Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Sângeroasa amantă a lui Ludovic al XIV-lea


„Potretul Doamnei de Montespan”, atribuit lui Pierre Mignard, cca. 1670

„Potretul Doamnei de Montespan”, atribuit lui Pierre Mignard, cca. 1670

Secolele XVII – XVIII au intrat în istoria Europei purtând numele „galanteriei”, în timp ce de treburile statului se ocupau, de cele mai multe ori, nu monarhii, ci amantele lor. Dar nu întotdeauna au avut norocul de a urca în scaunul regesc şi nu de puţine ori a fost nevoie de vărsare de sânge. Viaţa marchizei de Montespan este un exemplu exuberant de acest fel.

Strălucirea şi moravurile de la Versailles

Acum câţiva ani mi-a fost dat să merg într-o excursie la rezidenţa regilor francezi – la Versailles. Când după terminarea vizitei castelului noi aşteptam autobusul, am început să mă conversez cu ghidul, o franţuzoaică de origine rusă. Autobusul înţepenise pe undeva, iar conversaţia noastră s-a prelungit neaşteptat de mult.

Înmărmurit de tot ce văzusem, am spus:

– Ah, cât mi-aş dori să pot să mă întorc măcar pentru o clipă în secolul al XVII-lea şi să locuiesc în minunăţia asta! Să respir acelaşi aer îmbălsămat în splendorile aromate ale parfumurilor exotice, ale eroismului şi intrigilor, să dansez cu acele prinţese minunate şi, poate, în taină, să-mi apropii buzele de pielea diafană a gâtului…

– Ce vorbiţi! – şi-a încrucişat ea mâinile îngrozită. – Tot ce vedeţi aici, e pentru turişti. Imaginaţi-vă că aici sunt numai 600 de camere în care locuiau 6000 de oameni. Numai şase băi, două dintre care se aflau în camera regelui. Se spălau nu mai mult de o dată la câteva luni, uneori chiar o dată pe an. Nu exista un sistem de scurgere, aşa că aruncau deşeurile pe fereastră în stradă. În perucile doamnelor fojgăiau nu numai păduchi şi purici, dar îşi făceau cuib şoarecii. Iar celebrele parfumuri franţuzeşti cu care se dădeau? Făceau asta pur şi simplu pentru a mai ascunde puţin din putoarea care emana de la ele. Nu-şi îngrijeau dinţii, aceştia se stricau şi cădeau. Doamna de Pompadour… – începuse să vorbească în şoaptă – avea numai trei dinţi. Aţi avut vreodată ocazia să vedeţi măcar un portret din vremea aceea cu zîmbetul alb al doamnelor de altădată? Asta se întâmpla nu doar în Franţa, dar şi în alte părţi. Ce credeţi că ascunde taina Mona Lisei, cu care-şi bat capul zeci de savanţi şi scriitori ani de-a rândul? Ochii zâmbesc, dar buzele stau strâns lipite. Pur şi simplu era ştirbă şi nu putea să zâmbească larg…

Mai târziu, după ce a venit autobusul şi ne-am despărţit, am început să perind în gând portretele văzute de mine cu femeile din epoca Renaşterii şi, într-adevăr, nu mi-am putut aminti nici un zîmbet cu dinţii albi. Şi m-am gândit că există oarece adevăr în cuvintele ghidului.

Până una-alta însă, ei nu considerau că o duc prost. Însă domnişoara ghid mi-a explicat:

– Iată, Petru cel Mare e învinuit acum că ar fi construit Peterburgul pe oasele oamenilor. Dar şi ridicarea palatului Versailles a solicitat cheltuieli de bani grei şi nu mai puţine jertfe omeneşti. Numai la construirea viaductului pentru fântânile arteziene şi pentru cascade au fost angajaţi 22 de mii de soldaţi şi pietrari. Efortul depus ţinea de un adevărat sclavagism. Construcţia a mâncat viaţa a 10 mii de oameni, după care a fost abandonată.

– Totuşi aristocraţii care au locuit aici au apreciat rezultatele unui asemenea efort colosal şi s-au bucurat de ele cu demnitate, nu?

– Cum să vă spun, – mi-a răspuns ghidul – îi umileau şi se umileau între ei. Moravurile de altă dată ni s-ar părea sălbatice astăzi. La curte exista cultul regelui: deşteptarea lui matinală, toaleta, dejunul, iar toate acestea se desfăşurau în public; să iei parte la toate acestea sau, mai mult, să-l ajuţi pe Ludovic dimineaţa să-şi pună cămaşa, să porţi în preajma lui torţa aprinsă (aceste drepturi erau disputate la sânge în rândul prinţilor), erau considerate onoarea supremă, la care ajungeau numai cei aleşi. Printre funcţii se numărau: „paza supremă a cravatelor regelui” şi „comandantul lenjeriilor de pat”. Nedorind să-şi atragă vrajba aristocraţilor, regele îşi propunea să-i atragă şi să-i vadă cât mai des. De aceea, în Versailles aveau loc baluri grandioase: Ludovic iubea desfătarea şi tocmai de aceea o pretindea de la toţi curtenii săi. Balurile şi costumele, acoperite cu bijuterii, îi animau pe toţi şi tocmai de aceea au început să fie dependenţi de generozitatea regelui. Iar acesta îi îmbăta cu funcţii, le achita datoriile, le dăruia bani pentru jocurile de noroc, mizând pe tronul regal, şi îi înavuţea cu sinecure.

– Dar cum trăiau preţuitele doamne? – am întrebat-o.

– Onoarea de a fi amanta regelui era disputată de către cele mai faimoase doamne ale ţării. Ele, de regulă, erau femei căsătorite, şi bărbaţii lor nu se fereau să primească în dar, după o vânătoare cu succes, să zicem, coarne de cerb, cu atât mai mult cu cât toţi apropiaţii cunoşteau semnificaţiile darului şi începeau să se ploconească în faţa frumosului încornorat. Dar nici el nu era figura esenţială în acest joc. Amanta regelui avea propriul iubit şi în aşa fel se construia nu un triunghi al amorului, ci un pătrat: regele – pentru glorie şi prestigiu, soţul – pentru statut social, şi un iubit – pentru suflet şi trup. Dar nici aici lucrurile nu erau atât de simple. Iubitul favoritei nu era un simplu iubit, ci favoritul favoritei, şi de multe ori, prin ea, se implica chiar el în afacerile statului.

La curte se formau partide al cutărei sau cutărei favorite, iar rudele, apropiaţii şi prietenii ei îşi încropeau câte o carieră.

Curtea regală, afişându-şi viciile, a fost exemplul celui mai ciudat fel de desfrânare, încât a devenit în curând „lepădătura păcătoasă” a Europei. Exemplul curţii a fost luat şi de către nobilime, ba chiar şi de clerici. Despre orgiile, dezmăţurile şi nelegiuirile lor crunte se vorbea cu glas tare.

Pentru doamnele de soi nobil, a nu avea un amant echivala cu o impoliteţe. Nu de puţine ori, soţul îi cunoştea amantul, erau prieteni, mergeau împreună la vânătoare, jucau jocuri de noroc şi uneori trăgeau amândoi cu coada ochiului „la fetiţe”.

Avocatul parlamentului, de Maré, nota în jurnalul său: „Niciodată păturile sociale nobile ale Franţei nu au fost mai puţin nobile ca acum”.

Iar una dintre cele mai periculoase favorite ale regelui a devenit doamna de Montespan. Ea…

Dar atunci a sosit autobusul, iar „Şeherezada a încheiat firul poveştilor şi dezvăluirilor ei”.

Lăsând în urmă interesanta mea interlocutoare, mi-am propus totuşi să aflu prin ce era atât de periculoasă doamna de Montespan. Şi iată ce am descoperit despre timpul în care a trăit şi chiar despre ea însăşi.

Palatul Versailles o ducea bine, în lux şi abundenţă, în timp ce restul ţării făcea foamea şi scrâşnea din dinţi în focurile numeroaselor războaie şi răzmeriţe, nu mai puţin macabre şi mânate de sminteală decât în Rusia. Acestea mocneau doi-trei ani, după care se dezlănţuiau şi ocupau (la scara Franţei) teritorii imense. Cu toate astea, astăzi nu mai ştim mare lucru judecând Franţa acelor vremuri exclusiv după romanele cu muşchetari şi curtezane. Cât despre războaiele faimoase de altădată, pe care Franţa le ducea şi câştiga fără întrerupere…

Dar toate nenorocirile se întâmplau întru înflorirea strălucitoare a balurilor de la Versailles. Întreaga curte se-mbăta în lux, bogăţie, huzur. Oaspeţii de onoare care soseau aici erau copleşiţi de mirare şi admiraţie: ce viaţă uşoară, fericită şi fără de griji înmugureşte în încăperile acestor săli tihnite de sărbătoare. Dar nu erau decât iluzii. Banii curgeau gârlă. Regele Ludovic al XV-lea, strănepotul lui Ludovic al XIV-lea, după ce i-a urmat la tron, a rostit cu încredere: „Pentru secolul meu, e suficient”. Lui îi mai este atribuită o altă spusă faimoasă: „După mine, potop”.

Acelaşi lucru l-ar fi putut spune străbunicul său. Astfel de aforisme sugestive însumau cum nu se poate mai bine spiritul domniei lui.

Cu toate acestea, monarhul, iubitor să se vadă în postura atotputernicului şi de neînvinsului conducător, se dădea drept singurul diriguitor în toate. Aşa cum dicta regula favoritei lui sau, cum exact a observat ghidul, a favoritei favoritei lui. Viaţa sărbătorească de la curtea castelului ascundea în sânul ei maşinaţii dubioase, inginerii şi comploturi, intrigi, crime. Cei mai deştepţi au înţeles că un ordin sau o decizie a regelui se obţine mai lesne cu ajutorul subretelor şi amantelor favorite, decât prin ministere. Se ştia clar că părerea acestor dame era mai presus decât orice instanţă.

Nu-i de mirare că în faţa unei asemenea creşteri a năravurilor, a desfrânării, a prostituării totale a intereselor de stat, cauzele se aflau într-o mare delăsare. Fanteziile amantei regelui erau de o sută de ori mai importante în ochii regelui şi ai curţii, decât orice altă necesitate a poporului. Singurul lucru care-l preocupa pe monarh şi curtea lui era îndeplinirea caznelor decăzute. Pentru un asemenea ţel, erau bune toate metodele. De unde şi cum dezgroapă aurul? Cine va achita toate cheltuielile nesăbuite ale curţii? Ce se va întâmpla mâine cu statul? Despre toate acest lucruri refuzau să vorbească. Versailles trăia cu ziua de astăzi.

Ludovic al XIV-lea a urcat la tron în anul 1643 la cei cinci ani ai săi şi a coborât de-acolo peste 72 de ani, în anul 1715, trecând în lumea celor drepţi. Numai la adânci bătrâneţi el a devenit „sfântul” şi pocăitul puritan. Dar până atunci şi-a dăruit în valuri iubirea lui regească multor fete şi dame de cele mai diferite origini şi din cele mai diferite medii sociale, devenind tatăl mai multor fii şi fiice. De aceşti copii, trebuie să dăm Cezarului ce este a Cezarului, el nu s-a dezis niciodată, plătindu-le „alimentele” în chip de grade nobiliare, ranguri înalte, acareturi scumpe pentru fii, iar pe fete le-a măritat în mod avantajos. Anume lui îi aparţine fraza: „Îmbăiaţi orice domnişoară pariziană şi vi se va părea o frumuseţe”. Dar, bineînţeles, „domnişoarele pariziene” erau pentru măria sa delectări temporare. El nutrea sentimente mult mai sobre pentru femeile care ocupau în viaţa lui un loc de cinste.

O perioadă mai îndelungată, favorita lui „oficială” a fost calma, gingaşa şi iubitoarea Louise de Lavalier. Regina Maria-Tereza cunoştea foarte bine relaţiile ei cu Ludovic, dar nu numai că nu a luat atitudine, ba chiar s-a apropiat foarte mult de ea, pretextând că aşa îi e mai uşor să-şi controleze consortul.

Fiecare favorită avea, fireşte, curtea sa. Şi Louise de Lavalier avea una. În componenţa acestei curţi intrau miniştrii regelui, conţii, marchizele şi distinsele domnişoare din escorta reginei. Cu toţii se ploconeau în faţa ei, ştiau că numai de Louise depinde atitudinea regelui faţă de ei.

Drumul spre patul regelui

Printre distinsele domnişoare, numai una s-a evidenţiat prin minte ascuţită, glumiţe îndrăzneţe şi gânduri fulgerătoare. Aceasta era chiar Françoise-Athénaïs de Montespan.

Ea provenea dintr-un neam nobiliar cu tradiţie. Tatăl ei a fost Gabriel de Rochechouart, duce de Mortemart. Mama – Diana de Grandseigne – a depus multe eforturi să-şi educe fiica în duhul cucerniciei. Fata, aşa cum se obişnuia în familiile de soi nobil, a crescut şi s-a educat la o mănăstire şi a însuşit toate deprinderile şi obiceiurile evlaviei. Primind o educaţie mănăstirească, la 19 ani a plecat la Versailles şi a devenit dama de curte a reginei. Maria-Tereza, ea însăşi femeie cu frică de Dumnezeu şi respectând cu sfinţenie toate canoanele bisericeşti, se purta cu respect faţă de tânăra fecioară care mergea zilnic la sfânta împărtăşanie, diseminând peste tot părerea bună despre virtuţile acesteia. Treaba e că „distinsele domnişoare” se aflau într-un număr destul de mare la curtea regală, iar regina nu interacţiona personal decât cu foarte puţine dintre ele.

Această copilă cu păr blond, cu faţa ca de satin alb şi zâmbitoare ca un îngeraş a fermecat-o pe madam de Lavalier într-atât încât nu mai putea fără ea. Spre nefericirea ei, de Lavalier a început să-şi slăvească noua prietenă în faţa regelui, iar regele a catadicsit să-şi îndrepte atenţia către domnişoară. Însă de la bun început l-au pârpălit puterile nevăzute ale Françoisei care îşi dorea ca regele să o placă.

– Ea a făcut tot ce-i stă în puteri ca să mă seducă, dar nu am cedat, – a remarcat scorţos regele.

Când Françoise-Athénaïs de Rochechouart a împlinit douăzeci şi doi de ani, s-a căsătorit cu un nobil din provincia sa, cu marchizul de Montespan. Acesta îşi iubea foarte mult nevasta, îi sorbea înnebunitorii ei ochi albaştri şi asculta poveştile ingenioase despre viaţa frumoaselor domnişoare de la curte.

Era o preafrumoasă interlocutoare, – observa contele şi scriitorul Saint-Simon, care vedea şi un tâlc în toată treaba asta, – farmecele ei dădeau măsura nobleţei, iar prin asta îşi crea un echilibru.

Un alt curtean, în amintirile lui, a mai adăugat „şarmul ei în agerimea minţii şi a manierei aparte de a glumi”.

E greu de spus dacă Françoise- Athénaïs şi-a iubit soţul. Şi chiar de l-a iubit, asta nu a împiedicat-o să-şi iubească monarhul, ca o femeie de bună credinţă şi conştiincioasă. În tot cazul, soţul i-a făcut doi copii, iar regele încă şapte.

Încercările Françoisei de a-i plăcea regelui nu s-au dus în vânt. Acesta a început să tragă cu coada ochiului la ea din ce în ce mai des. Iar ea a făcut tot ce i-a stat în puteri să-l îndepărteze de fosta amantă, a făcut-o pe de Lavalier obiectul aluziilor sale răutăcioase, punând la cale împotriva ei mai multe comploturi. Unele comploturi l-au făcut părtaş chiar pe rege, de Lavalier transpărea într-o lumină caraghioasă, iar mintea ascuţită a marchizei de Montespan cucerea tot mai mult spaţiu în inima lui. Şi pentru a şterge pentru totdeauna de-acolo chipul doamnei de Lavalier, Montespan a luat şi alte măsuri, de care regele a început să-şi dea seama când era prea târziu şi care erau evidente pentru cercul redus de apropiaţi…

Până a nu se încheia anul 1667, regele a plecat la război în Flandra. Spaniolii, care tocmai domneau şi conduceau acest colţ de lume, n-au prea catadicsit să se opună la apariţia „regelui soare”, aşa că au dat fuga să-i deschidă acestuia porţile oraşelor şi ale citadelelor.

În vremurile acelea, escapadele de acest fel ţineau loc de distracţie pentru curtea regală. De cele mai multe ori, reginele şi prinţesele, amantele şi cameristele, servitorii şi slugile, bucătarii şi menajerele, vorbind numai despre „calităţile şi farmecele măriei sale”, îşi urmau regii pentru a le alina greutăţile şi chinurile îngrozitoare. Dar acum, pur şi simplu, balurile şi celelalte chiolhanuri s-au mutat de la Versailles la Fontainbleu în orăşelele de lângă graniţă, având uneori loc chiar în aer liber. Astfel s-a întâmplat şi în luna iunie a anului 1667.

Cu o singură deosebire. Printre dame nu se afla favorita „oficială” a regelui, Louise de Lavalier. Ea a primit ordin să rămână la palat, pe strada La Pompé din Versailles. Peste o lună de la acest eveniment, ea s-a învrednicit cu titlul de ducesă, dar asta semăna mai mult a dar de rămas bun la despărţire. Mai mult, înainte de expediţie, Ludovic al XIV-lea a mers la spovedanie, străduindu-se ca un adevărat creştin să-şi răscumpere păcatele. Cu lacrimi în ochi, Louise i-a trimis lui Louis un sonet care să pecetluiască despărţirea lor fierbinte. Regele i-a răspuns în aceeaşi manieră, folosind acelaşi ritm, conchizând că datoria îl obligă să renunţe la iubirea ei.

Dar Louise nu s-a mulţumit cu răspunsul regelui şi a plecat în căutarea lui în Flandra, acolo unde înaltul iubit a primit-o cu răceală. Dintr-o dată şi curtea a început să-l imite pe rege. Nu de puţine ori puteai să observi cum în Féré stă câte o biată ducesă, implorând şi ploconindu-se în faţa portierei caretei reginei Maria-Tereza care nu lasă să fie privită în ochi – şi demoazela de Montpensier, şi prinţesa Bada, şi madam de Montoisier, şi de Montespan – care o imită pe regină.

Fermecătoarea Françoise-Athénaïs de Montespan, prietena favoritei abandonate, nu se ferea să-şi înjosească prietena, al cărei loc visa să-l ocupe.

– Mă închin în faţa ei cu îndrăzneala de a mă înfăţişa în faţa reginei, în ciuda dorinţei regelui, i-a mărturisit ea Mariei-Tereza. Şi a adăugat, căutând cu jind la regină: – Dumnezeu m-a ferit de fericirea de a deveni amanta regelui. Însă dacă aş fi ajuns să fiu, mi-ar fi ruşine să apar în faţa reginei.

Anume în timpul campaniei din Flandra, marchiza de Montespan a devenit amanta regelui şi în curând favorita „oficială” a „regelui-soare” Ludovic al XIV – de Bourbon. Timpul de activitate în acest post a bătut toate recordurile. Cum s-a mai spus, Françoise i-a făcut alteţei sale şapte copii.

Toţi copii au fost acceptaţi de parlament ca fiind legitimi şi au primit funcţii şi titluri. Fiicele au fost date bărbaţilor cu faimă. Fiica cea mai mare – după ducele de Bourbon, cealaltă – după nepotul regelui, ducele de Chartre, viitor regent. Fiul cel mare a devenit duce de Main, a primit moşii şi titluri, la vârsta de cinci ani a devenit colonel, la doisprezece – guvernatorul provinciei Languedoc, la optsprezece – general de flotă. În Franţa exista la vremea aceea denumirea oficială de „bastard” – copilul din flori al unui demnitar. Aşa că nu doar fiul regelui, ci şi alţi bastarzi au ocupat posturi înalte, au devenit guvernatori şi conducători de oşti.

În acest timp, Louise de Lavalier, după ce s-a închis de bunăvoie la o mănăstire de carmelite, a început să sufere adânc din cauza înjosirii.

Aşa cum a scris Saint-Simon, „pricopsindu-se cu două amante de-odată, regele se distra cu amândouă în campus, iar în timpul avansării oştilor, le plimba în cartea reginei”.

A mai existat o mică victimă colaterală – nefericitul marchiz de Montespan, soţul Françoisei. Spre deosebire de ceilalţi soţi francezi ai acelor timpuri, acesta nu dorea să-şi împartă consoarta cu regele şi-şi ieşea din minţi de gelozie.

În memoriile uneia dintre doamnele de la curte se spune: „…era un om neobişnuit, care în faţa tuturor vorbea despre rege cu mare neobrăzare, arătând afecţiune (?!) faţă de nevasta sa, i-a făcut scene furtunoase de gelozie şi i-a dat şi câteva palme”. El nu şi-a ascuns nefericirea şi s-a înfuriat atât de rău, încât l-au considerat „mai nebun ca niciodată”. Cu toate acestea, nu s-a înjosit în nici un fel cu nefericirea lui. Pe 13 ianuarie 1668, asistând de la premiera piesei lui Molière, „Amfitrionul”, în timpul replicii: „De-ţi împarţi nevasta cu Jupiter, nu înseamnă să-ţi pierzi onoarea” – a început să comenteze atât de zgomotos şi de răutăcios încât l-au arestat. Dar puşcăria nu l-a potolit. Întorcându-se la conacul său, de Montespan a ordonat să se înfăşoare o caretă cu panglici de doliu şi şi-a invitat rudele şi prietenii la „înmormântarea” soţiei sale. Începând ceremonia, i-a avertizat pe toţi că pătrunderea în biserică se va face pe la intrarea principală: „Strădaniile mele sunt atât de mari încât nu pot pătrunde printr-o uşă mică”.

E adevărat că şi Ludovic se comporta fără de reţinere, inspirându-se din Biblie, şi anume din exemplu regelui David. I-a spus marchizei fără ocolişuri că acesta trebuie să-i dea nevasta, altfel Dumnezeu îl va osândi. Pe Françoise a înfuriat-o cel mai mult faptul că bărbatul ei a povestit cu delectare despre toate pedepsele ei tuturor curtenilor: „Mi-e ruşine că maimuţa mea împreună cu el delectează pleava!”

Afirmaţia marchizei a făcut senzaţie la curte, însuşi Ludovic, în pofida avidităţii sale de putere, s-a simţit afectat şi ofensat din cauza faptului că nu a îndrăznit să-l pedepsească pe individul a cărui soţie devenise amanta lui…

Săvârşind acţiunea „înmormântarea nevestei”, marchizul de Montespan a urcat într-o caretă neagră, şi-a luat adio de la rude, de la prieteni şi cunoscuţi, şi s-a ascuns. Se pare că, între timp, regele căuta orice pretext pentru a-l pune pe marchiz sub investigaţie judecătorească.

Maria-Tereza, înţelegând iminenţa apariţiei unei noi favorite a regelui, se comporta faţă de aceasta cu deosebită atenţie şi reţinere. Iar Françoise-Athénaïs, în pofida celor amintite mai sus, nici vorbă să se simtă ruşinată sau să aibă remuşcări de conştiinţă în prezenţa reginei.

Şi astfel, o nouă favorită a ajuns la putere. Pentru unii, acest eveniment era unul îngrozitor, pentru alţii – aducător de bucurie. Tatăl ei a devenit imediat guvernatorul Parisului, fratele – mareşalul Franţei. Ducii şi marchizii, miniştrii şi generalii îi făceau grămadă anticamera, nădăjduind milostenie. La întoarcerea în Versailles, de Montespan a ocupat la primul etaj al rezidenţei regale cam douăzeci de camere (ce-o fi făcând în ele?), în timp ce regina ocupa numai unsprezece la etajul al doilea.

Dar Françoisei i s-a părut puţin. Pentru început, la ordinele lui Ludovic, a fost construită pentru ea o mică vilă la marginea oraşului Clanie. Dar când a văzut-o marchiza, a spus:

– Pentru o oarecare cântăreaţă la operă, poate ar fi fost de ajuns…

După aceasta, castelul ei din Clanie a devenit un al doilea Versailles. Din acest moment, în castelul ei se adunau nu doar aristocraţii, ci şi oamenii din lumea artelor. Aceasta i-a găzduit pe Racine şi Boileau, a dobândit o pensie pentru bătrânul Corneille, ştia la ce sunt buni pictorii şi poeţii. Saint-Simon scria: „A fost întotdeauna o doamnă distinsă şi luminată, aroganţa ei emana graţie şi datorită acesteia nu bătea atât de mult la ochi”.

Pentru istorie s-au păstrat multe scrisori ale celebrei la acea vreme madam de Sevigny către fiica sa. În aceste scrisori ea a descris viaţa de la curtea regală şi în aceeaşi termeni a scris şi despre doamna de Montespan. Aducem câteva fragmente din scrisorile ei.

Madam de Sevigny a descris rochia primită de către favorită de la unul dintre bogaţii şi galanţii domni de la curte: „Aur acoperit cu aur. Împodobită cu aur, îmbrebenată cu aur, iar toate astea amestecate cu flecuşteţe din aur şi toate la un loc alcătuiesc o rochie dintr-o neobişnuită ţesătură. Trebuia să fii magician ca să poţi crea o asemenea arătare, să îndeplineşti o asemenea muncă nebunească…”.

La fel ca toate favoritele, Montespan se scălda în bogăţie, opulenţă şi veneraţie. Trena marchizei era purtată de către distinsa doamnă de Noir, pe când trena reginei – de un simplu paj. Trăsura ei de plimbare era întotdeauna însoţită de garda regală, iar când mergea în alte oraşe (îi plăcea foarte mult să călătorească), trebuia să fie întâmpinată de guvernatori. Întregul oraş îi trimitea cadouri. Se plimba într-o caretă cu atelajul îmblănit, însoţită de damele de curte şi de carele cu bagaje, iar în urmă venind şapte catâri şi 12 cavaleri.

Cum scria madam de Sevigny, „lucrurile de preţ erau pe măsura frumuseţii ei, iar vioiciunea ei, pe măsura lucrurilor de preţ”. De aceea, Louis nu apărea în patul nupţial mai devreme de orele patru dimineaţa.

– Am citit nişte depeşe urgente şi le-am răspuns, – îi explica el Mariei-Tereza.

– Aţi fi putut găsi un alt timp pentru treaba asta, – se mira impocrit regina cea abandonată.

Contracandidatele

Cu toate acestea, „regele-soare” a fost un om nesăţios. Nu i-a ajuns niciodată o singură amantă. Astfel s-a ivit la orizont o anume madam de Ludre. Până la ea mai gravitaseră în jurul „regelui soare” câteva „steluţe”. Dar nedemne de băgat în seamă. E adevărat că din când în când, Françoise îi mai făcea câte-un scandal luminatului său amant, dacă observa că el îi acordă atenţie nu ştiu cărei frumuşaţe. Şi totul revenea la normal. Însă madam de Ludre i-a părut un adevărat pericol Françoisei. O bucată de vreme regele nu a mai venit la ea şi marchiza suferea de gelozie.

Madam de Sevigny scria: „…se afla într-o stare de ne descris a sufletului: în decurs de două săptămâni nu s-a arătat în faţa curţii, scria de dimineaţă până seara şi se zbătea în aşternuturi înaintea somnului… Şi nimeni nu o compătimea, cu toate că făcuse mult bine…”.

Dar ceva s-a întâmplat. Ludovic a refuzat-o dintr-o dată pe madam de Ludre şi s-a întors din nou la amanta lui abandonată.

În ultimele luni, regele şi Françoise au fost mai apropiaţi ca niciodată. Toate fricile de altădată s-au spulberat şi oricine i-ar fi văzut ar fi putut susţine cu înverşunare tăria marchizei.

„Ah, scumpa mea, – scria madam de Sevigny în scrisoarea către fiică-sa, – câtă glorie la Versailles! Câtă putere domneşte din nou! Am zăbovit o oră-ntreagă în camera ei. Stătea în pat, cu coafura aranjată, înfumurată – se odihnea după «îndulcirea de la miezul nopţii». Ce i-a mai uns ea coastele sărăcuţei de Ludre!”

Regele încerca să-şi spele păcatele. Din scrisoarea doamnei de Sevigny: „Madam de Montespan a început din nou să se îngroape în briliante şi nu e deloc uşor să te fereşti de strălucirea unor asemenea lucruri dumnezeieşti. Iubirea lor pare că a ajuns pe culmi nebănuite, iar ea pare că adună puteri văzând cu ochii. Şi nu s-ar zicea că o asemenea patimă s-ar mai fi putut naşte a doua oară…”.

În pofida tuturor atenţiilor pe care i le acorda regele, atitudinea incontestabilă a Françoisei faţă de el a fost neîndoioasă doar în primii ani. Ea cunoştea foarte bine instabilitatea lui Ludovic şi de aceea avea motive să se teamă de câte o nou apariţie tânără a vreunei frumoase contracandidate. Pe de-asupra, era mereu înconjurată de o gloată de invidioşi şi de duşmani. Era mereu urmărită, mulţi demnitari de curte tremurau în faţa aroganţei ei şi a limbii ei ascuţite. Şi orice frază grea spusă la mânie era purtată din gură-n gură până la rege. Duşmanii săi aveau în permanenţă de rezervă vreo fecioară sulemenită ori vreo damă anume, care ar fi luat cu plăcere locul concubinei regale.

Iar atunci când dintr-o dată Ludovic a căzut în evlavie, mulţi au înţeles că s-a plictisit de favorita lui. Asta se întâmpla în luna martie a anului 1679. Între timp, Françoise împlinise 38 de ani, iar în locul ei putea să vină oricând o divă de două ori mai tânără decât ea.

„Misele negre” ale marchizei de Montespan

Portretul filologic al madmoazelei de Fontange, în vârstă de optsprezece ani, arăta astfel: „Culoarea copt-argintie a părului, ochii mari de un căprui-luminos adânc, pielea ca de lapte, tenul feţei rozaliu”. După spusele contemporanei, ea era „adorabilă ca un înger, din vârful degetelor până la rădăcina părului” şi „avea alura unei eroine de roman”. Era clar că destinul o adusese la curte pentru a-şi găsi fericirea graţie frumuseţii sale.

De Fontange a devenit dama de curte a reginei. De aici şi până la tronul regelui nu mai era decât un pas.

Turbând de gelozie, de Montespan s-a decis să părăsească curtea regală. Dar regele nu i-a permis una ca asta. Ea, conform raţionamentului lui, trebuia să ţină de decor până la ivirea unei noi favorite. Peste asta Françoise nu putea trece uşor. Şi s-a decis din nou, la fel ca în cazul doamnei de Ludre, să se adreseze cerurilor sau iadului. La vremea aceea, asta a funcţionat. Ce-o să se întâmple acum?

Mai întâi la rugat pe abatele Goblen să se roage pentru rege de-asupra unei prăpăstii adânci, presupunând că o asemenea rugăciune o va ajuta să-l împiedice pe Ludovic ca să o părăsească.

Însă judecând după mersul lucrurilor, alteţea sa n-a auzit rugăciunile. Amânarea o ameninţa pe Françoise precum o catastrofă. Trebuiau abordate măsuri mult mai eficiente. A mers pe calea magiei negre. De trei ori, în nopţi fără lună, ea a mers într-o biserică abandonată. Acolo s-a dezbrăcat şi s-a întins goală pe o lespede rece de piatră. După ceva timp, a apărut abatele de Guibour. În mâini ducea o amforă magică pe care, conform ritualurilor de magie neagră, a aşezat-o între picioarele Françoisei. Era înfricoşător. Dar cel mai înfricoşător a fost că în amforă nu au turnat vin, ci sângele unui nou-născut. Abatele Guibour, în prezenţa Françoisei, i-a retezat gâtul în cinstea vlăstarului iadului, a lui Asmodei şi Astorot, iar cu sângele scurs a umplut amfora. Pentru Françoise era ca o datorie sacră. Era gata să menţină iubirea regelui cu orice preţ. Ce-i pasă ei de moartea pruncilor nevinovaţi, când o ameninţa pierderea celui mai puternic om din Europa, „regele-soare”!

Dar nici ritualurile magice nu i-au fost de folos. Se împlinea deja al doilea an de când madmoazela de Fontange era acolo. Cântărind situaţia, Montespan a luat măsuri decisive, în rezultatul cărora, la sfârşitul lui iunie 1681, marchiza de Fontange, în vârsta de numai douăzeci de ani, a decedat de arsuri uşoare agravate de pierderea sângelui la naştere. Înainte de a-şi da ultima suflare, aceasta a şoptit:

– Sunt convinsă că m-a otrăvit marchiza de Montespan.

La fel gândea şi Ludovic, şi de aceea a vrut să se lămurească prin autopsia trupului madmoazelei de Fontange, însă rudele ei nu au fost de acord. Reconstituirea adevăratei cauze a morţii fetei nu s-a putut realiza, însă cu toate acestea versiunea cu otrăvirea s-a răspândit şi mulţi s-au lăsat convinşi de acest lucru.

Mai târziu, în timpul anchetării cazului vrăjitoarei Lavoisen, această versiune a căpătat acoperire. Era învederat că atunci când regele a început să-i acorde atenţie madmoazelei de Fontange, marchiza s-a îndreptat pe dată la vrăjitoare. Cu ajutorul unor prafuri primite de la Lavoisen madam de Montespan a încercat să-şi otrăvească adversara, trimiţându-i o pereche de mănuşi otrăvite. Dar atunci nimic nu s-a întâmplat. A reuşit din a doua încercare, când a fost schimbată cu otrava care provoacă inflamaţii uşoare letale ale căror simptoame nu pot fi reconstituite nici în timpul autopsiei. Într-adevăr, aceasta era una din otrăvurile descoperite cu o sută de ani înainte încă de către Ecaterina de Medici şi care îşi păstra eficienţa în continuare.

Lavoisen a aprovizionat-o pe marchiză cu otravă din belşug şi i-a făcut cunoştinţă cu un oarecare Romany care, în chip de negustor, trebuia să pătrundă în castel pe acolo pe unde va trece domnişoara de Fontange. Mai întâi, asasinii s-au gândit să fiarbă cămaşa de noapte a fetei în această otravă. Până la urmă s-au decis să acţioneze mai simplu – mai degrabă să strecoare otrava în vin sau într-o altă băutură, decât să aştepte până când de Fontange va căuta prin pânzeturile ei pufoase pe care să o îmbrace.

Ideea a reuşit. Romany s-a ascuns şi a nu a fost depistat. Fontange s-a îmbolnăvit grav şi a plecat la ţară, crezând că acolo va găsi leac.

Madam de Sevigny îi scria fiicei sale în iulie a lui 1680: „De Fontange a părăsit Parisul. Maiestatea sa i-a încredinţat patru carete, fiecare înhămată la şase cai, plus încă o caretă specială, înhămată la opt cai, pentru domnişoară, dar ne băgând în seama toate acestea, nu puteai să nu-i plângi de milă: frumuseţea ei apusă într-atâta, era de plâns şi nu alta…”

Sărăcuţa şi prostuţa Fontange, stând în calea marchizei de Montespan, a murit în drum spre casă, nu departe de Paris. Şi chiar în acele zile, martorii morţii ei au amintit numele marchizei. Sigilate şi cetluite într-o lădiţă, protocoalele de anchetă au fost trimise regelui. Acesta le-a citit şi le-a ţinut ascunse până la moartea marchizei de Montespan.

Dar tot ce se întâmplase acum şi încă multe altete erau evidente chiar după moartea micuţei de Fontange, deşi „afacerea otrăvurilor” ieşise la suprafaţă cu un an înainte de asasinarea ei, în 1679.

A ieşit la suprafaţă în mod neaşteptat şi a devenit o temă importantă în discuţiile aprinse dintre curteni.

Totul a început în timpul unei cine vesele pe care a organizat-o nevasta unui demnitar la modă din Porto, madam de Lavigure.

Una din cele prezente la cină, văduva unui negustor de aci, vrăjitoarea şi ghicitoarea Marie Bossee, a băut un pic mai mult decât se cădea şi, între două pahare, râzând, a exclamat:

– Ce mai cavaleri preafrumoşi! Ce mai breaslă! Numai conţi, prinţese şi înalţi demnitari! Încă trei otrăviri şi sunt o femeie bogată!

La cină era prezent şi avocatul Perren. Despre ciudata mărturisire a vrăjitoarei bete i-a povestit prietenului său, căpitanul poliţiei Degré. Acesta a trimis-o la Marie Bosse pe nevastă-sa ca să se plângă de cruzimea soţului său. Ghicitoarea a căzut cu uşurinţă în această capcană. Nu s-a mai apucat să-i ghicească în cărţi, i-a propus din prima clientei sale un flacon cu otravă, cu ajutorul cărei se va putea „lepăda cu uşurinţă de soţul crud”. Au arestat-o pe otravitoare în aceeaşi zi, iar în urma ei pe încă două – pe madam de Lavigure şi pe faimoasa ghicitoare Lavoisen. Au efectuat asupra lor o percheziţie riguroasă şi au dat peste arsenic – cea mai puernică otravă, de asemenea peste diferite preparate vrăjitoreşti – prafuri din carapace de rac, unghii tăiate şi, bineînţeles, muşte spaniole. După care vălul a fost ridicat şi astfel, simplu, a fost exterminată o întreagă şleahtă de otrăvitoare, vrăjitoare, ghicitoare, maştere ale avorturilor în taină, iar în urma lor – alchimiştii, căutătorii pietrelor filozofale, necromanţii, autorii „miselor negre”…

Investigaţia a fost coordonată de către locotenentul poliţiei Lareigny care a spus mai târziu:

– Afacerea acestor răufăcători a adus multă groază. E greu până şi de admis că asemenea crime se pot întâmpla. Cu toate acestea, aceşti oameni le-au săvârşit, ceea ce şi mărturisesc cu bună ştiinţă. Crimele lor sunt atât de asemănătoare una cu alta, încât nu mai încap îndoieli la mijloc. Slujind diavolului pentru a afla viitorul, această cohortă, izvodită din iad, s-a îndreptat către magie, către duhurile necurate şi „misele negre”, pentru care era indispensabilă ofranda şi imolarea copiilor. Jertfele magiei erau racolate din rîndurile orfanilor. Progeniturile din flori ale criminalilor erau furnizate de cerşetori, prostituate, femei destrăbălate…

În timpul investigaţiilor au ieşit la suprafaţa alte fapte doveditoare. De exemplu, pentru a fugi cu iubitul său, preafrumoasa madam Polaillon, clienta lui Lavigure, a decis să scape de bărbatul său care era, după părerea ei, foarte bogat şi foarte bătrîn. Folosindu-se de sfaturile Mariei Bosse şi ale lui Lavigure, doamna a început să trateze cămăşile soţului său cu arsenic. În pofida vîrstei sale respectabile, domnul Polaillon nu a căzut pradă „medicaţiei”. Atunci nevastă-sa a decis să-i pregătească micului încăpăţînat o baie cu arsenic. Dar fiind avertizat la timp, soţul a reuşit să zădărnicească planurile nevestei-asasine.

Vrăjitoarea Lavoisen a folosit multe tipuri de otrăvuri şi a efectuat avorturi secrete. Tot ea l-a obligat pe abatele Guybour să-i furnizeze copii pentru a-i sacrifica.

La sfîrşitul investigaţiilor, raportul oficial a ajuns până la rege. În luna aprilie a lui 1679, Ludovic al XIV-lea a rînduit o comisie specială – „Cortul de foc”, după numele judecăţii din Evul Mediu, care a condus judecata ereticilor în camere drapate cu pînză neagră, la lumina prevestitoare de rău a torţelor. E adevărat că de data asta judecata a funcţionat în condiţii obişnuite. Au fost judecaţi 367 de condamnaţi. Numai 36 dintre aceştia au fost condamnaţi la moarte. Ceilalţi vrăjitori au numit printre clienţii lor nume nobiliare atît de înalte, încît afacerea lor a fost închisă sau „pusă în amînare”. Ludovic al XIV-lea fugea de neplăcerile pe care le-ar putea aduce curtenilor săi şi dorea să evite certurile şi vrajbele. În acelaşi timp, s-a decis să pună capăt necuviinţei.

„Înălţimea sa, – a consemnat locotenentul Larigny, – ne-a recomandat să răsplătim vinovaţii cu nepărtinire. Ni se cere pentru siguranţa de stat să pătrundem în adâncurile cele mai mari ale negoţului cu otrăvuri pentru a-i extirpa rădăcinile. Corectitudinea ne impune să desfăşurăm judecata cu rigurozitate, fără nici un fel de indulgenţă faţă de starea socială…”

Madam de Sevigny îi scria fiicei sale: „În birouri se vorbeşte numai despre afacerea otrăvurilor, dar la nici o casă creştină nu a avut loc un asemenea scandal”.

Cu fiecare zi, investigaţia descoperea noi nume nobiliare, implicate în afacerea asta.

Ducesa de Bouillon a venit la judecată acompaniată de rude, copii, soţ şi amant. Ţinând-o de mîini din ambele părţi, au împins-o pînă la uşa tribunalului. Ducesa le-a răspuns judecătorilor pe un ton ţâfnos şi ironic.

– O cunoaşteţi pe madam Levoisen?

– Da.

– De ce aţi dorit să vă omorâţi soţul?

– Eu? Să-mi omor soţul? Întrebaţi-l, crede el una ca asta? Am venit aici cu el de mînă.

– Atunci de ce vizitaţi atît de des casa Lavoisen?

– Am vrut să consult o ghicitoare, este atît de interesant încât merită riscul. Iar ea mi-a promis că va aranja o asemenea întâlnire.

Ducesa nu şi-a mărturisit vina, ceea ce nu a interzis judecătorilor să o trimită în surghiun.

În sfârşit am ajuns şi la eroina noastră.

Ministrul războiului Louvois i-a raportat regelui: „Lavoisen vorbeşte cam mult. Aseară a pronunţat numele doamnei Vivon (verişoară primară a doamnei de Montespan) şi numele doamnei Lamot, care căutau metode de a se izbăvi de soţii lor.”

Regele şi curtea sa s–au simţit inundaţi de un val de nefericire. Compromise s-au dovedit a fi şi doamna de Oillé, şi domnişoara Lacateau – cameristele doamnei de Montespan, cu toate că prima s-a învrednicit cândva de atenţia regelui şi i-a născut o fetiţă. Vrăjitorul Lesage, pus sub urmărire, le acuza fără încetare. După spusele sale, „colega” lui Lavoisen a fost pe la curte în Saint-Germen şi a lăsat ambelor cameriste felurite poţiuni.

Madam Lavoisen a fost osândită cu arderea pe rug. Înainte de a-şi lua pedeapsa, au supus-o unui rechizitoriu „amiabil”, în timpul căruia aceasta şi-a recunoscut toate crimele, dar a tăcut mâlc atunci când a venit vorba de curtea regală. Cu toate acestea, ea nu a confirmat legătura sa cu Lacateau. „Nu am avut cu ea nimic în comun, înafară de faptul că i-am ghicit o dată în palmă la Palais-Royal şi i-am prevestit iubirea unui demnitar faimos. Lacateau m-a rugat să o ajut să intre în graţiile doamnei de Montespan. Pentru aceasta, i-a cerut o cămaşă pe care mi-au transmis-o prin mătuşa ei. Eu am început rugăciunea sacramentală de nouă zile în biserica Saint-Esprit, dar nu am reuşit să o termin.” Dar imediat înainte de a păşi pe rug, pentru „eliberarea sufletului”, ea a mai mărturisit că diferiţi oameni din diferite categorii sociale şi cu situaţii sociale diverse i-au solicitat soluţii pentru a scăpa de cei care le erau incomozi.

„La Notre-Dame nu a vrut să se pocăiască public, – îi scria doamna de Sevigny fiicei sale. – În piaţa de Grève ea s-a împotrivit din toate puterile, nedorind să coboare din car. Au coborât-o cu forţa, încătuşată în lanţuri, au ridicat-o pe rug şi au îngrămădit paie în jurul ei. Vrăjitoarea răspândea blesteme în stânga şi-n dreapta, a aruncat în toate părţile cu şomoioage de paie de cinci sau de şase ori. Dar a izbucnit focul şi s-a ridicat către cer, iar ea s-a mistuit în flăcări. Aceasta a fost moartea doamnei Lavoisen. Vor ieşi la iveală încă multe detalii din afacerea asta, care ne vor minuna mult. Fiul meu, într-una din zilele următoare, stând de vorbă cu unul din judecători, s-a îngrozit de faptul că pe această femeie, fie ea şi criminală, au ars-o la foc mic. Judecătorul i-a răspuns:

– Ah, monsieur, metode slabe pentru sexul slab.

– Care? Asfixierea înainte de a le arde pe rug?

– Nu, se asfixiază în butuc, iar ajutoarele călăului le taie capurile cu cosoare oţelite.

Vedeţi deci, draga mea, nu e chiar atât de îngrozitor cu se vorbeşte.”

Pe 20 august 1680, după caznele vrăjitoarei Lavoisen, în anchetă a intrat Margareta Mauvoisen, fiica ei.

„Maică-mea a fost schingiuită, eu nu mai am pe cine menaja, aşa că vreau să spun tot adevărul.”

Acest adevăr, povestit de către Margareta, l-a îngrozit şi înfricoşat până şi pe locotenentul de poliţie.

„Mărturisesc că am luat parte la misele negre, care erau organizate în casa mamei mele de către îngrozitorul abate Guybour. «Misele negre» s-au petrecut mereu cu asasinarea unui copil.

Odată, – a continuat Margareta, – am văzut o femeie despuiată care stătea întinsă pe o somieră. Pe pântecul ei era aşezat un şerveţel, iar pe şerveţel o cruce şi un pocal… După aceea servitoarea mamei mele a adus un copil viu, i-au tăiat gâtiţa de-asupra pocalului, au lăsat sângele să se scurgă în pocal, repetând numele unei doamne şi al împăratului la un loc, ca la cununie. Asta s-a întâmplat acum câţiva ani. Femeia aceasta era… – şi Margareta a pronunţat numele, la auzul căruia până şi locotenentul Lareigny, îngrozit, a dat în sudori reci, – numele doamnei de Montespan, care în timpul «miselor negre» era amintită în descântec împreună cu cel al lui Ludovic. Iar Margareta a continuat: – Când doamna de Montespan a început să aibă dubii în legătură cu regele, i-a spus mamei mele, iar aceasta i-a trimis câteva poţiuni şi l-a chemat pe preot pentru a ţine slujba «misei negre» şi i-a dat şi nişte prafuri pentru rege. De obicei maică-mea se ducea singură să ducă poţiunile. Iar eu am văzut-o pe ea prima dată cu un an şi jumătate în urmă. Marchiza a venit la maică-mea, au vorbit foarte mult între patru ochi, apoi m-au chemat pe mine. Era într-o joi. Ne-am înţeles să ne reîntâlnim luni într-un loc stabilit de noi, unde eu trebuia să apar într-o mască pe care să mi-o scot la vederea marchizei. Am făcut totul cum ne-am înţeles. Şi, trecând pe lângă doamna de Montespan, i-am strecurat în palmă un pacheţel cu prafuri, pregătit de către maică-mea. Altă dată ne-am întâlnit pe o stradă din Ville d’Arveille. Văzându-mă, doamna a oprit careta, iar eu i-am strecurat în mână un flacon de care era legat un pacheţel minuscul cu prafuri, pregătit de vrăjitoarea Lapautrome. Când doamna de Montespan nu a putut să vină, ea a trimis-o pe camerista ei, domnişoara de Oillé”.

Dar hăul s-a căscat şi mai dânc atunci când fiica vrăjitoarei i-a povestit locotenentului Lareigny despre preotul Guybour.

Guibour a adus pentru ritual, la solicitările mamei mele, un prunc născut înainte de soroc. În dimineaţa următoare, mama a trimis la Dumesnelle un bidonaş cu sânge şi cuminecătură pe care apoi l-a luat doamna de Montespan.

În ziua următoare, Lareigny a primit dovezi şi confirmări pentru cele povestite. Abatele Guybour a recunoscut că a săvârşit „mise negre” cu sacrificarea de viu a unui copil pentru doamna de Montespan…

„Clericul caterisit a cumpărat copilul pentru acest ritual numai cu un equu, – a scris Lareigny în jurnalul său, – străpungând gâtul pruncului cu un cuţit, el a turnat sângele într-un pocal, după care au aruncat trupul minuscul. Săpăturile din grădina ghicitoarei au scos la suprafaţă schelete nu numai de copii născuţi înainte de vreme, ci şi de copii normali. Prin urmare, sacrificiile şi ofrandele care se înfăptuiau în timpul «miselor negre» n-au fost o invenţie de-a copilei «nebune».”

Sângele copiilor nu era turnat în pocale numai pentru actele ritualice. E greu să ne imaginăm o înspăimântătoare mandragoră, preparată de către Guybour la ordinele doamnei de Montespan. Aceste ierburi au fost băute de rege înloc de mixtura sa împotriva tusei lui convulsive, graţie unuia dintre ofiţerii de gardă pe care Françoise fie la convins, fie la mituit. Când citeşti scrierile lui Lareigny şi înţelegi ce a băut Ludovic, ţi se pune un nod în gât. E posibil ca asemenea ierburi săi fi fost servite nu numai o singură dată şi nu e de mirare că regele era mereu bolnav, iar doctorii nu puteau să depisteze cauzele stării lui grave.

Guybour a dat nu se ştie cum peste o filă pe care erau scrise toate rugăciunile rostite de însăşi doamna de Montespan în timpul miselor: „Conjur prietenia regelui şi a delfinului, iar aceasta să nu aibă sfârşit. Fie ca regina să rămână stearpă, fie să primesc de la el tot ce-i voi cere, şi rudele mele să primească, fie ca prietenii şi servitorii mei să-i placă; fie ca eu să fiu respectată de toţi demnitarii; să trimită după mine în timpul consiliului regal, iar eu să ştiu ce se întâmplă acolo; fie ca prietenia şi iubirea regelui să se îndrepte îndoit către mine; fie care regele să o părăsească fără să clipească pe Lavalier; fie ca regele să se despartă de nevastă, iar eu să devin regină”.

Această rugă are legătură cu începutul precoce al carierei Françoisei, când Louise de Lavalier se afla încă „în postul de îndeplinire a obligaţiilor sale”. Mersul ulterior al lucrurilor a întărit încrederea doamnei de Montespan în metodele vrăjitoreşti, mai ales că Lavalier a fost părăsită definitiv de rege, iar Françoise i-a luat locul.

Dovezile acuzatoare de mai departe dovedesc vina Françoisei de Montespan chiar şi în cazul asasinării domnişoarei de Fontange, lucru deja cunoscut nouă.

Fiica lui Lavoisen şi alţii aflaţi sub investigaţie au confirmat de asemenea că doamna de Montespan, din gelozie pentru Fontange, a vrut să-l otrăvească până şi pe rege cu ajutorul unei rugăminţi înscrise pe o hârtie otrăvită. Este oare posibil? Nu era oare „regele-soare” singurul protector al marchizei? La aceste întrebări, Margareta Mauvoisen a răspuns astfel:

– Înţelesesem din spusele mamei mele că ceva-ceva se punea la cale împotriva regelui. Ea mi-a spus că doamna vrea să ducă treaba până la capăt şi că are nevoie de ajutorul ei.

Pentru început, Lavoisen i-a propus să trateze cu otravă hainele regelui, mai apoi hotărârile s-au schimbat.

O altă vrăjitoare, Latrianon, a întărit cuvintele Margaretei:

– Da, se hotărâse trimiterea cererii otrăvite la Versailles.

– Sunteţi sigură că se poate otrăvi cineva cu o hârtie tratată cu otrăvuri? – a întrebat Lareigny, înlemnit.

Ce întrebare naivă! Arta meşteşugului cu otrăvuri ajunsese la vremea aceea la un asemenea grad de fineţe, încât de ea s-au bucurat până în vremurile de mai târziu. Dar ce n-au inventat numai de dragul atingerii unui scop? Otrăveau până şi aerul. Vi se putea oferi o bucăţică de măr, tăind în faţa dumneavoastră cu un cuţit partea care era unsă cu otravă. Guybour era în stare să trateze florile, încât numai mirosindu-le mureai în convulsii de râs (de edem aeros). Au existat chei ale căror capete se mânjeau de otravă atunci când erau introduse în broască. Astfel stătea pitită moartea şi lovitura fatală într-o hârtie otrăvită.

Nu e cazul să credem că pregătirea şi combinarea otrăvurilor în epoca Renaşterii era o ocupaţie a cercului restrâns al vrăjitoarelor, ghicitoarelor sau necromanţilor. Nu, de această metodă îngrozitoare pentru rezolvarea problemelor de moştenire, căsnicie sau mai ştiu eu ce, se foloseau mulţi oameni, atât cei simpli, cât şi cei avuţi.

Afacerea marchizei Marie Madeleine de Brenvillier

Este suficient să amintim afacerea marchizei Marie Madeleine de Brenvillier, care a răsunat în toată Franţa în anii aceia, când marchiza de Montespan era toată numai o „zburdălnicie”.

Marie s-a născut într-o familie nobiliară bogată şi încă de la vârsta fecioriei strălucea prin frumuseţea ei năucitoare. În epoca „regelui-soare” Ludovic al XIV-lea, frumuseţea feminină era preţuită în mod special, iar un asemenea „giuvaer” nu putea să rămână multă vreme fără cercevea, şi de aceea Marie Madeleine s-a căsătorit cu marchizul de Brenvillier care era cu mult mai în vârstă decât ea. Tânăra marchiză şi-a adus în curând soţul în pragul duelului cu tânărul ofiţer Gaudenot de Saint-Croix. Soţul a rezistat cu stoicism în faţa adulterului, dar tatăl Mariei Madeleine, domnul Dré d’Aubré, a fost copleşit. Timp în care marchiza continua să se încurce cu Saint-Croix, tatăl ei a reuşit să-i încarcereze amantul în Bastilia sub o acuzaţie oarecare. Asta a fost o greşeală cruntă din partea lui, pentru că anume între pereţii Bastiliei, Saint-Croix a făcut cunoştinţă cu italianul Exilli, alchimist şi aventurist, mare specialist în otrăvuri. Exilli nu a avut niciodată un învăţăcel mai obedient. Stând în aceeaşi cameră cu italianul, Saint-Croix a înghiţit avid învăţătura crimei.

Dar a venit în sfârşit ziua când ofiţerul a ieşit la libertate. De la prima întâlnire cu marchiza, i-a povestit tot ce învăţase de la dascălul său. Inventiva Marie Madeleine a înţeles imediat care sunt foloasele ce pot fi trase din cunoştinţele amantului său. Dar ideea a luat naştere în capul ei cu multă băgare de seamă: înainte de a pune în aplicare cele gândite, marchiza a pus la cale câteva experimente. Împreună cu Saint-Croix, prepară diverse otrăvuri din arsenic şi alte componente. Marchiza testează preparatele pe bolnavi, pe care-i împrumută de la misionarii creştini din spitalul „Hotel-Dieu”. Otrava funcţionează – de la 30 la 60 de spitalizaţi mor pe capete, iar medicii nu sunt în stare să depisteze în organism urmele otravei. Marchiza e-n delir de fericire. Goden primeşte mici săruturi, iar tatăl ei cel antipatic – mici porţii de otravă. Opt luni în şir, domnul Dré d’Aubré este chinuit de o boală enigmatică. Medicii îi fac transfuzii de sânge bolnavului, îl masează cu unguente alzaciene, îi pun comprese reci, dar totul e în zadar. Marie Madeleine, transformându-se în modelul fiicei iubitoare, îi schimbă lenjeriile şi îi administrează doctoriile cu mâna ei. La mormântul tatălui său, marchiza plângea cu sughiţuri sincere şi nemângâiate, că doar moştenirea nu-i rămăsese ei, ci celor doi fraţi ai ei. La un moment dat, marchiza, cu ajutorul unui alt amant, un oarecare Lachaussé, va avea grijă şi de fraţii săi. Unul după altul părăsesc lumea celor drepţi, iar Marie Madeleline pune mâna cu uşurinţă pe moştenire.

Totul a decurs cu bine pentru această desfrânată incurabilă, dar a avut loc o întâmplare fatală: Saint-Croix, experimentând în laborator, s-a otrăvit cu mostre de otravă. Poliţia, investigând cazul morţii lui, a depistat în laborator o cutie cu bidoane în care s-au găsit substanţe lichide dubioase; le-au testat pe animale, acestea au murit toate. Între timp s-a adeverit că destinatarul acelei cutii de la domiciliul lui Saint-Croix era marchiza de Brenvillier. Investigaţia a durat mult timp, relaţiile şi banii marchizei au înlăturat pentru o vreme pedeapsa pentru complicitate, iar când a fost arestat Lachaussé şi alţi câţiva complici de-ai săi, aceasta a fugit din Franţa. Trei ani a trăit marchiza prin străinătate, până când dorul de casă a adus-o înapoi. Un timp s-a ascuns între pereţii citadelei Liègeului, dar au descoperit-o degrabă. La Liège a venit superiorul gărzii poliţieneşti, locotenentul Degré. A arestat-o pe Marie Madeleine de Brenvillier şi a adus-o în capitală. În conformitate cu situaţia marchizei, cel care a judecat-o a fost judecătorul superior al parlamentului. Regele, aflându-se în posesia unei a treia proprietăţi amoroase, a insistat ca judecata să se îndeplinească indiferent de cognomenul social. Marchiza a încercat să se apere, făcând aluzie la faptul că s-ar afla în posesia unor secrete privind sferele înalte. „…Jumătate din cei pe care îi cunosc sunt oameni foarte cunoscuţi, – care se ocupă cu ce mă ocup şi eu… Îi voi trage după mine, dacă mă hotărăsc să vorbesc”. Dar celui de-al treilea rang îi era totuna de scandalurile din pătura aristocratică. Judecata, fără pic de tăgadă, i-a confirmat vina în cazul numeroaselor crime cu premeditare, iar călăul a exonerat-o de căpşorul ei frumos. Asta s-a întâmplat în anul 1676. Corpul ei a fost ars pe rug.

Deja cunoscuta doamna de Sévigny a fost martora acestor chinuri şi a notat în jurnalul său:

„În sfârşit, totul s-a terminat. De Brenvillier şi-a luat zborul spre nori odată cu fumul, pentru că trupul ei micuţ şi zbârcit a fost aruncat în foc, după încheierea torturii… Scrumul ei s-a împrăştiat în vânt. Înseamnă asta oare că noi respirăm bucăţele mici din fiinţa ei?

Dar dacă aceste bucăţele sunt la fel de înspăimântătoare cum a fost ea în timpul vieţii, nu ne vom otrăvi noi oare cu acest aer?”

Câte ceva despre otrăvuri

Afacerea unei otrăvitoare s-a încheiat, însă epoca otrăvitoarelor şi a otrăvurilor preparate de ele şi-a continuat drumul.

Lareigny a scris în jurnalul său: „Viaţa umană se vinde, chiar foarte ieftin. Otrava a devenit cel mai la îndemână instrument pentru rezolvarea problemelor de familie…”.

Este incorect să credem că otrăvurile erau preparate doar din extracte din cine ştie ce plante exotice aduse de peste mări şi ţări. Nu, stirpea lor se găsea în orice grădină a oricărui ţăran şi-n orice colţ de grădină, în forma mandragorei.

În aşa fel, toate civilizaţiile antice cunoşteau forţele neobişnuite ale otrăvurilor, obţinute din plantele care fac parte din familia solanaceelor – cireaşa lupului, mătrăguna, cucuta, beladona rusească. Mărturii despre substanţe otrăvitoare sau terapeutice preparate din aceste plante pot fi găsite în scrierile vechi. De cea mai mare popularitate s-a bucurat umila cucută, despre care a scris vechiul vraci roman Dioscoride, descriind-o ca pe un anestezic eficient. Într-una din odele sale, Horaţiu a preaslăvit arta farmaciştilor din Fesalia, păzind cu sfinţenie taina preparării leacurilor şi otrăvurilor. De cele mai multe ori, aceste doftoroaie şi otrăvitoare sub acelaşi chip, foloseau otrăvurile din cucută şi mătrăgună. Acestea din urmă se bucurau de o popularitate aparte, din moment ce nu erau uşor de deosebit de celelalte plante, în plus fierberea şi temperatura preparatelor din aceste plante nu semănau deloc cu soluţiile otrăvitoare. Până şi numele câtorva substanţe extrase din solanacee, chiar în vremurile noastre, ca-ntr-o oglindă, înfăţişează toxicitatea lor ca de uragan – de exemplu, alcaloizii de atropină, prezente sub diferite forme în toate tipurile de solanacee, iar numele i se trage de la cea mai înspăimântătoare zeiţă antică, Atropos, reprezentând capătul de aţă al vieţii care duce iminent către moarte.

Cunoscută le era vechilor romani şi cireaşa lupului. Încă din vremurile acelea, femeile foloseau această plantă pentru a-şi dilata cât mai mult pupilele – după consumarea acesteia, ochii căpătau o strălucire specială, iar femeia devenea enigmatică şi atrăgătoare. Această substanţă de cireaşa lupului, mai exact extrasul de alcaloid de atropină, se foloseşte în continuare în tratamentele oftalmologice, numai că, se-nţelege, cu alt scop. Cu suc de cireaşa lupului îşi masau obrajii, după care aceştia deveneau rumeni şi strălucitori. Cu toate acestea, goana după frumuseţe se putea termina deplorabil.

Oamenii erau fascinaţi de solanacee nu numai datorită proprietăţilor sale terapeutice, dar şi pentru efectele lor letale. Luând câteva doze mici sau introducând aceste substanţe toxice în piele, puteau apărea halucinaţii de solanacee şi până şi cei mai tăcuţi şi smeriţi oameni deveneau deliranţi, de parcă în ei s-ar fi zbenguit drăcimea iadului (de aici provine expresia „ca lovit de cucută”).

De aceea, cel mai des preparau solanaceele cei care erau specializaţi în ştiinţa uciderii şi în ştiinţa vindecării (medicina). O porţiune de cucută a fost strecurată şi în palma celui care l-a asasinat pe tatăl lui Hamlet în poemul nemuritor al lui William Shakespeare. Fantoma tatălui se adresează fiului:

Dormeam ca de-obicei după-amiaza

Într-o grădină, cînd, în tihna mea,

Cu zeamă blestemată de cucută într-o sticluţă, unchiul tău veni

Şi-n porţile urechii-mi deşertă.[1]

Multe din aceste plante s-au dezvoltat într-atâta, încât nu mai erau agricultori care să le cultive. Cu toate acestea, un nor mistic a învăluit degrabă această plantă şi sute de mii de vrăjitori, şamani şi ghicitori din toată lumea o folosesc în practicile lor nu de puţine ori neinocente. Ei exploatează substanţele solanacee pentru a influenţa creierul şi sistemul nervos, dând activităţii lor cel mai înalt sens religios. Nu de puţine ori această plantă a ţinut loc de monedă de schimb pentru plante mult mai rare şi mai preţioase. Tradiţia acestor înşelătorii se întinde până departe, în adâncimile Evului Mediu, când rădăcinile de beladonă rusească erau date la schimb pentru celebra rădăcină a mandragorei biblice. O asemenea „escrocherie” s-a înrădăcinat atât de mult, încât şi astăzi beladona rusească este luată drept mandragoră.

Şi doamna de Montespan?

Dar să ne întoarcem la istoria noastră. Auzind acuzaţiile vrăjitoarei Latrianon, Lareigny a replicat:

– Paza nu ar fi lăsat nici o vrăjitoare să se apropie de rege.

Însă vrăjitoarea şi-a continuat excursul:

– Vai, dar ăsta nu-i un lucru atât de dificil. M-aş fi aruncat la picioarele regelui pentru a cerşi milostire, la biserică ori înafara bisericii, şi aş fi găsit o cale de a-i strecura hârtia.

În cartea sa „Afacerea otrăvurilor”, George Montgredier îşi povesteşte poziţia lui faţă de rolul doamnei de Montespan în crimele vrăjitoarelor şi ghicitoarelor. El scrie:

„Istoria nu are dreptul de a accepta fără discernământ acuzele aduse doamnei de Montespan, mama prinţilor legitimi. Otrăvitoarele şi vrăjitoarele nu merită încrederea. Demonstraţiile lor trebuie înţelese cu mare grijă.

Una din vrăjitoare, Lafillastre, dând declaraţie împotriva doamnei de Montespan, înaintea executării pedepsei şi-a retras acuzaţiile”.

Trebuie să ţinem cont şi de faptul că cei acuzaţi, vrând cu orice preţ să scape de pedeapsa cu moartea, erau interesaţi să-i compromită pe cei mai sus-puşi oameni ai regelui, şi în primul rând – pe amanta regelui. Aceasta a permis pervertirea unui simplu caz penal de omucidere într-un caz „de stat” şi să facă imposibilă investigaţia ulterioară. Nimeni nu îndrăznea să măture praful din reşedinţa „de stat”.

Nu putea fi vorba de chemarea în instanţă a marchizei de Montespan pentru motivarea demonstraţiilor înaintea „Cortului de foc”, iar vrăjitoarele ştiau foarte bine acest lucru. A amesteca în această afacere pe favorita regelui şi pe domnişoarele ei însemna alertarea autorităţilor de stat şi a celor judecătoreşti, procrastinarea investigaţiilor şi chiar transformarea procesului penal şi ora pedepsei într-o imposibilitate.

Gestionarul general al finanţelor şi mâna dreaptă a regelui, Colbert, a cărui fiică se căsătorise cu vărul primar la doamnei de Montespan, oricum nu s-ar fi întâmplat, îşi dorea absolvirea marchizei.

– Dovezile vrăjitoarelor sunt o minciună murdară, – declara acesta. – Margareta Mauvoisen, cu demonstraţiile sale care amintesc nume sonore şi titluri nobiliare, doreşte evident să pervertească procesul într-un „caz de stat”. Iar aceasta e o metodă bună ca să scapi de proces.

Dar cu toate acestea apărarea doamnei de Montespan a început să se năruie odată cu amintirea unei afaceri mai vechi. În anul 1667, când marchiza de Montespan încă spera să ia locul prietenei sale, de Lavalier, avea incontestabil legături cu doi dintre cei cercetaţi în afacerea otrăvurilor – vrăjitorul Lesage şi abatele Mariethomme. Ultimul a fost arestat în anul 1668. Iar Lesage a confirmat faptul că a întâlnit-o pe doamna de Montespan la doamna Triangue şi că ea, în acea conversaţie cu el, şi-a destăinuit dorinţa de a deveni amanta regelui, lucru pentru care s-a şi rugat în timpul miselor. Încă nu era vorba de „misele negre” cu sacrificarea de vii a  copiilor, însă din anul 1667 doamna de Montespan i-a cerut o poţiune dubioasă cu care să dobândească iubirea regelui. Abatele Mariette a fost condamnat la numai nouă ani de muncă silnică. Preşedintele juriului din Latournelle, acolo unde l-au judecat, era monsieur Méhème, tatăl proaspetei neveste, doamna de Montespan, lucru care explică o pedeapsă atât de lejeră.

Locotenentul Lareigny a solicitat documentele procesului din 1668 şi după lectura lor a tras concluzia că – noi cunoaştem aceste lucruri datorită notelor din jurnalul său, necunoscut până nu demult şi găsit de curând în arhivele lui George Montgredillenom, – aceste documente merită o atenţie sporită, mai ales asupra felului în care erau depuse mărturiile atunci, când nimeni nu adusese nici o acuză doamnei de Montespan.

Ludovic al XIV-lea a luat până la urmă o decizie. Era pusă în joc onoarea regală. Şi el a dat ordin de închidere a investigaţiilor. Lareigny s-a umplut de disperare şi abandonare.

„În Bastilia şi Vensenne sunt reţinuţi o sută patruzeci şi şapte învinuiţi. Împotriva fiecăruia există dovezi cutremurătoare a vinei în cazul otrăvirii sau în cel al comercializării substanţelor toxice, acuzaţi de sacrilegii şi crime. Ordinul regelui lasă aceşti nemernici fără pedeapsa meritată”, – nota acesta în jurnalul său.

Pentru a mai tempera cât de cât opinia publică, procesul a  mai continuat puţin şi au condamnat la pedeapsa cu moartea doi învinuiţi – dintre aceia care erau mai puţin vinovaţi şi care nu au pronunţat niciodată numele doamnei de Montespan. În urma scrisorii secrete din 21 iulie 1682 a fost inaugurat „Cortul de foc”. Întemniţaţii care ştiau deja prea multe au fost mutaţi în diferite închisori. Ministrul de război Louvoix a ordonat ferecarea lor de pereţii închisorilor. În felul acesta şi-au petrecut restul vieţii lor. Unii au zăcut în închisoare câte 40 de ani, urmărind cum le mor, unul după altul, toţii „colegii”. Louvoix le-a interzis ocnaşilor să întindă auzul la toate „clevetirile” pe care le inventează aceşti nenorociţi.

– În special, recomandaţi-le acestor domni să se abţină de la ţipete şi strigătul cine ştie cărei tâmpenii la adresa doamnei de Montespan, tâmpenii care nu au nici un fundament. Ameninţaţi-i cu pedepse şi mai mari la cel mai mic zgomot pe care-l fac, astfel încât nici unul să nu îndrăznească să respire mai zgomotos, – a ordonat acesta.

Când au arestat-o pe doamna Villeledillier, aceasta a izbucnit:

– De ce m-aţi arestat tocmai pe mine, care nu am fost în vizită la Lavoisen decât o dată, în timp ce domnişoara de Oillée a umblat pe-acolo de cel puţin 50 de ori, iar ea este în libertate!

– Pierzându-vă, regele nu va suferi, – a precizat această domnişoară de Oillée.

Domnişoara de Oillée nu a fost chemată la judecată împreună cu ceilalţi acuzaţi mai importanţi. Ludovic al XIV-lea s-a mulţumit cu faptul că o ascunsese în spitalul din Touree, acolo unde aceasta a murit pe 8 septembrie 1686.

În timpul cercetărilor, până la inaugurarea „Cortului de foc”, a mai fost un episod în care se amintea numele de Montespan.

Potrivit demonstraţiilor unuia din acuzaţi, în anul 1676 marchiza nu s-a limitat numai la „misele negre”. Pentru întoarcerea regelui şi pentru menţinerea autorităţii lui supreme, ea a trimis două vrăjitoare în Normandia, unde un oarecare Gallé se ocupa cu producerea otrăvurilor şi a poţiunilor de iubire. Gallé i-a dat vrăjitoarei prafurile sale, iar acestea le-au furnizat doamnei de Montespan. În aşa fel aceasta s-a învrednicit din nou de puterea magică pe care i-au dat-o poţiunile ei: Ludre a pierdut simpatia regelui, iar Ludovic s-a întors la Françoise.

Când au ieşit la iveală toate năzbâtiile marchizei de Montespan, regele s-a simţit trădat. Ce să mai – mama copiilor lui iubiţi, iubirea lui de mulţi ani – acum o criminală! Mica lui alinare era că toate crimele pe care le-a săvârşit aceasta erau din iubire pentru el şi de dragul iubirii lui pentru ea.

Montespan a murit!

Trăiască Mentenon!

Şi dacă acuzaţiile de tentativă de asasinare a regelui puteau fi retrase, în schimb acuzaţiile precum că doamna de Montespan a participat la „misele negre” şi la sacrificarea de vii a pruncilor au rămas în picioare. Ludovic al XIV-lea s-a păzit de mărturisirile publice ale legăturilor amantei lui cu vrăjitoarele. Toţi miniştrii şi consilierii şi-au unit forţele pentru a edulcora mult prea rapida decădere a favoritei şi pentru a scăpa de scandal. Mama copiilor regelui nu putea fi excomunicată de la curtea regelui, ea trebuia numai să-şi părăsească apartamentele imense de la primul etaj şi să se instaleze undeva mai departe şi mai discret. Regele a continuat să o accepte şi să-şi organizeze vizitele oficiale în prezenţa curtenilor, însă toţi spectatorii acestei tragi-comedii de la Versailles au remarcat schimbări majore în atitudinea lui Ludovic faţă de marchiza de Montespan.

Mai către anul 1680, în pofida tuturor stratagemelor, Françoise a început să îmbătrânească şi să se îngraşe. Ea părea mai bătrână decât o arăta vârsta, ochişorii ei se dovedeau a fi nişte punguliţe cu grăsime. Iar regelui i s-a ivit o nouă şi tinerică amantă, Mentenon, care era guvernantă, iar în curând – servitoarea marchizei de Montespan. Aceasta devenise catastrofă deplină pentru fosta favorită.

Doamna de Sévigny îi scria fiicei sale cum că „Ludovic se comportă cu marchiza destul de brutal”. Un alt curtean, Bussie-Rabutenne a confirmat că regele o priveşte cu multă ostilitate.

Nu numai Louvoix şi Colbert, dar chiar şi Mentenon se străduia să îndulcească soarta cândva atotputernicei favorite, care nu mai reprezenta nici un fel de ameninţare pentru ea. Cu atât mai mult cu cât Montespan a început să-i reproşeze fostei guvernante trădarea şi necredinţa. Cu toate acestea drept răspuns a auzit cuvinte alese, dar hotărâte:

– Dacă îmi reproşaţi iubirea mea faţă de rege, atunci nu uitaţi că acest reproş este o greşeală de care dumneavoastră înşivă îmi daţi exemplu.

Toată în sughiţuri de plâns, Montespan s-a aruncat la picioarele lui Ludovic şi i-a făcut o ultimă scenă de gelozie. Ascultând-o, a rostit calm:

– Cucoană, v-am mai spus asta, eu apreciez calmul. Doar ştiţi că nu suport agresiunile.

Montespan a continuat să se lupte pentru locul său. O ajutau câţiva curteni, împreună cu servitorul delfinului. A aflat multe despre viaţa nici pe departe de înger din tinereţile domnişoarei de Mentenon şi despre escapadele ei amoroase din timpul văduviei. Lucrurile au mers până la informarea regelui. El a decis că trebuie să aplaneze conflictul despărţindu-i pe scandalagii unii de alţii, însă, e de înţeles, în folosul noii amante, şi a dat ordin să se dea intriganţii afară din curte.

Cu toate acestea, noua favorită a continuat să joace rolul sfintei cu chipul său plin de smerenie, cu vorbe dulci, atoateiertătoare. Ea l-a convins pe rege să-i ierte pe intriganţi, iar ea i-a comunicat fostei sale patroane că a izbăvit-o de izgonirea batjocoritoare de la curte. Cu modestie, dar bucurându-se răutăcios în taină, i-a spus doamnei de Montespan că nu va putea să guste din întâlnirile în taină dintre ea şi rege, dar că regele este de acord, pentru viitor, să-şi îndeplinească solicitările legitime şi dorinţele marchizei, în calitate de mamă a copiilor lui. Dar aceasta trebuie să i le comunice ei mai întâi, domnişoarei de Mentenon, care le va transmite regelui.

Atunci Montespan a făcut un pas definitiv care, după părerea ei, ar fi trebuit să-l facă pe rege să o aducă din nou la curte. Ea a refuzat demonstrativ întoarcerea la palat. Fiul ei cel mai mare, ducele de Main, a susţinut această decizie, dar de îndata ce a plecat maică-sa, a înştiinţat-o despre aceste planuri pe domnişoara de Mentenon. A găsit că e mult mai avantajos să se alieze cu starleta în devenire, decât să-şi susţină mama surghiunită.

Ducele de Main şi doamna de Mentenon au răspuns chemărilor doamnei de Montespan şi i-au spus că la directivele lui de Main date de la fereastră, au dezinstalat mobilierul mamei sale, iar lucrurile ei au fost expediate la Paris şi camerele au fost date în folosire cu alte scopuri. Marchiza nu avea decât să se aciueze într-un alt loc şi să trăiască din pensia pe care o plătea regele.

După aceasta, a început viaţa de femeie singură a doamnei de Mentenon care controla toate afacerile de stat (mai puţin cele internaţionale) şi acum putea exlama cu mai multă îndreptăţire decât însuşi regele: „Statul sunt eu!”.

În anul 1691, fosta favorită s-a aciuat în orăşelul Saint-Joseph. Nu putuse să se întoarcă la palat nici măcar să ia parte la ceremoniile nupţiale ale copiilor săi. Ea a călătorit mult, dar nu a găsit pacea sufletească. Puţin câte puţin, doamna de Montespan a dăruit săracilor aproape toată averea sa, a muncit pe la mănăstiri şi spitale, îndeplinind cele mai murdare munci. Se hrănea sărăcăcios, ţinând toate posturile şi canoanele. Purta o lenjerie grosolană şi o centură verde de la care căpătase răni pe corp. O bântuia frica de moarte. „Se culca să doarmă cu ferestrele nezăvorâte, în lumina multor lumânări aprinse, – povestea contele de Saint-Simon, – în jurul ei trebuia să mişune servitoarele. Oricând s-ar fi trezit, acestea trebuia să-i vorbească, să mănânce, să se înzorzoneze şi să se machieze, numai să doarmă nu.” În sfârşit, pe 27 mai 1707, în Bourbon L’Archambole, marchiza a simţit apropierea morţii. Şi-a chemat toate slugile, şi-a mărturisit păcatele, pocăindu-se şi cerând iertare pentru decăderea sa. A mulţumit bunului Dumnezeu că a lăsat-o să moară într-un loc, departe de copiii săi, rămaşi netinşi de păcatele sale.

Aflând despre moartea marchizei de Montespan, regele a primit această veste foarte rece, i-a aruncat o remarcă ducesei de Bourbon:

– De când am abandonat-o, nu am convenit cu ea că ne vom întâlni vreodată. Ea a murit demult pentru mine.

Dar peste câţiva ani, el şi-a amintit de ea. Pe 13 iunie 1709, curând după moartea locotenentului Lareigny, cel care a condus investigaţiile privind „afacerea otrăvurilor”, Ludovic al XIV-lea a ordonat să i se aducă lădiţa capitonată cu piele neagră, în care, după spusele secretarilor procesului Sagot şi Goden, „stăteau protejate şi în care se găseau documentele investigaţiei din 1679 până-n 1680, securizate la ordinul special al Majestăţii Sale”.

Erau transcrierile declaraţiilor martorilor, privind cazul doamnei de Montespan.

În prezenţa regelui şi a gărzii de sigiliu, lada a fost arsă. Însă jurnalul lui Lareigny, analiza detaliată a mersului procesului, mult mai importante până şi decât documentele afacerii, s-a păstrat. Ludovic al XIV-lea nu ştia nimic despre acest jurnal şi spera ca flăcările să mistuie pentru totdeauna mărturiile crimelor amantei sale, mama „copiilor Franţei”, căci nu i-a iertat vreodată ruşinea legăturilor ei cu vrăjitoarele.

Pentru a cita acest document, utilizați următoarea trimitere bibliografică: Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu, Drafturi critice, 2014. Link: https://igormocanu.wordpress.com/2014/03/03/igor-damaskin-patima-si-viclenie-cartea-versiune-integrala-drafturi-critice-2014/ Ultima accesare: [data ultimei dumneavoastră accesări].

[1] William Shakespeare, Hamlet. Prinţ al Danemarcei, Tragedie, Traducere de Ion Vinea, Editura Univers, Bucureşti, 1971.

Advertisements

2 responses to “Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Sângeroasa amantă a lui Ludovic al XIV-lea

  1. Pingback: Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Cartea. Versiune integrală. drafturi critice 2014 | drafturi critice·

  2. Pingback: Două traduceri. Igor Damaskin și N.V. Gogol | drafturi critice·

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s