şi mănuşi. Văzusem tatuajul care decora chiloţeii Ilsei pe spinarea unui ţigan din compartimentul meu.”.

Ilse Koch folosea pielea prelucrată a bărbaţilor omorâţi pentru crearea diferitor obiecte de uz casnic, lucru cu care tare se mai mândrea. Până şi colegii ei din SS s-au pierdut cu firea când frau Ilse li s-a lăudat cu abajururile ei, confecţionate din piele umană. Cea mai potrivită pentru confecţiile ei s-a dovedit a fi pielea de prizonieri de război, ţigani sau ruşi, cu împunsături pe abdomen şi pe spate. Asta i-a permis să creeze obiecte decorative foarte artistice.

„Distracţiile” antropofage ale Ilsei Koch au devenit foarte la modă printre colegii săi din alte lagăre de concentrare. Ea coresponda cu o satisfacţie nelimitată cu nevestele comandanţilor din alte lagăre de concentrare şi le dădea sfaturi detaliate despre cum să transforme pielea de om în scoarţe exotice de carte, în mănuşi, feţe de masă ori chiar în respectivele abajururi.

Prima dată pe bancade acuzare

Dar până şi în inumanul stat hitlerist s-au găsit oameni cărora „hobbie-urile” fanatice ale Ilsei Koch li s-au părut a depăşi orice măsură. Şi nu pentru că aceşti oameni ar fi fost prea cumsecade ori prea sensibili. Nu, tortura şi asasinatul erau pentru oamenii din SS lucruri obişnuite şi normale. Dar în cazul în care venea vorba despre îndeplinirea datoriei şi despre satisfacţia primită din asta, lucrul ăsta era considerat depravat. Însuşi Hitler, în ordinea întâmplărilor, era considerat în opinia publică din străinătate, mai ales în Anglia, că reprezenta poporul pe care l-a numit public „frăţesc”. Şi să pozeze public în roluri de sadici, călăii hitlerişti nu doreau. Iar discuţiile despre abajururi erau deja „luate de vânt” şi ar fi putut, cât ai clipi din ochi, să treacă dincolo de graniţele Germaniei.

În asemenea circumstanţe, Femida[1] rasistă nu avut altă ieşire din situaţie decât să-i cheme pe Karl şi Ilse pe banca de acuzare.

Spre sfârşitul lui 1941, soţii Koch au fost chemaţi în instanţa SS din Kassel. Erau acuzaţi de „cruzime nemăsurată şi degradare morală”. Trebuia să fie traşi la răspundere pentru „abuz de putere”.

Cu toate acestea, nemernicii s-au ales doar cu o mustrare din partea judecătorului. El a decis că soţii au fost victimele unor calomnii din partea răuvoitorilor. Karl Koch a fost transferat pentru o vreme în alt lagăr de concentrare, în calitate de „consilier”. Vă puteţi imagina ce „consilii” a putut aduce individul. „Meritele” lui au fost răsplătite şi în curând soţii s-au întors la Buchenwald.

Însă de data aceasta nu au avut noroc. Lu Koch nu i se părea suficient că-şi bătea joc de încarceraţii lipsiţi de apărare. A început „să-i bată cum ştie el”. Un om din SS a depus plângere în mod repetat împotriva escrocheriilor sfruntate ale comandantului lagărului. Koch, care demult nu mai cruţa o viaţă omenească, la sfaturile soţiei, la omorât pur şi simplu. Dar acesta nu era un evreu sau un comunist oarecare. Cazul a ieşit la suprafaţă şi a început ancheta. În timpul anchetei, dar şi în timpul procesului de judecată, s-a dovedit că omorârea unui om din SS nu este singura vină a lui Koch. I-a fost adusă acuzaţia cum că cea mai mare parte de lucruri de preţ confiscate deţinuţilor, în loc să ajungă în seiful Reichstagului, au fost depistate sub formă de sume astronomice în contul secret al soţilor Koch dintr-o bancă elveţiană. Sumele acestea s-au adunat din preţul coroanelor de aur pe care Koch personal ori prin subordonaţi le-a smuls de la morţi, lucruri de preţ, verighete şi bani, pe care cei vii au încercat să le ascundă în depozitele de haine.

Koch înţelesese foarte bine fiind că legat de nazişti, ar fi putut să-şi facă o viaţă bogată numai în cazul victoriei Germaniei. Dar mai înţelegea şi că Germania hitleristă se îndreaptă spre eşec. Iar el n-avea chef să moară o dată cu cel de-al Treilea Reich. Karl şi Ilse s-au gândit să-şi asigure o viaţă postbelică fără de griji din sustragerea avutului deţinuţilor.

Anchetatorii nazişti care s-au ocupat de precedentul caz nu au adus acuzaţii serioase privind metodele de tortură practicate de familia Koch. Morala hitleristă era foarte permisivă. Dar hoţia, coroborată cu traficul de bani peste graniţă, ceea ce dovedea neîncrederea lui Koch în victoria reichului, era o infracţiune periculoasă. Peste toate astea, s-a mai adăugat ceva. Anchetatorii l-au căutat pe un pastor care trebuia să depună mărturie împotriva familiei Koch. Pastorul era ţinut în puşcărie sub pază strictă. Dar în ajunul şedinţei de judecată a fost găsit mort în celula lui.

La autopsie, în trupul pastorului au fost descoperite urme de cianură de potasiu. Era limpede că martorul a fost omorât fie de însuşi Koch, fie de cineva pus la ordinele lui Koch.

Karl şi Ilse au fost ridicaţi de gardieni. Cazul s-a disputat cu uşile Tribunalului SS închise. Judecătorul Konrad Morgen, împuternicit plenipotenţiar de către Himmler, a mers la Buchenwald pentru a stabili vinovăţia de furt a familiei Koch. Au fost descoperite probe pentru numeroasele infracţiuni de care erau acuzaţi, sub patul lor a fost găsită o sumă mare de bani şi lucruri preţioase sustrase de la deţinuţi.

Pe lângă acuzele de primă instanţă, Koch a fost acuzat şi de asasinarea pastorului. Pentru toate infracţiunile săvârşite, fostul comandant de lagăr a fost condamnat la pedeapsa cu moartea. El se ruga şi implora să i se ofere posibilitatea de a-şi răscumpăra vina în cel mai periculos loc de pe frontul de est. Însă rugămintea lui a fost respinsă şi în aprilie 1945, după câteva zile de la eliberarea Buchenwaldului de către aliaţi, a fost împuşcat la porţile acestui lagăr.

Pedeapsa dură la care a fost supus Karl Koch avea un substrat politic. Presimţind desfacerea iminentă a armatei, ţării şi regimului, şi cunoscând convingerea de fier a aliaţilor de a pedepsi crunt infractorii nazişti, hitleriştii au încercat să demonstreze că infracţiunile din lagărele de concentrare nu erau înfăptuite de regimul fascist, ci de executivul corupt.

În opinia judecăţii SS, vina Ilsei Koch a fost considerată nesemnificativă şi de aceea a fost pusă în libertate. Cântărind bine situaţia, ea nu s-a mai întors la Buchenwald. La puţin timp după terminarea războiului, văduva de 39 de ani se afla la ferma părintească de pe lângă Ludwigsburg, unde participa în forţă la muncile de câmp din timpul primăverii şi totodată întreţinea o relaţie amoroasă cu un soldat german.

Totuşi pedeapsa a prins-o din urmă pe „Doamna cu Coasa”

Dar numele ei nu a fost uitat de către cei care au supravieţuit. Cunoscutul comentator american de radio, Edward Marrow, i-a uimit pe ascultători povestindu-le ce a văzut el când diviziile aliaţilor au eliberat Buchenwaldul:

„Am ajuns la intrarea principală. Deţinuţii s-au îmbulzit lângă gardul de sârmă ghimpată. Abia dacă am ruşit să minăm poarta, că în jurul meu s-a adunat o gloată de oameni care îşi întindeau mâinile spre mine ca să mă atingă. Erau zdrenţuroşi. Moartea îşi aruncase suflarea asupra lor, dar ei zâmbeau numai cu ochii. Când am ajuns la barăci şi am intrat într-una din ele, am auzit slabele aplauze ale deţinuţilor, care nu mai erau în stare să se ridice de pe paturile de scândură. Am ieşit afară. Un om a căzut lat-mort chiar în faţa mea. Oamenii nu erau decât nişte schelete însăilate cu piele… Copiii se agăţau de mâinile mele şi se uitau la mine ca la o nălucă. Bărbaţii au venit şi au încercat să-mi vorbească. Erau oameni din toată Europa. Mulţi bolnavi nu puteau nici măcar să mişte un deget. I-am întrebat din ce cauză a murit omul din faţa mea. Medicul mi-a spus: «Tuberculoză, foame, oboseală fizică şi lipsa totală de voinţă şi vlagă». Vă rog să mă credeţi când vă povestesc despre Buchenwald. Dar asta nu e decât o părticică din marele adevăr pe care lumea va sta să-l înţeleagă mulţi ani în şir.”

Generalul Eisenhauer a ordonat ca soldaţii diviziei 80, eliberatorii Buchenwaldului, să vadă înspăimântătorul adevăr cu ochii lor. „Ei, se prea poate, nu ştiau pentru ce luptă, – a spus el, – însă acum măcar pot vedea împotriva a ce merită să lupte”.

Americanii au încercat să înţeleagă raţiunile acestui genocid. Cei care au luat parte activ la acest genocid, n-au avut norocul să rămână prea mult în umbră. În zilele care au urmat după eliberarea Buchenwaldului, erau repetate într-una două nume – Karl şi Ilse Koch.

După prăbuşirea celui de-al Treilea Reich, Ilse Koch s-a ascuns ştiind că autorităţile încearcă să pescuiască peştii mari din rândurile celor care au slujit în SS şi gestapo. Ea s-a aflat în libertate până-n 1947 când justiţia a dat de urmele ei.

Ilse Koch, însărcinată fiind, a fost băgată la închisoare. După terminarea anchetei, ea s-a înfăţişat în faţa tribunaului american de război. Cazul neobişnuit a beneficiat de o largă publicitate şi a făcut mare vâlvă în presa lumii.

În decurs de câteva săptămâni, zeci de martori, foşti deţinuţi ai lagărelor de concentrare, scrâşnind din dinţi şi abia reţinându-şi lacrimile, au depus mărturie împotriva crimelor acestei femei sadice.

„Sângele a peste 50 de mii de victime ale Buchenwaldului se prelinge pe mâinile ei, – a anunţat procurorul, – şi faptul că această femeie este acum însărcinată nu o scuteşte de pedeapsă”.

În apărarea sa, Ilse Koch a spus că ea nu a fost decât „sluga regimului”. Ea a negat confecţionarea obiectelor din piele de om şi a pretins că era înconjurată de duşmani ascunşi ai reichului, care au convins-o să facă asta, încercând să pună mâna pe posturi înalte.

Ilse a născut un băieţel în închisoare, pe care l-a numit Uwe. A fost plodul legăturii pasagere şi întâmplătoare a Ilsei cu fostul soldat german. Imediat după naştere, copilul a fost dus la orfelinat. Acesta a fost primul din multele orfelinate prin care a trebuit să treacă acesta, neaflând niciodată cine sunt părinţii lui şi dacă mai trăiesc.

Tribunalul american a condamnat-o pe Ilse Koch la închisoare pe viaţă. Numele ei a devenit de-atunci emblematic.

Dar a avut noroc. În lume mocnea Războiul Rece. Americanii nu doar că au iertat mulţi criminali de război, dar i-au angajat la muncă împotriva URSS.

În anul 1951, comisarul superior al zonei de ocupaţie americană din Germania, generalul Lucius Clay, a eliberat-o pe Ilse Koch din închisoare, declarând că există numai „mărturii nesemnificative” cum că ea ar fi ordonat torturarea cuiva, însă că ar fi confecţionat obiecte din piele tatuată nu există probe. Se vede că generalul, la rândul său, visa să jupoaie de piele nişte ruşi.

Când Ilse Koch a fost eliberată, lumea a refuzat să dea crezare fundamentelor acestei decizii. Oameni de pe ambele maluri ale Atlanticului au fost şocaţi. La fel ca populaţia SUA, cetăţenii Germaniei, ţară care începea acum să renască din cenuşa celui de-al Treilea Reich, erau indignaţi şi revoltaţi.

Avocatul de la Washington, William Denson, unul din acuzatorii Ilsei Koch şi condamnatorii ei la închisoare pe viaţă, a declarat despre eliberarea acesteia: „Este o greşeală monstruoasă a organelor de drept. Ilse Koch a fost unul din cei mai învederaţi sadici printre criminalii nazişti. E aproape imposibil de calculat numărul celor care ar vrea să depună mărturie împotriva ei, nu doar pentru că a fost nevasta comandantului de lagăr, ci şi pentru că este o creatură blestemată de Dumnezeu.”.

Ilse Koch a ieşit la libertate din penitenciarul militar american de la Munchen. Dar valul de proteste era atât de puternic, încât Femida nord-germanică a trebuit să reacţioneze. Sadica a fost arestată din nou şi chemată pe banca de acuzare. Anchetatorii Ministerului de Justiţie din Bavaria s-au dovedit a fi oameni îndârjiţi şi au reuşit să găsească 240 de martori, foşti deţinuţi de la Buchenwald, care au adus probe convingătoare care incriminau fără echivoc activitatea Ilsei Koch. Au povestit la obiect despre toate monstruozităţile săvârşite de ea. Încercând să se apere, ea a spus că în convingerile ei a slujit sincer „faterlandul”. Dar n-a ajutat-o. Iată o însemnare din protocolul de acuzare, aflat în sala tribunalului din Augsburg: „Cauzarea de leziuni corporale grave, tortura oamenilor nevinovaţi prin abuz de putere, loviturile cu biciul, confecţionarea abajururilor din piele omenească tatuată…”. Cazul Ilsei Koch a numărat 105 acuzaţii de acest fel. Tribunalul juraţilor din Augsburg n-a reuşit să înfăţişeze toate probele din listele de acuzare, dar şi ceea ce era a fost mai mult decât suficient ca pe 15 ianuarie 1951 să-i dea cel mai dur verdict – închisoare pe viaţă.

Şi iată cum din nou a fost condamnată la închisoare pe viaţă. A fost anunţată clar şi dur că nu se poate aştepta la nici o indulgenţă din partea autorităţilor.

Ilse Koch petrecuse 16 ani de închisoare când, în 1967, i-a scris fiului său o scrisoare în care s-a plâns revoltată de faptul că a ajuns „ţapul ispăşitor” pentru păcatele altora, în timp ce mulţi alţii mai importanţi au scăpat de pedeapsă. Dar nu exista în această scrisoare nici cel mai mic semn de regret.

A mai scris o scrisoare de adio fiului său pe 1 septembrie al aceluiaşi an. După care şi-a înfăşurat un cearşaf de gât şi… a încheiat conturile cu viaţa.

Peste patru ani, în anul 1971, fiul Ilsei, Uwe Kochler (adoptase numele de fată al mamei) a decis să reabiliteze „memoria” mamei sale. Ca fiu, într-adevăr, poate fi sincer înţeles, ca cetăţean – mă-ndoiesc.

Când avea opt ani, Uwe a văzut întâmplător în certificatul de naştere trecut numele mamei sale. Peste încă 11 ani, a citit într-un ziar titlul „Ilse Koch nu beneficiază de indulgenţă”. Tutorele oficial, desemnat de stat, i-a confirmat că e vorba de mama lui.

Sentimentele de fiu dominau asupra sentimentelor de bun cetăţean german. În ziua de Crăciun din 1966, Uwe care avea 18 ani şi-a vizitat pentru prima dată mama în închisoarea din Landsberg şi a continuat să-i facă vizite până în ultima ei zi din viaţă.

„Pentru mine ea nu a fost «căţeaua de la Buchenwald». Mă bucuram că mă întâlnesc cu mama mea, – spunea Uwe. – În discuţiile cu ea, am evitat mereu să amintesc războiul. Ea singură deschidea această temă, îşi nega vina şi spunea că a fost victima unei calomnii. Nu am discutat despre chestiunile astea mai în detaliu, din moment ce era clar că o dureau toate astea. Aş fi vrut să spere că peste 20 de ani de închisoare o vor elibera. Mi-e greu să mi-o imaginez în timpul războiului. Nu sunt convins că nu a fost nevinovată. Dar simt că s-a confruntat cu sistemul lagărelor de concentrare la fel ca mulţi alţii care nu au putut să i se împotrivească. A fost victima isteriei timpului său.”

La patru ani de la moartea mamei sale, în anul 1971, Uwe a trimis o scrisoare emoţionantă la „New York Times”. El scria: „Din moment ce revizuirea cazului la tribunalul din Germania de Vest nu este posibilă, m-am gândit că americanii, care au condamnat-o pe mama mea la închisoarea pe viaţă, trebuie să cunoască adevărata ei istorie”. Dar americanii nu au reacţionat în nici un fel la scrisoarea lui Uwe, după ştiinţa mea numai evreii, care au suferit de pe urma Holocaustului şi care erau susţinuţi de americani, se manifestau foarte intolerant faţă de orice încercare de reabilitare a nazismului ori a criminalilor acestuia.

„Fenomenul” Ilse Koch a devenit obiect de studiu pentru mulţi istorici şi psihiatri. Unii din ei presupun că ea a beneficiat de la bun început de un buchet întreg de apucături şi înclinări necurate.

O altă părere aparţine istoricianului Charles Leech. Îl învinuieşte pentru toate pe Karl Koch. „Până la Karl Koch, – scrie el, – şi după el, Ilse n-a mai dat la iveală acea cruzime cu care se «mândrea» la Buchenwald. Nebunia ei, dacă poate fi vorba într-adevăr despre aşa ceva, izbucnea exclusiv în prezenţa acestui bărbat. Odată cu moartea lui, vraja se pare că s-a rupt. Se prea poate că dacă ei nu s-ar fi întâlnit, ca parteneri în slujba diavolului, nu s-ar fi întâmplat ceea ce s-a petrecut acolo.”

Cu toate acestea, Charles Leech are dreptate numai în unele puncte. Bineînţeles, „coincidenţa monstruoasă” putea nici să nu aibă loc. Dacă Ilse nu nimerea la Ziekenhuizen şi rămânea bibliotecară, ea, poate, nu ar fi săvârşit acele crime îngrozitoare. Dar nu e vorba aici de calităţile unui criminal sau ale altuia. Însuşi sistemul nazist purta un caracter criminal, când nebunia a luat locul raţiunii. „Somnul raţiunii naşte monştri” – acest aforsim se potriveşte ca o mănuşă peste ce s-a întâmplat în Germania fascistă a anilor 1933-1945. Iar ce s-a întâmplat cu Ilse Koch n-a fost nicidecum o întâmplare.

Numărul total al deţinuţilor trecuţi pe la Buchenwald a fost de 238 mii de oameni, din care 56 de mii au fost omorâţi (mai puţin decât în alte lagăre: de exemplu, la Auschwitz au fost omorâţi 4 milioane, la Treblinka – 800 de mii, iar la Majdanek – 360 de mii de oameni).

Involuntar, apare o întrebare: oare toţi aceşti nefericiţi au murit ca nişte animale, ne făcând nimic ca să evadeze sau să se opună? Bineînţeles, au fost şi asemenea încercări.

Primul focar de opoziţie s-a construit ca organizaţie underground, condusă de comunişti, de membri ai acestui partid, de la continuatorii contemporani ai căruia „europenii”, inspiraţi de foştii oameni SS din Ţările Baltice, solicită nu ştiu ce mea culpa. Mea culpa pentru ce? Oare nu pentru că i-au bătut pe fascişti unde s-a putut şi pentru că au salvat poporul Ţărilor Baltice de la fărâmiţare, de la evacuarea şi paralizarea celor rămaşi, din faţa Planului General „OST” prevăzut (diviziunea „Observaţia generală privind chestiunea amorsării, în special privind viitorul relaţiilor faţă de locuitorii din statele fostelor Ţări Blatice”).

La iniţiativa comuniştilor germani, în vara lui 1934 s-a constituit ilegal Comitetul Internaţional care întrunea antifascişti din diferite ţări. Încă mai devreme, în vara lui 1942, a fost creat în ilegalitate un centru politic sovietic, iar în acest timp au început să se manifeste primele grupări ilegale.

Una din cele mai importante sarcini ale grupărilor sovietice în ilegalitate a fost organizarea sabotajului întreprinderilor militare, unde lucrau deţinuţi, dar şi lupta pentru salvarea vieţii celor încarceraţi, mai ales a copiilor, susţinerea moralului deţinuţilor şi organizarea evadărilor. În ascuns faţă de administraţia lagărelor, funcţiona chiar o şcoală pentru copiii sovietici.

Organizaţiile ilegale au pregătit împreună autoeliberarea din lagăre. Dar pe 11 aprilie 1945 administraţia fascistă a fugit, iar în lagăre au pătruns soldaţii americani.

Pentru a cita acest document, utilizați următoarea trimitere bibliografică: Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu, Drafturi critice, 2014. Link: https://igormocanu.wordpress.com/2014/03/03/igor-damaskin-patima-si-viclenie-cartea-versiune-integrala-drafturi-critice-2014/ Ultima accesare: [data ultimei dumneavoastră accesări].

[1] Femida  – numită şi Themis, fiică a zeilor Gaia şi Uranus, înseamnă „legea naturii”, este zeiţa dreptăţii care poartă cu sine balanţa ordinii divine, a legii şi obiceiurilor.

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s