Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Eroina filmelor şi a musichallurilor


Identification Order No. 1227 of Bonnie Parker and Clyde Champion Barrow, Federal Bureau of Investigation (May 23, 1934)

Identification Order No. 1227 of Bonnie Parker and Clyde Champion Barrow, Federal Bureau of Investigation (May 23, 1934)

Pe la începutul anilor ’30, prin toată America circulau poveşti despre doi infractori neobişnuiţi – Bonnie şi Clyde, care băgau spaima în funcţionarii de la bancă, în proprietarii micilor întreprinderi şi benzinării. Ba chiar şi în poliţişti, fiindcă aceştia erau victimele numărul unu pentru ei. Dar cel mai uimitor era că nu se temeau că sunt anchetaţi, sfidau moartea – lăsau amprente peste tot, împrăştiau prin ziare fotografiile şi poemele lor. Ei se numeau Bonnie Parker şi Clyde Borrow…

„Dulcele cuplu”

Când pe la începutul anilor ’70 am venit pentru o perioadă mai îndelungată la New York, prietenii mei m-au sfătuit: „Dacă vrei să afli cum a evoluat istoria Americii în ultimul deceniu şi cu ce se delectează spectatorii americani astăzi, să te uiţi neapărat la câteva filme, să te uiţi la «Bonnie & Clyde» filmul şi apoi musichallul”. Aşa am şi făcut şi, trebuie să recunosc, nu am regretat. Surprinzătoarea, captivanta şi înfricoşătoarea istorie a celor doi infractori, Bonnie Parker şi Clyde Borrow, s-a derulat în anii ’30 ai secolului trecut, pe fundalul unei vieţi americane zbuciumate – consecinţele „marii depresii”, „agresiunea” legii împotriva băuturilor alcoolice şi naşterea Noii Ordini a preşedintelui Franklin Delano Roosevelt, când decadenţa şi fărădelegile care domneau în toată ţara au început să fie înlocuite cu revigorarea economică şi creşterea obedienţei faţă de lege a cetăţenilor, care întotdeauna merg mână-n mână. Lucru despre care nici noi nu trebuie să uităm.

Vom mai aminti despre film. Dar care este istoria adevărată, nu cea din filme, a lui Bonnie şi Clyde, cei care lăsau pretutindeni pe unde treceau numai urme de sânge şi maldăre de cadavre de poliţişti, pe care-i împuşcau ca pe nişte câini turbaţi?

Începutul nu promitea nimic îngrozitor. În familia unui pietrar calificat pe nume Parker, având o stare bună, în orăşelul Rowin, statul Texas, pe 1 octombrie 1910 s-a născut o fetiţă pe care au numit-o Bonnie. Când Bonnie a împlinit patru ani, tatăl ei a murit şi toate grijile şi educaţia celor trei copii au trecut pe mâna mamei, Emma Parker. Până la sfârşitul zilelor sale, Bonnie care nu iubea pe nimeni şi nimic şi-a păstrat iubirea şi un ataşament filial deosebit pentru mama sa.

La vârsta de şase ani, Bonnie a intrat la şcoala din orăşelul Ciment City, aproape de Dallas, unde a dat dovadă de abilităţi perfecte şi un caracter agitat. Uneori lăsa să se vadă excepţionalele sale capacităţi actoriceşti. Ea inventa şi juca scenete pentru colegii săi de clasă, cânta minunat şi dansa, şi n-a ascuns nimănui faptul că visa să ajungă cântăreaţă de operă, actriţă de circ ori star de cinema. Se îmbrăca mereu cu bun gust şi toţi erau de acord că ea era cea mai frumoasă şi elegantă fată din clasă.

În 1924, Bonnie a trecut la şcoala medie unde a dat dovadă de multă pasiune nu doar pentru studiul literaturii, dar şi al artei. Dar viaţa de şcoală o cam plictisea. Făcând doi ani de studii, la vârsta de 16 ani s-a măritat cu un oarecare Roy Thornton. Ea l-a iubit, dar el pe ea, mai degrabă nu, din moment ce imediat după un an de căsnicie a început să lipsească de-acasă cu regularitate, săptămâni bune, uneori chiar luni. Mamei nu-i stătea în puteri să-şi ajute fiica măritată şi în 1927 Bonnie s-a angajat chelneriţă la „Cafe Marco” în Dallas (apropo, nu departe de acel loc unde peste 36 de ani va fi omorât John Kennedy).

Iubindu-şi soţul în disperare şi suferind din cauza absenţei lui, Bonnie notează în jurnalul său:

„Draga jurnalule!

De la bun început şi într-un An Nou trebuie să îți împărtăşesc că eu am un soţ cu suflet de vagabond în care nu pot avea încredere. Ne-am despărţit din nou – cred că pentru ultima oară. Îl iubesc foarte mult şi mi-e foarte dor de el, dar am de gând să fac ceea ce trebuie: nu voi mai trăi alături de el. Mă va consola grupul Rose Mary Judie. Ne-am promis că în Noul An nu vom mai lua nimic în serios: nici bărbaţi, nici altceva. Dar asta nu înseamnă că vom lăsa viaţa să ni se strecoare printre degete, fără să ne atingem de ea.

1 ianuarie 1928. Miezul nopţii. Anul Nou. Clopoţeii sună, anul care a trecut se duce şi ia cu sine inima mea. În anul care a trecut am fost cea mai fericită şi cea mai nefericită femeie. Aş vrea ca trecutul meu să dispară odată cu anul care se duce. Mă refer la amintirile mele, dar nu aş putea să-l uit pe Roy. Mi se pare că a plecat pentru totdeauna.”

În 1929, „Cafe Marco” se închide, iar Bonnie, la fel ca alte câteva milioane de americani din acel an, intră într-o mare depresie, pomenindu-se aruncată în stradă. Această criză economică, cea mai lungă din istoria Americii, a luat început imediat după „vinerea neagră” – falimentul cotei acţiunilor la bursa newyorkeză din 25 octombrie 1929. Preţul acţiunilor a scăzut cu 90%, ruinarea în masă a micilor întreprinzători s-a extins în mod direct asupra pieţei şi industriei, apoi s-a întins ca o plagă în toate Statele Unite şi a cauzat ţării şi populaţiei ei daune incalculabile. După „principiul domino”, au dat faliment firmele, companiile, cele mai mari trusturi industriale, financiare şi comerciale. Întreprinderile nu demult înfloritoare se închideau. Economia Americii a intrat pe tărâmul tenebrelor. Ani de-a rândul li se promitea oamenilor că de mâine vor primi răsplata cuvenită şi totul va înflori (prosperitatea), şi nici măcar atunci milioanele de oameni fără serviciu, cuibăriţi în meschinele cocioabe din marile oraşe, nu voiau să renunţe la „visul american”.

Şi dacă majoritatea din cele treizeci de milioane de şomeri încerca să supravieţuiască din nimic ori să-şi caute salvarea în rândurile sindicatelor, s-au găsit şi din aceia care au decis să-şi găsească fericirea „la drumul mare”. Printre ei s-a nimerit şi Clyde Chestnut Borrow.

El s-a născut pe 21 martie 1909 în Telico, statul Texas, în familia unui fermier necalificat, unde a fost al optulea copil. Pe la şcoală mai că n-a dat deloc, iar dacă mai trecea pe-acolo, era codaşul clasei. Părerile despre copilăria lui sunt din cele mai pestriţe. Unii spun că se juca cu pistoale din lemn, că îi plăceau maşinile şi mecanica, alţii îl prezintă ca pe o loază incurabilă şi obraznică – cică odată ar fi rupt aripa unei păsări şi s-ar fi delectat privind-o cum încearcă să-şi ia zborul.

Pe la sfârşitul anului 1922, hotărându-se s-o încheie cu ferma, s-a mutat în Dallas unde a început să muncească din greu la o benzinărie. Clyde a mai mers la şcoală o perioadă, dar s-a lăsat pe la 16 ani, începând să lucreze şi e adevărat că n-a stat prea mult nicăieri unde s-a angajat, în schimb proprietarii erau mulţumiţi de el. Cântă la saxofon şi este pasionat de maşini. Această pasiune mai că nu l-a adus la sărăcie. Poliţia l-a acuzat de furtul unei maşini, dar l-a eliberat din lipsă de probe.

În curând Clyde va deveni membrul unei bande de delicvenţi care se ocupa cu furtul anvelopelor de maşini. Din această bandă făcea parte şi fratele mai mare al lui Clyde, pe nume Buck. Încă din tinereţe, Buck îi dădea lui Clyde lecţii de hoţie. După câteva mici găinării, Clyde a fost internat la şcoala de corecţie. Dar şcoala nu mai avea ce să corecteze în el – Clyde a început să dea spargeri pe la restaurante de popas şi benzinăriile nu prea mari, de unde nu te puteai alege decât cu un venit foarte mic. Clyde înţelesese că găinăritul este mai puţin periculos – nu înfurie într-atâta nici poliţia, dar nici vătămaţii.

La vârsta de nouăsprezece ani, Clyde a părăsit casa părintească şi s-a mutat cu prietenii săi, dar peste câteva luni a decis să se ocupe pe cont propriu de jafuri. Prima lui afacere – jefuirea sălii de jocuri Fort Bend County. Ameninţând cu un pistol defect, Clyde dezarmează doi paznici şi sustrage tot câştigul.

După aceasta, Clyde încearcă să pună la cale un jaf nocturn prin efracţie. Furtul nu a reuşit, dar nici nu l-au putut prinde, chiar dacă se cam speriase rău şi de atunci nu a mai pus la cale nici o operaţie nocturnă.

Pe la sfârşitul lui 1929, pe Clyde şi Buck îi caută poliţia din multe oraşe, ca recidivişti. După un atac nereuşit asupra unui vagon-restaurant, Buck pică în mâinile poliţiei şi după aceea este băgat la închisoare. Clyde se hotărăşte să se ascundă în statul Texas. Mai simplu i-ar fi fost să-şi piardă urma prin străduţele încurcate din North Dallas, acolo unde poliţia încă nu se simţea stăpână.

Între timp Bonnie şi Roy se despărţiseră pentru totdeauna, chiar dacă un act de divorţ n-a fost niciodată întocmit. Ca să nu mai spunem că soţul intrase la 99 de ani închisoare pentru asasinat. Dar ea a avut noroc – a putut din nou să se angajeze chelneriţă.

Odată, pe una din străduţele din North Dallas, i-a ieşit în cale un tânăr nu prea înalt şi îmbrăcat destul de elegant.

– Hei, roşcat-o, – a strigat-o acesta, – mergi la o îngheţată?

– Numai nu cu tine, – i-a răspuns aceasta.

– Şi dacă te rog frumos?

S-a uitat atent la tupeist şi a spus:

– Păi, dacă mă rogi frumos, atunci merg.

Aşa a început povestea lui Bonnie şi Clyde, transformându-se într-o viaţă scurtă şi fără de griji, pe care au trăit-o (fericiţi, oare?) şi murit-o, cum se zice în vechile poveşti, în aceeaşi zi, la aceeaşi oră.

E adevărat că în prima perioadă din viaţa lor fericirea n-a durat prea mult. Bonni şi Clyde s-au mutat într-un apartament mobilat din Dallas în care a intrat în curând poliţia în căutarea periculosului prieten al lui Bonnie şi acesta a fost arestat. Fraţii Borrow erau condamnaţi pentru furturi şi jafuri armate. Clyde la doi ani, Buck – patru. Iar Bonnie a început să-i scrie zilnic lui Clyde scrisori lungi de iubire.

Sistemul american penitenciar reacţionează foarte promt la comportamentul deţinuţilor. Prefăcându-se în copil cuminte şi ascultător, un criminal sadea poate să fie pus în libertate mult mai devreme decât termenul stabilit la judecată. Astfel s-a întâmplat şi cu Buck. Pe 8 martie 1930, Buck Borrow a fost eliberat pentru „comportament exemplar” şi pentru „cuvântul de onoare” pe care şi l-a dat după principiul „sunt stăpânul cuvântului meu – eu mi l-am dat, tot eu mi-l iau înapoi”. Îşi începe viaţa în libertate prin încercări de a-l scoate din închisoare pe Clyde, încercări, binînţeles, ilegale. Când a ieşit Buck din închisoare, Clyde i-a dat o scrisoare încifrată pentru Bonnie care conţinea planul evadării. În timpul întâlnirilor, Bonnie a putut să-i strecoare lui Clyde arme şi bani. În aceeaşi noapte a evadat şi a reuşit să ajungă cu un marfar până în Ohio.

Dar n-a trecut nici o săptămână că pe Clyde l-au prins în orăşelul Middletown. De data aceasta, pedeapsa a fost dură – 14 ani, pe care a început să-i execute în închisoarea Hansville din statul Texas. Pentru a fi scutit de munca silnică, Clyde şi-a rupt două degete de la picioare. Însă pentru invaliditate, termenul de penintenţă nu s-a micşorat. Era nevoie de „comportament exemplar”. Şi Clyde a început să fie calm şi pacific, iar maică-sa a indundat cancelaria guvernatorului de stat cu rugăminţi fierbinţi de a-i elibera „fecioraşul cel bun”. Şi pe 2 februarie 1932, Clyde a fost eliberat „pentru coportament exemplar şi recunoaştere a greşelilor săvârşite” şi pentru că şi-a dat „cuvântul de onoare”.

Între timp, frăţiorul lui, Buck, a ajuns din nou la închisoare. Motivul a fost cam neobişnuit: s-a însurat cu fiica unui pastor, iar aceasta a încercat din răsputeri să-şi ferească bărbatul de influenţa lui Clyde, pe care îl considera un infractor iremediabil. Buck a comis un furt nu prea mare, iar nevastă-sa la convins să se predea poliţiei. Urmărea două ţeluri: să obţină mila judecătorului prin acest gest şi să-i despartă măcar şi pentru o vreme pe cei doi fraţi.

Întors acasă, Clyde s-a jurat în faţa lui Bonnie că mai degrabă va muri decât să meargă încă o dată la închisoare, unde era bătut cu biciul după care pus să stea în pumni până când pica lat. În orice caz, în închisoare Clyde a săvârşit pirmul lui asasinat, lovindu-l în cap cu o ţeavă de plumb pe un turnător din celula sa. Ce-i drept, conducerea penitenciarului a lăsat chestiunea fără urmări.

În închisoare, Clyde a învăţat multe lucruri. La cei 23 de ani ai săi, ştia deja adresele achizitorilor de lucruri furate, ale medicilor şi avocaţilor interesaţi, ale traficanţilor de arme şi acte false ş.a.m.d. S-a mai petrecut încă o interesantă ciudăţenie a caracterului său, şi-aşa dat dracului: în comunitatea hoţilor, asasinilor şi escrocilor se simţea la fel de străin ca şi în mediul oamenilor normali. De exemplu, gândirea de hoţ, la fel ca şi conştiinţa umană, bunul simţ, cumsecădenia, reprezentarea limitelor acţiunilor nebuneşti, la el au rămas neatinse.

Şi Bonnie, şi Clyde erau îndrăgostiţi de arme ceea ce, apropo, psihiatrii consideră ca fiind unul din semnele identităţii infantilizate. Aceasta era o pasiune răvăşitoare a lor. Pentru simplul fapt că ţineau în mână o armă şi stăpâneau puterea ce ţâşneşte din ea, îi excita peste poate. Mergeau cu regularitate la marginea oraşului şi practicau tirul. Foarte curând Bonnie nu doar că l-a ajuns din urmă pe Clyde, ci la şi întrecut la „tragerea la ţintă”.

Şi chiar de Clyde s-a jurat să nu mai meargă la închisoare, asta nu însemna că a renunţat la viaţa lui de infractor. Dimpotrivă, acum Clyde devenise mult mai periculos şi mai abil, se aştepta să moară, dar în nici un caz să se dea pe mâna autorităţilor.

Banda iese la vânătoare

Maşinile cu care se plimbau aceşti doi infractori erau mereu un fel de depozit de armament: câteva automate, o duzină de revolvere şi pistoale, mii de cartușe. Cu ajutorul lui Bonnie, Clyde a pus stăpânire pe arta de a calcula timpul extragerii vincesterului dintr-un buzunar special croit de-a lungul piciorului. Aşa se face că ei, distrându-se, şi-au dezvoltat un stil personal, „elegant” şi virtuos de a ucide.

De acum înainte, Bonnie este partenera deplină a acţiunilor lui Clyde. Bonnie se află la volanul automobilului, îl duce pe Clyde către obiectul-ţintă şi aşteaptă. Clyde intră în clădire, „goleşte” casa, aleargă iute spre maşină, urcă din mers şi acoperă cu focuri de armă fuga lor.

Odată, încercând să scape de urmăritori, Bonnie n-a reuşit să dirijeze bine maşina, iar aceasta a intrat într-un copac.

– Fugi, – i-a ordonat Bonnie, – mă descurc singură.

Clyde a reuşit să se ascundă, dar Bonnie s-a ales cu două luni de puşcărie, în calitate de „complice de circumstanţă”.

Dar acţiunile cuplului de bandiţi încă n-au luat amploare. Jafurile din benzinării nu le aduc mai mult de câteva sute de dolari, „lovitura” record – 350. Riscul nu aducea venituri aşa de mari, dar ideea în sine o excita foarte mult pe Bonnie. Poate chiar mai mult decât relaţia ei intimă cu Clyde. De fapt, nu o excita deloc, cu atât mai mult cu cât încă din tinereţe, la şcoala de corecţie, acesta şi-a descoperit homosexualitatea. Dar pe Bonnie o satisfăceau legăturile amoroase cu ceilalţi membri ai bandei, atunci când aceştia apăreau. Unul din aceştia era fostul ei iubit, Raymond Hamilton. Prima lor acţiune comună a fost fatală.

Pe 27 aprilie 1932, când Clyde şi Bonnie au omorât vânzătorul magazinului de muzică, John Backer din Hillsborough, care a refuzat să deschidă casa. Înăuntru nu erau decât 40 de dolari – preţul primului lor cadavru, – după care Clyde a înţeles că nu mai are ce pierde. Banda se-ndrepta pe drumul ucigaşilor fără milă.

Pe 5 august, şeriful Maxwell şi ajutorul său Eugene Moor, au observat doi tipi bând spirtuoase într-o discotecă din oraşul Atoka, statul Oklahoma.

– Băiatu’, dă-te şi tu mai la lumină, ca să te pot vedea mai bine, – a spus şeriful.

În loc de răspuns, Clyde a scos două revolvere. Maxwell a fost grav rănit, Moor omorât pe loc. Clyde şi Hamilton au şters-o cu o maşină, furată la întâmplare. Toată poliţia din Oklahoma a sărit ca arsă, dar bandiţii s-au ascuns în statul vecin.

Pe la începutul lunii septembrie, bandiţii organizează în oraşul Grand Prairie un jaf armat la staţia internaţională de autobuse. Acum dobânda era mai mare – 3500 de dolari. Peste o lună, în orăşelul Sherman din Texas, bandiţii omoară vânzătoarea din prăvălia de carne a lui Howard Hall, dar lasă în viaţă martorii, pe cumpărătorul Homer Gleise. Mai târziu au înţeles că au făcut o greşeală – la un moment dat îi poate recunoaşte.

Dar în ce consta participarea lui Bonnie? Primul ei „botez de sânge” a avut loc în decembrie 1932. Într-o seară, bandiţii au vrut să fure o maşină din oraşul Tamila (Texas). Proprietarul maşinii, D. Honson, a văzut cum o femeie şi un bărbat urcă în maşina lui. A ieşit în fugă din casă şi a reuşit numai să urce pe scară când a fost lovit de un glonte. Glontele i-a nimerit în beregată, el a căzut, dar a putut da declaraţii care au descris exact infractorii. Aceasta a devenit prima mărturie a participării lui Bonnie la operaţiunile infractoare ale lui Clyde Borrow.

În timpul acesta, partenerul cuplului, amantul lui Bonnie, Raymond Hamilton a fost arestat şi cumulat cu infracţiunile săvârşite prin Texas a fost condamnat la 264 de ani de penitenciar.

Trebuia găsit un nou partener, nu doar pentru spargeri şi ci pentru patul lui Bonnie. Acesta a ajuns să fie William Daniel Jones în vârstă de 17 ani, care-şi câştiga viaţa din furtul automobilelor şi prostituţie masculină (există versiunea că l-ar fi răpit Clyde şi l-ar fi obligat să intre-n bandă). Peste câteva zile au furat un automobil de pe stradă, iar pe şoferul care încerca să-i oprească l-au împuşcat.

Pe 7 ianuarie 1933, Clyde a tras cu automatul în şeriful Malcolm James care s-a apropiat să verifice valabilitatea numărului. Bonnie râdea în hohote de încântare.

Automobilul cu şase cilindri, o noutate pentru vremea aceea, era elementul de bază în tactica bandei. În timpul jefuirii băncilor, mai rămânea de exersat planul dispariţiei de la locul faptei. Ca de obicei, Clyde şi Jones intrau în bancă, iar Bonnie îi aştepta în maşină cu motorul pornit. Şi chiar dacă venea poliţia repede şi deschidea focurile, bandiţii putea să scape lejer cu câteva sute de cai putere de rezervă.

Poliţia americană s-a confruntat cu o adevărată problemă atunci când a data nas în nas cu banda lui Borrow. Ideea e că în perioada funcţionării „legii împotriva băuturilor alcoolice”, începând cu 1919, în SUA s-a dezvoltat pe larg crima organizată, iar strategiile şi tacticile poliţiei erau îndreptate anume în această direcţie. Dar banda lui Bonnie şi Clyde acţiona „în afara legii”, aceasta se infiltra prin diferitele reţele ale sistemului de securitate. Infiltrarea agenţilor în această bandă nu avea nici un sens, cu atât mai mult cu cât aceasta folosea arme şi automobile mult mai moderne decât ale poliţiei.

Dar pe la începutul lui 1933, Bonnie şi Clyde erau urmăriţi în zeci de state din Middlenorth. În căutarea bandei s-a implicat şi FBI-ul care putea să acţioneze indiferent de graniţele dintre state, trimiţând avioane. Pe lângă asta, toate hotelurile, pensioanele şi camerele mobilate au fost transformate în puncte de supraveghere. Bandiţii mai puteau să înnopteze numai în cocioabe părăsite ori direct în maşină, care devenise casa lor în sensul primar al cuvântului.

În martie 1933 a ieşit din închisoare Buck Borrow. Bineînţeles că nu se îndreptase acolo, dimpotrivă, ardea de nerăbdare să se conecteze la „schemele” fratelui său. Aşa s-a şi întâmplat, deşi soţiei sale Blanche Buck îi promisese că nu va mai lua parte la raidurile criminale ale fratelui său. Blanche, ca să-l oprească cumva pe bărbatul ei, nu l-a crezut şi a luat hotărârea să-l urmeze până la capăt.

„Romantismul” banditesc

Băgând de seamă că sunt urmăriţi de FBI, bandiţii au decis să se ascundă pentru o vreme. Asta s-a întâmplat când în timpul unui jaf la biroul central de amanet Bonnie văzuse mai întâi un afiş cu „Îi caută poliţia”. Ea a fost entuziasmată nu de faptul că s-ar fi speriat şi simţit ameninţată, ci de faptul că ea şi Clyde ajunseseră nişte celebrităţi.

Pentru odihnă, banda a ales orăşelul Joplin din Missouri, unde începând cu sfârşitul anilor ’20, conform tradiţiei, se ascundeau toţi gangsterii. Locul este foarte confortabil, între munţi, drumuri asfaltate nu sunt.

Bandiţii s-au instalat într-un apartament cu trei camere de-asupra unui garaj. Dorm mult, se distrează, fac multe fotografii. În multe din ele, Bonnie pozează teatral. Cuplul vrea să arate elegant, creând iluzia unei vieţi într-o ţară a minunilor. Bonnie a trimis pe la ziare duzine de plicuri cu asemenea fotografii. După care a inventat o poveste cum că ea şi Clyde ar fi un fel de Robin Hood luptând pentru dreptate, căci băncile pe care le jefuiesc ei aparţin unor bogătaşi şi nu poporului. Fireşte că despre satisfacţia patologică pe care o primea când omora un om n-a spus nimic.

Pentru a întări acest mit, că ei sunt luptători pentru dreptate, au răpit un şerif (înainte de „concediu”), l-au dezbrăcat, l-au legat şi l-au lăsat în drum cu mesajul: „Spunele oamenilor tăi că nu suntem o bandă de criminali. Vrem să intrăm în rândul oamenilor şi să supravieţuim acestei depresii blestemate”.

Nopţile se-mbătau cu wisky, iar Bonnie compunea bombastice versuri romanţioase în care-şi deplângea soarta, asemănând-o cu soarta vestitului gangster Jessy James.

De Jessy James cu toţii-aţi auzit.

Cum a trăit, cum a murit.

Şi de mai vreţi să auziţi,

Ascultaţi povestea lui Bonnie şi Clyde.

Bonnie şi Clyde sunt banda lui Borrow.

Şi cred c-aţi auzit şi de ei,

Cum fură şi pradă în drumul lor,

Măturând pe acolo toţi oamenii răi.

Flecăresc despre ei de întrec o tornadă,

Însă ei nu sunt răi şi nici belicoşi,

Ei urăsc toată legea grămadă,

Creată de boi şi turnători căcăcioşi.

Cu toţii vorbesc că sunt cruzi asasini,

Că-s răi şi în toate n-au suflet.

Dar Clyde – şi o spun cu mândrie, bătrâni –

Onest totdeauna e-n cuget.

Şi gaborii vin, câtă frunză şi iarbă,

Iar Clyde e băgat cu de-a sila la zdup,

Iar el îmi vorbeşte: liber degrabă

Voi fi, dar pe mulţi cu mine-n mormânt aduna-voi calup…

* * *

Şi dacă-o fi ceasul să murim în curând,

Vom zace fireşte-n acelaşi mormânt.

Şi mama va plânge, căci boi stau râzând.

Pace lui Bonnie şi Clyde – e-un ultim cuvânt.

Dar inacţiunea era chin groaznic pentru bandiţi. Survine râca între Bonnie şi Blanche, iar din cauza lor şi între fraţi. Nu se rezolvă nimic fără scandaluri monstru. Jones îi consideră săriţi pe toţi şi începe să se gândească cum să scape de ei.

Localnicii, aşa cum e primit în America, îşi urmăresc cu atenţie vecinii şi comuncă poliţiei informaţii despre comportamentul lor dubios.

Pe 13 aprilie 1933, pe la ora 4, patru poliţişti în două maşini opresc lângă casa lui Borrow. Clyde şi Jones, văzând poliţiştii, s-au ascuns în garaj. După care Bonnie şi Buck de la fereastră, iar Clyde şi Jones din garaj, au deschis focul asupra poliţiştilor. Unul a fost grav rănit, celălalt omorât.

Până când au ajuns întăriri, banda şi-a luat tălpăşiţa. Poliţia a încercat să-i prindă din urmă, lansându-se într-un haos al curselor de maşini. În acelaşi timp au început percheziţia apartamentului, unde au găsit un depozit de armamaent, certificatul de eliberare din puşcărie al lui Buck Borrow, fotografii cu membrii bandei şi o poezie neterminată a lui Bonnie, „Crimă murdară”, şi în care, aşa cum spune legenda, s-a oprit la jumătatea cuvântului auzind sirena poliţiei.

Şeful poliţiei a anunţat că infractorii sunt daţi în urmărire, iar în ziua următoare ziarele au publicat fotografiile lor. Omorârea poliţistului a umplut paharul răbdării organelor de securitate. Familia Borrow a intrat în lista FBI a celor mai periculoşi criminali care trebuia să fie ori prinşi, ori omorâţi.

Dar banda a continuat să acţioneze, după metoda lor preferată – mai întâi împuşcă, după aia mai văd „care a avut dreptate, care-i vinovat”. Dar în sânul bandei se ducea o luptă „de culise”. Bonnie şi Blanche se urau din ce în ce mai mult, chiar dacă Blanche începe să semene tot mai mult cu Bonnie, atât fizic, cât şi moral. Îşi pierduse deja speranţa de a-l aduce pe Buck pe calea adevărului, dar nu părăsea banda. În acelaşi timp, ea nu lua parte la infracţiuni, nu folosea arme şi nici nu era dată în urmărire. Un alt „disident” era Jones. Visa într-una la ziua plecării, ne mai fiind în stare să ogoiască dorinţele perverse ale lui Bonnie şi Clyde.

După evenimentele din Joplin, presa a insistat atât de mult asupra „mişculaţiilor” lui Bonnie şi Clyde încât aceştia au început să se considere adevăraţi eroi şi personaje de poveste. De acum ei trăiesc în lumea de legendă inventată de ei, iar Bonnie visează să devină istoriograful ei.

Cu toate acestea, starea bandei se înrăutăţeşte. Chiar având o atitudine loială faţă de criminalii „de treabă”, o bună parte din societatea americană dezaprobă criminalii fără scrupule precum Bonnie şi Clyde. Cruzimea lor li se pare tuturor nemotivată şi inacceptabilă. De aceea banda nu poate conta pe vreo susţinere nu doar din partea lumii politice sau juridice, dar nici criminală. Mai mult, nu mai au nici bani de ajuns ca să se poată ascunde în vreun loc de nădejde. Mai exact, sunt nevoiţi să dea spargeri prin băncile mici, magazinele şi benzinăriile din oraşele de provincie din Indiana, Minnesota şi Texas. Acţionează fără un plan dinainte stabilit şi fără acţiuni de recunoaştere. Din această cauză, fie nimeresc în vreo bancă gata să dea faliment, fie se aleg cu 30 de dolari. Şi peste tot împuşcă în neştire. Riscul e mare, vânatul – mort. După fiecare spargere sunt nevoiţi s-o şteargă, încurcând intenţionat drumurile. În treaba asta, Clyde este de-a dreptul măreţ. Îşi aminteşte cu precizie toate drumurile, intuieşte toate cursele poliţiştilor. Ziarele îl numesc „banditul-fantomă”. El este marele meşteşugar al spargerilor şi executorul lor. Restul – în rolurile secundare (Buck şi Bonnie) sau terţe (Jones şi Blanche).

Cu toate acestea, în viaţa aceasta de vagabond, fragilă şi împănată de pericole, Bonnie şi fraţii Borrow s-au acomodat în totalitate şi nu-şi doresc altceva. În timp ce Blanche şi Jones se află mereu cu nervii la pământ. Odată Jones a reuşit să fure o maşină cu care s-a ascuns acasă la maică-sa. S-a înfundat acolo şi n-a mai ieşit afară. Dar peste câteva zile Bonnie şi Clyde l-au găsit şi l-au forţat să se întoarcă în bandă.

Pe la mijlocul lui iunie 1933, în bandă s-a întâmplat un incident. Maşina furată de Bonnie şi Clyde s-a răsturnat din viteză şi a luat foc. Bonnie a primit inflamaţii grave. Numai că ea insista într-una ca banda să-şi continue drumul. Cu un vincester în mână, i-a parte la toate spargerile. Într-una din zile, bandiţii răpesc doi poliţişti, dar – în mod neaşteptat – îi lasă vii şi nevătămaţi în pustietate.

Invincibilii

Numai într-o săptămână dau 12 (!) jafuri armate. Pe 23 iunie jefuiesc o farmacie din orăşelul Alma (Arkansas). Numai că în momentul spargerii a intrat în farmacie agentul poliţiei municipale, Henry Hamptery. Clyde nu stă mult pe gânduri şi bagă nişte gloanţe în el. Şeriful oraşului adună câteva zeci de oameni şi dă o adevărată razie. Dar fără rezultat. Şleahta de bandiţi se ascunsese în pădure. După o nouă crimă, razia reîncepe cu cooptarea poliţiei de stat şi a populaţiei Arkansasului. Ei reuşesc să împingă banda în munţi şi s-o încolţească. Dar Clyde şi Buck nu se pierd cu firea. Fură din nou o maşină cu care şleahta de bandiţi se strecoară dibaci peste graniţă. De data asta, Clyde e la volan, ceilalţi trag prin geamuri.

Când au terminat goana, arsenalul bandei se epuizase. Dar nici acum gangsterii nu s-au pierdut. Au dat o spargere la… depozitul de arme al armatei naţionale. E greu de crezut, dar ei au reuşit foarte liniştiţi să jefuiască depozitul armatei, să ia automatele, pistoalele şi patroanele.

Poliţia fixează fiecare pas al bandiţilor – dar întodeauna prea târziu, după săvârşirea infracţiunii. Pentru 8 zile – până pe 18 iulie 1933 – banda dispare din câmpul lor vizual. În ziua aceea, în statul Iowa, o bandă alcătuită din trei bărbaţi şi două femei jefuieşte din nou câteva benzinării. Datorită celor doi poliţişti lăsaţi în pustietate acum două luni, poliţia stabileşte identitatea lui Bonnie Parker – are mâna bandajată. În Iowa şi în statele vecine – Kansas, Missouri, Illinois, Wiskonsin, Minnesota, South Dakota şi Nebraska – e declarată stare de război. Fac o mişcare bandiţii, face o mişcare după ei şi poliţia.

În aceeaşi zi, când au fost jefuite benzinăriile, pe la 10 seara, bandiţii se opresc la motelul Red Crown în Plat City, statul Missouri. Închiriază două camere, unite printr-un garaj comun. În camera din stânga s-au instalat Bonnie, Clyde şi iubitul lor comun, Jones. În camera din dreapta – Buck şi Blanche. Au plătit pentru două zile cu monede de argint, ceea ce l-a îngrijorat pe recepţionerul motelului. A doua zi i-a arătat proprietarului motelului, iar acesta a anunţat poliţia rutieră din Missouri. Aceea au înţeles imediat că e vorba de Borrow. S-a luat hotărârea ca aceştia să fie prinşi sau omorâţi.

Din Kansas City au venit, în automobile blindate, soldaţii armatei federale, înarmaţi cu mitraliere, stând în spatele unor panouri de oţel. Spre sfârşitul zilei, soldaţii au înconjurat motelul. Pentru a ocoli vărsările de sânge, au pus la cale capturarea bandiţilor pe timp de noapte, când aceştia vor dormi. Dar prezenţa poliţiştilor n-a trecut neobservată. Jones, intrând într-o farmacie pentru tifon şi gel împotriva arsurilor de pe mâinile lui Bonnie, a auzit cum un localnic îi spunea celuilalt: „În jurul motelului Red Crown e plin de gabori”.

S-au adunat cu toţii în camera închiriată de Buck şi Blanche. Au mutat acolo tot armamentul, toate saltelele şi au stins lumina. O oră mai târziu, crezând că toţi dorm, poliţiştii au început operaţiunea. Un automobil blindat s-a apropiat de clădire, iar doi poliţişti înarmaţi cu mitraliere au instalat în faţa fiecărei uşi cîte un panou de oţel. Printre şipcile jaluzelelor, Clyde urmăreşte cu atenţie paşii poliţiei, după care formulează planul evadării.  Treaba e mult mai dură decât în Joplin, acum au în faţă o adevărată armată în miniatură, bine înarmată şi care cunoaşte bine planul acţiunii. Clyde înţelege că există puţine şanse de scăpare. Dar acestea există. Cel mai important – să acţioneze repede, în aşa fel încât măcar şi pentru o secundă să reuşească să descurajeze poliţia. În sfârşit, planul era gata.

În acest timp, un poliţist bate la uşă şi strigă:

– Poliţia! Vrem să vorbit cu voi!

– O clipă, să ne îmbrăcăm, – răspunde Bonnie.

Clyde şi Buck se apropie târâş de feresatră cu revolverele-n mâini. Jones, prin uşa interioară trece în garaj şi se aşează la volanul Fordului. Bonnie le strigă poliţiştilor:

– Aici nu sunt bărbaţi, sunt în aripa celaltă!

Poliţia se îndreaptă acolo, iar cel care rămâne îi scrigă lui Bonnie:

– Haide, ieşiţi mai repede!

Exact în aceeaşi clipă Clyde şi Buck sar pe fereastră şi încep să tragă din patru revolvere.

Clyde strigă:

– Nu rata ticăloşii ăştia!

Trei poliţişti sunt răniţi. Gloanţele ricoşează de la panouri. Unul din ele sparge cauciucul blindatei, acesta nu se mai poate mişca.

Fraţii se întorc în cameră. Clyde începe să tragă din mitralieră. Un glonte nimereşte în claxonul blindatei, iar acesta începe să ţiuie neîntrerupt. Poliţiştii îl înţeleg ca pe un semnal de atac şi se aruncă înainte.

Bonnie şi Blanche, în spatele saltelelor, ies în fugă din cameră. Buck le apără cu focuri de revolver. În timpul acesta Clyde deschide porţile garajului şi le ordonă:

– Toţi în maşină!

Fordul îşi ia avânt spre exterior, dar frânează la cinci metri de poartă. Clyde sare pe scară, iar Bonnie şi Blanche – pe bancheta din spate, de unde încep cu toţii să tragă. Buck este la pământ, rănit la cap. Blanche sare din maşină către soţul său şi încearcă să-l tragă în maşină. Poliţiştii sunt la câţiva metri.

Fordul o ia din loc, face câteva virajuri, apoi se îndreaptă către şosea. Jones coteşte, sprijinindu-se de volan şi încercând să întoarcă maşina în aşa fel încât gloanţele poliţiştilor să nu nimerească în cauciucuri.

O rafală sparge geamul maşinii, un ciob răneşte ochiul stâng al lui Blanche. Dar poliţia nu mai putea prinde infractorii. Şi până la urmă aceştia dispar…

Acum se află Clyde la volan. Maşina se îndreaptă cu viteză turbată către graniţa dintre Missouri şi Iowa. Ştie foarte bine că poliţia din Missouri nu va trece graniţa statului, iar până va lua legătura cu colegii din Iowa, banda va putea să se ascundă. În timpul acesta, Jones îi îngrijeşte pe rând pe Buck, Blanche şi Bonnie.

Din nou, la fel ca în Joplin şi în munţii Arkansasului, au ieşit vii dintr-o situaţie disperată. Ce este aceasta? Noroc, întâmplare sau capacităţile geniale ale lui Clyde? Cu toţii încep să simtă o oboseală incredibilă. Alergătură nebună şi fără rost, hăituţi în permanenţă, pericol, pândiţi la fiecare colţ. Se vede treaba, astea-i mergeau la inimă doar lui Bonnie. Până şi lui Clyde nu-i mai era uşor. Peste tot numai ameninţări. La fiecare popas îi pândeşte o nouă ambuscadă.

Banda lui Borrow ajunge să fie adversarul numărul unu al FBI-ului. Agenţii speciali depun eforturi mari ca să controleze situaţia, să-l împiedice pe Borrow de a se întoarce la acţiunile sale. Presupunând că Buck este grav rănit, FBI a avertizat toate spitalele din regiune să-i reţină pe oricare va veni rănit de glonte şi să le dea urgent de ştire. La radio sunt anunţate semnalmentele bandiţilor. Acum fiece trecător îi poate recunoaşte şi prinde.

Ciuruit de gloanţe, Fordul nu mai putea fi folosit – ar fi ieşit prea mult în evidenţă. De aceea îl abandonează şi fură alte două maşini. Într-una din ele e Clyde, Buck şi Blanche. Rana lui Buck nu este atât de gravă, dar necesită îngrijiri permanente, Blanche îşi ascunde ochiul rănit în spatele unor ochelari întunecaţi. În a doua maşină sunt Bonnie şi Jones. Deja nu mai poate rezista spaimei acumulate şi se roagă de ei să-i dea drumul. Temându-se că va fugi, în timpul nopţii Clyde îl leagă de un copac sau de maşină.

În sfârşit a sosit ziua dramatică pentru Borrow. Pe 23 iunie 1933, în pustietatea din Luna Park, orăşelul Dexter, statul Iowa, un fermier localnic a găsit bucăţi de tifon însângerat şi scrumul unui foc. A înţeles imediat că poate fi vorba de urme ale bandiţilor urmăriţi şi a dat de ştire la „Comitetul vigilenţei” (existau chiar şi astfel de instituţii, poate că mai există şi astăzi în America!) al ducatului, care şi-a trimis oamenii imediat. Au organizat o supraveghere deschisă. Spre seară, la un interval de câteva minute, veneau două maşini. Ca să evite pericolul, bandiţii au circulat toată ziua separat.

Agentul „Comitetului vigilenţei” i-a recunoscut pe Bonnie şi Clyde şi alergând până la cel mai apropiat telefon i-a raportat şerifului. Acesta, încă ţinând minte încercarea fără succes de a-i prinde pe bandiţi, şi-a chemat colegii din ducatele vecine, armata naţională din Iowa şi a mai strâns şi nişte voluntari din oraş. Foarte rapid s-a trezit că are în subordine o armată întreagă în care, în rând cu poliţiştii înarmaţi cu automate, se găseau şi civili dotaţi cu puşti de vânătoare şi pistoale.

Pe la miezul nopţii, campusul bandiţilor era încercuit. Drumurile şi toate căile de acces au fost blocate. Se adoptă hotărârea de a aştepta până dimineaţă şi să deschidă focul cu precizie, la lumina zilei.

Fraţii Borrow, nebănuind nimic, s-au culcat în maşină, înafară de Jones care stătea legat de copac.

Dimineaţă, Bonnie l-a dezlegat pe Jones şi împreună au gătit micul dejun – cafea şi crenvuşti. Blanche se îmbrăca, Buck îşi pansa rana. Clyde căzuse pe gânduri, fumând o ţigară.

Dintr-odată a văzut mişcându-se umbre printre copaci. Erau oamenii şerifului care înaintau pentru a începe tragerile şi a-i lua prin surprindere.

– Gaborii! – a strigat Clyde.

Izbucnirea lui a fost un semnal pentru ambele tabere – poliţiştii şi voluntarii au început să tragă, Clyde, Buck şi Bonnie au pus mâna pe arme. Jones a încercat să mute maşina dar glontele l-a nimerit şi pentru o vreme şi-a pierdut cunoştinţa. Clyde l-a aburcat şi la trântit pe banchetă, s-a aşezat la volan cu Bonnie lângă el. Patinează un pic, apoi îşi face vânt înspre poliţişti. Un glonte îi nimereşte în mână, pentru o secundă scapă volanul şi maşina se înţepeneşte într-un copac. Bonnie, Clyde şi Jones care-şi revenise deja, se reped către a doua maşină, dar aceasta e ciuruită de gloanţe. Atunci, trăgând la întâmplare, bandiţii o rup la fugă prin pădure.

Acoperind fuga fratelui său, Buck se luptă până la ultima suflare. Rana i s-a deschis din nou, capul îi este însângerat. Blanche s-a agăţat de el, el se ascunde după copaci şi pentru o vreme reuşesc să ţină piept atacatorilor. Apasă pentru ultima dată pe trăgaci şi cade în genunchi. Se lasă un pic de tăcere din care răzbate ţipătul lui Blanche:

– Nu muri!

Este prinsă imediat. Buck e în agonie, sângele gâlgâie din şapte răni odată.

Bonnie, Clyde şi Jones nu ştiu ce se întâmplă acolo, nu aud ţipătul lui Blanche. Ca arşi de vii, aleargă în lungul râului. Unde? Nici ei nu ştiu. Dar nici poliţiştii nu ştiu în ce direcţie să alerge după bandiţi, sau poate că nici nu se grăbesc (cine are chef să primească un glonte-n frunte?).

Peste râu e un câmp de porumb. Acolo e o fermă. Clyde o ia în direcţia aia. Trec râul în înnot şi se îndreaptă către fermă. Uzi până la piele şi murdari de ţărână şi sânge urcă cu toţii în maşina de la fermă. Clyde o porneşte şi fugarii se îndreaptă spre nord. Fermierul şi ceilalţi din familie nici nu se sinchisesc să se opună. Bonnie şi Clyde mai au de trăit aproape zece luni.

În ziua următoare, pe 25 iunie 1933, toate ziarele povestesc despre ambuscada de la Dexter şi moartea lui Buck. Într-o poziţie vizibilă se vede Blanche, cu aluzie evidentă la poltroneria lui Clyde lăsându-şi fratele la greu. E greu de spus dacă articolele din gazete erau publicate la iniţiativa poliţiei sau chiar aşa a spus Blanche, dar ei urmăreau un scop – demoralizarea bandiţilor.

Clyde, fără deprimarea provocată de moartea fratelui său, citind gazetele este cuprins de furie. Ore în şir se justifică în faţa lui Bonnie şi Jones. Şi din când în când îşi pierde deprinderile de lider talentat. Încolţiţi de urmăritori până aproape de graniţa statului Minnesota, bandiţii nu au putut să-şi piardă urma din prima încercare. Aveau nevoie de mai multe zile pentru asta. Dar în curând, împreună cu tovarăşii săi, Clyde s-a apucat din nou de îndeletnicirea lui mai veche. Urmează o serie întreagă de jafuri şi spargeri. Bonnie împarte acum cu Clyde orice risc. Acţionează împreună, iar Jones îi aşteaptă în automobil.

Pe la sfârşitul lui iulie, agenţilor FBI li s-a părut că au situaţia sub control. Capturarea fugarilor, gândeau ei, e o chestiune de câteva zile. Dar n-a fost să fie. Pe la începutul lui octombrie, după multe razii eşuate, a trebuit să ia totul de la început.

Exact în această perioadă Jones a dezertat, scăzuse vigilenţa partenerilor-iubiţilor-torţionarilor lui. S-a întors în Texas, dar nu şi-a văzut de-ale lui, iar în timpul unui jaf a fost prins de poliţie. Dar nu a plecat capul ca să confirme acuzele – puşcăria americană iubeşte foarte mult acest lucru. În acest caz s-ar fi ales cu termenul minim de stat la închisoare. Dar el, se pare, nici nu şi-a dorit acest lucru. Atâtea a mai răbdat el de la foştii lui stăpâni, încât celula i s-a părut cel mai de încredere refugiu şi a implorat judecătorul să-l condamne la închisoare pe viaţă.

În declaraţia lui de multe zeci de pagini, Jones a descris toată groaza celor zece luni de robie. În ea descrie foarte bine profilul moral al cuplului Bonnie-Clyde: toate relaţiile interumane poartă pecetea violului.

Bonnie şi Clyde au rămas singuri. Îşi iau un mic „concediu”. Poliţia crede că ei au plecat undeva. Dar ei sunt tot acolo, pur şi simplu iau o pauză de la infracţiuni. Cu toate acestea, viaţa lor nu era paradis. Furau lenjerii de pe sârmă şi mâncau ce nimereau. Într-una din aceste zile pline de linişte a avut loc întâlnirea cu mama lui Bonnie. Emma Parker plânge înfundat. Bonnie încearcă să-i povestească peripeţiile ei, dar mama n-o înţelege. E timpul să-şi ia rămas bun, chiar dacă nu pare să se afle în pericol – strada e pustie, nu e nici un trecător.

– Nu suntem prea liberi, mamă, – se scuză Bonnie.

Poliţia a urmărit-o pe mama lui Bonnie. Au tras în infractori. Au fost uşor răniţi, dar au spălat putina încă o dată.

A sosit şi luna ianuarie a anului 1934. Puteau fi sărbătorite câteva date: doi ani de la ieşirea din închisoare a lui Clyde, un an de la primul foc tras de Bonnie, jumătatea de an de la moartea lui Buck.

Când Jones a fugit şi era limpede că nu se va mai întoarce, Bonnie şi Clyde au început să caute un nou partener atât pentru infracţiuni, cât şi pentru iubire. Pentru asta merg în Texas unde Clyde avea relaţii în mediul „poponarilor” sau „băieţeilor folosiţi”. Au găsit un infractor recent eliberat din închisoare şi l-au luat cu ei în calitate de pasager temporar. Aveau un scop măreţ – să întreprindă o infracţiune zgomotoasă, care să le facă o bună reclamă. Ei se decid să-l elibereze pe Raymond Hamilton, care-şi îndeplinea cei 264 ani de încarcerare. Odată, dis-de-dimineaţă ei se infiltrează în ferma închisorii din Esthem. Ascultă cum se apropie un grup de deţinuţi conduşi de paze. Clyde îi trimisese mai multe scrisori în închisoare prin care i-a dat de înţeles că nu-şi va lăsa prietenul să putrezească în închisoare încă 262 de ani! Dar autorităţile n-au acordat prea multă atenţie acestor mesaje.

Astfel, Clyde l-a recunoscut pe Raymond. Bonnie şi Clyde le aruncă deţinuţilor trei revolvere şi trag în gardieni. Unul e omorât, ceilalţi doi cad la pământ. Cinci deţinuţi, printre care şi Hamilton, se aruncă în râu după Bonnie. Clyde, acoperindu-i, mai răneşte un gardian. La o sută de metri stau două maşini. În prima urcă patru deţinuţi, în a doua – Bonnie, Clyde şi Hamilton. Troiţa e din nou reunită. Clyde e sigur că de acum înainte nici un scriitoraş tare-n gură nu-l va mai numi laş!

Înafară de Hamilton, Clyde şi-a mai păstrat un deţinut, Henry Metwin, pe care l-au numit după aia „sfiosul ţăran fără văz”.

Toată poliţia statului e săltată-n picioare. Dar grupul lui Clyde este invincibil. Soarta celorlalţi patru fugari e de plâns (ori poate, dimpotrivă, e fericită?). Au fost prinşi şi trimişi la închisoarea Huntsville în decurs de câteva zile.

Banda reia în forţă acţiunile ei. Se schimbă obiectivele: mai puţine benzinării, mai multe bănci. În decurs de o lună, cei patru au „pieptănat” multe state de la sud la nord, fentând toate ambuscadele şi capcanele. Poliţia a înţeles de undeva că Borrow se ascunde în munţii Hudson, la vest de Oklahoma. FBI decide să organizeze o razie de amploare. Sunt mobilizaţi o mie (!) de oameni, incluzând patru detaşamente din armatele naţionale ale statelor. În noaptea ploioasă din 17 februarie 1934 tot acest batalion încercuieşte regiunea pustie. Cercul se face tot mai îngust. Şobolanii nu au scăpat prin rândurile gardienilor de securitate. În sfârşit ajung cu toţii la mijlocul cercului, se văd doar… unii pe alţii. Nu e nici un infractor! Pentru a nu ştiu câta oară gardienii de securitate au fost prostiţi.

Directorul FBI, Edgar Hoower era în culmea furiei. Făcea instructaj subordonaţilor: „Trageţi până pică lat, după aia puneţi-i întrebări. Clyde e un psihopat. Ăsta trebuie împuşcat ca pe un câine turbat”.

Se pune pe treabă Hummer,

comandantul rangerilor

Operaţiunile eşuate ale FBI-ului au demonstrat că implicarea unei armate pentru capturarea a trei-patru infractori este nefuncţională. Atunci de treabă s-a decis să se apuce şeriful din Texas, Frank Huymer (sau Hummer), care i-a asigurat pe toţi că poate să se răfuiască de unul singur cu banda. Ca atare, de-alungul carierei sale, Hummer a pus la perete vreo 65 de criminali celebri. În trecut Hummer a fost comandantul rangerilor din Texas, o namilă de doi metri, fost poliţist, care s-a retras din carieră când nevastă-sa, Miriam Ferguson, a fost aleasă guvernatorul statului. O vreme, Hummer a lucrat ca detectiv particular, iar pe 10 februarie 1934 şi-a dat acordul să se răfuiască cu banda lui Borrow cu condiţia că i se va permite să acţioneze în felul său şi că se va ocupa exclusiv cu lichidarea acestei bande. Condiţia lui a fost acceptată, iar el a trecut la treabă.

Hummer a adunat toate documentele, a aanlizat fiecare spargere dată de grup, a alcătuit hărţi şi scheme ale circulaţiei acestuia, a învăţat pe de rost toate locurile jafurilor şi drumurile pe unde a trecut. A adunat articole din ziare, fotografii, date despre cum se îmbracă membrii bandei şi de care ţigări fumează, ce beau ş.a.m.d. „Voiam să pătrund în gândirea lor diabolică, – spunea acesta. – Şi asta am şi făcut.” Se hotărăşte să meargă tot timpul pe urma bandiţilor, sperând să se folosească de prima lor nereuşită. De câteva ori în primele luni din 1934, Hummer şi oamenii săi au mers pe urma bandiţilor, dar au întârziat de fiecare dată.

La sfârşitul lui februarie 1934, după vreo zece zile de la ratarea unei operaţiuni grandioase în munţii Hudson, banda lui Borrow dă buzna-ntr-o bancă dintr-un orăşel din Texas, după care se ascund rapid undeva în sud-estul Indianei, la graniţa cu Illinois.

La împărţirea prăzii, Bonnie sare cu gura pe Hamilton spunându-i că pretinde cam mult. Cearta se aprinde, iar Hamilton părăseşte banda. Trebuie să observăm că cearta a fost numai un pretext. După un an, se schimbaseră toţi trei şi jumătate de lună de convieţurire le-a arătat că prăspastia dintre ei e de netrecut. Acum, cu Bonnie şi Clyde nu a mai rămas decât Henry Metwin.

Pe la sfârşitul lui martie, maşina bandei lui Borrow a staţionat la marginea unui drum părăsit aproape de Grapevine (Texas). Era linişte. Clyde număra banii, Bonnie scria, Metwin căţărat pe scară, scruta depărtările.

A sosit o motocicletă cu doi poliţişti, I.B. Willer şi H.D. Murphy. S-au apropiat de maşină. Bonnie îi şopteşte lui Clyde:

– Poliţia.

Clyde îl atenţionează pe Metwin:

– Nu-i atinge.

Când poliţiştii au ajuns mai aproape de ei, Clyde a tras două focuri şi i-a omorât pe amândoi.

A doua zi, la locul crimei a fost găsită o sticlă de wisky cu amprentele digitale ale lui Clyde. Ziarele au început din nou să facă zgomot. Societatea îngrijorată a început să solicite anihilarea urgentă a bandei. Clyde a fost declarat duşmanul Nr. 1 al societăţii în Texas. Conducerea statului a alocat un premiu de 500 dolari pentru capturarea bandiţilor, compania „State Heavy Petrol” a mai adăugat 1000 de dolari.

Peste o săptămână, pe 6 aprilie, la 800 de metri depărtare de oraşul Commerce (Oklahoma), maşina lui Borrow a înţepenit în noroi pe un drum desfundat. Metwin, stând în mijlocul drumului şi făcând semn din mâini, încerca să oprească o maşină care trecea. Şoferul a oprit, dar observând pe bancheta din spate a maşinii lui Borrow arme, a accelerat şi a intrat în secţia de poliţie a oraşului.

Şeful poliţiei orăşeneşti, Persie Boyd şi agentul Karl Campbell, aproape ieşit la pensie, se îndreaptă glonţ către locul indicat. Borrow încă se mai chinuie să scoată maşina. Poliţiştii se apropie cu atenţie de ei cu pistoalele în mâini. Campbell vede că în mâinile lui Clyde se află o carabină. Clyde deschide focul, Bonnie pune mână pe o mitralieră. Ambii poliţişti, răniţi, cad la pământ.

Pe drum trece un automobil de talie mare. Clyde îndreaptă carabina spre şofer şi îi ordonă să scoată Fordul din groapă. După aceasta, bandiţii îl aşează pe şeful poliţiei pe bancheta din spate a maşinii şi îşi iau tălpăşiţa. Se îndreaptă fără oprire către Forte Scott în Arkansas, în pădure vor înnopta.

Dimineaţă, toate ziarele şi posturile de radio vuiesc despre moartea lui Campbell. Clyde îi spune şefului poliţiei că îi pare rău pentru bătrânel, avea 63 de ani, şi îi promite că-l eliberează. Într-adevăr, în aceeaşi zi Boyd a fost eliberat.

La sfârşitul lui aprilie a avut loc judecata lui Raymond Hamilton în Texas. Pentru a scăpa de scaunul electric, el pune toate crimele pe seama lui Bonnie şi Clyde. Aflând despre asta, Clyde îi scrie judecătorului o scrisoare în care confirmă susele lui Hamilton, lansând o provocare autorităţilor şi bătându-şi joc de ele.

Judecata a adăugat peste cei 262 de ani de penitenciar rămaşi lui Hamilton încă un secol şi la condamnat… la 362 de ani.

Deznodământul

Persie Boyd le-a povestit în detaliu agenţilor FBI tot ce se întâmplase cu el. Agentul special Kindell a stabilit identitatea lui Metwin şi a început să adune probe despre el. S-a dovedit că bandiţii vizitau adesea casa tatălui lui Metwin din Louisiana. Dar sosind la fermă, agentul special nu a găsit pe nimeni acolo – bătrânelul plecase nu demult de-acolo. Abia peste o lună au reuşit să-i dea de urmă. Îşi cumpărase o fermă în împrejurimile Arcadiei.

La aceeaşi adresa au ajuns şi Frank Hummer, care ducea propria anchetă, de asemenea şeriful Arcadiei Henderson Jordan. Toţi trei îşi unesc forţele în căutarea bandei, ceea ce este destul de rar în SUA. De obicei FBI-ul, poliţia şi autorităţile locale nu se suportă, ba chiar se urăsc, lucru bine ştiut din filmele de acţiune americane. Dar de data asta a fost altfel. Au pus ferma lui John Metwin sub supraveghere continuă şi au observat că pe 15 mai bătrânelul a dispărut. Dar n-a trebuit să-l caute mult. În ziua următoare a venit singur la poliţie şi a declarat că e a nu ştiu câta oară când Bonnie şi Clyde îl obligă să-şi schimbe locuinţa şi că acum stă într-o casă părăsită din pădurea de pini. Era panicat şi se temea de aceşti doi bandiţi, îşi făcea griji pentru viaţa fiului său.

Poliţiştii l-au convins pe bătrân fără prea mare greutate să le acorde ajutorul său. Bătrânul a cerut o singură garanţie: ca pe micuţul lui Metwin să nu-l judece în Texas unde este căutat pentru evadare din închisoare şi participare la crimă. Poliţiştii au fost de acord.

John Metwin le-a dat multe detalii despre obiceiurile şi tabieturile bandiţilor. Împreună cu şeriful au pus la cale planul de acţiune. La operaţiune, ca să nu-i sperie pe bandiţi, vor participa numai câţiva poliţişti. Fără semnalul fermierului, nu trebuia să se întâmple nimic. Planul nu era complicat şi era bazat pe povestea lui Metwin spusă tatălui său cum că Bonnie şi Clyde ar fi ales ferma ca loc de întâlnire în cazul în care vor fi urmăriţi. Bătrânul a încercat să facă posibil acest plan, convingându-şi fiul „să se piardă”, fără să trezească suspiciuni gangsterilor. După care trebuie organizată o ambuscadă la casa tatălui şi aşteptată ivirea lui Borrow.

Peste trei zile, în seara lui 21 mai, într-un Ford nou-nouţ, banda s-a ivit acasă la Metwin. Le-a propus să înnopteze la el, dar Clyde a refuzat:

– Aş prefera maşina. Henry poate să rămână, venim mâine după el.

Bătrânul nu mai ştia cum să procedeze: nu era mai bine să anunţe poliţia? Până la urmă s-a hotărât să acţioneze după plan. A stat toată noaptea şi l-a convins pe fiul său. Ăsta era deja sătul de viaţa lui îngrozitoare, dar îi era frică de Borrow, gândindu-se la posibilitatea ca razia să dea greş. Până la urmă a acceptat rugămintea tatălui său şi a promis să se ascundă cu prima ocazie oportună.

Dimineaţă se duc toţi trei cu maşina la Shreveport. Acolo Borrow îl trimite pe Metwin după provizii. Acesta nu are nimic împotrivă. Nu-l mai aşteaptă pentru că lui Borrow i se pare că acesta a observat ceva dubios iar acum se ascunde. Ei se întorc la ferma lui Metwin şi, negăsindu-l acolo pe Henry, îl roagă pe bătrân să-şi caute fiul la ferma cea veche şi prin împrejurimi. Clyde stabileşte o întâlnire pentru a doua zi pe drumul dintre Salesom şi Gibsland şi îi ordonă bătrânului să ajungă acolo indiferent dacă-l găseşte sau nu pe fiul său.

Imediat după plecarea lui Borrow, fermierul sună la şerif. Acesta îl cheamă pe Hummer. Cu Kindell n-au reuşit să ia legătura.

Şeriful, Hummer şi încă patru poliţişti privesc drumul de câteva ori şi aleg locul pentru ambuscadă.

Pe la orele 3 de noapte, 23 mai 1934, şase oameni puşi în slujba legii se ascund în tufişuri. Sunt înarmaţi cu un browning, trei automate şi două carabine.

Minutele se întind la nesfârşit. Poliţiştii tremură de frig şi îngrijorare. Pe drum trec puţine maşini, nu e nici un Ford printre ele. În sfârşit ajunge camionul bătrânului Metwin. Îi fac semn să oprească. Cum s-au şi înţeles, a tras pe dreapta şi a scos cricul, prefăcându-se că schimbă o roată.

Din nou se întind grele minute de aşteptare. Hummer începe să creadă că Bonnie şi Clyde au bănuit ceva necurat la mijloc şi nu vor mai veni. Poliţiştii sunt stresaţi.

Abia pe la 9 vine în goană un Ford. Clyde poartă ochelari de soare. Bonnie poartă o pălărie roş-albă, e îmbrăcată cu o rochie de culoare roşu aprins şi poartă sandale. Observându-l pe Metwin, Clyde staţionează, dar nu opreşte motorul. Ceva nu-i place, întâlnirea fusese stabilită pe altă porţiune a drumului. Bătrânul îi arată roata pe care tocmai o scoate. Fordul staţionează între camion şi poliţişti.

– Aţi reuşit să vă găsiţi fiul? – întreabă Clyde.

– Nu, – răspunde bătrânul tremurând de frică.

– Totul e OK? – se interesează Clyde.

– Da, – mormăie bătrânul.

În acest moment şeriful strigă:

– Mâinile sus, Clyde! Toul s-a terminat!

O fracţiune de secundă şi Clyde o rupe din loc. Accelerând în continuu, cu o mână ţine volanul, cu alta apucă un vincester. Bonnie – un pistolet. Săracul bătrân se târâie sub camion.

Însă de data asta, poliţiştii deschid focul la timp. Şi ţintesc la fix. Fordul cu geamurile sparte continuă să meargă, dar nimeni nu-l mai dirijează. Maşina derapează din drum şi se răstoarnă la un povârniş. Se lasă linişte.

Poliţiştii cu armele prgătite se apropie de Ford. Dar n-au mai avut nevoie de arme. O ploaie de gloanţe pătrunsese în maşină şi în trupurile bandiţilor. Capul lui Clyde stătea sprijinit în ceafă pe tetiera banchetei, din gură-i curgea mult sânge. Lângă mâinile lui e o carabină. În patul carabinei – şapte crestături, poate că acesta era numărul poliţiştilor omorâţi. Bonnie e aplecată în faţă, cu capul şi mâinile între genunchi, are degetele arse de ţigară. Alături zace un pistol cu trei crestături.

Nu ating trupurile. Este chemat camionul care remorchează Fordul pe drum şi îl duce până în oraşul Arcadia. Poliţiştii în trei maşini, în faţă şi spate, acompaniază procesiunea. La intrarea în oraş se adună gloatele. Privitorii analizează maşina ciuruită de 167 de gloanţe şi trupurile de 59. În farmacie se improvizează repede o morgă. Urmează pecheziţia costumelor şi trupurilor morţilor, acolo în maşină. Clyde are în buzunar 507 dolari. Bonnie are un inel cu diamante, ceasuri scumpe, o cruce de aur. Sub bancheta din faţă sunt găsite 15 numere de maşină, 11 revolvere, un automat, trei browninguri, arme de vânătoare tip „Kolt”, o sută încărcătoare şi trei mii de patroane pentru diferite tipuri de armă. Sub bancheta din spate, situaţia era total pacifică – lucrurile de toaletă ale lui Bonnie, un saxofon şi un caiet de note.

Farmacia s-a trezit luată cu asalt de mulţimea curioasă. Au fost lăsaţi înăuntru numai jurnaliştii, fotografii, reprezentanţii autorităţilor. Dar oamenii voiau să vadă cu ochii lor. De aceea s-a iscat un scandal monstru. Au spart ferestrele cu pietre şi au pătruns înăuntru. La început, poliţia nu a interevenit, dar când aceşti curioşi, nemulţumindu-se cu cele văzute, au început să fure din farmacie, a apărut patronul cu o grenadă în mână. Curioşii găinari au fost daţi afară. Rămăseseră doar câţiva care voiau să ajungă celebri. Stăteau pe lângă cadavre, se fotografiau cu plăcere cu trupurile pe fundal, nădăjduind să apară pe prima pagină a ziarelor.

Poliţiştii, autorii lichidării lui Bonnie şi Clyde, se comportau sobru. Frank Hummer spunea: „Îmi pare rău că am omorât fata. Dar treaba ajunsese aşa: ori noi pe ei, ori ei pe noi”.

Trupurile au fost transportate în Dallas. Acolo, aranjându-le pe toate la locul lor, trupurile au intrat în vizorul mulţimii. Intrarea la morgă costa 1 dolar. După coprurile neînsufleţiţilor au veni părinţii. Mama lui Clyde a refuzat să îngroape cuplul în aceeaşi groapă. Ea veghea mortul, în timp ce mătuşa şi verişoara lui Clyde, în mulţime, şi-au pierdut cunoştinţa. Emma Parker stătea aplecată deasupra trupului fetei, iar lângă aceasta, companionul, un seducător sau o victimă.

Clyde Borrow a fost înmormântat pe 26 mai în North Dallas, acolo unde şi-a petrecut copilăria. Mama lui Clyde îşi frângea coatele şi urla isteric… Peste un an a primit recompensă pentru fiul său – 1000 de dolari. La cimitir – multe flori, iubitorii de suveniruri erau ţinuţi la o parte de un şirag de coroane.

Bonnie a fost înmormântată pe 28 mai, condusă pe ultimul drum de un cortegiu imens. În aceeaşi zi, ziarele au publicat poemul ei, „Istoria lui Bonnie şi Clyde”, pe care cu puţin timp înainte de moarte a trimis-o la redacţie cu rugămintea să fie publicată după înmormântarea ei. Ca şi în cazul lui Clyde, vânătoarea de suveniruri de pe urma mortului, a luat proporţii nemaiauzite. Emma Parker şi-a păstrat calmul.

În aceeaşi zi, Raymond Hamilton a fost mutat în penitenciarul din Hanstville, ca să-şi trăiască restul de 361 de ani, 11 luni şi 10 zile. Nevasta lui Buck, Blanche, a primit 10 ani de închisoare.

Peste 10 ani, a fost prins şi condamnat la moarte un alt partener al lui Bonnie şi Clyde. Înainte de moarte, acesta spunea despre ei: „Iubeau să omoare oamenii, să vadă cum curge sângele.  Primeau satisfacţie de la privelştea asta. Şi nu le scăpa nici o ocazie să se delecteze cu moartea altuia. Oamenii aceştia nu ştiau ce este mila ori suferinţa.”.

Dar apropiaţii lui Bonnie au încercat să scoată în evidenţă partea ei romantică. Piatra tombală e acoperită de cuvintele: „Precum florile înfloresc sub luciul soarelui şi prospeţimea de rouă, la fel şi lumea se luminează cu oameni ca tine”.

În felul acesta, la drept vorbind, s-a încheiat viaţa lumească a lui Bonnie şi Clyde, mai exact, a bandei lui Borrow.

Dar ea s-a prelungit, cum se spune acum, în lumea virtuală – în romane, în filme, musichalluri. Se-nţelege că autorii le-au conferit acestor eroi o aură omenească, altfel produsul n-ar fi avut sens şi succes la public. Iar istoria lui Bonnie şi Clyde li s-a părut cumva atrăgătoare încât au decis s-o repete.

La sfârşitul anilor ’80 ai secolului XX, numele lui Bonnie şi Clyde au apărut din nou pe prima pagină a ziarelor americane. În toată ţara se întâmplau din nou jafuri armate pe care le săvârşea un cuplu de gangsteri motorizaţi – un el şi o ea. Ei acţionau acum în vestul SUA – în Road Island, Massachusetts, New York, New Hamshire şi chiar în Washington. Poliţia a declara că aceşti „Bonnie şi Clyde” sunt mult mai în vârstă decât prototipurile lor din anii ’30. El are 46 de ani, iar ea – 50 în cap. S-au aflat şi numele lor, dacă nu cumva sunt contrafăcute – Edward Arango şi Ellen Marks.

Înscrisul infracţiunilor lor era unul şi acelaşi: ei dădeau spargeri prin magazine mici, baruri, videoteci şi, în genere, puncte comerciale mărunte. Îşi făceau intrarea pe seară, când nu mai era nici un client, dar se găsea numai patronul, numărându-şi venitul de peste zi. Din fericire pentru victimele jafurilor, dar şi pentru ei înşişi, ei nu omorau pe nimeni şi nici nu acţionau violent. Poliţia i-a căutat mult pe aceşti gangsteri şi i-a hăituit prin toată America până au fost în sfârşit arestaţi în Milford (statul Connecticut). S-a dovedit că nici măcar pistoalele nu erau adevărate. Toate acestea i-au ferit de o pedeapsă dură, dar şi de „gloria” de care s-au învrednicit adevăraţii Bonnie şi Clyde.

Igor Damaskin, „Eroina filmelor şi a musichallurilor”, în Patimă și viclenie, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu.

Pentru a cita acest document, utilizați următoarea trimitere bibliografică: Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu, Drafturi critice, 2014. Link: https://igormocanu.wordpress.com/2014/03/03/igor-damaskin-patima-si-viclenie-cartea-versiune-integrala-drafturi-critice-2014/ Ultima accesare: [data ultimei dumneavoastră accesări].

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s