Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Înfricoşătoarele pirate din marea Caraibelor


„Ann Bonny și Mary Read”, gravură de Benjamin Cole (cca. 1724), după „The LIfe of Mary Read” (1724) de Daniel Defoe și Charles Johnson.

„Anne Bonny și Mary Read”, gravură de Benjamin Cole (cca. 1724), după „The LIfe of Mary Read” (1724) de Daniel Defoe și Charles Johnson. 

Secolele XVII-XVIII poartă stigmatul destrăbălării şi al stihiei corsarilor, mai ales în bazinul mării Caraibelor, unde pentru o uşoară pradă ieşeau la vânătoare atât piraţii „stihiinici”, cât şi aceia „de stat”, acţionând cu învoirea şefilor de stat sau a guvernatorilor, aşa numiţii corsari-capera[1]. În sânul frăţiei masculine piratereşti se găseau şi două dame – Sângeroasa Mery Read şi prietena ei Anne Bonny, – care îşi întreceau cu mult colegii bărbaţi.

Cum a apărut denumirea cocktailului?

La un moment dat, într-una din cafenelele pariziene s-a strâns un grup vesel. La o măsuţă stătea Pablo Picasso, alături de el s-au aşezat faimosul poet francez al câmpurilor magnetice Guillaume Appolinaire şi scriitoarea americană Gertrude Stein. Gustaseră toate vinurile şi ar fi vrut să bea ceva neobişnuit. Au comandat vodcă rusească. Picasso a turnat-o în pahare mari. Bărbaţii au dat-o peste cap, însă Gertrude, doar înmuindu-şi buzele, s-a zburlit toată.

– „Nu, e prea tare pentru mine! Trebuie să-l diluez cu ceva.” – A turnat o parte din conţinutul paharului său în paharul celui de-alături şi a făcut un semn chelnerului. – Un suc, vă rog.

– De care, doamnă?

– Oricare, la alegerea dumneavoastră.

Peste câteva minute, chelnerul a adus un pahar cu suc… de tomate. Gertrude a râs şi a turnat sucul în vodca sa. Şi, savurând amestecul, a spus:

– Acesta să fie un nou cocktail, cu numele de „Bloody Mary”!

– Şi cine-i asta? – s-a interesat Appolinaire.

– O-o, nu ştiţi? Atunci vă voi povesti istoria ei.

În ce fel Mary a devenit Mak

A fost odată ca niciodată un marinar pe nume Read. Într-o bună zi, lăsând acasă nevastă şi prunc, a plecat cu barca în larg. Nevasta n-a pierdut timpul de-aiurea pe malul mării şi peste jumătate de an de la plecarea acestuia a rămas gravidă cu nu se ştie care (cel puţin noi nu ştim) marinar. Pentru a nu se face de râs în faţa celor din jur şi mai ales în faţa soacrei, a plecat împreună cu fecioraşul său într-un sat la rude, acolo unde s-a născut o fetiţă zdravănă şi sănătoasă pe care au numit-o Mary.

E greu de spus cum s-ar fi terminat această poveste destul de banală dacă s-ar fi întors bărbatul acasă. Dar acesta murise, înecat în valurile oceanului după ce căzuse peste bordul navei, lucruri despre care au povestit membrii echipajului întorşi din larg. Dar s-a mai întâmplat o nenorocire – a murit fiul cel mic. A fost nevoie să pretindă existenţa fiicei, mai ales în faţa soacrei, o femeie înstărită şi puternică, care din când în când trimitea bani şi cadouri pentru nepoţel. În aşa fel, Mary primeşte numele fratelui decedat – Mak – şi devine „băiat”. Este îmbrăcată în hainele fratelui său şi educată băieţeşte. Atunci când în sfârşit soacra şi-a văzut „nepoţelul”, a izbucnit în plâns, spunând „este leit răposatu’ fi-meu”. Conflictul care stătea să explodeze a fost aplanat.

Lui Mary îi plăcea să fie băiat, era încântată de faptul că putea să se joace cu ceilalţi băieţi, să se ia la bătaie, să se caţăre prin copaci. Bunica ei îi lua apărarea, însă atunci când aceasta a murit, s-a dovedit că avea mai mulţi urmaşi moştenitori, iar averea ei nu era chiar aşa de mare. Trebuia să trăiască într-un fel, aşa că mama şi-a infiltrat „fiul” într-o familie bogată, în calitate de partener de joacă pentru băieţelul acestei familii. Dar nu a ieşit nimic din asta. Gazdele au început să-l folosească drept servitor, ceea ce nu i-a plăcut deloc lui Mary şi a fugit de la ei şi de la maică-sa.

A început viaţa independentă a lui Mary-Mak Read. O atrăgeau aventurile şi călătoriile şi Mary-Mak s-a înrolat în calitate de iuncher pe o corabie de război, semnând un contract după toate regulile. Dar această meserie nu s-a dovedit a fi „lapte şi miere”. La fiecare gafă a iuncheriţei, şeful de echipaj o jecmănea de nu se vedea, în timp ce matrozii râdeau în hohote, privind cum şeful de echipaj îndeasă cu lopata în tânărul ucenic învăţătura bărbătească. Mary a obosit de atâta umilinţă şi batjocură (nu-i stătea în fire ei să rabde), şi înafară de asta, se temea să nu fie demascată. De aceea, încălcând contractul, în timul staţionării în Olanda, a fugit de pe corabie. Pentru dezertare, o păştea închisoarea. Şi ea, din nou în calitate de Mak Read, intră în serviciu la armata olandeză.

În această perioadă (1701-1714) avea loc marele război european, cunoscut sub numele de „Războiul pentru moştenirea spaniolă”. Fondul problemei acestui război consta în disputa pentru moştenirea tronului între regele spaniol Carol al II-lea al Habsburgiei – nepotul lui Ludovic al XIV-lea, Filippe de Anjou sau fiul împăratului imperului Sfintei Rome (Austria), Leopold I al Habsburgiei. Ambii pretendenţi erau fii de prinţese spaniole.

Franţa de la acea vreme era cel mai puternic stat european, iar prin urcarea la tronul spaniol a prinţului francez şi înfăptuirea unirii Franţei cu Spania, aceasta ar fi putut deveni autoritatea omnipotentă a Europei. De aceea, în războiul din Austria împotriva Franţei şi-au unit forţele Anglia, Olanda, Danemarca, Portugalia şi majoritatea principatelor germane. În fapt, acesta era un război al principalelor state europene împortiva hegemoniei franceze.

Din moment ce Anglia şi Olanda erau aliaţi, pentru Mary nu a fost prea dificil să intre în armata camaradă olandeză, la început în infanterie, după care în cavalerie, în regimentul dragonilor. În multe încăierări Mary-Mak s-a dovedit a fi dârz(ă) şi brav(ă), şi chiar a fost remarcat(ă!) de către însuşi conducătorul oştilor anglo-olandeze, ducele John Marlboro (eroul poemului „Malbruk s-a pornit la război”). Dar cu toate acestea, cavaleriţa nu a reuşit să-şi facă o carieră militară. Ea s-a îndrăgostit de camaradul său de regiment, i-a destăinuit secretul său, şi în curând vestea înmărmuritoare a ajuns la urechile întregii armate. Nunta a fost militar-dragonesc de veselă, au fost prezenţi mulţi ofiţeri de dragoni, iar ducele de Marlboro chiar le-a dăruit tinerilor înusrăţei o sumă consistentă de bani.

Mary şi soţul ei au primit un fel de concediu şi din banii primiţi în dar au încropit o tavernă pe care, în cinstea serviciului cavaleresc, au numit-o „La trei potcoave” (după o altă versiune – „Hamurile calului”). Din nefericire, viaţa lor fericită şi pacifică nu a durat prea mult. Soţul s-a îmbolnăvit şi a murit. Rămânând singură, Mary a mai ţinut pe picioare o vreme taverna, însă ori nu se pricepea să fie o gazdă bună, ori nu putea să-şi satisfacă vizitatorii, dar a dat faliment. Ce sa facă? Ea a decis din nou să intre-n armată.

Însă vremea neînfricatelor atacuri cavalereşti, când ea putea să alerge călare pe cal în fruntea întregii oşti şi să taie cu sabia capul duşmanului, s-a dus. Serviciul militar se schimbase. Acum trebuia să ia parte la antrenamente, să se subordoneze instructajului, să stea de pază, să ia parte la paradele din piaţa mare. Toate acestea nu erau pe gustul ei. O chemau mările îndepărtate şi aventurile neobişnuite.

Dezertând din cazarmă, Mak-Mary s-a angajat ca matroz pe o corabie olandeză care se ocupa cu negoţul. Aceasta se îndrepta către Jamaica, şi chiar dacă viaţa de pe corabie s-a dovedit a nu fi deloc uşoară, era în continuare mai lejeră şi mai liberă decât în poligonul de antrenament militar. Iar Mary deja nu mai era un ucenic în primii ani, ci un soldat veteran, trecut prin război, şi putea să-şi poarte singură de grijă. Fiind mult mai experimentată şi cu mai multe medalii decât camarazii săi matrozi, ea a început să deprindă ştiinţa asalturilor şi atacurilor.

Traversând în pace şi linişte insulele Bermunde, corabia neguţătorească a fost atacată şi capturată de către piraţii englezi. Echipa „negustorului” a avut noroc – piraţii nu au scufundat-o, aşa cum făcuseră cu multe altele. Şi dacă tot le provocaseră daune şi pierderi imense, au propus echipajului capturat să i se alăture. Jumătate de echipă nu a fost de acord, aşa că a fost eliberată, cealaltă jumătate, în care se afla şi Mary, au devenit piraţi.

Mary-Mak devine pirat

Viaţa „gentlemanilor baftei” i-a mers la inimă lui Mary – urmăriri, sabordări, încăierări corp la corp. Ba chiar s-a oferit să intre în „grupul de cotropitori”, era prima la toate şi necruţătoare. Se pare că a vărsa sânge era pentru ea o delectare. Chiar şi atunci când lupta era terminată, iar pe punte stătea o grămăjoară jalnică de prizonieri neajutoraţi, ea găsea multă satisfacţie în a le tăia capetele. Mult mai târziu, când i-au destăinuit sexul, piraţii au poreclit-o „Bloody Mary”, nume sub care a şi intrat în istorie.

Într-o bună zi, corabia piraţilor a pătruns în rada insulei New Providence. În timpul ancorării, s-a aflat despre legea regală a aminstiei şi aproape întreg echipajul a adoptat-o. Astfel a procedat şi Mary. Pe banii primiţi la ora împărţelii în „banda” piraţilor, Mary, încă matrozul Mak, a trăit liniştită pe insulă o vreme. Dar banii s-au terminat, iar acum se punea întrebarea pe ce va trăi mai departe. Spre fericirea ei, guvernatorul insulelor Bahama, Bood Rogers, a început să-şi adune un echipaj pentru corabia de caperi. Caperii (a nu se confunda cu caperele, castraveciorii) erau, de fapt, aceeaşi piraţi, cu singura diferenţă că beneficiau de permisiune regală în luptele marine, iar o parte din cele vânate le răscumpăra pedeapsa. Înafară de asta, ei trebuia să se abţină de la a-i ataca pe compatrioţi. Dar caperii au încălcat nu de puţine ori această regulă, astfel încât, de cele mai multe ori, victimele lor nu erau alţii decât „negustorii” englezi.

Odată, văzând în larg căpitanul caperei o corabie cu steag englezesc şi considerând-o o pradă uşoară, a ordonat să fie atacată. Dar n-a fost să fie – plăpândul „negustor” s-a dovedit a fi o corabie de piraţi bine înarmată, numită „Dragon” şi aflată sub comanda lui Jack Reckham pe care, pentru pasiunea lui pentru hainele din stambă, l-au poreclit „Jack Stambă”. Echipa lui s-a dovedit a fi mult mai puternică decât cea a caperului, iar echipajul a fost capturat. Le-a fost de folos căpitanul caperilor care a invocat în glas tare legea regală a amnistiei pentru toţi flibustierii care se dezic de bunăvoie de întreg trecutul lor criminal.

După acest moment, mulţi piraţi de pe „Dragon” au trecut de partea caperilor şi împreună cu ei s-au îndreptat pe insula New Providence, în oraşul Nassaw, în căutarea unei vieţi liniştite pe care sperau să şi-o făurească cu banii câştigaţi prin „muncă”. Dacă ar fi să anticipăm un pic, trebuie să remarcăm că numai o mică parte din foştii piraţi a ajuns pe insulă. Ceilalţi, bând şi spărgând averea, nefiind în stare de altceva, au pornit-o din nou pe calea cea strâmbă.

În acelaşi timp, câţiva din membrii echipei caperilor, printre care şi Mary-Mak, au ales din prima o altă cale: au trecut pe puntea corabiei „Dragon” şi s-au alăturat numeroasei armate de piraţi.

Un tinerel, simpatic, rafinat şi îndrăzneţ marinar şi-a îndreptat atenţia imediat către „soţia” lui Jack Stambă, Anne Bonny. Acesteia îi surâse imediat eventualitatea unei aventuri amoroase. Dar când să treacă la „treabă”, Mak a mărturisit că este… femeie. Să nu ne mire, dar aflarea veştii nu i-a provocat lui Anne nici furie, dar nici alte emoţii negative. Mai degrabă s-a amuzat copios, iar din acea clipă aceste femei au devenit prietene de nedespărţit şi au făcut echipă. Jack Stambă, la început fiind foarte gelos pe Anne din pricina lui Mak, aflând şi el secretul lui Mak-Mary, s-a liniştit şi a promis să o păstreze pe aceasta din urmă.

Odată „Dragon” a capturat o corabie comercială cu steag englezesc.  Şi cum echipa acestei corăbii s-a dovedit a fi un adversar destul de puternic, piraţii au decis să se ocupe de ea printr-o metodă cu totul specială. Răfuiala s-a numit „mersul pe scândură”. O scândură lungă şi bălăngănitoare a fost pusă departe peste bordul corabiei, iar victimei i se propunea să meargă până la capătul scândurii. Celui care ajunge până la capăt i s-a promis că va fi lăsat în viaţă. Dar nici unul nu a reuşit. Unii, ca să nu se mai chinuie degeaba, săreau de la bun început în mare, alţii au încercat s-o parcurgă, străduindu-se să păstreze echilibrul, speriindu-se şi balansându-se, ceea ce a provocat râsul în hohote al piraţilor.

Unul din prizonieri, pilotul-nobil al corăbiei capturate, i-a aruncat o privire lui Mary, iar aceasta, convingându-l pe şeful său să aibă milă de el şi să-l primească pe acest prizonier în frăţia piraţilor, l-a luat în custodie. Se străduia să-i fie mereu alături, făcea paza nocturnă împreună cu el.  După care, ne mai rezistând, i-a destăinuit şi lui secretul ei şi între ei a început un roman de dragoste. Totul mergea bine, dar într-o zi nobilul s-a ciondănit cu unul din piraţi, iar cearta s-a încheiat cu un apel la duel. Pe bord duelul era interzis, însă la prima ancorare adversarii trebuiau să coboare pe mal şi să lupte unul la unul. Cu toate acestea, iubitul lui Mary s-a speriat şi a început să-i ceară iertare adversarului. Mary a fost revoltată şi, certându-şi iubitul, l-a provocat ea însăşi la duel. E limpede că pentru fosta domnişoară-cavaler nu era cine ştie ce greutate să-şi ciopârţească iubitul ei curtean.

După duel a apărut o neplăcere: a existat un martor care a auzit cum curteanul îşi implora adversara să-l ierte în numele iubirii şi cum a numit-o Mary. Şi chiar dacă acest pirat promisese că va tăcea, Mary înţelegea că în prima tavernă de pe mal nu va putea să-şi ţină gura închisă şi va da din limbă. Nu putea să-l omoare dintr-o mulţime de motive, aşa că nu i-a rămas decât să le spună tuturor că ea este… femeie.

Întorcându-se pe corabia sa, Mary, adunându-şi îndrăzneală şi demnitate, a şi procedat astfel. În felul acesta, pe corabia „Dragon” au apărut două femei.

Anne Bonny – partenera lui Mary Read

Prima dintre ele, Anne Bonny, născută Cormeck, a venit pe lume în anul 1690 în oraşul Cork, în Irlanda, în familia unui avocat prosper. Conform uneia din versiuni, ea a fost copilul din flori al iubirii tatălui său cu o cameristă, cauză din care nevastă-sa a dat la divorţ. Conform celeilalte versiuni, mama ei a murit imediat după naşterea fiicei şi nu a existat nici o cameristă amantă. Şi de aceea ea s-a născut mai spre 1700 şi – ironie a sorţii – în renumita zi de 8 martie. Dar această versiune cu privire la partea anului în care s-a născut nu rezistă criticii, din moment ce atunci, la sfârşitul războiului pentru moştenirea tronului spaniol, ea avea 14 ani şi nu putea să devină prietena lui Mary. Aşa sau altfel, când fetiţa a împlinit cinci ani, tatăl ei a plecat îi Carolina de Sud, în America, şi a devenit un bogat proprietar de plantaţii. Cu cât creştea mai mult, fiica îi aducea tatălui tot mai puţine bucurii. Fermecătorul copil se transforma într-o creatură neobrăzată. Cea mai mică neînţelegere o aducea pe fetiţă la turbare. Nu accepta să fie contrazisă şi îi trata cu cruzime pe cei pe care îi credea vinovaţi. Într-o bună zi, în timpul unei certe, a înjunghiat-o cu un cuţit de bucătărie pe o servitoare negresă (după una din versiuni, aceea a rămas în viaţă, după o altă versiune – ar fi murit). Şi chiar dacă în Carolina de Sud, leagănul comerţului cu sclavi, relaţia cu negrii sclavi nu e nici pe departe una dulce, Anne era cât pe ce să intre în sala de judecată, şi numai relaţiile şi cunoştinţele juridice ale tatălui său au scăpat-o de răspunderea penală.

Pe lângă cruzimea şi neobrăzarea ei, Anne a început cu vârsta să-şi pună în evidenţă sexualitatea ei exacerbată. Vecinii au fost şocaţi când aceasta a apărut călare pe cal cu bustul gol. Sânii ei frumoşi au atras atenţia nu doar celor mai mari, dar şi capilor credincioşi de familie, şi din această cauză nevestele crescute în sobra educaţie puritană o urau. Iar atunci când un preot local a încercat să o mustre şi să o ostoiască pe Anne, aceasta i-a propus să se culce cu ea. Săracul preot s-a îngrozit şi a fugit de ea ca de Satana. Acest lucru nu trebuia destăinuit celorlalţi bărbaţi care ar fi profidat bucuroşi de abilităţile iubirii sale magnanime. Cu o lejeritate de invidiat, ea îşi schimba iubiţii încă de la şaisprezece ani aproape o dată pe zi, indiferent de starea lor civilă – fie acesta un lucrător pe plantaţie, un cowboy beat sau vreun criminal oarecare. Şi mai avea ea o pasiune – oceanul. Câteodată se ducea în viteză călare pe murgul său pe un mal înalt şi stătea acolo cu orele, savurând albastrul orizont fără margini şi visând la tărâmuri îndepărtate. Iar companionii săi, matrozii din taverna portuară, o ademeneau cu poveşti despre călătoriile de pe mare în jurul lumii, despre aventuri ne mai întâmplate, despre piraţii cruzi şi misterioşi, iar toate acestea o atrăgeau cu o forţă necurată.

Pentru a-şi introduce fiica în rândul lumii şi pentru a-i linişti viaţa cumva, tatăl ei a decis să-i găsească un bărbat destoinic şi s-o dea de nevastă. Însă fiica a luat-o înaintea tatălui. Odată i s-a înfăţişat însoţită de un tânăr pe care l-a prezentat ca fiind James Bonny. Acesta era un marinar obişnuit pe care l-a cunoscut în cârciuma din port.

Poate că tatăl său ar fi putut să rabde înrudirea cu un amant de rând al fiicei sale, dar când aceasta l-a anunţat că ea nu mai e miss Cormek, ci miss Bonny, după prima noapte dormită împreună, tatăt ei şi-a ieşit din ţâţâni. Lovea cu picioarele-n duşumea şi le urla că nu mai poate să sufere o târfă în casa lui şi că ea şi cu bărbăţelul ei să se ducă învârtindu-se în cele patru zări.

Anne nu şi-a făcut prea multe griji. Ea oricum plănuia să-şi părăsească părintele cu sau fără voia lui, casa în care i se cerea respectarea tuturor regulilor şi în care îi îngrădeau libertăţurile. Strângându-şi în grabă cele câteva catrafuse ale ei, a plecat să călătorească împreună cu tânărul soţior în luna de miere. Iar această călătorie i-a purtat nu în altă parte decât pe insula New Providence, care era de când lumea refugiul piraţilor şi care mai era numită una din „republicile piraţilor”. Aici domnea „frăţia litorală”, cum îşi numeau adesea piraţii din Caraibe prietenia lor. Pe această insulă erau adunaţi, cum se ştia în toată India Vestică, cei mai înrăiţi criminali ai mării Caraibelor, dar tinerii însurăţei au mers acolo cu bucuria şi speranţa unei vieţi fericite şi fără de griji.

A venit şi ziua în care au văzut singuraticul New Providence – o movilă verde în mijlocul mării lucitoare. În ciuda aşteptărilor lui Anne, capitala insulei, oraşul New Providence, s-a dovedit a fi un orăşel caraghios şi sărăcăcios, colibe deplorabile şi străduţe murdare. Tinereii noştri s-au instalat într-o cămăruţă din spatele unei şure ţărăneşti gigantice care servea de depozit pentru piraţi.

Piraţii, întorcându-se cu prada, îşi beau banii în cârciumele dărăpănate de pe insulă împreună localnicele date-n pârg. Dar – lucru ciudat – nici stăpânii cârciumelor şi nici frumuşaţele alea nu se-mbogăţeau. Miile de parale parcă se evaporau undeva, parcă s-ar fi diluat în talazurile oceanului. Iar piraţii plecau din nou în călătoria lor periculoasă de pe ape şi-şi încheiau veacul fie în vâltoarea apei, fie într-un chiolhan.

Peste câţiva ani, flota regală engleză i-a făcut felul acestui orăşel. Din nefericire şi cu totul neaşteptat pentru localnici, în golful minuscul al insulei şi-a făcut apariţia o escadră întreagă. Marinarii regali au scufundat corabia piraţilor care stătea înţepenită în ancoră. Apoi au incendiat casele oamenilor şi celelalte aşezăminte de pe malul mării. Acei „fârtaţi” care nu au fost omorâţi ori capturaţi de către desanţi, au fugit şi s-au ascuns în junglă. Escadra a părăsit insula New Providence peste trei săptămâni, fără prea mari pierderi – piraţii aproape că nu s-au opus deloc, aceştia erau nişte războinici feroce numai pe mare, uscatul nu era elementul lor. În curând după plecarea escadrei, în golf au început să apară din nou corăbii de piraţi cu prăzi din belşug, iar din junglă au început să se arate piraţii fugari şi cârciumarii. Şi totul a început să fie ca mai înainte. Peste vreo zece ani, flota regală a incendiat din nou oraşul, şi tot aşa de mai multe ori. Şi de fiecare dată capitala piraţilor renăştea ca pasărea Phoenix. În consecinţă, aceasta s-a transformat în oraşul Nassau, care astăzi este capitala statului insulelor Bahama, membră a Organizaţei Naţiunilor Unite, şi nimeni nu mai imputează cetăţenilor acestora trecutul lor şi nu li se mai cere socoteală.

Dar să ne întoarcem la tinerii noştri înurăţei. N-au rămas ei prea mult fără treabă. Un oarecare Reckham, poreclit Jasck Stambă, a adunat o bandă pentru afacerile pirăţeşti, chiar dacă deocamdată nu avea nici corabie, nici bani. Iar tinerilor în timpul ăsta li se cam luase de-atâta „rai din colibă” şi au decis să se înroleze în banda lui Reckham.

Văzând-o pe Anne, Jack Stambă s-a îndrăgostit de ea până peste urechi şi cu o încredere în sine egoistă şi-a spus că aceasta va deveni amanta lui. E adevărat, trebuia să scape de consortul ei.  Să adune păcate-n plus pe suflet şi să-l omoare, Jack Stambă nu voia şi a rezolvat problema în mod echitabil: s-a târguit cu James şi i-a cumpărat nevasta în contul viitoarelor venituri din îndeletnicirile piratereşti. Acesta ar fi putut nici să nu-i propună acest târg, pentru că însăşi Anne ardea de nerăbdare să se apropie de el şi să-şi părăsească bărbatul care nu era în stare să-i satisfacă toate nevoile sexuale. Se spune că şi ea l-ar fi adus în culmea disperării cu toate stăruinţele sale insistente şi supărătoare. Iar când s-au certat ultima oară şi Anne a decis definitiv să-l părăsească pe James, pentru a-l convinge de certitudinea deciziei sale, i-a lovit capul cu un ceainic imens şi greu.

Trecând prin aceste două lovituri ale destinului – plecarea nevestei şi pălitura ceainicului, James a acuzat-o de adulter şi a cerut de la conducere proces în instanţă. Conducerea voia să muşamalizeze toată afacerea şi i-a propus lui James formula divorţului legal. Anne nu avea nimic împotrivă. Dar soţul obijduit s-a opus cu încăpăţânare divorţului. Atunci amanţii, ne mai dând doi bani pe formalităţi, au preferat să plece pe marea largă în explorări piratereşti.

Dar Jack Stambă se confrunta acum cu următoarea problemă: dacă va fi el conducătorul corabiei piraţilor, atunci nu va putea să o ia pe Anne cu sine. „Femeia la bord aduce ghinion” – în acest adevăr simplu piraţii credeau cu sfinţenie, iar dacă găseau pe punte o femeie, atunci o aruncau peste bord cu tot cu amantul ei.

Atunci Jack s-a hotărât să rişte. I-a propus lui Anne să se deghizeze într-un costum bărbătesc. Ne şovăind nici o clipă, Anne a acceptat această propunere. Şi astfel a devenit tânărul matroz pe nume Andreas.

Într-un sfârşit, banda de piraţi era completă. Dar îi lipsea esenţialul – corabia, chiar dacă Reckham ochise deja una. Era un slup pe care îl condusese un fost pirat care se lăsase de meserie şi care acum se îndeletnicea cu pescuitul homarilor. În recunoaştere a pornit Anne, în chip de mus, visând la o slujbă pe mare. După câteva vizite la bordul slupului, iscodise tot ce era necesar: cât de numeros era echipajul, ora schimbului pazei ş.a.m.d. Ba chiar a propus capturarea corabiei în prima noapte după ce s-a întors din explorare. Anne s-a gândit aşa: echipa, după vânzarea homarilor, va „clăti” câştigul, iar a înfrunta nişte pescari beţi nu e deloc greu. Propunerea a fost acceptată şi pusă în practică.

Ierarhia piraţilor

şi locul lui Anne Bonny

 În ziua următoare, fostul slup pescăresc a ieşit în larg sub steagul piraţilor. De fapt, expresia „sub steagul piraţilor” nu este chiar aşa de exactă. Trebuie să precizăm că bucata aceea vestită de pânză neagră cu un craniu şi două oase încrucişate desenate pe ea nu a fluturat aproape niciodată pe coverta unei corăbii de piraţi. Pe aceste corăbii, de regulă, se găseau drapelurile celor mai mari puteri maritime, fiind înălţate în vârful catargului în funcţie de împrejurări – într-o zi piraţii navigau sub drapelul roş-auriu al Spaniei, în ziua următoare corabia ridica stindardul tricolor în roşu-alb-albastru al Olandei, a treia zi – flamura britanică… Aşa că steagul negru care fâlfâie maiestuos în vânt este mai degrabă un artibut al romanelor şi filmelor cu piraţi.

O altă reprezentare greşită a corăbiilor de piraţi constă în aceea că echipajul era alcătuit dintr-o şleahtă de bandiţi certăreţi şi dezorganizaţi, în căutare de peripeţii. Nicidecum. Pe corăbiile de piraţi domnea o ierarhie aproape militară. E adevărat că poziţia liderului depindea adeseori de capacitatea sa de a conduce echipajul către câştiguri îmbelşugate. Dacă nu era în stare să adulmece prada şi să pună la cale vânatul acesteia, echipajul avea tot dreptul să-l destituie şi să-şi aleagă un alt căpitan. Iar în cazul celei mai infime suspiciuni de înşelătorie, piraţii puteau să abată asupra lui stigmatul negru, după care sărmanului nu-i mai rămânea decât să nădăjduiască mila domnului şi să îngâne rugăciuni.

Din personalul lui Jack Stambă făcea parte adjuvantul superior, ofiţerul timonier. Următorul în ierarhie era intendentul. Acesta era responsabil de disciplina echipajului şi făcea împărţeala prăzii. Apropo, cuvântul „intendent” este foarte înşelător. În armatele mai vechi, şi aici intră şi armata rusească, această însărcinare nu îi revenea nicidecum celui care avea grijă de ordinea din corturile campusului şi de încartiruirea aghiotanţilor. Acesta era, de fapt, un om foarte important – superiorul serviciului de informaţii şi spionaj. Iar „intendent” nu era decât, ca să zicem aşa, „camuflajul” său.

În ierarhia „frăţiei litorale”, după intendent urma canonierul superior, boţmanul, timonierul, dulgherul şi armurierul. Cu toţii, de la căpitan la armurieri, se numeau „lorzi” şi aveau dreptul asupra unei mai mari părţi din pradă, decât aveau piraţii obişnuiţi. „Lorzii” nu se deosebeau decât foarte puţin de ceilalţi piraţi, dar erau nişte marinari foarte versaţi. Cu toate acestea, dacă liderii unei anumite corăbii de piraţi dădeau dovadă de nesiguranţă ori nu le surâdea norocul, echipajul avea dreptul să destituie „lorzii” şi să plaseze în locul lor alţi marinari.

Pe unele corăbii, aşa cum era pe „Dragon”, exista şi un medic de bord. Acesta ocupa un loc important şi era foarte preţuit. Câteodată, în timpul capturării „negustorilor”, piraţii trimiteau tot echipajul să „hrănească rechinii”, lăsând în viaţă numai medicul şi dulgherul, cărora li se propunea să treacă-n slujba lor. Însă dacă medicul cădea pe mâna puterii, i se punea gâtul în ştreang alături de toţi ceilalţi.

Anne, se-nţelege, nu ocupa nici un post în ierarhia oficială. Dar însuşi Jack Stambă împreună cu întreg echipajul ascultaseră de sfatul său.

La adunarea generală a echipajului s-a hotărât ca această corabie să se numească „Dragon”, iar câmpul de vânătoare să fie regiunea insulelor Bahama şi Antile, acolo pe unde navigau multe corăbii comerciale. Această regiune era însuşi Triunghiul Bermundelor pe care ufologii contemporani l-au catalogat ca fiind cel mai periculos loc din întregul Ocean Planetar, un loc în care corăbiile dispar fără urmă. Trebuie să remarcăm că şi pe-atunci, adică acum 400 de ani, dispăreau la fel de fără urmă, dar de vină nu erau „extratereştrii” veniţi cu farfuriile zburătoare, ci piraţii obişnuiţi.

Încă de la primele atacuri asupra corăbiilor comerciale şi încă din timpul primelor sabordări şi capturări sângeroase, piraţii au băgat de seamă cât de neînfricat şi nemilos poate fi în luptă matrozul cel tânăr pe nume Andreas. Cu toţii ştiau că este apropiatul căpitanului, dar această poziţie privilegiată consta în a fi primul printre cei care va sări pe puntea corabiei capturate ca să se bată crud cu defensorii ei.

Anne a deprins foarte repede ştiinţa marinărească şi îndeplinea toate obligaţiile la un loc cu ceilalţi piraţi, sarcini dificile cum ar fi să stea de pază în butoi, supranumit şi „cuibul de cioară”, aflat în vârful catargului, mai ales pe timp de furtună când până şi cei mai versaţi matrozi aveau rău de mare, zăcând în hamacele lor şi nefiind în stare să se ridice măcar. Ea nu doar că ţintea perfect cu pistolul, lucru pe care o învăţase tătăl ei mai demult, ci mânuia cu precizie armele albe – spada, lancea de abordaj şi chiar mătăhăloasa halebardă.

În orele de răgaz, piraţii, la fel ca toţi marinarii, se adunau grămadă undeva la pupă şi „băsneau” istorii marinăreşti, poveşti despre piraţi faimoşi, despre propriile participări la unele întâmplări „de seamă”, despre aventurile lor amoroase de pe uscat. Uneori cântau cântece pirăţeşti vestite (apropo, acesta nu e o invenţie de-a cineaştilor contemporani, ci traducerea lui în litera textului):

15 oameni pe-un cufăr de om mort,

Io-ho-ho, şi-o butelcă de rom!

Bea, iar diavolul o să vadă de toate,

Io-ho-ho, şi-o butelcă de rom!

Anne, în rând cu toţi ceilalţi, participa la aceste întruniri, nu se ferea de zicalele nesărate ale marinarilor, dar se deosebea de ceilalţi prin educaţia sa. Se vede că prinsese câte ceva din şcoală şi de la tatăl său avocat. Astfel putea să-i uimească pe piraţi cu poveşti despre călătoria lui Ulise, despre peripeţiile argonauţilor. Piraţii îşi tot dădeau coate: ia uite, frate, ce le mai zice, şi ascultau cuprinşi de fascinaţie.

Dar nu cu boarfe şi-a gâştigat autoritatea Anne-Andreas, ci cu neînfricare şi cruzime, ceea ce i-a adus degrabă o poziţie cheie în bandă. Ea se arunca în certuri din orice motiv, iar uneori fără nici un motiv convoca câte un pirat la duel. Şi de fiecare dată ieşea învingătoare. În anturajul său era cunoscută mai ales pentru faptul când după o noapte nedormită de beţie în taverna portului glonţul ei nimerea fix între ochii adversarului. De aceea, se-nţelege, piraţii evitau orice conflict cu Andreas.

Andreas a trebuit de multe ori să se arunce pe puntea unui „marfar” obişnuit şi să conducă atacul. Iată, spre exemplu, ce a scris cunoscutul Daniel Defoe într-un fragment din a sa „Istorie generală a piraţilor”: „În august 1719, corabia piraţilor a ajuns din urmă galionul şi s-a aliniat în dreptul curentului de apă din siaj, pomenindu-se astfel înafara zonei de bătaie a tunurilor. Peste câteva minute, brigantina a luat galionul în abordaj. După încă un minut, pe puntea galionului a izbucnit o luptă sângeroasă în centrul căreia, fluturând o sabie scurtă de atac, se lupta o femeie cu părul roşcat, îmbrăcată într-o cămaşă de satin purpuriu şi purtând o pereche de pantaloni largi de pânză. «Năvala lor a fost atât de fulgerătoare, încât nu am reuşit nici măcar să ne încărcăm muschetele, – îşi amintea unul din părtaşii luptei. – S-anchegat o luptă corp la corp. Foarte curând, matrozii noştri, în frunte cu primul adjuvant al căpitanului, au fost nevoiţi să bată în retragere la pupă. Atunci această diavoliţă împieliţată a luat de pe jos o ghiulea, a aprins fitilul şi a aruncat încărcătura mortală drept în mijlocul unei gloate ce stătea înghesuită-n colţ. Explozia asurzitoare i-a sfărâmat pe mulţi în bucăţele mărunte. Cei care au rămas în viaţă s-au predat. Am fost prinşi până la ultimul. Conducătoarea lor a îndreptat vârful plin de sânge al săbiei sale către un tânăr locotenent, care ţinuse piept piraţilor cu multă vitejie, şi, râzând, a spus: „Nu veţi fi cruţaţi nici unul. Dar pe tine vreau să te pun să alegi. Te voi lua pentru o noapte în cabina mea. Dacă voi rămâne satisfăcută, îţi voi da drumul să pleci. Dacă nu, îţi voi tăia capul. Alege.” Nu ştiu cum s-a terminat totul pentru că n-am stat să aştept până când piraţii ne vor face capătul şi am sărit peste bord. Am petrecut două zile pe mare, ţinându-mă de o bucată de lemn. Şi când deja mă pregăteam să-mi dau duhul, m-a pescuit o corabie aflată pe-acolo din întâmplare.»”. Această „diavoliţă” cu părul roşcat era Anne Bonny.

Şugubeaţa pruncie a „Dragonului”

Succesele piraţilor lui Jack Stambă nu au trecut neobservate de către puterile locale spaniole. Aşa că a pornit vânătoarea „Dragonului”. Pe toate rutele comerciale, pe unde navigau corăbiile flotelor Aurului şi Argintului care importau metale preţioase din India de Vest şi Spania, au fost instalate patrule de corăbii defensive, paza de coastă şi cea portuară au fost întărite, golfurile şi radele – blocate.

Jack Stambă a trebuit să dea dovadă de multă iscusinţă şi destoinicie pentru a evita satisfăcător vânătoarea şi pentru a fenta capcanele.

Dar timpul trecea şi a început să-şi spună cuvântul. Medicul de bord a observat primul semnele gravidităţii „matrozului Andreas” care locuia în cabina căpitanului. Anne şi Jack nu au confirmat acest fapt. Însă în curând şi membrii echipajului au început să acorde atenţie la schimbările figurii lui Andreas. Atât pentru căpitan, cât şi pentru mus precedentul se putea sfârşi cu o catastrofă – puteau fi pur şi simplu, şi conform legii, aruncaţi peste bord. Din fericire, Jack Stambă a găsit o soluţie la timp – a condus corabia într-un golf ascuns unde locuia şipceandlerul său – furnizorul său de alimente şi provizii, – şi a lăsat musul acolo pe motiv de boală.

Cinci luni legate „Dragonul” a călătorit fără Anne. Dar, aflându-se pe uscat şi dând naştere unui copil, ea nu a renunţat la gândul de a se întoarce pe corabie. Până la urmă aşa a şi procedat – când „Dragonul” a intrat în golf, ea şi-a lăsat copilul în grija şipceandlerului şi s-a întors pe corabie. Însă acolo, odată cu întoarcerea ei, lucrurile s-au complicat şi tensionat. De la femei pe punte piraţii nu se aşteptau decât la ghinion şi, ca-ntotdeauna, s-au găsit intriganţi care să bage zânzanie şi să convingă echipajul s-o abandoneze pe Anne în cea mai apropiată radă. Dar lucruile nu au evoluat până aici.

S-a întâmplat că pentru reînnoirea rezervelor de apă şi alimente „Dragonul” a pătruns în golful din preajma ţărmurilor Cubei. Tot atunci, în urma acestei corăbii a pătruns în golf galionul spaniol înarmat până-n dinţi şi al cărui căpitan suspecta demult de piraterie echipajul „Dragonului”, iar acum intenţiona să-i administreze o verificare amănunţită. Pentru o luptă corp la corp cu o navă militară bine înarmată şi cu un echipaj de elită, „Dragonul” nu era, bineînţeles, pregătit. Cu atât mai mult cu cât galionul aproape că blocase ieşirea din golf, iar dacă „Dragonul” ar fi încercat să iasă, probabil că i-ar fi ţinut calea.

Luând toate acestea în calcul, căpitanul galionului nu s-a grăbit şi a amânat percheziţia pentru dimineaţa următoare, căutând cu atenţie la comportamentul piraţilor şi mizând pe faptul că aceştia vor încerca să creeze o breşă.

Dar nici un semn de nelinişte ori pregătiri de plecare nu se zăreau pe puntea „Dragonului”.

Cu toate acestea, calmul de la bordul „Dragonului” a fost menţinut cu bună ştiinţă. În măruntaiele corăbiei se purtau discuţii acerbe despre cum trebuie procedat. Situaţia era atât de inextricabilă încât s-au făcut auzite ameninţări la adresa lui Jack Stambă şi Anne. Dar aceasta a propus de-ndată un plan salvator.

Ideea e că în golf, nu departe de „Dragon”, stătea paşnic o corabie comercială engleză. Anume în legătură cu această corabie se-ncropea planul lui Anne.

– Propun ca la noapte, fără zgomot, să o capturăm şi în zori să ieşim liniştiţi în larg. Sunt gata să fiu în fruntea celor care sunt de acord să meargă la risc.

S-au găsit doritori. Când s-a lăsat întunericul, de la bordul acelui „Dragon” care nu putea fi văzut de către spanioli, se depărtau două bărci care se îndreptau lin către corabia engleză. Grupul din prima barcă era condus de Jack Stambă, al doilea – de Anne. Căţărându-se pe odgonul ancorei, au urcat pe punte şi au omorât fără zgomot doi paznici de noapte. Au coborât apoi pe puntea inferioară, au împrizonat întregul echipaj, ameninţându-i pe toţi cu măcelul, şi i-au gonit pe toţi în cală. Restul, cum se zice, erau „detaliile tehnice”. Barcagiii s-au întors pe „Dragon” după piraţii rămaşi acolo, şi-au strâns lucrurile mai de preţ, armele şi merindele şi le-au transbordat pe corabia engleză. Odată cu răsăritul soarelui, corabia şi-a desfăcut liniştită pânzele-n vânt şi a trecut pe lângă galionul spaniol, spre ieşirea din golf. Dar supraveghetorii spanioli scrutau în continuare marele calm de la bordul „Dragonului”.

Atunci când noul „Dragon” – acesta este numele pe care au decis piraţii să-l dea – nu mai putea fi ajuns din urmă şi prins, mulţumit de succesul avut, Jack Stambă a hotărât să lase în viaţă prizonierii şi i-a debarcat pe ţărmurile pustii ale Cubei.

Această victorie plină de cutezanţă a fost un unicat în toată istoria piraţilor şi nimeni nu a mai reuşit s-o repete. Se-nţelege că minunaţi fiind de agerimea şi îndrăzneala lui Anne, piraţii au decretat prin lege prezenţa ei la bordul corabiei, în calitate de soţie legitimă a „lordului” Reckham.

Devenind „prima doamnă” a corabiei piraţilor, Anne să-i conducă după propriile reguli. Mai mult decât orice, s-a ocupat de întărirea disciplinei. Toţi piraţii trebuiau să depună jurământ de credinţă faţă de operaţiunile în echipă şi să nu încalce ordinea stabilită pe corabie. Sub ameninţarea unor sentinţe severe, a fost interzisă beţia la bord (pe uscat era permisă fără nici un fel de restricţie). Dar unde-i bici, se găseşte şi turtă cu miere, şi fiecăruia i se va oferi asistenţă socială pe măsură schilodirii în luptă. Aşa, de pildă, pentru pierderea mâinii drepte piratul primea şase sute de zloţi ori şase nevolnici, pentru mâna stângă sau pentru pierderea picioarelor – cinci sute de monede ori cinci robi, pentru un ochi scos sau pentru un deget mutilat – o sută de monede ori un singur nevolnic.

Cu toate acestea,  noile deontologii sociale ale Annei au rămas nerealizate pentru că aveau loc întâmplări neaşteptate. Noul „Dragon” era mult mai iute şi mai fâşneţ decât fostul, care era construit special pentru pescuitul în tihnă al homarilor. Din acest motiv şi izbânzile au fost mai numeroase. Şi iată că-ntr-o bună zi, piraţii au prins o corabie enlgezească ce s-a dovedit a fi caperul personal al guvernatorului insulelor Bahame, Boods Rogers (fostul pirat faimos). Se ştia că la ordinele lui a fost decretată legea amnistiei pentru piraţii care doreau să se întoarcă la viaţa cinstită de pe uscat, fără să se teamă de consecinţe. O parte din piraţi s-a învoit să adopte legea aminstiei. Trecând de partea caperilor, ei s-au îndreptat către Nassau, de vreme ce bogăţiile agonisite prin jaf trebuie că le-ar fi ajuns pentru o viaţă liniştită şi fără de griji. Însuşi Jack Stambă a şovăit o vreme şi a vrut să părăsească „Dragonul”, dar Anne a interzis categoric acest lucru şi dorinţa ei s-a dovedit a fi decisivă.

Piraţii au rămas la cârma „Dragonului”, şi mulţi mai erau, ba chiar unii matrozi şi caperi au ales ca pe viitor să se ocupe de piraterie.

Jack Stambă i-a adunat pe toţi cei rămaşi pentru a se înţelege în privinţa noilor ofiţeri. Textul convenţiei era iscălit în circumferinţă ca în cazul în care s-ar întâmpla o nenorocire să nu se poată înţelege cine şi după cine a semnat şi astfel să se deconspire conducătorul. Anne era una dintre puţinii care se puteau iscăli caligrafic, – majoritatea piraţilor au pus o pecete cu degetul ori s-au chinuit cu greu să-şi mâzgălească iniţialele numelui pe hârtia trecută prin mâinile lor murdare.

Dar cum rămâne cu sexualitatea de neogoit a Annei? La începutul vieţii de pirat, patimile ei se potoliseră cât de cât. Acestea, ce-i drept, erau compensate de emoţiile provocate de abordajele crude şi de vederea sângelui în valuri. Însă după naşterea copilului şi după reîntoarcerea ei la bordul „Dragonului” în chip femeiesc, tot calmul ei s-a dezlănţuit cu o forţă nebănuită. Soţul ei nu era în stare să-i satisfacă toate dorinţele ei de neistovit şi, se pare, i-a permis să-şi caute parteneri sexuali printre membrii echipajului. Ea „s-a întreţinut” cu aceştia zile şi nopţi în şir, în cele mai diverse şi „exotice” unghere de pe corabie. Ca urmare, când piraţii erau omorâţi, ea spunea: „Păcat de ei, sărmanii. Mulţi din ei erau chiar buni în pat”. Însă despre cât de numeroşi erau aceşti „mulţi”, istoria tace.

Împotriva prezenţei pe corabie a două femei nimeni nu avea nimic de spus. În primul rând, se făcuseră vestite prin ferocitatea lor, iar în al doilea rând, ele îi blagosloveau aproape neîntrerupt pe membrii echipajului cu dragostea lor.

Dar nu numai prin isteţimea lor războinică şi militară se deosebeau damele noastre. Erau al naibii de şirete. După o vânătoare plină de izbândă pe un „marfar” spaniol, piraţii erau gata să înece tot echipajul. Dar atunci Mary a strigat: „Aşteptaţi! Să-i dezbrăcăm mai întâi”. Careva a zâmbit şiret: că adică nu va rezista să le evalueze potenţa lor virilă ca să-şi poată alege un bărbat pe potrivă. Însă Mary i-a aruncat glumeţului o asemenea privire, că acesta şi-a înghiţit limba. Dar piraţii continuau să se mire: „De redingote ofiţereşti brodate e clar că avem nevoie, dar ce să facem noi cu izmenele murdare de pirat?” Cu toate acestea, au ascultat de sfatul lui Mary şi au înghesuit agoniseala în cală. „Ne vor mai fi de folos”, – a spus Mary.

Şi chiar le-au fost de folos. Când „Dragonul” a rămas fără mâncare şi apă pe insula Saint Keats, Mary la sfătuit pe Jack Stambă să înalţe steagul spaniol şi să îmbrace tot echipajul în hainele spaniolilor.

– Când va intra în golf vreun „marfar” oarecare, marinarii vor vedea o corabie spaniolă, se vor relaxa şi vor deveni o pradă uşoară.

Aşa s-a şi întâmplat. Peste câteva zile, în golf a pătruns o navă spaniolă. Văzându-şi concetăţenii, căpitanul i-a salutat şi a coborât ancora lângă ei.

Pe la miezul nopţii, când spaniolii dormeau strâns, slupurile piraţilor s-au îndreptat lin către „marfar”. Patru piraţi, în frunte cu Mary, au ţâşnit primii pe punte şi au omorât gărzile. Mary îşi înfingea stiletul în ei atât de uşor şi precis încât matrozul nici să icnească n-avea timp. Apoi au sosit pe corabie şi ceilalţi piraţi şi treaba era ca şi făcută. După această întâmplare a urmat o serie de jafuri şi atacuri victorioase.

În luna septembrie a lui 1720, în preajma insulei Haiti, „Dragonul” a pus mâna pe cea mai mare corabie spaniolă, cu preţul multor lupte sângeroase. După care s-a îndreptat către ţărmul de vest al Jamaicăi. La scurt timp au reuşit să pună mâna pe încă un slup, o goeletă şi câteva nave de pescuit. Dar piraţii nu s-au mulţumit numai cu războaiele pe apă. Trecând pe uscat, au început să jefuiască plantaţiile, ceea ce era de asemenea un vânat bunişor.

Despre nelegiurile piraţilor s-a raportat la Londra. Şi Alteţea Sa George I Regele Angliei a declarat război fără cruţare flibustierilor.

Sfârşitul regretabil

al „Dragonului” şi echipajului său

Numeroase flotile militare au fost trimise pe marea Caraibelor, iar pentru fiecare căpăţână de căpitan al piraţilor, ucis ori capturat se oferea, la scara acelor vremi, o recompensă foarte mare, – două sute de pfunzi în lire sterline.

Dat fiind că atacurile piratereşti au cauzat cele mai multe pagube comerţului, toţi comercianţii jamaicani s-au îngrămădit la bordul unei corăbii înarmată cu multe tunuri. Jonathan Burnet a devenit căpitanul acestei corăbii. Era un marinar experimentat şi energic, fost pirat el însuşi în trecut, la fel ca şi Rogers. Din acest motiv, Burnet ştia cum trebuie urmăriţi, cunoştea capcanele piraţilor şi ascunzătorile lor. Schimbând profilul fostului său meşteşug în rezultatul legii amnistiei, el a devenit sluga credincioasă a Alteţei Sale.

Burnet se afla în faţa sarcinii de a-l găsi şi anihila pe cel mai periculos duşman – corabia „Dragonul” şi căpitanul acesteia Jack Reckham – faimosul Jack Stambă.

Burnet a demarat căutările – a trimis un slup care s-a şi întors repede cu vestea că piraţii au fost descoperiţi lângă promontoriul Negril Point, într-un golf mic şi ascuns.

Piraţii au simţit că sunt urmăriţi şi că treaba e serioasă, iar perspectiva de a se bălăngăni în ştreang prin vreo piaţă din Nassau nu-i încânta deloc. Lucru pentru care o mare parte din membrii echipajului de pe „Dragonul”, ajungând stăpânitorii unor sume imense de bani în urma împărţelii avutului jefuit, a decis să se dezică de jurământ şi să se întoarcă la viaţa mireană. Promisiunile lui Jack Stambă n-au folosit la nimic. După exodul „dezertorilor”, pe puntea „Dragonului” nu au mai rămas decât 22 de oameni, cu tot cu Anne şi Mary.

Petrecând cu privirea vechii camarazi, piraţii au decis să se relaxeze, sperând că stau bine pitiţi şi că nimic nu-i ameninţă. Au uitat şi disciplină şi tot, nici piraţii de rând, dar nici paza nu mai stăteau la posturi. Până şi Jack Stambă, nesocotindu–şi obligaţiile de căpitan, a căzut într-o beţie fără margine, laolaltă cu subalternii săi. Numai Anne şi Mary au rămas treze, intuiţia feminină mirosea pericolul.

Şi nu s-au înşelat. La orizont s-a ivit corabia lui Burnet. Femeile au dat alarma. Piraţii beţi, revenindu-şi un pic, au încercat să ridice pânzele, însă fără nici un succes. Jack Stambă a retezat odgonul ancorei şi a încercat să iasă din golf într-un singur catarg, cu pânza strâmbă, însă şuvoiul mâna „Dragonul” îndărăt şi uşura zborul pe apă al corăbiei lui Burnet. Acesta a dat năvală în golf şi s-a năspustit asupra „Dragonului”.

Pătrunzând la bordul corabiei împreună cu o echipă de abordaj, era pregătit să dea piept cu un adversar de temut şi crud. Însă acest adversar s-a dovedit a fi alcătuit din două femei. Stând spate-n spate şi privindu-şi duşmanul în ochi, ele se luptau în săbii şi au reuşit să tragă de câteva ori din pistoale. Câţiva atacanţi au căzut scăldaţi în sânge (trei au fost omorâţi, şase doar răniţi). Bineînţeles, femeile puteau fi împuşcate, însă Burnet a ordonat să prindă de vii aceste fúrii posedate. Le-au înghesuit într-un colţ şi au aruncat de sus peste ele o mare bucată de pânză groasă de cânepă. Urlând şi zbătându-se din toate puterile, au fost înfăşurate strâns în pânză, iar când acestea mai că se sufocau, au fost scoase de-acolo, bătute măr, după care legate de mâini şi de picioare. Împreună cu partea beată a echipajului au fost aruncaţi în cală.

Piraţii au fost ferecaţi în lanţuri şi duşi pe insula Jamaica. În luna noiembrie a lui 1720, în Santiago de la Vega, orăşenilor li s-a comunicat decizia Curţii Amirale de condamnare la spânzurătoare a lui Jack Stambă şi a complicilor săi. Nici femeile nu s-au bucurat de mai multă compătimire, odată ce Curtea a ajuns la concluzia că acestea se făceau părtaşe la toate nelegiurile, nu pentru că ar fi fost forţate, ci de bună voie şi nesilite de nimeni.

E adevărat că iniţial judecătorii au vrut să reducă din pedeapsa lui Mary Read, luând în calcul serviciile sale din anii războiului pentru moştenirea tronului Spaniei, dar a stricat totul unul din inculpaţi care a vrut să se răzbune pentru o jignire de altădată. El a depus mărturie despre o întâmplare din viaţa lui Mary. Odată „Dragonul” a capturat o corabie mexicană care transporta o cantitate imensă de porumb, dar cu care piraţii nu aveau ce face. Piraţii chiar se gândeau să le dea drumul în libertate prizonierilor care se jurau că nu posedă lucruri preţioase şi bani. Dar Mary Read remarcase un cuplu, nişte bieţi pasageri, îmbrăgaţi decent şi care nu arătau deloc a sărăntoci. În ochii bărbatului, Mary Read s-a făcut că o înjunghie pe nevastă-sa. Nerezistând la ţipetele şi implorările ei, soţul a recunoscut că are cu el aur ascuns în cabină. Aurul, bineînţeles, a fost confiscat, dar minciuna i-a enervat într-atâta pe piraţi încât aceştia au făcut o adevărată anchetă generală, după care au aruncat în mare toţi captivii.

După o asemenea povestire, Bloody Mary nu mai putea beneficia de nici un fel de condescendenţă.

Ultima întâlnire dintre Anne şi Jack Stambă s-a petrecut în ajunul spânzurătorii. A cerut permisiunea de a o vedea. Unui condamnat la moarte nu i se poate refuza un asemenea lucru. Au adus-o pe Anne în încăperea unde era ţinut Jack Stambă. Spera să audă de la ea cuvinte mângâietoare de iubire. Dar Anne nu i-a putut ierta înfrângerea luptei din cauza beţiei lui şi i-a urlat în faţă: „Dacă te-ai fi luptat ca un bărbat, nu ai fi ajuns să mori ca un câine!”.

Toţi acuzaţii au fost spânzuraţi a doua zi. Corpurile neînsufleţite ale piraţilor de rând au fost îngropate, însă hoitul lui Jack Stambă, atârnând în funii, a rămas acolo de sperietoare până când s-a transformat în schelet.

Când Mary şi Anne au fost aduse ca să-şi primească pedeapsa, judecătorul le-a pus o întrebare punctuală: există vreun motiv anume datorită căruia să nu fie pedepsite? Ambele au răspuns: „Domnul nostru, pântecul se roagă pentru noi” – formula tradiţională de scutire a femeilor însărcinate în timpul unei mea culpa. Doctorii care au fost chemaţi au dovedit că ambele femei erau gravide. Conform legii străvechi, existentă în toate timpurile, femeia însărcinată nu trebuie pedepsită. Pedeapsa a fost amânată până după naştere. Soarta a decis altfel. Mary a murit în primăvara anului 1721 de febră postnatală.

Tatăl Annei a reuşit să obţină o a doua scutire a fiicei sale. Însă mai departe soarta ei este învăluită în întuneric. După unele mărturii, ea ar fi murit de febră galbenă, după o alta – tatăl ei ar fi cumpărat-o şi i-ar fi dăruit libertatea. Iar dacă este aşa, atunci felul cum s-a folosit ea de această libertate nu ne este cunoscut.

* * *

Doamna Gertrude Stein, inventatoarea cocktailului „Bloody Mary”, poate că era o scriitoare talentată, dar femeie de afaceri – mă-ndoiesc. Dacă şi-ar fi brevetat această invenţie şi dacă pentru fiecare pahar băut ar fi perceput măcar un cent, în cel mult zece ani şi fără vărsare de sânge ar fi adunat o sumă care depăşeşte cu mult toate veniturile primite de către Jack Stambă şi camarazii lui din munca lor migăloasă, pătată cu sânge şi păcat.

E adevărat, există o altă versiune a creării cocktailului „Bloody Mary”. Conform acesteia, cocktailul s-ar fi născut într-un bar din Paris numit „Harris”, în anul 1921. Se spune că barmanul Fernan Petier, care ar fi inventat acest cocktail, l-a numit după numele actriţei holiwoodiene Mary Pickford. Garnitura în chip de crenguţă de ţelină a început să fie folosită abia pe la mijlocul secolului al XX-lea.

La urma urmei, versiuni pot exista multe, cocktailul e unul. Şi trebuie băut cu pricepere, având în vedere „cu cine, unde, când şi cât”!

Pentru a cita acest document, utilizați următoarea trimitere bibliografică: Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu, Drafturi critice, 2014. Link: https://igormocanu.wordpress.com/2014/03/03/igor-damaskin-patima-si-viclenie-cartea-versiune-integrala-drafturi-critice-2014/ Ultima accesare: [data ultimei dumneavoastră accesări].

[1] V. infra.

2 responses to “Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Înfricoşătoarele pirate din marea Caraibelor

  1. Pingback: Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Cartea. Versiune integrală. drafturi critice 2014 | drafturi critice·

  2. Pingback: Două traduceri. Igor Damaskin și N.V. Gogol | drafturi critice·

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s