Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Pentru o noapte, fie şi nepetrecută cu ea, au plătit cu viaţa


„Mrs. Gunness and children”, carte poștală, LaPorte County Historical Society and Museum (1908)

„Mrs. Gunness and children”, carte poștală, LaPorte County Historical Society and Museum (1908)

Dacă pentru un asemenea „sport” ar fi existat un titlu de campion, atunci, cel mai probabil, acesta i-ar fi revenit ei , care şi-a exterminat o sută şi mai bine de logodnici, amanţi, soţi, vecini, copii şi Dumnezeu mai ştie pe cine – rămăşiţele pământeşti nu purtau nume.

Primele experienţe

Belle s-a născut în anul 1880 într-un orăşel cochet, Sør-Trøndelag, aşezat pe malul vestitului Sogne Fiord norvegian. În prezent acest loc este foarte îndrăgit de turiştiii din toată lumea, inclusiv din Rusia, iar localnicii nu sărăcesc niciodată. Cu atât mai mult cu cât Norvegia şi cetăţenii ei înfloresc nu doar din contul turismului, dar mai ales din petrolul acumulat pe platformele marine. Dar la sfârşitul veacului al XIX-lea, situaţia era cu totul alta – Norvegia era considerată una din cele mai sărace ţări din Europa, iar dârzii urmaşi ai vichingilor erau nevoiţi să caute râurile cu lapte în alte părţi. Astfel a procedat şi familia din care Belle era al şaselea copil. Tatăl şi mama, îmboccelind tot calabalâcul şi luând de-o aripă droaia de copii, au urcat pe-o corabie şi a pornit să caute fericirea în îndepărtata Americă. Au călătorit într-un buncăr sufocant, fără dreptul de a urca pe puntea superioară. Adolescenta abia dacă putea zări domnii adevăraţi şi copii lor, alergând şi zburdând în aerul proaspăt de-afară, şi încă de-atunci s-a trezit în ea dorinţa de a se îmbogăţi cu orice preţ şi de a ajunge ca ei.

Dar nici în America viaţa emigranţilor nu era numai lapte şi miere şi de aceea părinţii tare s-au mai bucurat când vârstnicul vecin, suedezul Sorenson, le-a cerut mâna fiicei lor. Acesta era un om înstărit, iar ei sperau ca de-acum înainte fiica lor nu doar că nu va mai fi o gură-n plus, dar că va putea să-şi ajute cât de puţin mama şi tatăl. Astfel, al 18 ani, Belle a devenit doamna Sorenson. S-a căsătorit nu din iubire – încă de la început nu i-a plăcut de bărbatul ei. Iar această neplăcere a crescut câte un pic în fiecare zi, cu fiecare încercare de-a lui de a-şi îndeplini datoria de soţ. Dar ea a răbdat – avea nevoie de banii lui. De aceea, la tandreţurile soţului ea răspundea cu tandreţe şi de fiecare dată încerca să-i inculce ideea că trebuie să-şi asigure viaţa pe o sumă mare. Şi când a făcut una ca asta, iar ura ei faţă de soţ a întrecut orice măsură, ea a decis să pună capăt jocului. În vremea aceea, cum ştim deja, arsenicul se vindea liber în farmacii ca soluţie împotriva şobolanilor. Numai că în locul şobolanilor, victima a fost domnul Sorenson, iar tânăra Belle de douăzeci de ani a devenit o văduvă bogată.

Din pensia de asigurare, Belle i-a cumpărat tatălui său un costum nou, mamei – pânză pentru rochii, iar sie – o fermă imensă în statul Indiana, după care s-a despărţit de părinţii săi pentru totdeauna.

Ferma se afla într-un loc mănos, în ducatul La Porte, în cel mai nordic stat, aproape de graniţa cu statul Michigan şi nu departe de lacul Michigan. Mergea adesea pe malul lacului, savura peisajul şi luciul apei, amintindu-şi de fiordurile norvegiene de-acasă. La început îi plăcea viaţa la ţară. Îi plăcea să călărească în viteză, îmboldea muncitorii leneşi, calcula veniturile. Dar în curând a înţeles că nu se va descurca de una singură cu o asemenea fermă. Plus că după moartea lui Sorenson a născut o fetiţă pe care o iubea foarte mult.

Îi plăcuse de fermierul vecin, Jo Gunness, şi ca stăpân şi ca bărbat. Drăgălaşa şi vesela văduvă l-a cucerit repede şi s-au căsătorit. Acum devenise doamna Belle Gunness. Parcă viaţa îşi intrase în cursul ei firesc. Despre crima ei aproape că uitase.

Odată, s-a dus cu treabă în Indianapolis, capitala statului. Acolo a avut loc întâlnirea care i-a schimbat radical viaţa. Până acum era „iubita-asasină”, de-acum s-a ridicat la un alt nivel, cel „profesionist”.

În Indianapolis, Belle l-a cunoscut pe unul, Hoh. Era un bărbat ceva de speriat, specializat în neveste. Nu, el nu era vreun Don Juan priceput sau vreun aventurier vestit. Răspândea prin ziare anunţuri precum că „un tânăr înstărit, exemplar în toate privinţele, fără vicii dăunătoare, caută o parteneră de viaţă, înstărită, cu preţul achiziţiei unei ferme şi orândurii a toate”.

Cum apărea câte-o victimă tentantă, stătea şi calcula dacă merită sau nu ca de dragul ei să „strice orzul pe gâşte”, şi dacă merita, se linguşea pe lângă ea şi încerca să o convingă să-şi transfere banii pe numele lui sau măcar să-i care cu sine. Ducând-o într-un loc retras, o ucidea, ascundea cadavrul şi trecea la următoarea „nevastă”.

Încă necunoscând cu ce se ocupa Hoh, Belle a început să se întreţină cu el şi s-au împrietenit. La început Hoh a vrut să procedeze cu ea la fel ca şi cu celelalte femei, însă după aceea a înţeles că n-are rost s-o omoare. Mai ales că văzuse în ea sufletul geamăn şi a luat hotărârea să o transforme în partener.

La sfatul lui Hoh, Belle l-a prezenetat pe acesta soţului său ca fiind vărul său primar. Hoh avea capacitatea de a le merge oamenilor la suflet. S-a împrietenit repede cu Jo, care nu avea nimic împotrivă că acesta venea pe la fermă cu regularitate însoţit de nevestele sale, dintre care nu putea nicicum s-o aleagă „pe singura care ar putea să-i înfrumuseţeze viaţa lui de burlac”.

„Nevestelor” sale o prezenta pe Belle ca pe sora lui, care, iată, a şi cumpărat o fermă şi trăia fericită cu familia sa (Belle făcuse între timp un al doilea copil, cu Gunness).

Jo se mâhnea de fiecare dată când afla că respectiva fată nu s-a potrivit cu Hoh şi că acesta a condus-o la gară. Însă odată Jo l-a surprins pe Hoh la locul crimei. De groază, a sărit în brişcă şi a zbughit-o la oraş ca să anunţe poliţia despre cele văzute. Dar Belle i-a luat-o înainte. Ea a ieşit în curte cu toporul în mâini, s-a repezit şi l-a spintecat pe Gunness.

Sfătuindu-l pe Hoh să se asundă undeva, s-a urcat în grabă în brişcă şi s-a pornit în goană la poliţie. Acolo, cu lacrimi în ochi, i-a anunţat isteric că numai ce le-a intrat pe teritoriul fermei un bărbat care s-a tocmit despre ceva cu soţul ei, a luat toporul şi l-a ucis. Ea a descris amănunţit acest bărbat, încât portretul era, bineînţeles, departe de felul de a arăta al prietenului său Hoh.

Vecinii au compătimit-o mult pe tânăra văduvă, rămasă cu doi copii pe cap, iar poliţia, se-nţelege, n-a dat de urmele asasasinului.

Hoh şi-a continuat preocupaţiunile şi nu o singură dată şi-a invitat la Belle nevestele sale. Până la urmă a fost capturat, judecat şi pedepsit, dar nu şi-a trădat prietena.

Dezmăţul sângeros

Între timp, ea însăşi a început să practice acest business, numai că pe celălalt sex. În ziarele statelor megieşe – Illinois, Wisconsin, Michigan, Ohio, Kentucky şi în celelalte orăşele din statul în care locuia ea, a început să dea anunţuri pentru bărbaţi de încredere.

Iată textul standard al unui anunţ de acest tip: „Văduvă casnică, proprietară a unei mari ferme aflată în cel mai pitoresc colţ al ducatului La Porte, ar fi dorit să cunoască un gentleman înstărit cu speranţa ca pe viitor să-şi unească posibilităţile. Înţelegerile nu se discută în scrisori. Solicit întâlnire între patru ochi”.

E greu de spus prin ce anume se simţeau atraşi bărbaţii de anunţul doamnei Gunness. Dar ei zburau către ea într-un suflet, ca muştele la miere. Poştalionul local a confirmat mai târziu că îi ducea zilnic pachete întregi de răspunsuri.

Belle analiza scrisorile scrupulos şi numai după aceea confirma venirea unui căutător sau altul de perspectivă, a mâinii şi fermei ei. Pentru a scăpa de martorii nedoriţi, se ducea ea personal să-şi întâlnească oaspeţii într-o gară îndepărtată sau îşi trimitea acolo sluga sa credincioasă, pe Limfer, care devenise complicele ei tăcut.

Acasă oaspeţii erau întâmpinaţi de copiii ei, micuţi, curăţei şi zâmbitori, surioara îşi ţinea frăţiorul mai mic de mânuţă, pozând în sora mai mare şi iubitoare, totul arăta atât de prietenesc şi de prielnic. Oaspetele era învăluit de zâmbete, şi privind la stăpâna casei, o văduvioară atât de fermecătoare şi tânără, pierdea orice voinţă de a se mai împotrivi. După care luau masa împreună, masă care se transforma întotdeauna într-un prânz mai mare, iar discuţia, de asemenea, se transforma în interogatoriu.

Belle conducea conversaţia pe un traseu gândit dinainte. Avea nevoie de un bărbat care să nu aibă rude care ştiu unde a plecat şi care ar fi putut să-l caute ori să pretindă banii pe care acesta i-a luat cu el din contul familiei sau pe care i-ar fi adus cu sine cu ocazia vizitei proxime. Dacă „soţul” venea fără nici o leţcaie şi nu existau spernaţe ca data viitoare să vină cu bani, îl lăsau în pace şi mai mult nu se interesau de el. Dacă apărea speranţa ca acesta să vină totuşi cu banii după el, atunci conveneau asupra unei noi vizite. Iar dacă avea banii la el şi era dispus să-i verse în interesul comun, atunci văduvioara îl onora cu o masă somptuoasă, asezonată cu o doză considerabilă de somnifere, după care îl conducea în camera de oaspeţi, iar de cele mai multe ori, „în contul viitorului”, se culca cu el, nedorind cu ocazia asta să se priveze de plăcerile lumeşti.

Camera de oaspeţi era o invenţie improvizată de Belle şi Limfer. Aceasta era instalată la etajul al doilea, ferestrele aveau gratii, de uşa mătăhăloasă de stejar atârna greu un lacăt imens, pereţii dubli erau umpluţi pe dinăuntru cu un strat gros de rumeguş, izolând acustic încăperea. La drept vorbind, nu era mare folos din camera asta, din moment ce în ziua sosirii oaspetelui Belle dădea liber tuturor argaţilor iar acasă nu mai rămânea decât ea, Limfer şi copiii.

Oaspetele dormea, cum se zice, buştean. Asigurându-se de asta, Belle urca în cameră cu un topor în mână şi… moartea oaspetelui era uşoară şi fără suferinţă. E adevărat că erau momente în care oaspetele bănuia câte ceva, nu dormea şi chiar încerca să opună rezistenţă. Dar fiind deja slăbit de soporifice, nu putea să se lupte cu criminala cea hotărâtă şi plină de convingere.

Trupul era înfăşurat repede într-un linţoliu pregătit de cu vreme, iar uneori, pur şi simplu, Limfer, doar în cămaşă, îl căra pe câmp unde săpa repede o groapă şi arunca acolo trupul logodnicului ghinionist.

Altădată, Belle era nevoită să se joace de-a „povestea de iubire” cu logodnicul ei. Despre asta stă mărturie scrisoarea ei, găsită de fratele lui Andrew Helgein când a căutat în biroul acestuia în primăvara lui 1908, când el a plecat şi nu s-a mai întors. Iată ce scria Belle Gunness în scrisoarea trimisă în decembrie 1907 pe adresa lui Andrew:

„Prietenul meu cel mai scump din lume!

Nu trebuie decât să te întorci la mine şi eu voi fi toată numai a ta. Fericirea ta va fi mai mare decât fericirea unui rege adevărat. Şi nu va exista pe lume regină care să aibă o fericire mai mare decât a mea. Îţi va plăcea atât de mult ferma, dragul meu! Nu există pe aceste meleaguri o fermă mai bună ca a mea. E aşezată în vârful înverzit al unei coline, împrejmuită, nu departe, de două lacuri mirifice. Inima mea vrea să ajungă la tine încât stă gata să-mi spargă pieptul. O, Andrew al meu, cât te iubesc!”

După care urma un post scriptum:

„Nu uita să iei cu tine trei mii de dolari pe care să-i investim în ferma noastră. Şi ca să nu fii cumva jefuit pe drum, ascunde banii în căptuşeala sacoului.”

Până la urmă, Andrew a venit, a luat cu el şi cei trei mii de dolari şi în aceeaşi noapte, în prima noapte de dragoste, a fost făcut bucăţi de regina inimii sale.

Belle a lăsat să-i scape o greşeală, scriind pe plic adresa expeditorului. Pe această adresă a şi venit fratele lui Andrew în aprilie 1908. Dar întârziase.

În genere, după o vară întreagă de „lucru” încununat de succes, Belle a căpătat curaj şi îndrăzneală într-atâta încât i se urcase la cap şi a lăsat să-i scape mai multe greşeli. Odată, de exemplu, a invitat în vizită la ea nu nişte gentlemani oarecare, veniţi de pe drumuri, ci două familii din vecinătate. Şi le-a spus:

– Vedem atât de rar podoabe frumoase, pe care le cumpărăm sau ni se dăruiesc. Haideţi ca astăzi să le punem pe toate la un loc, pe cele mai frumoase, şi să le admirăm frumuseţea!

Vecinii aşa au şi făcut – femeile şi-au desprins toate bijuteriile, bărbaţii – butonul de aur, agrafele de cravată, fumând, îşi scoteau ţigaretele din porţigaretul de aur, primit de la tată ori bunic.

Belle le-a turnat oapseţilor în mâncare nişte somnifere şi le-a propus să înnopteze la ea. Noaptea a omorât toţi oaspeţii. Nici nu se gândise că dispariţia lor nu va trece fără să fie observată. Lui Limfer i-a spus:

– Mă grăbesc să adun cât mai mulţi bani şi să plec din ţară, de aceea sunt gata să mă folosesc de orice posibilitate.

Ruine fumegânde

După cum ştim, ferma era aşezată în vârful unei coline, separată de celelalte ferme, şi putea fi văzută din toate părţile. Din acest motiv, până când vecinii au văzut fumul, până au chemat pompierii, din fermă nu au mai rămas decât nişte ruine fumegânde. Asta s-a întâmplat în aprilie 1908.

Sub rămăşiţele fermei arse s-au găsit corpul văduvei Gunness şi ale celor trei copii ai ei (pe-al treilea nu se ştie cu cine l-a făcut).

Pompierii, migăloşi din fire, au stabilit că incendierea a fost acţiunea cuiva anume, din moment ce flăcările au izbucnit în diferite locuri deodată. Dar cine, pentru ce şi de ce a putut da foc casei unei asemenea neprihănite văduve şi să ardă de vii copii acesteia? (Cazul dispariţiei celor două cupluri încă nu izbucnise, aşa cum la sfatul lui Belle, vecinilor le-au spus că merg la piaţă în Chicago, „ca nimeni să nu intre cu de-a sila în grupul nostru armonios”, a spus ea.)

Suspectau slugile. Una din ele, dădacă şi bucătăreasă în acelaşi timp, în noaptea incendiului era bolnavă şi avea temperatura ridicată, lucru confirmat de rudele sale numeroase şi de doctor, iar paznicul de câmp încă mai zbura în goana calului la nunta fiicei lui în Indianapolis unde a benchetuit toată noaptea, lucru pentru care iarăşi exista o sumedenie de martori. Rămăsese Limfer. Dar acesta dispăruse undeva, nu i-au găsit trupul printre dărâmăturile fermei. A fost pus sub urmărire şi peste câteva zile Limfer a fost găsit acasă la rudele sale. Nu s-a opus, dar nici n-a depus vreo mărturie la început. A fost nevoie de două zile şi două nopţi ca acesta să cedeze. A început să aibă acte de isterie, să urle că da, el şi-a omorât stăpâna şi copiii ei, după care a dat foc la casă.

– De ce aţi omorât o femeie atât de blândă şi bună, mamă a trei copii? – a întrebat anchetatorul.

– Ea, blândă şi bună?! – a izbucnit Limfer. – Ea, bună?! E un criminal fără scrupule şi dacă n-aş fi omorât-o eu, m-ar fi omorât ea pe mine!

– De ce-ar fi putut ea să vă omoare?

– Cum de ce? Pentru că ştiam prea multe. M-am săturat să acopăr toate trebuşoarele ei mârşave şi i-am spus că voi anunţa poliţia. Atunci m-a ameninţat că nu mă voi putea ascunde de ea şi nici că departe n-am să ajung. Mi-a fost frică să mă culc, că doar ştiam ce făcea cu clienţii săi.

– Care clienţi?

– Aşa îi numea ea. V-am spus doar că era un criminal fără scrupule. Omora oamenii mai uşor decât ţânţarii.

Anchetatorul începuse să creadă că are de-a face cu un individ dereglat psihic, posedat de vreo manie. Dar a întrebat, aşa, pentru orice eventualitate:

– Cum îi omora ea?

– Foarte simplu. Mai întâi le dădea somnifere şi dacă astea nu funcţionau, trecea la cloroform. După care – toporul.

– Şi unde ascundea cadavrele? – Anchetatorul era aproape convins că are de aface cu un retardat mintal.

– La fermă, ca îngrăşăminte. La noi chiar creşteau toate mai bine decît la alţii.

Ca să se convingă că arestatul minte, din moment ce, mai degrabă, acesta îşi furase stăpâna şi se pretinde acum nevinovat, anchetatorul a spus:

– Bine, vă cred. Mâine mergem la fermă şi-mi arăţi unde-s îngropate cadavrele.

Vizita la fermă a întrecut până şi cele mai îngrozitoare presupoziţii ale poliţiştilor.

Limfer le-a arătat unde să sape. Şi-au început săpături în curtea casei. După spusele lui Limfer, în decurs de cinci ani, Belle a omorât cam câte trei logodnici pe lună. Poliţiştii au găsit osemintele a circa o sută de bărbaţi, plus câteva femei şi copii (se vede, era vorba de vecini).

După moartea lui Belle Gunness ar fi trebuit să rămână o comoară preţioasă şi mulţi bani, dobândiţi prin acea metodă înspăimântătoare. Putem presupune că banii au ars. Dar unde e comoara?

În căutarea acesteia, vecinii au răscolit toate maldărele de scrum, dar în loc de lucrurile scumpe au găsit în subsol încă un mormânt cu oasele a douăzeci de victime.

E de mirare că în toţi aceşti ani, nici un vecin n-a suspectat-o pe Belle de nimic dubios. „Ne doream atât de mult ca o femeie atât de frumoasă şi cumsecade, o mamă grijulie, să-şi găsească fericirea. Şi credeam că bărbaţii sunt nişte lichele care nu vor să-şi asume responsabilitatea unei familii”.

Când a murit, Belle Gunness nu împlinise nici 27 de ani.

Igor Damaskin, „Pentru o noapte, fie şi nepetrecută cu ea, au plătit cu viaţa” în Patimă și viclenie, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu.

Pentru a cita acest document, utilizați următoarea trimitere bibliografică: Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu, Drafturi critice, 2014. Link: https://igormocanu.wordpress.com/2014/03/03/igor-damaskin-patima-si-viclenie-cartea-versiune-integrala-drafturi-critice-2014/ Ultima accesare: [data ultimei dumneavoastră accesări].

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s