Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Medeea veacului al XIX-lea


the-coshocton-democrat-ohio-august-nr-1-1871Judecata a adeverit că Lydia Sherman este responsabilă şi indiscutabil vinovată de asasinarea a 13 sau 14 oameni, neprecupeţind, în aceeaşi ordine, nici pe cei şase copii ai săi. Jurnaliştii care au condus şi ei o anchetă, pe-a lor, au ajuns la concluzia ca numărul victimelor ajunsese la 42. Însă chiar şi concluzia de la judecată era suficientă pentru juraţi…

Răfuiala din sânul familiei

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, în Statele Unite domnea haosul deplin în sânul legii. În poliţie, la fel ca-n politică şi economie, domnea duhul piraţilor. Şefii poliţiei, aleşi prin oraşe şi state, erau mai degrabă nişte buni reprezentanţi ai partidelor şi clanurilor lor, iar nu poliţişti de încredere şi cu bun simţ. Nu exista nici un fel de cooperare între instituţiile poliţieneşti. Unui infractor îi era suficient să treacă dintr-un stat în altul ca să se simtă în perfectă siguranţă. Un organ central de poliţie, oricât de mic şi prăpădit, nu exista.

Lipsa conducerii şi puterii din multe regiuni ale ţării a făcut posibil Războiul Civil de patru ani (1864-1865), care a cauzat în SUA cele mai mari pierderi (618 mii de oameni) din istorie şi asasinarea preşedintelui A. Lincoln.

O oarecare ordine exista numai la New York unde şeful poliţiei era John Kennedy, tizul viitorului preşedinte. Cartierul Bloomingdale făcea parte din categoria celor liniştite. Din acest motiv, la posturi nu patrula decât un poliţist. În vremea aceea nu existau telefoane, informaţia circula prin viu grai – prin curieri, victime sau martori ai infracţiunii.

În acea noapte ploioasă din toamna lui 1863, la secţie se afla „ofiţerul” Strack (toţi poliţiştii din SUA se numesc „ofiţeri”), om versat, cu 20 de ani experienţă de muncă în poliţie, tată a şase copii.

Stătea liniştit la biroul lui, completând un raport despre un oarecare delicvent beţiv, când dintr-o dată în secţie a intrat un individ speriat şi ud până la piele.

– Acolo, în holul hotelului Stratton, pe Bloomindale road, e un dement înfuriat care face scandal! – spuse acesta, bâlbâiundu-se.

Ascultându-l, Strack, mai întâi de toate, i-a spus:

– Calmaţi-vă. Imediat vom lua măsuri.

După care s-a ridicat ca să meargă la hotel. Dar ceva l-a oprit.

– Dar el… e înarmat?

– N-am observat, dar, după tupeul lui, cred că avea armă.

– OK, – a spus policemanul şi s-a îndreptat către ieşire.

În douăzeci de ani de serviciu fără pată, poliţistul s-a aflat în diferite situaţii încurcate, însă de data asta un sentiment ciudat îl ţinea în loc. Poate că era gândul la copiii săi şi la soţia lui, Lydia? Aşa sau altfel, ieşind pe uşa secţiei, el nu s-a îndreptat către hotel, ci în direcţia opusă a oraşului pentru a găsi pe cineva care să-l ajute să neutralizeze şi să prindă infractorul. Dacă într-adevăr căuta pe cineva sau doar miza pe noroc, e greu de spus acum. Însă rezultatul a ieşit total în defavoarea lui. În locul lui, din cauza zgomotului, în hotel a intrat Allan Pinkerton, un detectiv mai special. Băieţii din branşa asta erau puşi pe treabă şi nu se temeau de nimic. Detectivul i-a ordonat dementului să-şi vină în fire, dar acesta, în culmea furiei, a sărit la el cu un cuţit de bucătărie. Pistolul detectivului era pregătit, aşa că agresorul a fost împuşcat.

A început o dezbatere generală pe tema „ce păzeşte poliţia?”. Martorul celei de-a doua întâmplări, a depus mărturie că poliţistul, în loc să plece la hotel, s-a dus în altă parte. Spre nefericirea lui Strack, în holul hotelului, în momentul încăierării, se afla un reporter. Acesta a ticluit pe loc un articol despre eroismul detectivilor versus laşitatea poliţiştilor.

Dacă lucrurile nu ar fi decurs în acest fel, poate că Strack ar fi scăpat cu o sancţiune lejeră, amintind de activitatea sa fără pată din trecut. Dar presa a făcut mare vâlvă şi povestea aceasta a ajuns la urechile lui John Kennedy care, nedorind să dea motive de atac la adresa serviciului său, s-a mulţumit să-l demită pe Strack, chiar şi cu preţul dezonoarei.

Nevasta şi-a primit cu scandal poliţistul expulzat.

– Laş nenorocit! – striga aceasta. – Mai bine te-ar fi înjunghiat, aş fi primit pensie pentru copii. Dar acum, cu ce-o să-i hrănim?

Strack a bălmăjit ceva în apărarea sa, dar ea nu-l asculta.

– Voi căuta un alt serviciu, găsesc eu ceva pe undeva, – s-a bâlbâit în continuare.

– Şi de ce eşti tu în stare, gabor nemernic? Nimeni nu are nevoie de tine, nici măcar eu, mai bine mierleai!

Strack stătea acasă fără de muncă, ceva bani tot mai avea, pleca să-şi caute serviciu, însă revenea beat sau se apuca de băut acasă. La început doar bea şi el câte ceva, mai apoi însă n-a mai putut să lase sticla din mână. Lydia îl dădea afară din casă, să-şi caute de lucru, dar în loc de asta el mergea la vechii lui prieteni, iar de-acolo se târa spre casă noaptea târziu, pe jumătate mort. Relaţia lui cu soţia era în paragină. De lucru nu se găsea, dar copiii cereau de mâncare. Şi atunci Lydia şi-a găsit ea un serviciu.

Ea a venit pe lume în anul 1830, într-o provincie uitată de lume, într-o familie măruntă. Când a împlinit 20 de ani, a plecat la New York să caute fericirea. Nu cunoştea nici o meserie, aşa că s-a angajat chelneriţă. La o serată plină de veselie şi voie bună a făcut cunoştinţă cu poliţistul Strack. Scurta întâlnire s-a transformat în iubire şi în curând s-au căsătorit. Trăiau în armonie, timp de şaptesprezece ani de căsnicie ea a născut şase copii. Vecinii n-au auzit niciodată certuri sau discuţii mânioase între cei doi soţi. Singurul lucru care le amăra viaţa era leafa mică a soţului. Familia o ducea foarte greu şi trăia cu speranţa avansării tatălui în grad la serviciu. Dar lui Strack, chiar de era un „ofiţer” cu bun simţ şi cumpătat, stele din cer nu-i picau pe epoleţi, şi treaba cu avansarea nu reuşea cu nici un chip. Iar după ce Strack a fost demis din lucru, situaţia familiei a devenit cu totul catastrofală.

Prin ce trecea Lydia în tot acest timp? Îşi făcea griji pentru viitorul copiilor săi, pentru sine, pentru soţul său? Sau aceste simţuri se atrofiaseră demult în ea şi a rămas vie doar iubirea faţă de propria persoană? Că s-a întâmplat anume aşa, nu mai încape îndoială, dar când s-a produs în ea această ruptură care a transformat-o dintr-o soţie şi mamă iubitoare într-un monstru fără de suflet? E greu de răspuns.

Dintr-un anunţ de ziar a găsit un post de soră medicală în slujba doctorului Rodenstein. Chiar dacă Lydia nu poseda cunoştinţe de medicină, ea avea experienţa relaţiei cu propriii săi copii şi vindecarea lor de diferite boli, de asemenea nu trebuie să ignorăm ce era al ei – capacitatea mare de înţelegere şi dorinţa de a acumula cât mai multe cunoştinţe posibil.

Doctorului i-a mers la inimă, iar în momentele de răgaz discutau adesea pe diferite teme. La un moment dat, discutau despre un reportaj dintr-un ziar despre un asasin oarecare, capturat şi arestat pornind de la urmele pe care acesta le lăsase.

– Lydia, – îşi amintea mai târziu doctorul Rodenstein, – mi-a pus o întrebare perfect legitimă: „Dar oare poţi omorî pe cineva, fără să laşi nici o urmă?”

Doctorul nu a fost mirat deloc de întrebarea curioasei soră medicală.

– De fapt, dacă nu exagerezi doza, pentru asta e prefect arsenicul. Simptomele otrăvirii cu arsenic pot fi confundate cu un întreg şir de boli stomacale.

Se gândea oare doctorul în acele momente că instruieşte o viitoare criminală cu sânge rece? Îndoielnic. Şi a continuat:

– Doctorii n-au reuşit până în acest moment să deceleze otrăvirea cu arsenic. Punem în continuare diagnoze pentru antrax, gastrită, dizenterie. Şi pentru că poate fi confundat atât de uşor, arsenicul se bucură de o specială afecţiune în rândul asasinilor. Încă din timpurile străvechi şi chiar în perioada Renaşterii, locul arsenicului îl ocupau otrăvurile exotice. Acum totul e atât de simplu: nevasta procură arsenicul, ca să scape de şobolani, strecoară puţin şi în paharul soţului după care îi aşteaptă moartea.

Doctorului îi plăcuse curiozitatea neprefăcută a sorei şi se credea profesorul care dăruie lumină studenţilor săi.

Rodenstein şi alte câteva mii de colegi de-ai săi nu ştiau că încă din 1836, doctorul englez James V. March descoperise metoda prin care putea fi depistat arsenicul după deces. Despre asta nu avea habar majoritatea medicilor legişti.

Lydia, care îl asculta cu interes pe Rodenstein, încă nu ajunsese până la intenţia de a-şi otrăvi soţul. Când într-una din seri soţul i se-mbătase şi începuse să distrugă mobila, să arunce cu farfurii şi să o ameninţe cu moartea, pe ea şi pe copii, ea a alergat plângând la vecinul său poliţist şi a cerut ajutor. Acesta a venit, a încercat să-l împăciuiască pe Strack şi să vorbească cu el în intimitate, ca-ntre vechi colegi, dar degeaba.

Lydia, toată numai un bocet, i-a spus vecinului:

– Asta nu poate să continue la nesfârşit. În curând ne va omorî, pe mine şi pe copiii noştri.

Vecinul a mângâiat-o compătimitor pe creştet, s-a căinat şi a sfătuit-o să-l interneze pe Strack în spital. Înţelegând că nimeni nu o va ajuta cu nimic înafară de sfaturi bune, ea a luat o hotărâre.

Pe 24 mai 1864, ea a intrat într-o farmacie din Harlem şi a cumpărat arsenic de 10 cenţi. Farmacisul a întrebat-o dacă nu cumva chiar şobolani are de gând să omoare.

– Anume şobolani, – a răspuns Lydia. – Mişună prin toată casa, şi ne facem griji pentru copii.

În dimineaţa următoare, Lydia a pregătit la micul dejun un terci de porumb şi a turnat arsenic în farfuria soţului. Soţul ei a mâncat terciul cu mare plăcere, dar în curând s-a simţit foarte rău şi chiar a refuzat păhărelul de wisky propus de nevastă-sa.

În faţa copiilor, Lydia juca rolul soţiei şi mamei tulburată şi îngrijorată. I-a trimis la farmacie după leacuri, a gătit un bulion pentru soţul său, i-a fiert un ceai tare, l-a privit cu mâhnire şi l-a mângâiat.

Dar lui i se făcea din ce în ce mai rău, în timpul nopţii a început să aibă convulsii, gemea şi urla de durere, rugând-o pe nevastă-sa să cheme doctorul. Acelaşi lucru o rugau şi copiii. Dar Lydia le-a spus că se va descurca de una singură cu durerea tatălui lor şi că acesta chiar se simte mai bine. Pâna la urmă, băieţelul cel mare a plecat după medic la miezul nopţii. Dar nu după Rodenstein, chiar dacă acesta locuia alături, ci după un altul pe care i l-a indicat maică-sa. Medicul a venit pe la răsăritul soarelui, când Strack şi-a pierdut cunoştinţa. Medicului nu i-a mai rămas nimic de făcut decât să constate decesul lui Strack.

Se-nţelege că nu a trimis după Rodenstein, din moment ce acesta cunoştea simptomele otrăvirii cu arsenic şi ar fi putut să-şi amintească inclusiv despre sfaturile profesionale pe care i le-a dat Lydiei.

În prezenţa medicului, Lydia şi-a exprimat suferinţa – a gemut, a plâns, şi-a înfundat capul în pernă, – că doar pierdea pe cel mai apropiat om, tatăl celor şase copii ai săi, pe care de-acum nu mai ştie cum îi va întreţine. Medicul, exprimându-şi sincerele sale condoleanţe, s-a interesat dacă nu cumva Lydia are vreo suspiciune în legătură cu motivul decesului bărbatului ei. I-a răspuns că mai degrabă acesta a ingurgitat ceva fără consimţământul ei.

Medicul a rugat-o să-i arate toate leacurile pe care Lydia i le-a dat soţului său, şi le-a considerat total nedăunătoare.

– Doar sunt soră medicală, – a spus Lydia, – şi cunosc efectele secundare ale acestor medicamente. – A tăcut, după care a rostit îndurerată: – Cred că a murit din cauza vreunei intoxicaţii la stomac.

Medicul a clătinat din cap comprehensiv şi cu subînţeles, căzând de acord cu părerea colegei lui de breaslă, şi ne găsind alte cauze ale morţii, a scris în certificatul de deces cum că „domnul Strack a decedat din cauza unei intoxicaţii stomacale”. Astfel a luat naştere primul document care va ocupa un loc în viitorul criminal al cazului Lydiei.

Curios este că acel medic a început să aibă îndoieli. Le-a sucit pe toate părţile în decurs de o săptămână, după care a adresat organelor competente propunerea exhumării cadavrului cu scopul unei posibile depistări de otravă în el.

Mai că nu au râs de el. El însuşi dădea dovadă de lipsă de bun simţ ori de competenţă, completând certificatul, deşi nimeni nu-l împiedicase să efectueze autopsia. Dar cine credeţi că are nevoie de un alcoolic bun de nimic…

Astfel Rubiconul a fost traversat. Şi-atât de uşor! Lydia nu simţea nici spaimă, nici mustrări de conştiinţă. Totul s-a petrecut atât de simplu, exact cum a spus doctorul Rodenstein.

Astăzi, după aproape o sută de ani şi mai bine, nouă, îndepărtaţi de Lydia şi în timp, şi în spaţiu, şi ca psihologie, nu doar că ne e dificil, ba chiar imposibil să înţelegem ce se petrecea în sufletul ei din acele zile. Şi nici dacă era o femeie normală, recurgând la toate acele cruzimi care depăşesc orice înţelegere umană.

Fiind condamnată la închisoare pe viaţă, Lydia a început să-şi depene amintirile. Atunci a recunoscut cum imediat după câteva zile de la moartea soţului a înţeles că va trebui, „indiferent de tragismul unei asemenea hotărâri”, să scape de cei doi copii mai mici ai săi – Alice, care avea şase ani şi Eduard, care avea doi ani. Prin iunie 1864, ea le-a pregătit un terci la fel de gustos ca şi tăticului lor, adăugând aceleaşi „mirodenii”, pe care ea, plângându-se de invazia şobolanilor, le-a procurat dintr-o altă farmacie.

Copilaşii mureau în chinuri groaznice chiar în faţa ei, dar ea se uita la ei cu indiferenţă. De data asta a fost chemat, bineînţeles, un alt medic, care nu ştia nimic despre moartea soţului ei. Copleşit fiind de suferinţa mamei, acesta a scris în ceritificat, la cauzele decesului copiilor, „febră recurentă”. Ce boală mai e şi asta, n-avem de unde şti, dar, se pare, la vremea aceea în America era des întâlnită iar diagnosticul nu suporta îndoieli.

Mai trebuie spus că medicul nu a trecut simptomele în certificat, din moment ce mama l-a chemat abia după ce copiii muriseră.

Şi astfel, mama avea pe conştiinţă trei păcate de moarte. Şi dacă asasinarea soţului poate fi înţeleasă, nu şi iertată, atunci omorârea copiilor…

Cel mai mic şi cel mai îndrăgit fiu al soţilor Strack era William, care încă nu împlinise un anişor. Mama la supus cu sânge rece aceleiaşi sentinţe, la fel ca şi pe ceilalţi, – moartea.

Din nou un pelerinaj până la o altă farmacie, din nou minciuna despre şobolani, arsenic de 10 cenţi, un terci de porumb foarte gustos şi un cadavru mic de copil.

Un nou medic a venit. Influenţat de povestea spusă printre gemete de durere a mamei, acesta a pus acelaşi diagnostic – „febră recurentă”.

Mititelul de William a fost îngropat pe 7 iulie 1864 şi, în felul acesta, familia poliţistului Strack s-a mişcorat cu patru oameni în decurs de trei luni.

Dar afacerea nu se încheie aici. Acum şi copiii mai mari deveniseră o povară pentru Lydia. Dar ea îşi dorea foarte mult să fie liberă, să se recăsătorească la cei 34 de ani ai ei şi să înceapă o viaţă nouă.

Mai întâi, ea a decis să se debaraseze de fiul său de 14 ani, George. Totul s-a petrecut după scenariul descris mai sus. Băiatul nu a suferit prea mult, din moment ce primise o doză de arsenic pentru maturi – 10 grame. Şi iarăşi un medic nou, şi iarăşi un diagnostic fals: „Muguri de colici”.

Lydiei i-au mai rămas două fiice, Elise era cea mai mare. Iar aici a intervenit soarta.În luna martie 1865, fata s-a îmbolnăvit de tifos. Era grav bolnavă, avea febră puternică, suferea. Mama îi „plângea de milă”. Pentru a curma suferinţele fetei, mama a amestecat medicamentele cu arsenic şi a băgat de seamă că Elise moare cu zâmbetul pe buze, simţindu-se fericită, – astfel a descris-o Lydia în memoriile sale. Sacrilegiu şi făţărnicie, despre care până şi să vorbeşti e foarte greu.

A mai rămas ultimul copil – Lydia cea mică. Se pare că Lydiei i se trezise simţul matern, chiar s-a gândit s-o lase în viaţă ca să-i ţină de urât. Dar… fetiţa ducea dorul fraţilor şi surorilor care nu mai erau, plângea într-una şi punea întrebări pe lamă de cuţit. Şi în martie 1866 Lydia cea mare şi-a otrăvit ultimul copil, pe tiza sa, sângele său. Câte milioane de mame de pe lumea asta şi-ar da viaţa pentru viaţa propriilor copii, fără să clipească măcar? Se pare că mama de care vorbim noi era făcut din alt aluat…

Însă cariera criminală a Lydiei aproape că luase sfârşit. Când s-a îmbolnăvit fiica ei de treisprezece ani, la ea a venit pastorul bisericii la care mergea ea să se roage. Cu lacrimi în ochi a stat şi a alinat-o pe mica nefericită în spasme. Dar cum mai văzuse oameni murind din cauza otrăvurilor, acesta a intrat la bănuială. Cu toate acestea nu a suflat un cuvânt nimănui, mai ales că rămăsese cu o milă profundă pentru mama cea suferindă ce pierde ultimul său copil.

După ce a trecut o săptămână, pastorul i-a împărtăşit fratelui său toate bănuielile. Fratele lui locuia lângă familia Strack. Fratele a sărit ca ars.

– Nu numai eu, toţi vecinii cred că doamna Strack şi-a omorât întreaga familie. Trebuie să mergem la procuror.

În ziua următoare, fraţii au mers la procurorul local, dar acesta, după spusele lor ulterioare, s-a dovedit a fi un „birocrat puturos”, măcar că a fost de acord să obţină certificatele de deces ale soţului şi copiilor Lydiei Strack. Le-a privit cu atenţie, dar nu şi-a pus întrebări despre cum toate certificatele sunt completate de medici diferiţi. Îi cunoştea pe aceşti medici, îi ştia ca pe nişte oameni, după părerea lui, calificaţi şi de treabă. Cu atât mai mult cu cât peste tot erau indicate diferite cauze ale morţii. Procurorul le-a refuzat fraţilor deschiderea cazului, iar aceştia au plecat cu buza umflată.

Lydia s-a pomenit dintr-odată eliberată de familie şi de toate obligaţiile pe care la avusese înainte. Nu mai trebuia să gătească ciorbe, să şteargă nasurile mucoase ale copiilor, să ţese ciorapi şi să spele cămaşe pentru soţ. Libertatea aceasta dobândită cu greu a copleşit-o. N-o încerca nici un simţ al remuşcării şi nu se temea de nimic. Cu atât mai mult cu cât locuia într-un cartier sărăcăcios al New Yorkului în care localnicii se ţineau cât mai departe unul de altul, iar doctorii, de fapt, nu erau prea instruiţi şi se străduiau să nu se amestece prea mult în treburi străine. De regulă, aceştia erau fie looseri, fie bătrânei ieşiţi demult la pensie. Iar moartea era considerată aici o chestiune intimă şi ca atare nu privea pe nimeni motivul din care s-a petrecut. Medicul era obligat să constate decesul şi să completeze un certificat, dar nu mai mult. Orice încercare de a ieşi din ramele tradiţiei tulbura cursul normal al vieţii şi nu ducea decât la un scandal pe care nu şi-l dorea nimeni.

Cu toate acestea, Lydia nu avea nici un chef să rămână acasă, între pereţii unde nu demult zumzăia viaţa, izbucneau strigăte vesele de copii sau scâncete, unde îşi aştepta soţul cândva iubit să se întoarcă de la muncă.

Lydia – liberă ca pasărea cerului

Lydia a părăsit New Yorkul şi doi ani împrejur s-a învârtit prin tot felul de orăşele de provincie. Undeva s-a angajat ca dădacă, altundeva – ca soră medicală, dar se simţea din nou atrasă de oraşul zgomotos şi agitat. S-a angajat ca gestionar la un magazin de maşini de cusut care aparţinea domnului Sontag şi spera să se mărite după el ca apoi să-l moştenească. Dar moşneagul s-a dovedit a fi tare de înger şi n-avea de gând să moară prea curând, iar să-l otrăvească n-avea sens din moment ce nu poseda nici un drept de moştenire. A mai aflat apoi că acesta avea logodnică – văduva fostului său partener, şi că se pregătea s-o ia de nevastă.

Partenerul lui Sontag era domnul Collins, din păcate căsătorit. Într-o zi, după dejun, Lydia a auzit un fragment dintr-o conversaţie. Collins îi spunea lui Sontag:

– …Maică-mea-mi scrie că nu-i e deloc uşor de una singură şi că nici nu se mai poate ajuta la fel de uşor ca înainte. Şi în genere, are nevoie de îngrijire. Dintre localnice nu preferă pe nici una – zice că pălăvrăgesc într-una şi că le place să se amestece în treburile altora, după care se duc s-o bârfească cu celelalte prietene.

Lydia, care se pregătea să plece deja, s-a mai reţinut un pic.

– Îmi cer scuze, am auzit întâmplător conversaţia dumneavoastră. Am cam obosit în acest New York zgomotos şi aş vrea să plec într-un loc liniştit şi retras. Aş merge cu plăcere la mama dumneavoastră, dacă m-aţi invita.

– Pai, de ce nu? – a spus domnul Sontag, – Doamna Strack este o femeie bună şi foarte de treabă. O pot recomanda.

Peste câteva zile, Lydia pleca în orăşelul Rugby din North Dakota, vestit prin faptul că se află la cinci mile depărtare de centrul geografic al Americii de Nord. Prorpietăţile doamnei Collins se aflau nu departe de orăşel. Privind lucrurile de la distanţă, nu doar bătrânica nu dorea să angajeze localnice, dar nici acestea nu se prea dădeau în vânt să-i calce pragul. Pe Lydia a primit-o foarte circumspect. E adevărat că nici aceasta nu avea cea mai caldă atitudine, examinând cu o atenţie exagerată casa şi mobila, căscând ochii la fiecare crăpăturică. Bătrânica a strigat la Lydia şi i-a sugerat să-şi vadă numai de treburile ei – adică s-o-ngrijească. Doamna Collins mai avea o slujnică ce venea din când în când. Aceasta i-a şi spus Lydiei:

– Nu te-aş sfătui să ai de-aface cu doamna Collins. E o scandalagioaică vestită. Pe mine mă rabdă numai pentru că nimeni nu vrea să lucreze la ea. Iar ţie-ţi dau un sfat. Nu departe de-aici e ferma cea mare a lui Dennis Helbutt. Are şaptezeci de ani şi are nevoie de cineva care să aibă grijă de el şi de fermă.

În dimineaţa următoare, sustrăgând din biroul stăpânei recomandarea scrisă a domnului Sontag şi scrisoarea domnului Collins către mama sa, la fel de elogioasă, Lydia a plecat la ferma lui Dennis Helbutt. În vârstă de 38 de ani, arătând încă bine, mai ales că era „bucată de la capitală”, Lydia Strack i-a provocat bătrânelului impresii de neuitat. Răsfoind în grabă recomandările, i-a propus imediat de lucru. Iar peste două zile i-a cerut mâna. Pe 22 noiembrie 1868, un pastor local le-a unit mâinile şi inimile pe vecie. A fost o nuntă austeră şi cu puţini invitaţi. Unul din oaspeţi le-a urat să se iubească, să trăiască până la adânci bătrâneţi şi să moară în aceeaşi zi. „Haida de, – s-a gândit Lydia, – îşi cântă-n strună, moară ei în aceeaşi zi. Eu mai aştept.”

Ca îngrijitoare, Lydia primea de la Helbutt… 8 dolari pe lună, plus mâncare. Iar la bancă, aşa cum a reuşit să afle, acesta avea un cont solid la vremea aceea – 10 mii de dolari. Se-nţelege că deja avea un mare interes.

Mai întâi trebuia să-i convingă pe toţi suspicioşii din jurul ei, mai ales pe fermierii care-o vorbeau într-una, că în nici un caz ea nu aleargă după moştenire. Lydia, jucând rolul „îndrăgostitei la prima vedere”, îşi manifesta respectul şi tandreţea faţă de soţ nu doar în public, dar şi în intimitate, ca acesta, nu dea Domnul, să nu se plângă de ea. Ea însăşi îl ducea cu brişca de afaceri, îi împletea pulovere şi ciorapi călduroşi, ca acesta să vadă ce nevastă bună şi drăguţă are.

Cinsprezece luni au trăit „ca nişte porumbei”. Nu s-au certat niciodată, iar bătrânul nu avea de ce să se plângă de nevastă-sa. Dar într-o zi a amorţit, începuse să aibă stări de ameţeală, greţuri şi vomă. Lydia a avut grijă de el cum a putut mai bine, l-a compătimit, l-a mângâiat şi l-a sărutat numindu-l „dragul meu tătic”. Bătrânul s-a speriat, crezând că i-a sosit ceasul, a chemat un notar şi i-a dictat testamentul său, conform căruia, toate pământurile, imobilele, bovinele şi contul din bancă îi rămân, după moartea sa, soţiei lui devotate – Lydia.

Să-l omoare din prima, nu intra în planurile Lydiei – asta i-ar fi alarmat pe cei din jur. De aceea, cu ajutorul ei, acesta a făcut faţă bolii şi s-a vindecat pentru o perioadă. Şi din nou a început să meargă cu prietenii la pescuit unde, topindu-se de iubire şi frenezie, le-a povestit acestora despre cât de tandră şi iubitoare este soţia lui, şi despre cum l-a ajutat să revină la viaţă. Prietenii fermieri au împărtăşit aceste confesiuni soţiilor lor, şi atitudinea faţă de Lydia s-a schimbat. Ba chiar au primit-o în cercul lor, au început să o invite în vizită, şi ei vizitau drăguţa familie Helbutt, minunându-se de armonia şi înţelegerea din familia aceasta.

Şi atunci a sosit „vremea şobolanilor”. S-au aciuat în casa lor şi le ruinau pacea, mai ales sărăcuţei de Lydia care se temea de ei ca de dracul. Soţul râdea de ea, pentru că şobolanii nu alergau după ea, se vede că le era frică de bărbatul din casă. Lydia a trebuit să meargă la farmacie şi să cumpere ceva împotriva lor.

Peste câteva zile, Helbutt a fost din nou cuprins de ameţeală şi stări de vomă. Sărmana Lydia alerga în toate părţile ca să găsească leacuri pentru bărbatul ei, se sfătuia cu vecinele, le asigura că la fel ca şi data trecută îl va pune pe picioare de una singură, fără implicarea doctorilor, aceşti „argaţi ai morţii”. Dar situaţia bolnavului s-a înrăutăţit şi a trebuit ca în a treia zi să cheme doctorul. Era total descumpănit pentru că nu înţelegea de unde vin crampele bătrânului, de unde vine durerea abdominală şi de ce simte arsuri la stomac. A decis să discute cu colegii săi şi să efectueze un consult medical. Însă chiar în noaptea respectivă, domnul Helbutt şi-a dat ultima suflare. Când a venit doctorul, însoţit de încă doi colegi, consultul era inutil, ba chiar imposibil. Nemângâiata văduvă s-a grăbit să-şi îngroape soţul, al cărui cadavru începuse deja să se descompună în acele zile toride de vară. Doctorii au răsuflat uşuraţi şi primindu-şi onorariul pentru deranj s-a dus fiecare la casa lui.

În acest fel, Lydia a ajuns nu doar liberă ca pasărea cerului, dar şi bogată – stăpâna unei case, proprietară de pământuri, vite, un cont gras în bancă. S-a mutat într-un alt oraş, iar acolo s-a instalat confortabil, trăind din chirie. Ce-i lipseşte unei femei pentru a fi deplin fericită? Îi lipseşte iubirea.

Şi-a venit… iubirea. Nici nu şi-a dat seama când s-a îndrăgostit de Nielsen Sherman – un om de vârstă medie, cu un trup robust, maestru la o fabrică de tutun.

S-au cunoscut la bancă. Lydia intrase ca să achiziţioneze acţiunile unei companii petroliere. Terminându-şi treburile, se pregătea să plece când în bancă şi-a făcut apariţie un bărbat adevărat, răspândind în jurul lui parfum de prerie, tutun şi sudoare de cal. I-a salutat pe toţi în glas sonor şi baritonal, iar funcţionarii i-au răspuns prieteneşte la salut.

– Dar ce face aici această doamnă drăguţă? – a întrebat el, la fel de sonor.

Lydia a vrut să-i răspundă răutăcios, dar nu a fost în stare. Din cauza unui sentiment care o invada de niciunde, a crezut că i-a amorţit limba. A putut doar să se gândească: „Acest om va fi soţul meu”.

Se pare că un gând asemănător i-a trecut prin cap şi lui Nielsen pentru că au ieşit din bancă împreună şi nu s-au mai despărţit. Peste câteva luni, Lydia a devenit „miss Lydia Sherman” şi anume cu acest nume a intrat în istoria criminalisticii americane.

Atâta timp cât Nielsen şi Lydia se întâlneau în oraş ori acasă la ea, totul mergea bine. Dar a sosit timpul când după nuntă, tinerii însurăţei s-au mutata acasă la Nielsen Sherman. Iar aici, pe Lydia nu o aşteptau numai dezamăgirile, ci adevăratele lovituri. Se pare că în acea casă, împreună cu Sherman, mai locuiau patru copii rămaşi de la soţia lui decedată, plus o soacră, despre care nu-i vorbise nici un cuvânt, mai exact spus, nu a găsit momentul potrivit să-i vorbească. Nu încercăm să-l îndreptăţim pe domnul Sherman, dar nici nu-l pedepsim pentru tăcerea lui aşa cum a făcut-o Lydia!

Dacă am spune că cele văzute de ea au înfuriat-o, ar fi puţin. Ea turbase realmente de răutate şi ură, şi a jurat să se răzbune pe Sherman şi familionul lui. Nu s-a despărţit ea de copiii săi ca să ajungă dădacă la nişte lepădături. Cel mai respingător i se părea ăla mic din cauza căruia a murit maică-sa la naştere. Se smiorcăia într-una, făcea pe el, se murdărea pe faţă de muci şi mâncare, toate astea echivalau pentru Lydia cu torturile iadului. Trebuia să se trezească în timpul nopţii, dezlipindu-se de pieptul de taur al lui Nielsen.  Nu, aşa ceva nu putea să rabde, era nevoie de nişte arsenic. Lucru de care Lydia s-a ocupat.

Pe copil îl hrănea bunica, care împreună cu nepoata ei de 14 ani, Anette, din momentul intrării Lydiei în casă au început s-o urască. Se poate să fie la mijloc doar gelozia maternă şi filială, dar se mai poate să fi presimţit ceva îngrozitor. Uneori Lydia îi ducea ea de mâncare, dar în perioada asta plângea mai mult, dădea mâncarea la o parte, o împrăştia peste tot, de parcă ar fi presimţit şi el apropierea răului. Dar Lydia se străduia din toate puterile, încerca să fie bună şi să-l facă să se obişnuiască cu ea. Odată, când a sosit ora mesei, i-a pus arsenic în sticla cu lapte. Copilului a început să i se facă rău, însă ea încerca să o liniştească pe bunica alarmată:

– Nu s-a întâmplat nimic, mereu face aşa, nu e nevoie de medic.

Cu toate acestea, bunica şi Anette au insistat să vină un doctor şi l-au chemat pe-al lor de familie. Dar la venirea acestuia, copilul a vomitat şi l-a întâlnit pe medic cu zâmbetul pe buze. Nu-l mai durea nimic. Medicul i-a pipăit burtica şi a spus că sănătatea copilului nu se află în pericol.

– Vedeţi? – s-a prefăcut ca o viperă Lydia, – mă pricep la boli nu mai rău decât medicii. Sunt totuşi soră medicală cu ceva experienţă.

Mai că nu s-a dat de gol spunând că a crescut şase copii la viaţa ei, dar şi-a dat seama la timp.

– Îmi pare rău că băieţelul meu a murit când s-a răsturnat caleaşca în care mergeam la picnic, dar eu am îngrijit mulţi copii de-ai altora, – a spus ea cu suferniţă în glas, iar soacrei lui Sherman chiar i-a părut un pic rău.

Însă la gândul său Lydia nu a renunţat. Când s-a lăsat întuneric, ea a amestecat arsenicul în sticla cu apă de lângă pătuţul copilului şi bunica i-a dat să bea din această apă cu mâna ei. În aceeaşi noapte, copilul a murit.

Cu greu au trecut peste moartea copilului, mai ales domnul Sherman. Până acum bea rar şi puţin, dar în prima seară de după înmormântare s-a îmbătat grav de tot şi nu s-a mai putut opri. Încă nu ajunsese un alcoolic dependent, dar situaţia se-ndrepta într-acolo. În plus, băutura i-a slăbit forţele lui bărbăteşti, aşa că era pierdut şi pentru Lydia.

Au ţinut-o aşa doi ani. Fiica cea mare a lui Sherman a împlinit şaisprezece ani şi a început să se simtă din ce în ce mai mult stăpâna casei. Anette şi Lydia se urau din ce în ce mai mult, aşa că Lydia a luat hotărârea să „îndrepte situaţia”. Casa a fost din nou bântuită de şobolani, iar ea a trebuit să meargă din nou la farmacie după arsenic. Cu toţii uitaseră deja destinul trist al copilului şi Lydia putea să acţioneze fără nici o frică. Cu atât mai mult cu cât Anette răcise, iar acum zăcea la pat şi avea temperatura ridicată. Era cel mai potrivit moment pentru o crimă. Că fata era bolnavă, au văzut cu toţii – şi membrii familiei, şi prietenele Anettei care veniseră să o vadă. I se făcea sete tot timpul şi Lydia i-a adus un pahar de ceai din ierburi. Fata se simţea atât de rău, încât primul lucru pe care l-a şoptit a fost:

– Mulţumesc, mătuşă, – şi a privit-o recunoscătoare.

Poate că altcuiva i s-ar fi strâns inima în acest moment şi ar fi aruncat ceaiul blestemat. Dar ea a privit cu atenţie cum Anette bea toată ceaşca, până la fund, cu înghiţituri mici. Lydia a făcut semnul crucii pentru ea, a zâmbit şi i-a spus:

– Haide, fă-te sănătoasă. – Dar n-a îndemnat-o din făţărnicie, ci luând în calcul posibilitatea ca otrava să nu funcţioneze şi Anette să se însănătoşească. Va fi un punct în folosul ei.

Dar Anette nu s-a însănătoşit. În aceeaşi noapte a închis ochii.

Suferinţele lui Sherman au devenit infernale şi a început să bea în neştire. Însă odată, când a devenit conştient şi a putut să gândească limpede, a privit-o pe Lydia cu subînţeles şi i-a spus:

– Ştiu cam multe lucruri despre tine.

Poate că asta nu a fost decât o frază goală, fără sens. Dar nu degeaba se spune: „vai de capul ăluia de n-are gândul împăcat”. Lydia i-a înţeles cuvintele în felul său şi s-a mai dus o dată la farmacie.

Nielsen Sherman s-a dovedit a fi un bărbat tare de fire. A înghiţit o cană de cacao, dar băutura sa preferată, „dreasă” cu arsenic, s-a dovedit a fi inofensivă pentru sănătatea lui. Trei zile-n cap şi douăsprezece căni de cacao i-au trebuit Lydiei ca să-şi răpună soţul.

Selecţia naturală

A murit în luna mai a anului 1871, iar moartea lui a fost fatală pentru Lydia. Doctorul Beardsley care a fost martorul celor trei decesuri – prâslea lui Sherman, Anette şi însuşi Sherman, – s-a gândit că simptomele lor sunt mult prea asemănătoare ca să fie vorba numai de o coincidenţă. Mai mult, toate decesurile indicau otrăvirea cu arsenic. Siguranţa lui era atât de mare, încât i-a spus deschis Lydiei:

– Recunoaşteţi, nu-i aşa că dumneavoastră v-aţi otrăvit soţul?

– Spuneţi tâmpenii, bineînţeles că nu! – a răspuns Lydia pătrunsă de îngrijorare.

– Aduci îmi veţi oferi permisiunea de a le face autopsie, tatălui şi copiilor lui?

– Sigur că da, eu însămi îmi doresc acest lucru, mai ales ca să nu mai fiu suspectată pe nedrept.

Cu ajutorul prietenului său, şeriful, doctorul Beardsley a izbutit să primească acordul autorităţilor locale pentru exhumarea celor decedaţi.

Doctorul a extras organele lor interne şi le-a trimis prin poştă la centrul patologo-anatomic de la Universitatea din New York. Însă oricât s-ar fi agitat doctorul, şeriful nu se decisese să o aresteze pe Lydia până la primirea răspunsului de la New York, ea nu era totuşi o vagaboandă oarecare, ci o femeie puternică şi bogată.

Cu toate acestea, şeriful a început să o urmărească pe Lydia şi odată mai că n-a pătruns în casa Sherman. E greu de înţeles din ce cauză, dar el încercase lucrul ăsta nu ca persoană publică, ci în chip de comis voiajor, iar portarul nu l-a lăsat să intre. Dar a apucat să observe că în hol erau câteva valize de călătorie. Se pare că Lydia se pregătea să fugă, însă dovezi concludente ale vinei ei şeriful nu avea, şi apoi cine ar putea opri o cetăţeancă americană în libera circulaţie fără a avea informaţii suficiente şi decizia judecătorului?

Răpunsul din New York încă nu venise. Atunci şeriful şi doctorul au mers la poştă să afle dacă nu cumva răspunsul nu a fost rătăcit pe undeva. Şi atunci a ieşit la iveală ceva cu totul neobişnuit. Se pare că borcanul cu măruntaiele familiei Sherman, din cauza mirosului insuportabil pe care-l emana, a fost aruncat la gunoi de către funcţionarii de-acolo. Şeriful şi doctorul au fost nevoiţi să răscolească prin acest gunoi, după care să împachetze borcanul ermetic şi să-l trimită din nou la New York.

Bineînţeles că cea care-şi dorea cel mai puţin să primească răspuns de la universitate era Lydia. Aşa că nu a mai stat să-l aştepte şi, luând cu ea toţi banii cash, a plecat într-o direcţie necunoscută.

Din fericire pentru justiţie, unul din prietenii şerifului a întâlnit-o absolut întâmplător pe Lydia în Philadelphia şi l-a anunţat repede. Cu toate acestea, Philadelphia era un alt stat şi ne amintim că în acele vremuri, pentru un criminal, era ca şi cum s-ar afla într-o altă ţară. Din nou, spre fericirea cazului, procurorul Philadelphiei era bun prieten cu şeriful, iar acesta l-a rugat să o supravegheze pe Lydia. Procurorul i-a făcut o promisiune, dar şi-a ţinut-o prost, se pare, din moment ce Lydia a dispărut din nou. Procurorul a aflat doar că aceasta a plecat la New York însoţită de un tinerel.

Răspunsul de la Universitatea din New York a venit peste trei luni. Neîmbucurător pentru Lydia. Savanţii universitari au confirmat că în toate cele trei preparate trimise există doze semnificative de arsenic.

A fost întocmit un mandat oficial de arest pe numele doamnei Lydia Sherman şi a fost pusă sub urmărire. De urmărirea ei s-a ocupat poliţia newyorkeză. Văduva fostului lor coleg de poliţie era căutată prin toate hotelurile oraşului. Există în poliţia americană o tradiţie bună. Dacă pe un asasin obişnuit pot să-l lase în pace dacă nu-l găsesc, atunci până nu găsesc asasinul unui poliţist, nu se liniştesc. Şi de cele mai multe ori le reuşeşte treaba asta. Iar Lydia Sherman, o fi fost suspectată de omorârea propriului soţ, dar acesta era înainte de toate colegul lor, ofiţerul Strack.

Efoturile poliţiei au fost încununate de succes. Au reţinut-o într-un hotel unde-şi construise un cuibuşor împreună cu tânărul său amant. Acesta a fost lăsat în libertate, pentru neimplicare în treburile ei criminale, avertizându-l să fie mai atent la întâlniri de felul ăsta.

Pe Lydia au dus-o acasă şi au supus-o unui interogatoriu neîntrerupt care începuse încă din tren.

Dar euforia iniţială a urmăritorilor, dublată de capturarea norocoasă a suspectei, dispărea pe măsură ce aceasta respingea o acuză după alta.

– Nu am ucis niciodată vreun membru al familiei Sherman! – le striga aceasta, printre hohote de plâns. – I-am iubit pe aceşti copii şi am suferit foarte mult la moartea lor. Şi pe Nielsen l-am iubit foarte mult.

Iar când au început s-o „încalţe”, ea s-a aruncat asupra „călăilor” săi cu pumnii, îşi smulgea părul şi a recunoscut că a procurat arsenic, dar numai pentru a scăpa de şobolanii care fojgăiau prin toată casa.

În chestiunea Lydiei Sherman au fost trimise rapoarte şi chestionare prin toate locurile pe unde-a umblat – New York, Rugby şi alte oraşe şi orăşele. Însă cum nici o dovadă despre viaţa criminală a Lydiei nu a ieşit la suprafaţă, iar maşina birocratică funcţiona bine, fără grabă, cazul s-a încheiat cu eliberarea ei.

Într-un final au sosit răspunsurile din oraşele mici pe unde a locuit Lydia când plecase din New York, după ce se răfuise cu familia lui Strack. Dar în aceste răspunsuri nu exista nici o informaţie compromiţătoare la adresa Lydiei ceea ce a întărit foarte mult poziţia avocatului Lydiei care pleda pentru eliberare.

Şi atunci, ca un fulger în mijlocul unui cer senin, a sosit răspunsul amplu de la New York, care răspundea la majoritatea întrebărilor. Şi dacă poliţiştii neworkezi au căutat-o pe Lydia în halul ăla numai pentru simplul fapt că era suspectată de asasinarea  colegului lor, acum se creiona un cu totul altul, înspăimântător tablou. Trebuie să recunoaştem că birocraţii newyorkezi au lucrat cu foarte mult bun simţ, au căutat toţi medicii care au eliberat ceritificate de deces pentru copiii şi soţul ei, au fost interogaţi la cuţit, la fel cu vecinii şi farmaciştii, iar la final au alcătuit întreaga imagine a ceea ce reprezintă Lydia Strack-Helbutt-Sherman. Un răspuns asemănător a venit şi din Rugby, în el era descrisă moartea pricăjitului Helbutt care a lăsat totul pe numele Lydiei. Acum aveau suficient material şi pentru finalizarea anchetei şi pentru a o da pe mâna judecăţii.

Procesul care a fost urmărit de întraga Americă s-a deschis pe 16 aprilie 1872.

„Inculpata a intrat în sala de judecată, – scria un reporter în „New York Times”, – îmbrăcată într-un costum de călărie negru, din catifea neagră, la pălărie îşi prinsese pene maronii, peste faţă trăsese un voal subţire…”. Ea, cum spuneau alţi reporteri, chiar şi la judecată „nu doar că era pusă pe fapte mari, dar nici să renunţe la modă, că bani doar avea destui…”.

Din moment ce cazul în legătură cu asasinarea lui Shermann şi a copiilor săi a fost deschis, procesul a demarat cu aceste capete de acuzare.  În calitate de martor a fost interogat fiul cel mare al lui Sherman, care a povestit despre ultimele ore din viaţa tatălui său şi a celorlalţi apropiaţi; au depus apoi mărturie farmaciştii de la care cumpărase arsenic doamna Sherman. Medicii au descris cu lux de amănunte simptomele otrăvirii pacienţilor lor şi vrând-nevrând au recunoscut că în adâncul sufletului bănuiau posibilitatea intoxicării, dar au căzut în mrejele Lydiei, luând toate de bune şi chiar au compătimit-o. Doctorul Rodenstein a vorbit cu durere în glas despre momentul când fără să ştie i-a dat Lydiei lecţii despre otrăvirea oamenilor cu arsenic. Iar preotul şi fratele său au povestit cu bănuind ceva necurat la mijloc s-au adresat procuraturii şi despre cum au tratat cei de la procuratură toată treaba (pe procurorul care refuzase să deschidă cazul l-au demis fără prea multă gălăgie).

Procesul a durat zece zile, nimeni nu punea la îndoială vinovăţia Lydiei. Dar în tot acest timp, nu a fost adusă nici o dovadă concretă, nici un indiciu relevant, iar ea nu a recunoscut nimic.

Se comporta atât de autentic, atât de deschis, încât îţi venea greu să nu o crezi.

De aceea, chiar şi judecătorul, trimiţând jurii în camera de deliberare a verdictului, i-a pus în dificultate cu ideea că doamna Sheman trebuie considerată ca acuzată de asasinat de gradul doi (adică ţinând cont de circumstanţele atenunate).

Când a fost pusă în temniţă, Lydia a făcut scandal, striga că nu e vinovată de nimic şi solicita revizuirea cazului. Însă Curtea Superioară din SUA a refuzat să ofere o a doua audienţă cazului.

Aflându-se în închisoare, Lydia şi-a scris amintirile în genul „jurnalului”. Acum, când pedeapsa cu moartea nu o mai ameninţa şi nimic nu mai putea fi schimbat, ea a mărturisit totul şi a descris foarte amănunţit numeroasele sale crime.

Motivele faptelor sale criminale i se păreau profund umane. De exemplu, omorârea lui Sherman ea o justifica astfel: „Nu l-am omorât, pur şi simplu moartea era singura metodă de a-l scăpa pe Nielsen de alcoolism”.

Şi în genere, după spusele ei, ea era un fel de „sanitar al pădurii”, curăţând pământul de oameni care nu meritau să trăiască aşa, când ca nişte oameni răi, când nefericiţi. Aici se referea la copii.

În jurnalele sale, Lydia îşi admira şi savura „faptele”, şi nu este exclus că „pentru a-şi pune o vorbă bună” şi-a atribuit crime pe care nu le-a făcut ea. De aici şi cifra aceea – 42 de oameni, despre care au scris jurnaliştii.

Igor Damaskin, „Medeea veacului al XIX-lea” în Patimă și viclenie, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu.

Pentru a cita acest document, utilizați următoarea trimitere bibliografică: Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu, Drafturi critice, 2014. Link: https://igormocanu.wordpress.com/2014/03/03/igor-damaskin-patima-si-viclenie-cartea-versiune-integrala-drafturi-critice-2014/ Ultima accesare: [data ultimei dumneavoastră accesări].

 

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s