Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. „Dihania neamului omenesc”


„Saltîciha”, gravură de P. Kurdiumov și Ivan Sîtin (1910)

„Saltîciha”, gravură de P. Kurdiumov și Ivan Sîtin (1910)

Porecla acestei femei – Saltâciha – a devenit emblematică, simbol al cruzimii delirante până la sadism. Rusoaica moşieriţă, Daria Saltîkova, a căpătat monstruoasa faimă de a-şi fi omorât în chinuri groaznice zeci de slugi, mai ales fete şi femei tinere, punând la cale vânarea obiectului pasiunilor ei – căpitanul Tiutcev[1], viitorul bunic al cunoscutului poet rus[2].

„Cea cumplită şi de oameni ucigătoare”

la eşafod

În duminica lui 18 octombrie 1768, în pofida vremii urâte de afară, poporul curgea valuri-valuri în Piaţa Roşie din Moscova. Multe-au mai văzut moscoviţii, erau încă vii amintirile despre chinurile lui Stepan Razin[3], încă mai trăiau bătrânii care priveau din braţele mamelor lor, în dimineaţa aceea înfricoşătoare de-acum 70 de ani, cum Petru Alexeevici[4] îl ciuruia cu săgeţi. Însă de data aceasta, pe eşafod nu trebuia să urce vreun tâlhar sau vreun „hoţ” care s-a ridicat împotriva ţarului cu o armată întreagă în spate…

Cu câteva zile înainte, prin toată Moscova umblau călare pe cai curierii care vesteau despre condamnarea ce urma să aibă loc şi dând citire ordinului imperial:

„Am căutat cu multă băgare de seamă la scrisoarea care ne-a ajuns din partea senatului, despre faptele criminaliceşti ale văduvei plină de faimă neomenească pe nume Daria, fiica lui Nicolaev, şi găsim de cuviinţă ca această dihanie a neamului omenesc, în asemenea vremuri tulburi, să fie oprită din drumul său de sute de cazne sufleteşti asupra slugilor sale de ambe sexe, dintr-o singură suflare a înverşunării sale, din inima-i câinoasă întru veşnicie, şi se impune să credem că ea, cu precădere în faţa multor altor gâzi de pe lumea asta, a moştenit un suflet văduvit de cele sfinte şi cu mare iubire către schingiuirea aproapelui.

Pricină pentru care poruncim senatului nostru:

1) a se lipsi de numirea ei de nobil şi a nu îngădui nicăieri în imperiul nostru să fie numită astfel de careva, niciodată, în nici un loc de judecată ori în vreo treabă obştească ce se va-ntâmpla să urmeze, aşa şi în porunca noastră, pomenita să nu fie numită nici după tată, nici după bărbat; 2) a se porunci în toată Moscova, loc unde se află ea sub strajă, că anume în acea misită şi făcută vestită ziuă să fie mânată pe eşafod, să se dea cetire din scoarţă-n scoarţă în faţa întregului norod pedeapsa ce i s-a hărăzit la Colegiul de Judecată şi să se scoată din cetire, cum s-a întărit mai sus, numele neamului tatălui şi bărbatului său, cu adăugare la asta întreaga noastră poruncă, iar apoi să fie priponită de-a-mpicioarelea pe acel eşafod, înţepenită la stâlp, şi să i se atârne de gât o filă pe care să steie scris cu slove mari: cea cumplită şi de oameni ucigătoare; 3) când va fi zăcut un ceas întreg acolo, de ocara lumii întregi, apoi atunci, ca să-i lipsească sufletului pentru toată viaţa preajma aproapelui, fie ca sângele rece să-i poposească trupul de carne pe mâna înzestrată cu meşteşug a Făuritorului tuturor canaliilor, să meargă porunca de a o cetlui în fiare grele şi de a le purta ea pe la vreo mănăstire femeiască ce se găseşte în urbea cea Albă ori cea Pământească, lângă care nu se află vreo biserică, şi acolo să fie zăvorâtă într-o închisoare de sub pământ, făcută anume pentru ea, în care până la moarte să fie ţinută în aşa fel încât să nu-i ajungă niciodată lumina zilei. Merinde de-a pururi învechite şi uscate să i se ducă acolo la lumina unei lumânări ce se va stinge de-ndată ce va termina de îmbucat, iar din groapă să fie scoasă afară numai la vremea slujbei bisericeşti şi dusă într-un asemenea loc din care e cu putinţă numai a o auzi şi nu pătrunde în bisearică.

Pentru înfăptuirea de la cap la coadă a poruncii noastre, senatul are a săvârşi dintru sine toate cele câte atârnă de astă însărcinare. Avuturile ei să le rămână copiilor ei cei nenorociţi de soartă, iară cu oamenii ei ne vom socoti aşa cum se cuvine, şi în toate câte trebuie împlinite să se împlinească aşa cum în… scrisoarea senatului ni se înfăţişează. Ecaterina”.

Dar cine era această femeie de 37 de ani, „Daria, fiica lui Nicolaev”, care a fost privată de cognomenul nobiliar, de numele tatălui şi de cel al soţului său, condamnată la oprobriu public şi lipsită de „preajma aproapelui”? În ce consta vina ei care i-a adus o asemenea condamnare severă?

Era ea oare nebună?

Daria Nicolaevna Ivanova, nelicenţiată (nici măcar nu se putea iscăli singură, cu mâna ei, în documentele oficiale), fiica unui latifundiar de pătură mijlocie, când i-a venit sorocul să se mărite, s-a dus după rotmistrul[5] armatei cavalereşti din câmpul Konnovo, Gleb Alexeevici Saltîkov şi a născut doi fii – Feodor şi Nikolai. Iarna locuiau la Moscova, într-o casă de pe strada Kuzneţkovo Mosta, colţ cu Liubeanka (sau Vozdvijanka), iar vara o petreceau în satul Troiţko din suburbia Moscovei şi în Teploe Stana (acest sat ţinea şi el de Moscova). Până la moartea bărbatului său din 1756, tânăra moşieriţă nu s-a evidenţiat cu nimic deosebit, decât că uneori mai dădea bătaie fetelor servitoare ori femeilor, pentru că n-au măturat bine podelele şi pentru alte încurcături mărunte. Cu toate astea, în acele vremuri nu era mare păcat să-ţi baţi slugile, poate că tinerele femei chiar se bucurau că după câteva gârbace pe spate erau lăsate să rămână „la cucoană” şi că nu erau trimise să-nnopteze la grajduri. Însă rămânând, la cei 25 de ani ai ei, proprietar cu drepturi depline peste şase sute de ţărani şi ne mai găsindu-şi un nou consort, tânăra văduvă a început să-şi cam facă de cap. De fapt, nu asta e sintagma potrivită. În ea s-a trezit la viaţă un înspăimântător animal feroce, transformându-se, la propriu, în „dihania neamului omenesc”.

În decurs de aproximativ şase ani, moşieriţa Saltîkova a omorât cu mâna ei în jur de o sută de oameni (după alte statistici, 183) (?), din aceştia majoritatea erau „suflete de feleşag femeiesc” (bărbaţi, numai trei). Intrând în jocul batjocurii şi al prigoanei, ea nu a mai putut să se oprească. Fiecare ţipăt, suspin sau implorare, venite din gura jertfelor sale, generau noi consecinţe ale furiei acestei femei sadice ceea ce, de regulă, provoca moarte victimelor sale maltratate. Era ea oare un om normal?

În genere, orice privaţiune survenită de-a lungul vieţii necesită un soi de compensare echivalentă (constituie o excepţie activităţile din serviciul militar sau cazurile de autoapărare), iar aceasta produce îngrijorare în starea psihică de afect a asasinului (chiar dacă nu îl jusitifică). Dar acţiunile Saltîkovei – Saltîcihei, cu această poreclă a intrat în istoria Rusiei, – cu toate că adesea erau săvârşite în momente de furie, crimele erau comise cu sânge rece şi premeditare, mai ales cu scopul înlăturării martorilor şi tăinuirii crimei şi urmelor probabile, aşa că nu poate fi vorba despre vreo boală psihică.

Ea îi obliga pe servitorii săi să-şi tortureze nevestele şi să fie complici în asasinate. Nu este aceasta culmea perversiunii şi a premeditării acţiunilor sale? Cine şi în ce fel ar putea să demonstreze că bărbaţii erau obligaţi să-şi omoare nevestele? Circumspecta Saltîciha ameninţa ori mituia starostele, preoţii, cinovnicii, care îi acopereau crimele, şi totul decurgea în deplina limpezime a minţii şi a memoriei.

Aşa cum a demonstrat ancheta, nici măcar o crimă săvârşită de Saltîciha nu era la-ntâmplare, în stare de afect, aşa că despre nici un fel de „circumstanţe atenuante” nu poate fi vorba.

Există o versiune care suţine că permanenta insatisfacţie sexuală de după moarte soţului ar fi trezit în ea aplecarea către sadic şi către pasiunea anormală pentru cruzime. Este posibil ca ea să fi primit plăcere, provocându-le celorlalţi durere fizică şi delectându-se la auzul gemetelor zgomotoase. Se prea poate ca anume din cauza asta să fi preferat cu precădere femeile tinere (şi chiar fetiţele de 11-12 ani). E adevărat că la un moment dat a avut un iubit, pe Nicolai Andreevici Tiutcev (bunicul drept al poetului), alături de care „a trăit în destrăbălare”, dar, se vede treaba, acesta nu a fost în stare să-i potolească sexualitatea exacerbată, iar pe deasupra acesta a mai şi rupt legătura cu ea, găsindu-şi o logodnică, lucru care a trezit în Daria fiorul răzbunării. Dar despre asta vom povesti mai încolo.

Cum decurgeau şi apoi rămâneau tăinuite acţiunile criminale ale Dariei Saltîkova?

Adeseori, motivele crimei erau nişte fleacuri – spălarea neglijentă a podelelor ori un dereticat sumar – pentru care alţi stăpâni s-ar fi achitat în cel mai rău caz cu o palmă după ceafă. Armele maltratării şi ale crimei erau coardele, buştenii, bastoanele, toporul de despicat lemne. De obicei Saltîciha începea totul, după care intrau în acţiune grăjdarii şi lacheii. Instrumentele cu care loveau aceştia erau nuielele, funiile, biciurile, gârbaciurile. Comisia de anchetă a descoperit încă o metodă de omucidere: „un tip mai special de tortură a unui ţăran neidentificat – jăratic dogorind aşezat după urechi şi turnând apă clocotită dintr-un ceainic în cap”.

Doar câteva exemple

Odată, din cauza câtorva pete de pe podea, Daria a lovit-o în cap pe Elena Vasilievna, fiica de unsprezece ani a curteanului Vasilii Antonov, cu o curea de piele, după care a lovit-o de pragul de piatră. Fata a decedat. La porunca Saltîkovei, servitorul Martian Zotov a declarat că aceasta „ieşea din palat prin tinda din faţă şi habar n-am din ce cauză a căzut de pe prag şi şi-a spart capul”.

Pentru aceeaşi culpă, Saltîkova a început să o lovească pe Maria Petrova cu o coardă. Când a obosit, i-a poruncit lacheului Fiodor Bogomolov să o snopească în bătaie cu un cnut, după care să o bage în heleşteu şi să o ţină sub apa bocnă un sfert de ceas. După ce s-a întors în casă, a pus-o din nou să spele podeaua. Dar, aşa cum se spune în protocolul Colegiului de Anchetare, „din cauza unor asemenea bătăi, ea nu mai putea spăla podeaua. Şi atunci… o bătea pe biata fată cu o lespede, iar cu lacheul făcea cu rândul, pentru faptul că fata aceea nu voia să spele podeaua şi ea se ruga; şi de la acele lovituri, fata aceea, Maria, în aceeaşi cameră, în seara din aceeaşi zi a murit, şi lacheul a scos-o din camera aceea şi a dus-o în tindă”. În noaptea târzie, Bogomolov a cărat cadavrul la Troiţkoe şi i-a spus părintelui Stepan Petrov că moartea a survenit din cauza bolii. Cu toate acestea, prelatul a solicitat dovezi pentru iertarea şi izbăvirea ei, şi cuminecătură de la părintele sufletesc al decedatei. Aflând una ca asta, Saltîkova i-a poruncit lui Bogomolov să îngroape trupul neînsufleţit în pădure, iar ea „s-a plimbat toată noaptea prin curte cu o lumânare în mână ca să vadă dacă nu a ieşit vreun curios să vadă locul din pădure unde este îngropat cadavrul”. A doua zi i-a trimis lui Zatov, la Moscova, o petiţie privind fuga de-acasă a Petrovei. Zatov a îndeplinit rugamintea.

Din cauza morţii Petrovei, Saltîkova a fost convocată de Colegiul de Anchetă, iar aceasta a depus următoarea mărturie:

„Vă leatul 1759, în luna lui octombrie, pe fata aceea care e din ocina Veltujskaia, dar din ce sat nu ţin minte, Maria Petrova, n-am bătut-o eu şi nici c-am poruncit cuiva s-o bată, şi când eram eu în satul Vokşino, fata aceea, că i-am poruncit eu, trimisă era în satul Troiţkoe dimpreună cu lacheul Fiodor Mihailov (Bogomolov) şi cu ţăranii, şi cine erau ţăranii, nici că ştiu, numai că la venirea mea în satul acela Troiţkoe, chiar în ziua aceea, lacheul de care grăiesc mi-a dat veste că fata fugită era de la el încă de pe drum, faptă pentru care lacheul a primit pedeapsă pe loc, şi despre fuga ei am dat veste scrisă, nu mai ţiu minte prin cine, ca omul meu, Martian Zotov, să scrie o jalbă; şi pe unde umblă fata asta – n-am ştire, şi degeaba mă arătaţi pe mine de moartea ei.”

Cu toate acestea, Colegiul de Anchetare n-a dat crezare celor declarate de Saltîkova, şi a consemnat că „…şi a Mariei Petrova moarte cu adevărat şi asemănare seamănă cu alelalte dovezi de cruzime, şi i se datoreşte…”.

Iată alte câteva exemple înfiorătoare de atrocităţi de-ale Saltîkovei. Akulinei Maksimova, după ce „a bătut-o fără pic de milă cu securea şi coarda în cap”, doamna i-a dat foc părului; pe Agrafena Agafonova boieroaica a bătut-o cu o coardă, după care câţiva „herghelegii au bătut-o de moarte cu nişte stinghii şi toporişti, treabă de la care avea mâinile şi picioarele făcute ferfeniţă”. În urma anchetării hergheligiilor, David Ivanov a delarat că transportând trupul Katerinei Ivanov, a „văzut picioare umflate să plesnească de la bătaie şi cum din poponeţ picura sânge”.

Numărul victimelor Saltâkovei şi al metodelor sale de omor ar umple multe pagini…

Câteodată preoţii se opuneau cu încăpăţânare şi refuzau să oficieze înmormântările fără moltivă şi cuminecătură. În asemenea cazuri, metoda era şi mai simplă: dădeau petiţie în care spuneau că victima, de fapt, a fugit, însă unde – nu se ştie. Alteori victimele erau „acuzate” nu că ar fi fugit, ci că „…în casa cucoanei, femeia asta ori fata astălaltă, sărace cu duhul, de s-au ţinut bolnave şi au zăbovit în boala asta (febră, friguri, roşeaţă şi încă altele) de-atâta amar de vreme că au murit”, sau că „femeia asta ori fata asta, odată stătea să-şi dea duhul, şi întru spovedania ei am chemat un popă de la parohie, şi greu a mai venit, dar femeii ăleia ori fetii ăleia limba-i era slabă de parcă o înghiţise, şi ăsta, preotul, spovedanie şi molitvă nu i-a făcut, şi asta a murit fără spovedanie”. Şi se mai spune că Saltîciha, pentru omorârea femeilor, nu o singură dată i-a cooptat pe bărbaţii acestora, pentru a se delecta şi mai mult cu suferinţa provocată consorţilor nefericiţi, dar şi pentru „descumpănirea” martorilor.

Pe Ekaterina Şavkunova, nevasta lui Artamon grăjdarul, dar mai târziu şi pe Natalia, mai întâi le-a bătut cu fierul de călcat, după care „la poruncă, bărbatu-său a bătut-o cu o lespede şi cu securea”.

Nevasta unui grăjdar, Stepanida, spăla prost podelele. Saltîciha a pus mâna pe-o bucată de lemn şi a continuat s-o lovească pe Stepanida până când aceasta a picat lată pe podea. Daria a trimis pe cineva după bărbatul ei şi când acesta a venit i-a ordonat să-şi lovească nevasta cu o nuia cu spini peste mâini şi peste picioare. După care muribunda a fost dusă în „curtea din spate” unde au încercat s-o trezească cu vin, ca să poată bolborosi măcar ceva în chip de spovedanie. Dar Stepanida aşa şi nu şi-a mai venit în fire, drept pentru care au spovedit-o „de-a surda”. După spovedania ei „surdă”, la fel ca şi în cazul celorlalte victime, au îngropat-o în satul Troiţkoe. A fost chemat şi soţul la înmormântare, dar ţinut sub pază.

Grăjdarul Nikolai Iliin, din „mila” Saltîcihei, a ajuns văduv de trei ori. În anchetă acesta a delcarat: „Când cucoana dădea poruncă, multe adunate din felurite sate muieri şi neveste bătea, în vreme ce chiar ea, cucoana, le bătea şi ea cu multă afurisită mânie, şi de la bătaia asta multe degrabă mureau, dar fitecare când era bătută, şi după asta când murea şi unde fiecare era îngropată – asta să arate n-a mai putut. Dară că ea, cucoana, chiară lui, Iliin, de multe ori poruncă i-a dat să bată multe fete şi muieri, şi după asta că le bătea şi ea mai dihai, şi că acele fete şi muieri de la bătaia ei de moarte mureau, – despre toate acestea el, Iliin, n-a arătat şi nici dovadă n-a adus nicăieri, din frică mare în faţa cucoanei şi stăpânei lui, şi mai mult, aceia de-au fost şi-au spus tot: nevasta Vasilisa Nefedova, Fiodor Ivanov, Somin şi Fedot Mihailov Bogomolov, primit-au pedeapsă cu biciul; şi dacă el, Iliin, va spune totul, va fi schingiut şi trimis la ocnă, lucru de care s-a păzit şi-a tăcut”.

Pe cea de-a treia nevastă a lui Iliin, Fedosia Artamonova, Saltîciha a omorât-o cu o despicătură şi o coardă. „Spălarea” vinei n-a reuşit. Preotul din parohia locală, văzând că aceasta a murit „fără spovedanie”, a refuzat să-i facă parastasul. Trupul a fost dus la Troiţkoe şi lăsat pe mâna starostelui Ivan Mihailov.

Cu privire la moartea Fedosiei, Saltîkova a declarat în anchetă: „Fedosia Artamonova, măritată era după unul, Iliin, însă din pricină că sînt bolnavă şi am scurtă ţinere de minte, nu-mi amintesc, dar pe nevasta lui n-am bătut-o niciodată şi nici c-am poruncit cuiva s-o bată, şi-a murit nu de la bătaia mea”.

Dar nu numai „fetele şi muierile” au ajuns victimele Saltîcihei. Printre ele se aflau şi bărbaţi, ce-i drept, puţini.

Din declaraţiile curteanului Serghei Leontiev: „Iarna, în postul Sfântului Filip, cucoana dădea în Andreev cu un harapnic, chipurile n-a băgat de seama cum trebuie la babele şi fetele cele de spălau podeaua, şi-a chemat pe moşul lui, pe Hrisanf, şi l-a pus pe argatul Fedot Mihailov Bogomolov să-i bată picioarele cu acelaşi harapnic, şi el, argatul, l-a bătut, şi de la păliturile acelea sărmanul omul acela pe picioarele lui n-a mai stat, dară după ce l-au ridicat pe picioarele lui, argatul la pus la poartă de strajă… Şi Hrisanf a stat noaptea întreaga afară în ger, dară apoi adus a fost în conac şi ea, Saltîkova, ascunşi în casă, încă l-a bătut cu băţul şi apoi a dat poruncă (lui Leontiev) să aducă scânduri jăruite, şi el, Leontiev, a adus, şi ea, Saltîkova, l-a apucat cu aste scânduri jăruite pe Hrisanf de urechi şi i-a turnat apă clocotită pe creştet şi pe faţă din ceainic şi încă-l mai bătea cu băţul, şi cum a căzut, a dat cu pintenii în el, bătaie de la care abia de-a mai rămas în viaţă. Din casă l-a scos argatul acela, şi-n ziua aceea ea, Saltîkova, pe omul acela bătut care abia de mai răsufla, în sania cu doi cai îl ducea argatul Bogomolov, însă unde – nu ştie, ş-apoi a înţeles el, Leontiev, că Hrisanf s-a pristăvit”.

Cu trupul lui Hrisanf Andreev s-a întâmplat o întreagă istorie detectivistică, în care erau implicate multe persoane. Bogomolov ascunsese cadavrul, în calitate de „dovadă materială” a atrocităţilor boieroaicei şi a plecat la Moscova să depună mărturie despre toate acestea. Dar în „chestiunea anihilării” Saltîkovei, printr-un ordin de urmărire generală, Bogomolov a fost depistat şi returnat proprietarului de drept, care l-a şi pus sub pază şi s-a apucat să caute trupul. În această istorie sunt multe episoade care vorbesc despre nedreptatea şi spaima provocate iobagilor, despre fricoasele şi zadarnicele tentative ale câtorva dintre ei să ajungă la adevăr, despre coruptibilitatea funcţionarilor, despre iscusinţa Saltîkovei, despre şiretenia ei şi luciditatea încercărilor sale de a-şi ascunde crimele. Până la urmă, cadavrul a fost găsit, îngropat, iar ea a răsuflat uşurată.

În anul 1761, pus sub paza starostelui satului, Vokşin Grigoriev, argatul Fiodor Ivanov a fugit. Pentru proasta supraveghere şi pază, Grigoriev a fost adus în faţa boieroaicei. Pentru început, patru grăjdari l-au bătut cu biciul şi cu toporişca, dar nu până să moară. I-au dat trei zile de „odihnă”, după care Saltîciha a ordonat să fie bătut cu pumnii. Aproape viu, l-au cărat într-o şură unde acesta a şi murit.

Alteori acţiunile Saltîcihei căpătau caracterul unor adevărate represalii în masă.

În luna noiembrie a anului 1762, aflată deja în anchetă, ea a ordonat grăjdarilor să le biciuiască cu nuiele pe Maria, pe Fekla Gherasimova, pe Avdotia Artamonova, pe Avdotia Osipova şi pe copila de doisprezece ani, Paraskovia Nikitina. După care le-a pus din nou să spele duşumelele, chiar dacă acestea „nici să păşească nu mai erau în stare”. Fekla Gherasimova de-abia dacă mai trăia, „avea părul smuls şi capul spart, iar spatele îl avea plesnit de vânătăi de la pălituri”. După ce au umplut-o de vergeturi, Avdotia Artamonova a fost bătută cu o coardă de piele, iar când a căzut, au târât-o în livadă îmbrăcată numai în cămaşă. Dar n-a dârdâit prea mult de frig, că Saltîciha, punând din nou mâna pe coardă, a început să o bată iară.

Marina Fiodorova le-a povestit paznicilor cum boieroaica bate şi chinuie fetele, le lasă să moară de foame, le pune să spele podelele pe timp de iarnă cu apă rece ca gheaţa. Curteanul Melentie Nekrasov a declarat că „…fetele acelea, în vremi schimbătoare, erau lăsate afară desculţe”.

Saltîciha

şi organele de „securitate”

Fără să vrem, apar nişte întrebări – nu s-a temut oare Saltîciha că fărădelegile ei vor ajunge la urechile puterii, dar oare şi-a luat ea vreo metodă de precauţie pentru ca aceste fărădelegi să nu ajungă publice?

La prima întrebare a răspuns chiar ea: în timp ce o snopea în bătaie pe gravida Paraskovia Larionova cu o stinghie, apoi cu un butuc, le-a ordonat grăjdarilor să o bată şi ei cu bice din vână de bou, plumbuite la capete, strigându-le de la fereastră: „Daţi-i să zdohnească! N-am cui să dau seama, n-am frică de nimeni chiar de sunt gata să mă las de ocinele mele. Nimeni n-are ce să-mi facă”.

În timp ce-o băteau, aceasta a dat să nască înainte de vreme. Însă lovind-o până şi-a dat sufletul, trupul Paraskoviei a fost dus la Troiţkoe. De-asupra cadavrului au aşezat nou-născutul care a îngheţat pe drum.

După ce a omorât-o pe Feodosia Artamonova, Saltîkova i-a poruncit bărbatului ei să-şi îngroape nevasta şi l-a avertizat: „Şi de-ai porni să grăieşti totul, nimic să ascunzi n-ai avea, că de nu, aidoma celorlalţi grăitori, tare te-oi mai ciopli cu gârbaciul”.

Aici zace răspunsul la a doua întrebare: Saltîciha transformase în dogmă metodele torționare de ameninţare şi înfricoşare a iobagilor săi. Fiecare ştia că adevărul nu poate fi spus niciunde. Chiar dacă reuşeau să ajungă până în oraş după ajutor, erau localizaţi, prinşi, apoi fie deportaţi în Siberia, fie înapoi la boieroaică. Pentru consolidarea acestei situaţii, ea şi-a stabilit relaţii şi contacte de bază în instituţiile de stat pe care le ajuta să cumpere funcţionari.

Chiar şi feţele bisericeşti, oameni liberi şi care, teoretic, nu depindeau de ea, erau, prin nu se ştie ce metode, forţate să se pună de comun acord cu „diagnozele” de deces puse de ea sclavilor omorâţi şi numai în cazuri foarte rare nu credeau dovezilor ei, dar nu mai departe de-atât. Nici unul din ei n-a declarat „la ordin”, adică arhiereului, despre asasinatele care se petreceau, chiar dacă aceştia nu aveau cum să nu afle despre toate acestea.

În ce priveşte funcţionarii de stat, aici sistemul de mită mergea strună. Daria se întreţinea cu ei în permanenţă şi nu uita niciodată să-i bucure cu daruri. De exemplu, pe comandantul cancelariei de poliţie, consilierul de stat Andrei Molcianov, îl agăţa mereu cu câte ceva. Într-una din călătorii, i-a dus 120 de ruble, după care 20 care cu fân.

În timpul anchetei s-a descoperit că împotriva Saltîkovei existau multe mărturii, dar acestea „se ascundeau” în tainiţele maşinăriei birocratice, în primul rând în locurile în care activau funcţionari mituiţi de aceasta. Iar printre aceştia, pe lângă Molcianov, au ieşit la iveală şi alţi funcţionari aflaţi sub incidenţa ordinului de anchetă: consilierii de stat Piotr Mihailovskii şi Lev Veliaminov-Zernov, procurorul Fiodor Hvoşinskii, grefierul Pafnutiev şi secretarul Administraţiei Financiare Ivan Iarov – oameni bine înfipţi în sistemul „de securitate”. De aceea, cazurile privind crimele Saltîcihei se terminau întotdeauna în folosul ei, iar acuzatorii erau trimişi fie în Siberia, fie daţi pe mâna ei să-i rezolve.

Înafară de asta, nepotul drept al soţului ei, Nikolai Ivanovici Saltâkov, cneaz şi feldmareşal prin moştenire, încă de-atunci ocupa un post important, iar nepoata Dariei era măritată şi ea cu o personalitate de vază – Aleksei Meligunov, prietenul apropiat al Ivanei Şuvalova, favorita împărătesei Elizaveta Petrovna.

„Ţarului ducem voroavă şi faptă”

Dar, cum n-ai da-o, până şi răbdarea fără capăt a poporului rus se isprăveşte.

În luna martie a anului 1762, patru şerbi în frunte cu Melentie Nekrasov au plecat la senatul de la Moscova ca să depună mărturie împotriva atrocităţilor Saltîcihei. Aflând una ca asta, a trimis hăitaşi după ei – zece ţărani. Observându-i, cei patru au strigat „karaul!”[6] şi s-au aruncat spre ghereta pazei. De hăitaşi au reuşit să scape, dar s-au pomenit arestaţi. Dar cu toate acestea, ei au declarat cum că „ţarului ducem voroavă şi faptă”, ceea ce suna deja a acuză serioasă, care nu putea rămâne fără anchetă. Pe 14 mai 1762, senatul din Moscova a demarat ancheta.

Probabil că şi de data asta treaba s-ar fi încheiat pe drum. Însă ne mai sperând să găsească dreptate la Moscova, doi şerbi – Savelii Martânov şi Ermolai Iliin – au luat drumul capitalei. Au mers, s-au ascuns de potenţialii urmăritori, dosindu-se prin sate, până când, în sfârşit, au ajuns la Petersburg.

S-a întâmplat că poposind acolo au coincis cu schimbările politice care aveau loc, inaugurate de către Ekaterina a II-a pe 23 iunie 1762 şi venirea ei la putere. Se-nţelege că „mătura nouă mătură mai bine”.

Auzind despre venirea martorilor, Ekaterina a luat cu mâna ei şi a citit jalba scrisă, şi aflând despre toate câte au suferit, împărăteasa s-a indignat şi a poruncit: „…din faţa ăstor de moarte nimiciri şi fără de milă a omului groaznice chinuri să fie feriţi; în gheara boieroaicei lor aceşti oameni sărmani, aducători de mărturie, să nu fie lăsaţi, necum pe mâna ălor aflaţi la cârmuire, şi aste omoruri şi schingiuiri de moarte aducătoare să fie oprite şi întru toate urmărite; şi dintru început să porniţi din vârful muntelui de animalice şi de moarte aducătoare multe fapte haine, făcute de ea, boieroaica, de care a da glăsuire pot, încă din leatul 1756, câtă frunză şi iarbă suflete în acelaşi fel şi chip de către ea, boieroaica, siluite, şi în urmărirea asta, pentru acele neomeneşti chinuri şi de moarte omoruri, pedeapsă daţi-i cum pravila arată”.

Încet-încet, s-a pornit roata justiţiei în „Cazul mărturiei aduse de ţăranul Melentii Nakrasov şi însoţitorul lui, împotriva boieroaicei lor, văduva rotmistrului Gleb, căpitan de cavalerie, Daria Nicolaeva Saltîkova, în chestiunea omorului fetelor şi femeilor de la curte ş.a.”. Agale se mai învârtea roata asta. Abia în octombrie 1762, Senatul guvernamental a delegat Colegiului de Justiţie „această afacere, sub autoritatea Ordinei, care să fie anchetată riguros, iar în timpul apropiat să se efectueze o percheziţie şi să se ia o decizie… martorii, până la închiderea cazului, să fie ţinuţi sub supraveghere, însă nu încătuşaţi (măcar şi pentru acest lucru, mulţumim! – n.a. I.D.) şi nici supuşi împilării”.

Ancheta s-a lungit pe încă şase ani. Spaima iobagilor în faţa boieroaicei şi la judecată era într-atât de mare, încât din o sută şi ceva de interogaţi la Moscova, „unde se află casa ei”, nouăzeci şi patru au spus că „dacă amintita văduvă Daria Saltâkova, în vremea locuirii sale într-o casă din Moscova şi în ce fel îşi ducea viaţa acolo – în felul bun sau în felul urât – asta nu mai ştiau; despre schingiuirile şi despre omorârea oamenilor ei, de fel bărbătesc ori femeiesc, cu adevărat n-au băgat de seamă, şi nici de la oamenii ei de casă n-aveau astfel de veste, că nici ei n-au văzut şi n-au auzit nimica de la nimeni”.

Cu toate acestea, câţiva ţărani şi câţiva preoţi au fost de ajutor anchetei, venind cu dovezi inculpatoare, în rezultatul cărora a ieşit la iveală harta crimelor Saltîcihei. În pofida contestaţiilor acesteia, vina era multea prea evidentă.

Dar înafară de acuzaţiile de asasinare a slugilor sale, de-asupra ei atârna o altă vină – desfrâul. Din investigaţiile acestui al doilea caz, la iveală au ieşit următoarele.

„Preacurvarul destrăbălat

să fie bătut până moare!”

Rămânând văduvă în anul 1756, Daria a făcut cunoştinţă cu comandantul Nikolaev Tiutcev, care efectua în acea perioadă măsurătorile topografice pentru domeniile ei şi pentru cele din împrejurimi, şi şi-a dezlănţuit asupra lui „patima iubirii”. Amănuntele relaţiei lor nu ne sunt cunoscute, ştim doar că după postul cel mare din 1762, Tiutcev a părăsit-o pe Daria şi a cerut-o de nevastă pe vecina ei, pe numele său de fată Pelagheia Denisovna Pantiuhina.

„Preacurvarul destrăbălat” trebuia pedepsit, a decis Daria şi a început să se comporte ca o adevărată „femme fatale” din filmele de acţiune de la Hollywood. A decis să arunce în aer casa din Moscova a Pantiuhinei, aflată la porţile Precinstinskie. La indicaţiile ei, pe 12 şi 13 februarie 1762, grăjdarul Aleksei Saveliev a cumpărat de la depozitul de artilerie şi fortificaţii cinci pfunzi de praf de puşcă, peste care a turnat sulf şi a înfăşurat totul cânepă. Un alt grăjdar, Roman Ivanov, trebuia să se asigure ca această instalaţie explozibilă „să fie băgată pe subt acoperişul casei şi aprinsă la un capăt, încât ăl căpitan Tiutcev şi a nevastă a lui să arză în casă de vii”.

Poate că acesta ar fi fost primul atac terorist din istoria Moscovei, dar grăjdarul s-a temut să îndeplinească această misiune, faptă pentru care a fost bătut groaznic, iar în ziua următoare, împreună cu alt grăjdar, Serghei Leontiev, a fost trimis din nou „în misiune”. „Dacă nu duceţi asta la bun sfârşit, vă trag o bătaie soră cu moartea!” – i-a binecuvântat Saltîciha pe „războinici”. Ştiau foarte bine ce-i paşte, dar cu toate acestea, atunci când Roman Ivanov era gata să dea foc casei, Leontiev l-a convins să se oprească. Întorşi acasă, grăjdarii i-au spus boieroaicei că „fapta aceasta nu poate fi săvârşită cu nici un chip”, iar pentru asta au fost din nou bătuţi fără milă cu năgaica.

Dar Saltîciha nu a renunţat la planurile sale. Aflând că Tiutcev şi Pantiuhina se îndreaptă spre judeţul Breanskii, pe drumul Balişoi Kalujskii, Daria a organizat o ambuscadă în spatele Teoplaia Stana. Oamenii de la curtea Staltîcihei, Iliin, fraţii Ivanov şi alţii erau înarmaţi cu puşti şi bâte pentru ca îndată ce vor „…trece din sat în câmp, să fie prinşi din urmă, atacaţi şi bătuţi până-şi dau duhul”.

Însă nu ştiu prin ce minune, căpitanul Tiutcev ştia despre planurile fostei sale iubite şi, la rugamintea lui, i-a fost asigurat un convoi de cai „înhămaţi la patru sănii cu coviltir”. Prin urmare, afacerea cu pedepsirea „preacurvarului” nu s-a terminat cu nimic.

Dară viciul se plăteşte

Colegiul de Justiţie, cercetând cazul Saltîcihei, i-a recunoscut vina şi a fost acuzată de „apucături criminale” şi de asasinarea a 38 de oameni. În legătură cu moartea a încă 37 de oameni de ambe sexe şi cu „desfrânata ei, a Saltîkovei, viaţă alături de căpitanul Nicolai Tiutcev” nu s-au găsit dovezi.

În anul 1768, boieroaica Daria Saltîkova a fost privată de titlul său nobiliar şi condamnată la pedeapsa cu moartea, care a fost schimbată cu înschisoarea pe viaţă.

Despre soarta „complicilor” săi se ştiu foarte puţine. S-au păstrat Ordinul senatului din 14 octombrie 1768 pentru arhiepiscopul Moscovei, Amvrosie, cu privire la răspopirea preotului Stepan Petrov, acuzat fiind de complicitate cu Saltîciha; şi raportul lui Amvrosie despre îndeplinirea acestei complicităţi, de asemenea „Analele” Departamentului al VI-lea de la Colegiul de Justiţie, din 11 noiembrie 1762, privind degradarea grefierului I. Panfutiev din cauza complicităţii lui cu Saltîciha. Părtaşii la asasinările consecutive ale ţăranilor şi ale oamenilor de curte au fost condamnaţi la pedeapsa cu biciul, li s-au tăiat nasurile şi au fost expediaţi în ocnele de la Nercinsk la muncă silnică „pe viaţă”.

Iar acum să ne întoarcem la Moscova, în Piaţa Roşie, pe 18 octombrie 1762.

Când au bătut orele 12, s-a-nceput „defăimarea”. Un martor ocular a scris: „În faţă mărşăluia oastea de husari, apoi dusă la vatră în linţoliu Saltîkova, cea care când a fost văduvă a chinuit oameni, iar pe de ambele laturi ale ei stăteau grenadieri înarmaţi cu suliţe. Şi-ndată ce a fost adusă pe eşafod, adică de la vatră au adus-o, au ridicat-o şi-au legat-o cu lanţuri de stâlp, şi-a stat acolo aproape un ceas; şi dezlegând-o apoi or trimis-o la mănăstirea de fete din Ivanovsk, într-un hău săpat în pământ anume pentru ea unde să se căiască în suferinţă, şi-acolo în burta pământului să n-aivă lumină. Şi ferecată în lanţuri, lăsat la ea n-a fost nimeni, afară de o călugăriţă şi strajă; şi amândoi, numai când se duc la ea de-i duc de-ale gurii, să ia o lumânare, şi cum va isprăvi de îmbucat, s-o stingă şi pe ea în mare întunecime a întunericului s-o părăsească; şi când se va ţine slujba la biserică, să fie lăsat până la fereastra bisericii, …să-i fie poruncit până la moarte.

Iară în vremea legării de stâlp, de gât i-au agăţat o filă scrisă pe care stătea scris cu slove de-o şchioapă: cea cumplită şi de oameni ucigătoare. De cum adusă a fost, după ea cu biciul şi dangaua erau bătuţi acei oameni de-ai săi pentru că au ascuns faptele ei cele netrebnice, asemenea şi pe unii mai de soi, de multă milă învăluiţi şi cucernicie, că i-au îngropat morţii şi pe alţii, şi cu asta s-a terminat defăimarea. Dar ce-a făcut norodul, de nu-ţi vine-a crede, şi câtă adunare mare era: mai că nici un loc n-a rămas necălcat de picior omenesc, în piaţă, pe acoperişuri, dar oare unde nu erau oameni adunaţi, iar carete şi alte acareturi nespus de multe mai erau, şi mult mai duceau vorba de la unul la altul, iară caretele sfărâmate de bună voie erau. Merindele i-au fost obişnuite, sărace, mănăstireşti, şi nu i-au mai dat voie să aibă nume de nobil, şi nici de tată, necum de bărbat”.

Pe de-asupra, Ekaterina a II-a i-a retras criminalei nu numai dreptul de a purta numele tatălui ori al soţului, ci şi dreptul… de a se considera femeie. În piaţa senatului, cuvântul „ea” arătat cu degetul de către împărăteasă a fost preschimbat în „el”. Ekaterina a vrut să dea de înţeles că Saltîciha, din cauza cruzimii ei, nu este demnă de a fi numită femeie.

În temniţa de sub soborul bisericesc de la mănăstirea din Ivanovsk, Saltîciha a zăcut unsprezece ani. În anul 1779, au mutat-o într-un beci de piatră construit lângă templu. Alde gură-cască se îngrămădeau adesea la gratiile de fier ale ferestruicei beciului. Ea urla la ei, îi scuipa şi încerca să-i prindă cu o cârjă.

Dar obiceiurile lumeşti n-au părăsit-o. Într-o zi a izbutit să ademenească un soldat care îi adusese mâncarea şi astfel a născut un copil.

Pe 27 noiembrie 1801, în vârstă de şaptezeci de ani, stând întemniţată mai mult de 33 de ani, Daria Nicolaevna Saltâkova s-a stins din viaţă. Au îngropat-o în cimitirul de la mănăstirea Donului, unde şi până astăzi se păstrează mormântul ei, nu departe de locul de odihnă al cneajilor din Goliţâna – biserica Arhanghelului Mihail.

Încăperea în care a fost ţinută Saltâciha în ultimii ani a fost distrusă în anul 1860 în timpul renovărilor mănăstirii Ivanovsk. Domeniile ei de la Verhnie Teoplâie Stanî au fost încorporate la reconstruirea Moscovei şi figurează numai ca denumire a locului şi ca staţie de metrou. Satul Troiţkoe intră în componenţa orăşelului Mosrentghen, la capătul autostrăzii care duce spre Moscova. S-au mai păstrat ruinele parcului, rămăşiţele heleşteului şi ale bisericii Troiţa, unde erau îngropate victimele asasinei.

Mai rămâne de spus că Ekaterinei a II-a nu i-a fost uşor să găsească soluţia cazului Saltîciha. După toate „dovezile”, aceasta merita să fie supusă torturii şi pedepsei cu moartea. La o asemenea pedeapsă puteau fi condamnaţi şi alţi moşieri cruzi de felul lor. Pe de altă parte însă, Daria Saltîkova era reprezentantul celei mai alese nobilimi, numeroasele sale rude ocupau importante posturi de stat, iar aceştia erau oameni de bază ai Ekaterinei, iar să se certe cu ei, mai ales la începutul domniei ei, nu putea şi nici nu-şi dorea.

Pentru a cita acest document, utilizați următoarea trimitere bibliografică: Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu, Drafturi critice, 2014. Link: https://igormocanu.wordpress.com/2014/03/03/igor-damaskin-patima-si-viclenie-cartea-versiune-integrala-drafturi-critice-2014/ Ultima accesare: [data ultimei dumneavoastră accesări].

[1] Ivan Nikolaevici Tiutcev (1768-1846) – căpitanul ~, a absolvit Universitatea din Petersburg, în corpusul de greacă, după care s-a înrolat în armată. La vârsta de 22 de ani s-a căsătorit cu Ekaterina Livovna Tolstoi, împreună cu care au avut un fiu, cunoscutul poet rus Fiodor Ivanovici Tiutcev (1803-1873).

[2] Fiodor Ivanovici Tiutcev (23 noiembrie / 5 decembrie 1803 – 15/27 iulie 1873) – cunoscut poet rus, diplomat, membru al Academiei Ruse de Știinţe din Petersburg din 1857.

[3] Stepan Timofeevici Razin (cca. 1630-6/16 iunie 1671) – cunoscut şi ca Stenika Razin, diminutiv cu care acesta a intrat în cântecele naţionale şi folclor, şi cu care au manevrat propagandiştii acelor timpuri, a fost liderul celei mai mari răscoale din timpul Rusiei de până la Petru I, 1670-1671. Primul rus care a făcut subiectul unei dizertaţii în Occident, imediat după ce a murit.

[4] Petru Alexeevici – personaj incert şi, conform multor premize, folcloric.

[5] Rotmistru – ofiţer superior de cavalerie în Rusia secolului al XIX-lea, conform Tabelului de ranguri, secţiunea cinului căpitănesc de clasa a IX-a între anii 1801-1884, apoi clasa a VIII-a.

[6] Karaul! – interjecţie specific rusească prin care cineva solicită ajutor. La origine, karaulul desemna paza armată, gărzile, straja.

2 responses to “Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. „Dihania neamului omenesc”

  1. Pingback: Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Cartea. Versiune integrală. drafturi critice 2014 | drafturi critice·

  2. Pingback: Două traduceri. Igor Damaskin și N.V. Gogol | drafturi critice·

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s