Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Mii de morţi de dragul tronului


Scenă din „Intolerance” (1916), de David Wark Griffith, inspirată după pânza lui Édouard Debat-Ponsan, „Dimineața, la porțile Luvrului” (1880)

Scenă din „Intolerance” (1916), de David Wark Griffith, inspirată după pânza lui Édouard Debat-Ponsan, „Dimineața, la porțile Luvrului” (1880)

Mii de morţi de dragul tronului

Încă de când era un copil, i-au spus că va aduce pagubă în familia în care va intra. Pentru a împiedica acest lucru, atunci când a devenit regină, ea a organizat Noaptea Sfântului Bartolomeu şi a săvârşit multe alte crime grele care au dus, într-un final, la căderea familiei Valois în care intrase cândva.

O tânără intrigantă devine regină

Ecaterina de Medici, văduva regelui francez Henri al II-lea, „regina-mamă”, a condusa Franţa 30 de ani (din 1559 până în 1589) în numele fiilor săi, Francisc al II-lea, Carol al IX-lea şi Henri al III-lea. Majoritatea istoricilor au crezut că nu există termeni de comparaţie pentru cruzimea, făţărnicia şi actele ei sângeroase în întreaga istorie a lumii. Adolf Hitler, nimicind în „noaptea cuţitelor lungi”, din 30 iunie 1933, 77 (după alte date, 401) de comilitanţi care l-au ajutat să pună mâna pe putere, e mic copil pe lângă ea. Într-o singură – a Sântului Bartolomeu – noapte, au fost omorâţi 10 000 de concetăţeni, iar peste câteva zile – mai mult de 70 000 de bărbaţi, femei şi copii.

Cum arată trecutul Ecaterinei?

Ea se trage din spiţa despoţilor toscani de Medici (în italiană, medici). Tatăl ei a fost un vraci-şarlatan, care a adunat averi incomensurabile, mituind nobilimea şi creându-şi o emblemă alcătuită dintr-un scut pe care sunt desenate cinci bile şi în care nu e greu să vedem reprezentarea unor pilule. Succesorii lui au fost Leon al X-lea şi Clement al VIII-lea, care au devenit duci de Toscana şi Papi ai Romei. Fiica acestui Papă a fost Ecaterina, născută la Florenza pe 13 aprilie 1519. Maică-sa a murit la 16 zile de la naşterea ei, iar taică-su’ după 6 zile. Astrologii au afirmat într-un glas că Ecaterina se va face vinovată de moartea acelei familii în sânul căreia va pătrunde. Speriaţi de moarte, rudele au hotărât să nu o dea nimănui de nevastă. Unii au propus să o închidă într-un coş pe care să-l atârne de zidurile oraşului în bătaia tunurilor inamicului, alţii – să o dea la o casă de toleranţă, ultimii – să o închidă-ntr-o mănăstire. Din nefericire pentru Franţa, victoria a fost de partea ultimilor. Ecaterina a petrecut la mănăstire doar trei ani. Unchiul ei, Clement al VIII-lea, a scos-o de-acolo pentru a o mărita în Franţa cu ducele Henri d’Orléans. Căsătoria s-a pus la cale în scopuri curat politice: împreună cu Ecaterina mai fusese promis, nici mai mult, nici mai puţin decât ducatul Milano, alipit Franţei spre disperarea împăratului austriac, Carol al V-lea. Nunta s-a desfăşurat ceremonios, în conformitate cu dezideratele Papei de la Roma şi ale regelui Franţei, Francisc I, pe 28 octombrie 1533 la Marseille.

Fetiţa de paisprezece ani, care era Ecaterina, s-a trezit dintr-o dată într-o vizuină de şerpi la curtea regelui. Trei partide politice de „prieteni” ireconciliabili se luptau pentru putere. Cel mai puternic s-a dovedit a fi partidul regelui, în frunte cu favorita acestuia, ducesa d’Etamp. Un pic mai slab a fost partidul tânărului Francisc. Iar cel mai slab – consortul Ecaterinei, ducele d’Orléans, în fruntea partidului căruia se afla amanta acestuia, Diana de Poitiers. Tânăra intrigantă Ecaterina nu s-a certat cu nimeni: se ploconea în faţa regelui şi a favoritei acestuia, îl adula pe fiul regelui, o mângâia pe amanta soţului său – în genere, se înţelegea bine cu toată lumea. Şi-a cuibărit argăţimea italiană în posturi importante, atât la curtea regelui, cât şi la curtea mai mică a lui Francisc, în serviciul căruia Ecaterina l-a instalat pe un oarecare Sebastian de Montecuccoli. În vara lui 1536, fiul regelui, simulând un turnir de spadă, s-a înfierbântat puternic, iar slugarnicul Montecuccoli i-a oferit un pahar cu apă rece. Înfierbântarea aceasta l-a condus pe fiul regelui peste câteva zile direct în mormânt.

Acestea au fost primele crime ale Ecaterinei şi primul ei succes, graţie căruia a fost posibil primul salt strategic: consortul ei a fost numit moştenitorul la tron al regelui, dintr-o ducesă de rând, Ecaterina s-a pomenit candidată la statutul de regină a Franţei.

Dar pentru sărmanul Montecuccoli, povestea a avut un sfârşit deplorabil. L-au învinuit de otrăvirea ducelui. Acesta a mărturisit în chinuri şi torturi groaznice că, într-adevăr, el a otrăvit ducele, dar că a făcut asta la comanda oamenilor împăratului Carol al V-lea. Aşa că nu şi-a trădat stăpâna. L-au tăiat în patru.

Setea aprinsă devenise o boală bizară de pe urma căreia au murit toţi adversarii şi adversarele Ecaterinei de Medici: fratele amiralului de Coligny, cardinalul de Chatillon, conducătorul diviziilor episcopale, Antoine de Croix, prinţul de Porcillan, Ioana d’Alibré – mama lui Henri al IV-lea, şi alte feţe plenipotente. Mai că nu l-a omorât pe însuşi Carol al IX-lea, fiul Ecaterinei, moartea lui era foarte necesară pentru maică-sa, din multe motive „onorabile”.

Au trecut câţiva ani şi străzile Parisului au început să răsune de chiote: „Regele a murit! Trăiască regele!”. După vechiul obicei, crainicii au anunţat decesul lui Francisc I şi urcarea la tron a lui Henri al II-lea, soţul Ecaterinei.

Italienii aflaţi pe teritoriul fostelor domenii ale lui Francisc, iar acum pe cele ale Ecaterinei de Medici, au ciulit urechile. Ba chiar despre unul din aceşti italieni, pe nume Sardini, s-a compus un cântecel:

Sardina cea mică

ajunsă-i balenă,

iată cum se-ndoapă

italienii solzoşi în Franţa.

Dar Ecaterina a rămas în umbră, chiar dacă nu în umbra închisorii. Regele era mereu supărat pe ea că nu-i poate naşte un urmaş, mai s-o trimită acasă ori la o mănăstire. Ecaterina a cerut ajutor de la… Diana de Poitiers, amanta consortului său. Iar aceea, imaginaţi-vă, chiar a ajutat-o. Diana înţelesese că nu are cum să ajungă regină vreodată, iar postul de favorită a reginei îi convenea de minune, mai ales în cazul unei asemenea regine severe şi nemaivăzute cum era Ecaterina.

„În cazul morţii ori înlăturării Ecaterinei, – se gândea Diana – regele se va căsători cu altcineva, poate mai frumoasă şi mai tânără, şi atunci…” A început să-şi imagineze cel mai înspăimântător viitor. Şi de aceea a susţinut-o pe Ecaterina întru totul, iar când aceasta s-a îmbolnăvit, s-a rugat cu ardoare pentru însănătoşirea ei.

Ambele femei împărtăşeau una şi aceeaşi credinţă, erau nişte catolice feroce şi urau ereticii, adică pe protestanţi, şi ambele îl îndemnau pe rege să adopte măsuri radicale împotriva „duşmanilor credinţei”.

Cum arăta Ecaterina la vremea aceea? „Ea era – scrie memorialistul şi istoricul Branthomme – frumoasă şi se evidenţia printr-o ţinută măreaţă şi plină de demnitate, prin faţa ei miloasă şi prietenoasă, cu pieptul opulent de o albeaţă deplină, la fel de alb cum era întregul ei trup… Dar mai presus de acestea, avea o ţinută aleasă, deşi simplă, prin care atrăgea privirile, atenţia regelui şi ale damelor de curte. Într-un cuvânt, în ea se întâlnea toată acea frumuseţe pe care o putea dărui şi răsfrânge asupra oricui devenea ţelul acţiunilor ei. Râdea mereu cu plăcere, de fel era veselă şi se bucura de viaţă, putea să «şuguiască» oricând, ceea ce pentru vremea aceea însemna «a face felul». O delicateţe aparte, artistică, îi învăluia toată firea, iar chipul ei milostiv şi plin de bunăvoinţă, gustul ales în a-şi aranja toaletele, rafinamentul manierelor – toate acestea la un loc i-au dat un farmec aparte. Şi apoi… îi era atât de credincioasă soţului său”.

Pe 19 ianuarie 1544, în familia regală s-a născut în sfârşit un fiu pe care l-au numit Francisc (în descendenţă, Francisc al II-lea). Copilul era cam sărac cu duhul, bolând şi slab de înger. Pe 24 aprilie 1558, imberbul de paisprezece ani a fost însurat cu preafrumoasa şi inteligenta moştenitoare în vârstă de şaisprezece ani a tronului scoţian, Maria Stuart.

Iar pe 9 iulie 1559, în timpul întrecerilor regale, s-a petrecut un fapt întristător, profeţit, cum se crede, de către marele astrolog Michel de Nostradamus. Turnirul avea un caracter mai mult amical, dar s-a-ntâmplat o nenorocire: lancea adversarului regelui, tânărul conte de Montogomery, s-a frânt, iar o aşchie din armă a ricoşat, străpungând cu putere plasa de la cuirasa coifului regelui şi pătrunzând adânc în ochiul lui Henri al II-lea. A doua zi, regele a murit. Adeveritu-s-au cuvintele lui Nostradamus „despre leul bătrân din cuşca de aur, răpus de leul tânăr care-i va scoate un ochi”.

Pe 21 septembrie 1559, la Reims, a fost încoronat regele de 15 ani Francisc al II-lea al cărui cap plăpând, aşa cum a scris un istoric, „a fost pentru coroană ceea ce este manechinul pentru perucă”.

Familia aristocratică de Guez şi Ecaterina de Medici au împărţit între ele întreaga putere princiară. Ducele de Guez a luat în stăpânire armata, fratele său, cardinalul de Lotharingia, finanţele, biserica şi puterea judecătorească, Ecaterina de Medici – curtea cu toate intrigile ei, interne şi externe. Anul 1560 poate fi considerat primul an din şirul lung al următorilor cinzeci din istoria pătată de ruşine şi sânge a Franţei.

Totul a început cu faptul că, imediat după încoronarea lui Francisc al II-lea, curtea s-a deplasat la Fontainebleau, orăşel care s-a umplut imediat de spuma nobilimii, a militarilor, nerăbdători de a-i adresa regelui rugămintea avansării în posturi, de a le acorda merite şi remuneraţii şi aşa mai departe. Cardinalul de Guez a ordonat instalarea, nu departe de orăşel, a unei spânzurători şi avertizarea celor cu rugăminţile că dacă nu părăsesc Fontainebleau în decurs de 24 de ore, vor fi cu toţii spânzuraţi. Aceasta era o adevărată obrăznicie şi jignire la adresa nobilimii. Gestul spulbera convenţiile de mai înainte şi în curând au început discuţii interminabile de li s-a dus buhul nu doar în Franţa, ci s-a lăţit până-n Anglia, Germania şi Elveţia. Sufletul disputei erau protestanţii, membri ai familiei regale de Navarre: prinţul de Condé, amiralul de Coligny şi alţii. S-a găsit un turnător care i-a comunicat cardinalului de Guez vestea despre înţelegerea nobililor, iar acesta din urmă i-a raportat regelui. Ecaterina de Medici, regele şi fraţii de Guez au trimis oameni după de Coligny, iar acesta, din adâncul sufletului său de vechi militar, le-a mărturisit că există o asemenea înţelegere, dar aceasta nu este îndreptată împotriva regelui, ci împotriva fraţilor de Guez, uzurpatori ai puterii.

După acest moment, fraţii de Guez au început să se debaraseze de protestanţi. Închisorile fiind burduşite, au început anchetele, interogatoriile, pedepsele, caznele. La indicaţiile fraţilor de Guez, prizonierii erau torturaţi chiar sub ferestrele curţii regale, în timp ce Francisc al II-lea, împreună cu soţia lui Maria Stuart şi cu Ecaterina de Medici, alături de damele de curte, savurau priveliştea înfricoşătoare. Escadroanele de soldaţi înarmaţi s-au aşezat pe la răscruci, arestau oameni fără de apărare dar care erau suspectaţi de complicitate în complot, îi omorau pe loc, îi aruncau în râuri, îi spânzurau prin copaci.

Fraţii de Guez au încercat să-l judece pe prinţul de Condé, ca şef al insurgenţilor, însă regele a dat crezare cuvintelor prinţului despre nevinovăţia lui şi despre faptul că acesta este „neschimbat în credinţa şi supuşenia mea în faţa alteţei voastre”. Spre necazul fraţilor de Guez şi spre bucuria protestanţilor, de Condé a fost pus în libertate.

Dar în curând a fost din nou arestat şi condamnat la moarte. Şi numai moartea subită a regelui de şaptesprezece ani pe 5 decembrie 1560 l-a salvat pe prinţul de Condé.

Puterea ajunge pe mâinile Ecaterinei

În felul acesta Maria Stuart a ajuns o tânără văduvă de douăzeci de ani, iar regina-mamă Ecaterina de Medici la pus în scaun pe fiul ei de nouă ani, Carol al IX-lea de Valois. Acum începe perioada guvernării totale a Ecaterinei de Medici.

Prin eforturile favoritului Ecaterinei, Albert de Gondy (succesorul cardinalului de Retz), Carol de Valois a fost prefăcut în opinia publică într-o scursură răzvrătită şi fără suflet. „Când era mic, – scrie un cronicar – îl distrau luptele de cocoşi şi vânătoarea de fiare. Junele Carol simţea o desfătare nemăsurată când dintr-o singură lovitură de paloş spulbera capete de câini, pisici, berbeci şi mânji. La vânătoare se distingea prin cruzime şi sălbăticie.”

Înţelegând foarte bine că atât fraţii de Guez (catolici), cât şi de Condé (hughenot protestant) împreună cu partizanii lui încearcă să pună mâna pe coroana regală, Ecaterina s-a hotărât să menţină vrajba unora împotriva altora în plină (şi în deplină justificare) speranţă că adversarii se vor omorî între ei, iar câmpul de bătălie va rămâne liber.

Cum şi de unde a apărut cuvântul „hughenot” (a nu se confunda cu hotentoţii – un popor african)? Există mai multe ipoteze. Conform primei ipoteze, când soliile Germaniei au venit la curtea lui Francisc I pentru a cere retrocedarea luteranilor asupriţi,  ei au început discursul cu următoarea frază (în latină): „Noi am venit aici…”, („Huc noc venimus…”). Primele două cuvinte, „huc noc” au stârnit râsul curtenilor, care au numit soliile mai întâi „hucnoci”, apoi tot ce era protestant a fost numit aşa – fie ei luterani sau calvinişti. Treptat, cuvântul „hucnoc” s-a transformat în „hugnot”. Conform altei ipoteze, mult mai puţin credibilă, acest cuvânt provine de la numele regelui Hugon, a cărui fantomă, se spune, a apărut deasupra Parisului în timpul primei prigoane a luteranilor din vremea domniei lui Francisc I. Conform celei de-a treia ipoteză, general acceptată, cuvântul „hughenot” ar fi apărut în urma descălecării sfântului Hugon în oraşul Tur, în preajma căruia au avut loc războaiele calviniştilor.

Dar să continuăm povestea Ecaterinei. Mai întâi, după urcarea la tron a lui Carol al IV-lea, ea s-a apropiat de Antoine de Bourbon şi de prinţul de Condé, oferindu-i primului titlul de conducător general. Tratând cu multă îngăduinţă hughenoţii, Ecaterina şi-a manifestat întotdeauna reala compasiune pentru zelul şi credinţa lor. Hughenoţii au triumfat, iar ducele Francisc de Guez, chinuit de o asemenea nedreptate, s-a întors în Lotharingia şi a devenit cardinal, aşa cum fusese cândva fratele său Carol.

Hughenoţii, profitând de generozitatea reginei, au început să-i încolţească pe catolici. Atunci Ecaterina a trecut de partea fraţilor de Guez, chemându-l pe ducele Francisc la Paris. Duşmanul ardent al hughenoţilor şi-a consfinţit drumul către capitală prin ciomăgirea protestanţilor din Champagne, făcând deşartă orice speranţă de redresare a inamiciţiei dintre cele două partide.

„Escadronul planant al amorului” – principalul război al Ecaterinei

Mai departe începe destrămarea cuibului de vipere, iar cea mai activă este regina. A pus în serviciu toate farmecele şi linguşelile de care este capabilă iubirea, pentru a supune cu mai mult succes conducătorii partidelor, învrăjbiţi împotriva fraţilor de Guez.

De fapt nu, nu ea, cu mâna ei, s-a străduit să-i corupă şi ademenească pe aceşti oameni. Ecaterina a introdus în arenă muniţiile sale secrete – „escadronul amorului”. Acesta era format din copiii ei preferaţi – două sute de dame ale curţii domneşti, „îmbrăcate asemenea zeiţelor, dar accesibile asemenea muritoarelor de rând”. Frumoase şi irezistibile, fecioarele scoteau din gura oricărui bărbat, la ordinele Ecaterinei de Medici, orice mărturisire sau, dacă nu reuşeau, îi făceau să se bucure de mai multă atenţie din partea lor. Victime le-au fost regii şi miniştrii, oameni politici străini şi conducători de armată, înalţi prelaţi, prinţi şi demnitari. Scriitorul şi istoricul Henri Etien, în cartea lui „Dialogurile curtezanelor de altădată. Istorisiri frumoase despre viaţa, faptele şi comportamentul Ecaterinei de Medici”, publicată încă din anul 1649, scria: „Mai degrabă cu ajutorul fecioarelor de la curtea sa, ea a atacat şi a biruit pe cei mai înfricoşători duşmani ai săi. Şi din acest motiv au numit-o «marea codoaşă a regatului»”.

Pentru a deveni atotputernică, regina avea nevoie de a căpăta de partea sa prinţii din familia Bourbonilor. Unul din capii protestanţilor, regele Antoine de Navarre s-a opus făţiş amestecului Ecaterinei în politica de stat şi a solicitat regenţa. A-l face aliatul său – aceasta era sarcina care-i revenea acum reginei, iar pentru îndeplinirea acestei sarcini, Ecaterina a cooptat-o pe frumoasa Roué din „escadronul amorului”. Memorialistul Branthomme, amintit mai sus, care a fost un apropiat al acestor fecioare, îşi amintea: „Duduiţele erau atât de fermecătoare încât puteau pune pe jar inima oricui era nevoie, dogorind cu patimă cea mai mare parte a bărbaţilor de la curtea regală, dar şi pe toţi aceia care se încumetau să se apropie de focul lor. Niciodată, nici înainte şi nici după, budoarul nu a jucat pe scena politică un rol atât de important.”

Nopţile petrecute alături de Roué l-au moleşit pe Antoine. Sub înrâurirea ei, s-a format o înţelegere solidă şi de lungă durată la nivel înalt, în rezultatul căreia regele i-a propus reginei „administrarea totală a regatului Navarrei”, iar aceasta l-a numit Înalt conducător de oşti peste întreaga armată regală. Acceptând acest post, Antoine i-a oferit de la sine Ecaterinei ce era mai important pentru el, renunţând până şi la ideea de regenţă.

Reprezentanţii protestanţilor s-au speriat, temându-se că regele Navarrei îi va părăsi fără nici un avertisment. Seara, înainte de a termina de mâncat, s-a ridicat de la masă.

– Excelenţele voastre, dumneavoastră continuaţi căci pe mine mă aşteaptă treburi care nu suportă amânare.

Cu toate acestea, aliaţii şi vasalii săi ştiau că este aşteptat pentru treburi, nu pentru altceva. Însuşi capul protestanţilor, Calvin, a scris într-una din scrisorile sale: „E posedat de puterile Venerei. Matroana (Ecaterina), care este atât de pricepută în taina acestor jocuri, a căutat în haremul său o fată care a putut să prindă în plasa ei inima omului nostru”.

Astfel s-a şi întâmplat. Antoine de Navarre şi-a bătut joc de apelul pe care îl făcuse Calvin. Nimic în lume nu l-ar fi putut determina să renunţe la amanta lui.

Mai mult, Roué l-a convins pe rege să-şi schimbe credinţa, iar el s-a convertit la catolicism.

În curând a început războiul civil. Oraşele au trecut din mâinile hughenoţilor în cele ale catolicilor. Primii erau hăituiţi de către fraţii de Guez, cei din urmă de către de Coligny şi de Condé. Regele Antoine de Navarre lupta în rândurile ostaşilor catolici împotriva foştilor săi aliaţi. A fost rănit letal în timpul atacului de la Roine şi a murit pe 17 noiembrie 1562, în braţele frumoasei Roué şi ale Ecaterinei, lăsând pe mâna reginei copiii săi şi pe consoarta lui, Ioana d’Alibré. Vărsând multe lacrimi, Ecaterina s-a jurat să aibă grijă de ei ca de propriii copii de sânge (vom vedea mai jos în ce fel s-a ţinut de cuvânt, prin relaţia ei cu văduva lui Antoine).

Ecaterina avea printre hughenoţi şi adversari de temut, iar adversarul numărul unu era liderul Reformei, prinţul de Condé. În timpul unei încăierări, acesta a fost făcut prizonier. Ecaterina de Medici i-a propus să încheie pace. Au început tratativele. În vremurile acelea, aceste tratative aveau un caracter tărăgănat, fără grabă, se petreceau la nivel înalt în cadrul unor recepţii, bancheturi şi chiar vânători prin împrejurimi.

În chiar prima seară, prinţului de Condé i-a fost prezentată (s-o spunem mai profesional – introdusă) cea mai frumoasă duduie a „escadronului planant”, domnişoara Isabelle de Linney. Farmecul şi linguşelile ei erau atât de seducătoare, încât în timpul tratativelor, de Condé, ne mai ţinând cont de părerile camarazilor săi, a semnat toate convenţiile care erau profitabile numai pentru Ecaterina. Primind în dar libertatea şi pe Isabelle, prinţul s-a întors în castelul său. Şi în curând, sub înrâurirea aceleiaşi Isabelle, era gata să lupte de partea Ecaterinei împotriva englezilor. Ambasadorul englez Thomas Smith a raportat ministrului său: „De Condé a prins gustul femeilor şi în curând se va ridica împotriva lui Dumnezeu, a noastră şi a lui însuşi”. Iar Calvin, pastorul duhovnicesc al protestanţilor, nereuşind să-l astâmpere pe regele de Navarre, încerca acum să-l convingă pe prinţul de Condé: „Când ni s-a spus că îndeletnicirea Dumneavoastră este amorul cu femeile, am înţeles că acest lucru va dăuna puternic şi situaţiei Dumneavoastră, şi reputaţiei pe care o aveţi… iar cei vicleni se vor folosi de aceasta”.

Nouă, oameni ai pragmaticului secol al XXI-lea, ne e greu să ne imaginăm cum cele mai serioase afaceri de stat şi soarta popoarelor se decideau sub auspiciile curtezanelor, dar nu degeaba acele timpuri au fost numite „galante”.

E adevărat că pentru protestanţi povestea lui de Condé a ieşit bine până la urmă. La capătul multor intrigi, adevărate romane de aventuri, capii taberei protestante au reuşit să facă rost de o duduie mult mai frumoasă decât Isabelle. Prinţul nu a rezistat nurilor ei şi s-a întors în sânul bisericii protestante. În ce-o priveşte pe Isabelle, mai întâi a fost dusă la mănăstire, după care dată mireasă unui bancher italian.

Planurile de exterminare a hughenoţilor

Începutul anului 1563 a fost marcat de evenimentele sângeroase care s-au întâmplat, însă îmbucurătoare pentru Ecaterina de Medici. Amiralul Gaston de Coligny, hotărându-se să izbăvească hughenoţii de duşmanul lor neschimbat şi de neînlăturat, a angajat un asasin pe care l-a trimis după Francisc de Guez. Acesta a fost grav rănit cu un glonte otrăvit şi în nouă zile a murit. Asasinul a fost prins şi a mărturisit în cazne că a fost angajat de către de Coligny. Pe asasin l-au ciopârţit, dar de Coligny, în pofida tuturor probelor şi graţie Ecaterinei, nici măcar nu a fost tras la răspundere. Regina mai avea nevoie de el, în plus, manifesta un fel de recunoştinţă faţă de el pentru că o izbăvise de un asemenea duşman de temut cum era Francisc de Guez.

Însăşi Ecaterina, încă mai gustând din mângâierile amorului, la cei 44 de ani ai ei s-a încurcat cu fratele lui Francisc de Guez, cardinalul Carol de Lotaring. (Că tot veni vorba, cardinalul de Lotaring va muri de febră în anul 1574 pentru că, după unele mărturii, l-a otrăvit chiar Ecaterina cu ajutorul unor parfumuri pe care le-a pulverizat într-o pungă cu monede rare pe care i-a dăruit-o.)

În anul 1565, Carol al IX-lea a fost declarat ca având vârsta legală pentru domnie. Dintr-un copil cu inimă crudă, acesta s-a transformat într-un tânăr abominabil, bine educat şi pentru răutăţi, şi pentru delectările grosolane ale simţurilor, deprinse din copilărie. La buna dezvoltare a patimilor acestuia a vegheat însăşi regina-mamă, împreună cu duduiele din „escadroanele” ei, disponibile pentru orice serviciu. Ecaterina, încrezătoare în sistemul propriu de seducţie în scopuri politice, i-a recomandat fiului câteva dintre duduiele sale, cu gândul de a face încă o spioană favorita regelui. Cu toate acestea, spre mânia mamei sale, Carol şi-a ales favorita din rândurile păturii populare, pe fiica unui farmacist orléanez, pe Maria Touché.

În acelaşi an, Carol, împreună cu maică-sa, cu fraţii mai mici şi cu Henri, cu fiul de douăzeci de ani al răposatului rege de Navarre, a început o plimbare ciudată prin diferite regiuni ale Franţei. În Baillon, Ecaterina s-a întâlnit şi a vorbit cu amantul regelui Spaniei Filip al II-lea, aprigul duce de Alba, vampirul nederlandezilor, generalul-călău al spaniolilor. În timpul unei întâlniri secrete, ducele de Alba i-a propus Ecaterinei de Medici să calmeze Franţa cea neliniștită cu ajutorul reînscenării „vecerniei siciliene”, adică să-i măcelărească pe hughenoţi aşa cum au fost cândva hăcuiţi francezii la Palermo. Această propunere i-a surâs Ecaterinei de Medici, în acea clipă în mintea ei a încolţit şi răsărit ideea exterminării hughenoţilor, pusă în practică mai târziu, în noaptea sinistră a Sfântului Bartolomeu.

Henri de Bourbon, în vârstă de numai douăzeci de ani, înţelesese bine tâlcul tuturor intrigilor. El a tras cu urechea la discuţia Ecaterinei cu ducele de Alba şi i-a dus vestea îndată mamei sale, Ioana d’Alibré, prinţului de Condé şi amiralului de Coligny. La propunerea amiralului, hughenoţii au decis să captureze întreaga familie regală, la întoarcerea acesteia în Paris. Cu toate acestea, planul nu a reuşit pentru că familia era însoţită de un mare detaşament de mercenari elveţieni.

Din nou au început agresiunile, inaugurate în permanenţă cu câte un atac sângeros asupra hughenoţilor. Prinţul de Condé a fost capturat din nou. Generalul care a făcut-o credea din toată inima în compasiunea regelui şi în faptul că viaţa prizonierului se afla la adăpost. Dar când prinţul făcut prizonier şi dezarmat îl urma pe scări, a fost atacat pe la spate de un gardian-şef care l-a împuşcat în ceafă. În acest fel, la indicaţiile Ecaterinei de Medici, a fost lichidat încă un adversar dintre cei mai periculoşi. N-au trecut decât un an sau doi de când regina încercase să-l otrăvească, servindu-se de un măr tratat cu tot felul de substanţe toxice de către parfumierul ei René. Dar a avut ghinion: medicul de corp al prinţului de Condé, doctorul Le Lon, bănuind reaua intenţie, nu i-a permis prinţului să se atingă de acel măr şi, tăind o bucăţică din el, a băgat-o între două felii de pâine şi a dat-o la câine. Peste câteva minute acesta schelălăia în spasme îngrozitoare. Însăşi faţa doctorului care nu a făcut decât să miroase mărul otrăvit s-a tumefiat în câteva zile.

În acelaşi timp, neizbutind să-l otrăvească pe prinţul de Condé, servitorul amiralului de Coligny, Dominique de Alba, la porunca Ecaterinei de Medici, a încercat să-l otrăvească pe amiral şi pe fratele acestuia, d’Andéleau. Dacă a luat medicamentul împotriva otrăvurilor la timp, amiralul a rămas în viaţă, fratele lui însă a murit. Cel care fabrica otrăvurile a fost găsit şi prins. Acesta a recunoscut totul şi la porunca regelui a fost tras pe roată, cel mai probabil din… nepricepere.

Amiralul de Coligny ar fi putut, bineînţeles, organiza un mare scandal, bazându-se pe cele arătate de Dominique de Alba. Dar nu a făcut acest lucru, înţelegând că şi el a fost lăsat în pace atunci când a dat ordine să fie asasinat Francisc de Guez.

În curând a fost semnat cel de-al treilea tratat de pace între catolici şi hughenoţi. Nebăgând în seamă văditele interese care existau în rândurile partidului Ecaterinei de Medici şi al lui Carol al IX-lea faţă de partidul amiralului de Coligny şi al Ioanei d’Alibré, văduva regelui de Navarre, hughenoţilor le-au fost respectate toate drepturile la care au aspirat şi li s-a acordat libertate deplină în a-şi alege confesiunea şi secta religioasă. Însuşi cardinalul de Lotaring, un catolic pizmaş şi amantul Ecaterinei, a dat dovadă de o neobişnuită blândeţe şi ascultare. „Nu e pe veresie. Ceva scârţâie…” – i-au spus lui de Coligny aliaţii cu vederi mai de ansamblu. Coligny, în schimb, a plecat să se refacă în sânul plaiurilor natale, iar Ioana, împreună cu fiul ei Henri, s-a întors în regatul Navarrei.

Cu toate acestea, nimeni nu putea trece dincolo de mintea abilă a Ecaterinei. Se comporta ca şi cum s-ar fi ocupat de cu totul alte treburi, organiza jocuri cu prăjina a cărui miză era tronul regal de la Varşovia şi ducea o activă corespondenţă secretă cu demnitarii de la Roma şi din Spania. La noutăţile care soseau din provincii despre ciocnirile dintre catolici şi hughenoţi, ea reacţiona şi se comporta cumva ciudat, de cele mai multe ori luând apărarea hughenoţilor.

Conducerea se comporta de parcă s-ar fi străduit să păstreze cele mai calde legături cu de Coligny şi Ioana d’Alibré. Totuşi presimţirea unui rău iminent făcea să tremure inimile oamenilor. Cei mai superstiţioşi ameninţau cu „semnele cereşti”: apariţia cometelor, meteoriţilor, sosirea flăcărilor nordice şi a uraganelor furioase. Astrologii proroceau alte răzmeriţe şi alte războaie mult mai sângeroase. Citeau catrene din răposatul Michel Nostradamus, mai ales pe acelea despre caracterul malefic al faptelor.

Toată Franţa trăia în aşteptarea tensionată a binelui ori a răului. Ecaterina a derutat şi mai mult presimţirile cu o veste minunată – apropierea logodnei lui Carol al IX-lea cu Elizabeta a Austriei. La ceremoniile nupţiale, Ecaterina a invitat şi catolici, şi hughenoţi. Hughenoţii se mai fereau încă de înfrăţirea cu adversarul, iar de Coligny şi Ioana d’Alibré şi-au avertizat partizanii de pericolul care-i paşte dincolo de porţile curţii regale.

Dar insidioasa şi abila regină a continuat să-i ademenească pe hughenoţi. I-a oferit amiralului de Coligny conducerea armatei în Flandra, iar Ioanei d’Alibré i-a făcut măgulitoarea ofertă a mâinii fiicei sale Margareta (conform celebrului roman al lui Dumas despre „regina Margot”) pentru Henri, fiul ei. O asemenea comuniune ar fi permis pe viitor încoronarea lui Henri de Navarre – de Bourbon – la tronul francez, lucru care a clătinat întrucâtva hotărârea Ioanei de a nu se apropia niciodată de familia de Valois. Şi astfel şi-a dat acordul pentru legământul propus, promiţând să se întoarcă în grabă la curtea Ecaterinei. Când a trecut de Coligny prin Paris, primirea care i-a fost făcută a depăşit orice aşteptare. Sărindu-i bătrânului amiral în spate, Carol al IX-lea a urlat plin de emoţie:

– Aceasta este cea mai fericită zi din viaţa mea! Ochii mei îl văd pe tăticul meu preaiubit. În sfârşit sunteţi în mâinile noastre, în sfârşit sunteţi al nostru şi de-acum înainte, vreţi, nu vreţi, nu vă mai dăm drumul!

Aceste exclamaţii aveau un dublu înţeles, însă amiralul înduioşat nu a remarcat nimic. I-au fost acordate 50 de mii de monede equ şi toate proprietăţile imobiliare ale recent decedatului cardinal de Chatillon (fratele său, otrăvit pe 14 februarie 1571 prin porunca Ecaterinei de Medici). Coligny a mai fost numit membru al Consiliului de Stat. I-au fost dăruiţi cu generozitate curtenii hughenoţi care fuseseră cândva de partea amiralului şi tânărul său cumnat Téligny. Amiralul a primit permisiunea de a deţine gardă de corp în forma unui detaşament de halebardieri, iar regele, în numele legii, nu doar că a întărit toate drepturile care le revin hughenoţilor, dar a mai şi aprobat câteva drepturi noi.

Ecaterina de Medici, fiica şi fiii ei îl mângâiau pe bătrânel şi aveau grijă de nevoile lui ca nişte buni nepoţei în aşteptarea moştenirii bunicului. Amiralul se ofilea tot mai mult şi luând de bune toate aceste mângâieri a căpătat încredere în familia regală, cum scrie un istoric, „cu inocenţa unui copil”.

Cu aceeaşi „bucurie” a fost primită şi Ioana d’Alibré de către familia regală. Carol i-a sărutat mâinile, a numit-o „mătuşa cea dragă” şi cu lacrimi în ochi i-a jurat iubire. Iar seara a întrebat-o pe maică-sa:

– Ce zici, mi-am făcut bine rolul? – Şi a adăugat:  – Ce-a fost mai important s-a făcut. Aidoma unui vânător înţelept, am ademenit pasărea în colivie, stolul va intra de bună voie!

La următoarele întâlniri au pus la cale toate detaliile nunţii care se apropia – zestrea, orânduiala, lista invitaţilor, – şi cel mai important, permisiunea Papei Pius la V-lea de a-i căsători pe catolica Margot cu un hughenot, Henri, regele Navarrei. Carol a liniştit-o pe Ioana:

– Sora Margot se va căsători cu Henri, chiar de-ar plesni de necaz Papa de la Roma! Dacă nu ne va permite el, ne vom descurca şi fără dezlegarea lui!

Carol de Lotaring a plecat la Roma pentru a se înţelege cu Papa, iar în aşteptarea răspunsului, hughenoţii veniţi la Paris se desfătau în petreceri, amăgindu-se cu poveşti despre pace şi uniune. Acest cardinal a fost unul dintre organizatorii viitoarei Nopţi a Sfântului Bartolomeu, însă în timpul carnagiului el va fi la Roma, rezervându-şi, pentru orice eventualitate, un alibi.

Ecaterina de Medici, bineînţeles, îşi îndrepta toată atenţia către Ioana d’Alibré, îi făcea cadouri, o învăţa ce şi cum să îmbrace. Ioana presimţea toată prefăcătoria, însă nu şi-a închipuit că palatul Ecaterinei şi al lui Carol nu este doar o împărăţie a răului, ci o adevărată hecatombă militară, din care  „oaspeţii” nu sunt lăsaţi să plece vii.

Întorcându-se de la balul organizat pe 4 iulie 1572 de către conducătorul Parisului în cinstea oaspeţilor, Ioana d’Alibré s-a îmbolnăvit. Medicii i-au depistat câteva inflamaţii uşoare. Ecaterina i-a anunţat imediat că bolnava a răcit tot plimbându-se pe timp urât. Însă regina nu a scos un cuvânt despre faptul că Ioana purta mănuşi şi un înalt guler apretat, prelucrate de către acelaşi parfumier milanez René, pe care l-am mai întâlnit până acum.

Pe 9 iunie 1572, regina Navarrei a sucombat. Diagnosticul preliminar – „inflamaţii uşoare” – s-a păstrat până în final, adevărata cauză a îmbolnăvirii nu s-a aflat. Fiul Ioanei, regele Henri de Navarre, amiralul de Coligny, cât şi toţi hughenoţii au fost pătrunşi de groază, bănuind că a fost otrăvită. Dar Ecaterina şi Carol încercau să îi liniştească, invocând părerile celor mai cunoscuţi medici. Şi într-adevăr, otrăvirea prin intermediul parfumului (metodă importată de Ecaterina din Italia) provoacă numai nişte inflamaţii uşoare, iar adevărata cauză poate scăpa cercetării celui mai experimentat anatomist.

De Coligny i-a dat crezare Ecaterinei şi fecioraşului său trădător. Chiar şi atunci când hughenoţii au sustras o scrisoare a cardinalului de Pervillé către Carol de Lotaring la Roma prin care îi aducea la cunoştinţă mersul înţelegerii, Coligny nu a dat crezare, într-atât de credul îi era Ecaterinei.

Pe la sfârşitul lui iulie, a sosit de la Roma scrisoarea lui Carol de Lotaring cu mult aşteptata dezlegare de nuntă a lui Margot şi Henri. Scrisoarea era plastografiată, iar Papa ştia despre acest lucru, însă nu a trimis îndreptări. Scopul era unul – să grăbească îngrozitoarea desfacere a înţelegerii împotriva hughenoţilor, care depindea foarte mult de această nuntă. Aflând despre festinurile şi sărbătorile care aveau să urmeze cu ocazia nunţii, hughenoţii au început să vină cu purcel, cu căţel la Paris, de prin toate colţurile ţării. S-au adeverit cuvintele lui Carol al IX-lea: „…am ademenit pasărea în colivie, stolul va intra de bună voie!”.

Ne mai ţinând cont de moartea reginei de Navarre, au decis cu toţii să nu amâne nunta, iar pe 18 august, cununia regelui Navarrei, Henri de Bourbon, cu Margareta de Valois s-a împlinit. S-au organizat praznice grandioase în cinstea nunţii şi a confluenţei partidelor, în timpul cărora viitorii criminali îşi îmbrăţişau şi sărutau viitoarele lor victime, beau, glumeau şi se veseleau împreună. Balurile curgeau unul după altul, un praznic lua locul altui praznic, dar în spatele măştii unei comedii amuzante fremăta o tragedie sângeroasă.

În timpul benchetuielii, în biroul regal a avut loc o întâlnire secretă a regelui cu regina şi cu fiul răposatului Francisc de Guez, Henri de Guez. Întorcându-se din biroul regelui, Guez şi-a chemat apropiaţii Meaurévèle şi Villemure şi, înştiinţându-i că regele şi regina „i-au permis ceea ce-i rugase”, le-a dat câte o aramă.

În ziua următoare, când de Coligny se întorcea acasă de la jocurile cu prăjina, de la fereastra lui Villemure s-au descărcat asupra lui două focuri de muschetă. Un glonte a zdrobit degetul arătător de la mâna dreaptă a amiralului, al doilea l-a rănit puternic la stânga. Legându-i rănile îndată, însoţitorii l-au dus pe de Coligny direct acasă, de unde a trimis imediat un curier la rege. Aceasta nu a întârziat să sosească, cu un glas sfâşiat a denunţat cu violenţă faptele infractorilor şi a promis să-i pedepsească. La rugămintea prinţului de Condé şi a regelui Henri de Navarre de a-i expulza din Paris, regele a exclamat:

– Pentru nimic în lume! Voi sunteţi cei care ar trebui să vă feriţi de ameninţările infractorilor!

Imediat, „pentru a nu le da infractorilor şansa de a se ascunde”, la ordinul regelui au fost închise toate redutele pariziene, înafară de două, iar tuturor hughenoţilor, „în scopul siguranţei lor”, li s-a propus să se mute într-un cartier pregătit special pentru ei, după modelul ghetoului, aflat sub pază dublu consolidată. Un detaşament special a format un inel dens care înconjura casa lui de Coligny, la fel, pentru a-l „păzi” de „răufăcători”. Comandantul detaşamentului era un oarecare Cossens, cel mai hain duşman al lui de Coligny şi al hughenoţilor.

Regele i-a vorbit personal amiralului despre toate aceste măsuri de „protecţie”, împreună cu maică-sa şi cu apropiaţii săi. Ecaterina şi Henri de Guez plângeau când îl priveau pe sărmanul suferind, iar regele se lovea cu pumnii în piept şi-i jura iubire şi credinţă, şi-i spunea că are atâta durere în suflet, câtă durere simte amiralul în trup. Ecaterina şi Carol se jurau în numele lui Dumnezeu şi al onoarei să-i găsească pe criminali şi să-i supună la cele mai groaznice chinuri. În tot acest timp, Meaurévèle, cel care atentase la integritatea amiralului, trăia liniştit, mânca şi bea pe săturate în casa fraţilor de Guez. Singurul lucru de care putea să fie acuzat şi care să-l înfricoşeze era că a tras prost în amiral.

Seara, la de Coligny s-au adunat toţi prietenii şi aliaţii. Ioan de Ferrier i-a atenţionat că atentatul la adresa amiralului nu este decât primul act la tragediei care se va termina cu moartea tuturor prietenilor şi rudelor Amiralului. Însă nimeni nu i-a dat ascultare. Nici prietenii lui de Coligny, nici de Coligny însuşi, nu au luat în serios aceasta previziune funebră. Acelaşi lucru s-a întâmplat a doua zi, sâmbătă, 23 august. De data aceasta, cumnatul amiralului de Téligny, Henri de Condé împreună cu Henri de Navarre au sărit în apărarea regelui Carol al IX-lea cu şi mai mult zel.

În Louvre avea loc, de asemenea, o întâlnire la care Ecaterina, Carol, ducii d’Anjou şi de Névers, împreună cu restul de organizatori ai măcelului care avea să urmeze, dezbăteau o chestiune importantă: să-i omoare sau să-i graţieze pe Henri de Condé şi pe regele Henri de Navarre?

– Să vedem cum decurg lucrurile! – a spus Carol.

Zis şi făcut.

Spre seară, în jurul Louvreului s-a adunat o gloată de indivizi dubioşi. În chestiunea regelui de Navarre, orice ar însemna asta, Carol le-a răspuns fără ezitare:

– E treaba fraţilor de Guez. Dar îi voi astâmpăra.

Iar atunci când Henri a observat că în curte sunt aduse multe arme şi l-a întrebat pe Carol la ce folosesc, acesta din urmă i-a dat un răspuns cu dublu sens, că au loc pregătirile pentru spectacolul de a doua zi.

Carol i-a mai făcut o vizită lui de Coligny, i-a jurat credinţă şi s-a plâns de fraţii de Guez. În timpul acesta, comisarii mergeau de la casă la casă, alcătuiau liste cu locuitorii hughenoţi din ele, asigurându-i că totul se face din grija regelui pentru folosul lor. Orăşenii catolici, dintr-un motiv anume, şi-au cusut la pălării cruci din hârtie albă, şi-au înfăşurat în jurul braţului stâng câte o basma, şi-au ascuţit cuţitele şi topoarele, au lustruit săbiile şi muschetele.

Pe la ora unsprezece seara, Henri de Guez a pus un detaşament de gărzi elveţiene să înconjoare Louvreul şi le-a ordonat să nu permită slugilor lui de Navarre şi ale lui de Condé să pătrundă în interior. Negustorul-şef Ioan Charon, acolitul Ecaterinei de Medici şi al fraţilor de Guez, i-a adunat într-un han pe toţi comercianţii şi fabricanţii, înarmaţi cu ce-a apucat fiecare, şi le-a ţinut un discurs încărcat de ură la adresa hughenoţilor, prin care-i îndemna la răzbunare pentru ponegrirea adevăratei credinţe a lui Christos.

Carol al IX-lea se plimba neliniştit şi agitat prin birou, de la un colţ la altul, iar Ecaterina, stând într-o parte, îşi îndemna fiul:

– Nu te răzgândi, foloseşte-te de moment, nu va mai exista un altul la fel. Renunţarea înseamnă nenorocirea ta şi a întregii noastre familii. Moartea ereticilor ne va salva pe noi şi întregul nostru regat. Ordinele au fost împrăştiate în toate colţurile oraşului, iar mâine în zori vor fi puse în fapt, capitala trebuie să dea un exemplu…

Vestea despre ce se întâmplă în oraş a ajuns până la de Coligny şi a trimis la curtea regelui câţiva apropiaţi pentru a afla ce se întâmplă. Şi abia de-au apucat să zărească porţile castelului, că-ndată au fost căsăpiţi de gărzi. Acestea au fost primele victime al nopţii care se apropia.

Aflând despre cele întâmplate, Ecaterina a început să-şi preseze fiul:

– Bate fierul cât e cald! Nu sta pe gânduri!

Macabra Noapte a Sfântului Bartolomeu

În timpul acesta băteau tocsinele la biserica Saint-Germain l’Auxerrois, iar peste câteva minute, odată cu sunetul tânguios al clopotelor, s-a revărsat mugetul a mii de glasuri. Înarmaţi până-n dinţi şi cu torţe de smoală în mâini, soldaţii şi târgoveţii s-a năpustit asupra cartierelor unde locuiau hughenoţii, îdemnându-se cu urlete sălbatice. A început Noaptea Sfântului Bartolomeu, macabra Noapte a Sfântului Bartolomeu, a cărei denumire a devenit un simbol al răzmeriţelor şi carnagiilor în masă. Era noaptea lui 24 august 1572…

În curtea casei lui de Coligny a pătruns ducele Henri de Guez, nu din obligaţii „protectoare”, ci mânat de setea de răzbunare a morţii tatălui său, asasinat din porunca amiralului. Acoliţii fraţilor de Guez au pătruns în dormitorul lui de Coligny, i-au luat viaţa cu sălbăticie şi au aruncat trupul bătrânelului în curte la picioarele lui de Guez. Când se iveau zorii, trupul lui de Coligny a fost agăţat de o crăcană şi spânzurat de un căpăstru cu capul în jos. Peste trei zile, Ecaterina de Medici, Carol al IX-lea şi multe alte dame de curte au mers să se delecteze în faţa acestei privelişti înspăimântătoare. Ca răspuns la remarca unuia dintre curteni despre ordurile exhalate de trupul în descompunere al amiralului, Carol al IX a pronunţat istorica frază:

– Fleacuri! Hoitul duşmanului este-ntotdeauna frumos mirositor!

Măcelul împânzea oraşul, iar a calcula numai numărul celor mai cunoscute victime din mulţimea celor omorâţi este un lucru cu totul imposibil. Un detaliu interesant: la indicaţiile Ecaterinei, mulţi demnitari independenţi, cum este mareşalul de Tavannesse sau ducele de Névers, s-au ocupat personal de asasinarea unuia sau altuia dintre adjuvanţii amiralului, ori i-au mătrăşit pe hughenoţii omologi.

Apropo, aceasta e o precauţie tipică în lumea criminalilor – mânjeşte-ţi complicele cu sânge. În mod similar au procedat şi oamenii Gestapoului care îşi obligau prizonierii partizani să lucreze în serviciul lor.

Au fost vandalizate peste şase sute de case, numărul celor omorâţi la Paris în prima noapte a fost de trei mii, în restul Franţei – până-n zece mii. Femeile, fetele tinere şi copiii au fost violaţi cu sălbăticie mai întâi, apoi decimaţi. În decurs de câteva zile, trupurile erau transportate în căruţe pe malul Senei şi aruncate în apă, înhumate în gropi adânci săpate înafara oraşului, erau aruncate la câini, care le devorau, turbând de parcă s-ar fi molipsit de turbarea ucigaşilor.

Carol al IX-lea şi mama lui savurau peisajul acestui abator de la ferestrele castelului regal. Mai mult, regele însuşi s-a hotărât să meargă la vânătoare. Şi-a chemat armoarii împreună cu doi mushetari, le-a poruncit să-i încarce armele pe rând şi a început să ochească de la fereastră în hughenoţii care alergau pe malurile Senei, culcându-i la pământ cu ochiri exacte, acompaniate de chiotele exaltate ale Ecaterinei care se desfăta în luxul încăperii, tot mai beată de fericirea provocată de împuşcături şi gemete.

În a doua zi a carnajului, Ecaterina şi duduile sale au plecat să se distreze pe seama goliciunii trupurilor femeilor şi bărbaţilor omorâţi, făcând tot felul de observaţii nesărate la adresa „splendorii” celor morţi. Dorind să se  „milostivească”, ea a poruncit ca hainele îmbibate de sânge ale celor masacraţi să fie donate sărăcimii Parisului, iar aceştia să se îmbrace cu ele fără să le spele înainte. Mai târziu acest cadou a fost numit „mila de sânge”.

Din toată familia regală numai Margot, regina Navarrei şi tânăra soţie a lui Henri, care a ascuns un curtean hughenot sub patul ei, şi soţia regelui Carol al IX-lea, Elizabeta a Austriei care a plâns şi s-a rugat în dormitorul său, s-au dovedit a fi în acea noapte macabră femei cu suflet. Elizabeta îi şoptea reginei Margot: „De ce oare stăpânul, bărbatul meu, nu-i opreşte? Cum de poate el lăsa să se întâmple grozăviile astea?”. Sărăcuţa de ea, nu ştia că regele nu doar că a lăsat să se î n t â m p l e una ca asta, dar a şi pus totul la cale.

Asistând la cele întâmplate în Paris, curierul papal îi comunica cu bucurie stăpânului său: „Acum când vă scriu, ei îi taie pe toţi; le smulg hainele de pe ei, îi hăituiesc pe străzi, le fură de prin case, nu-i iartă nici măcar pe copii. Fie binecuvântat Numele Domnului care şi-a întors privirea către prinţii francezi care-I desăvârşesc faptele! Însufleţească-le inimile pentru a duce la bun sfârşit ceea ce au început!”.

În dimineaţa lui 24 august, prinţul de Condé şi regele Henri de Navarre, ameninţaţi cu moartea, şi-au dat cuvântul în faţa lui Carol al IX-lea că se vor lepăda de erezia calvinistă. Încă de-atunci Henri a pronunţat fraza care a devenit mai târziu celebră: „Parisul este egal cu masele”, adică datina catolică. El şi-a presimţit viitorul.

Pe 26 august, la catedrala Notre-Dame din Paris s-a ţinut slujbă de recunoştinţă şi regele a anunţat public cu mândrie v i c t o r i a obţinută în lupta cu hughenoţii. Toţi cei din parlament, ultimii asasini, au fost condamnaţi la pedeapsa cu moartea (unul din cazurile rare din istoria legilor cu efect de bumerang în relaţie cu condamnarea la moarte, la nivel înalt).

Asasinatele au continuat şi în ultima săptămână a lunii august, toată luna septembrie şi până la jumătatea lui octombrie a lui 1572. Numărul total de victime era de peste 70 de mii.

La fel ca revoluţiile „oranj”[1], „roz”[2] sau „de mătase”[3] din secolul nostru, treaba asta nu ar fi reuşit fără sprijin moral şi financiar venit din străinătate. E adevărat că acum filantropii, „de bună credinţă” şi cam prefăcuţi, oferă bănişorii pentru „instaurarea democraţiei”, numai că atunci regele Spaniei Filip al II-lea savura cu mare plăcere exterminarea hughenoţilor. Pentru organizarea hecatombei bartolomeene şi, în genere, pentru sprijinirea conflictelor religioase, Filip al II-lea, conform propriilor mărturisiri, a cheltuit timp de şase ani (1566-1572) suma incredibilă de 600 de milioane de galbeni. Papa Grigore al XIII-lea „nu-şi încăpea în piele de bucurie”, asistând la exterminarea duşmanilor Bisericii, şi a sărbătorit măreţul eveniment prin rugăciuni, semne de cruci, invocând cu ardoare Sfântul Duh întru iluminarea Romei şi bătând o monedă cu inscripţia „Înfrângerea hughenoţilor”.

E adevărat că şi partea cealaltă – hughenoţii – a beneficiat de susţinere din afară. Elizabeta, regina Angliei, furniza bani cu plăcere în scopul eliminării duşmanilor săi, fraţii de Guez.

După noaptea Sfântului Bartolomeu, au început să apară în toată Franţa pamflete scoase de către publicaţiile hughenote, în care se dezbătea dreptul poporului de a protesta deschis împotriva regelui tiran.

Într-unul din aceste pamflete se spunea că numai Dumnezeu poate ocârmui nestăvilit, regii mireni sunt numai vasalii Domnului, iar dacă un stăpân se transformă în tiran, poporul are dreptul să-l detroneze. Şi există pentru lucrul acesta procedură legală – votul. O asemenea orânduială exista peste tot în lume, „înafară de Moscova şi Turcia care ar trebui de aceea să nu se considere state, ci uniuni militare”. ( Să remarcăm că încă de pe-atunci Rusia era considerată „Imperiul răului”. Cu toate că celor mai mulţi critici năravurile fostu-le-au, cum vedem, nici pe departe mai bune.)

Într-un alt pamflet, intitulat „Franco-Turcia”, se spunea că scopul principal al măcelului, pus la cale de rege şi de mama acestuia, era „distrugerea aristocraţiei şi instaurarea orânduirii otomane… Într-un cuvânt, conducerea se străduieşte să transforme Galia liberă în Italo-Galia” (aluzie la originea italiană a Ecaterinei de Medici).

Pe aceeaşi linie cu demersurile de lichidare a „duşmanilor paternităţii şi Bisericii”, Ecaterina se ocupa şi de alte treburi. În primă instanţă – căpătuirea fecioraşului său iubit, prâslea, pe Henri d’Anjou, la tronul polonez. Nobilimea polonă era, ce-i drept, cam tulburată de evenimentele de la Paris şi de contribuţia lui Henri în această chestiune, dar banii şi intrigile Ecaterinei şi-au făcut treaba şi astfel, în anul 1573, Henri d’Anjou a devenit regele Poloniei. Dar nu pentru mult timp.

Pe 30 mai 1574, regele Carol al IX-lea a murit din cauza unei „boli de piept”. În preajma morţii, în inima lui a început să încolţească ceva care semănă cu pocăinţa. Zi de zi, până la moarte, s-a zbătut în spasme, blestemându-i pe cei care l-au împins în păcatul crimei. Nu a pronunţat numele mamei sale, dar era evident că şi pe ea o avea în vedere. Mai trebuie adăugat şi faptul că „boala de piept” a lui Carol al IX-lea amintea de „inflamaţiile uşoare” ale şirului de victime ale Ecaterinei de Medici. De aceea, putem bănui că şi Carol, propriul fiu, a devenit una din jertfele ei. Luând totul în calcul, acesta se putea considera împlinit, punând în aplicare cea mai mare „realizare” a vieţii lui – Noaptea Sfântului Bartolomeu.

Franţa avea nevoie de un rege nou. Dar cine putea să fie acesta, dacă nu regele Poloniei, mult iubitul Ecaterinei, Henri, cu atât mai mult cu cât, privind de la distanţă, acolo nu a prea dus trai bun. Imediat după ce a primit vestea morţii lui Carol, moştenitorul tronului Franţei, deocamdată regele Poloniei, Henri d’Anjou, a rupt-o la fugă realmente de la polonezii săi credincioşi şi de la nevastă-sa Ana Jagiellon care-l bocea acum. În noaptea dinspre 18 spre 19 iunie 1574, a dispărut fără urmă din castelul său cracovez şi în decurs de trei zile şi trei nopţi, fără pic de odihnă, se apropia în galop de graniţele Habsburgiei. Regele era urmărit de un mareşal de curte, Tencinski, dar tot degeaba! Dibaciul rege a reuşit să scape de servitori. Trecând prin Viena, Veneţia, Ferrari şi Torino, a ajuns la Paris abia în septembrie. Pe 13 februarie 1575, Henri al III-lea de Valois a fost încoronat la Reims, după care şi-a făcut intrarea solemnă în Paris. Dar interesele Poloniei, pierzând un rege în viaţă şi devenind ocara Europei, ca de obicei, au rămas neluate în calcul.

Trebuie să recunoaştem că ultimul dintre Valois, Henri al III-lea, era şi el un om câinos, un fiu demn de maică-sa, Ecaterina de Medici. A crescut şi s-a educat sub ochii şi atenţia ei, încurajat fiind în ale capriciilor şi mofturilor. Şiretenia a luat la el locul gândirii, iar plăcerile lumeşti – al compasiunii umane. Încă din primii ani ai încoronării purta cercei, guleraş de damă şi corsete care-i lăsau pieptul şi umerii dezgoliţi, îşi vopsea părul şi-şi subţia sprâncenele, rumenindu-le sau înălbindu-le. Moştenind de la maică-sa multe trăsături de caracter anapoda, el era linguşitor şi grijuliu mai ales cu cei pe care îi ura şi de care se temea. A primit o satisfacţie aparte în noaptea Sfântului Bartolomeu, când îi spinteca pe cei pe jumătate adormiţi şi neînarmaţi şi care nu puteau să opună rezistenţă.

După moartea lui Carol al IX-lea, Ecaterina şi-a făcut mendrele prin Franţa încă cinzeci de ani, până-n 1589, extinzându-şi lunga listă a fostelor victime cu altele mai noi.

Apusul dinastiei de Valois

Regretând faptele Ecaterinei de Medici, trebuie spus că în acel secol galant ea nu era singura persoană crudă care-şi omora cu sânge rece duşmanii şi se îmbăta de plăcere la vederea chinurilor acestora. În castelul din Amboise, după desfacerea legământului, damele de curte asistau la suplicii şi schingiuiri de la înălţimea teraselor regale, încât, aşa cum a scris un martor al acelor vremi, „practicau această ocupaţie cu atâta zel, de parcă ar fi participat la cine ştie ce mascaradă fermecată ori spectacol, şi nu lăsau să se vadă pe ele nici un strop de îngrijorare ori suferinţă”.

Ecaterina nu se dădea în lături de la faptele de vitejie şi curaj. În timpul asediului de la Roine, s-a comportat ca un adevărat războinic. „Ploaia de gloanţe usturătoare, jerbele de săgeţi zburând din archebuze s-au năpustit din toate părţile asupra ei, nici nu s-a stingherit măcar. – scria un cronicar – Iar atunci când de Guez, conetabilul Franţei, a îndrăznit să o dojenească pentru avântul ei în a lua asupra-i toate năpastele războiului, ea doar a zâmbit şi i-a spus că este atât de înspăimântată, pe cât este el însuşi, deprinsă cu toate greutăţile unui asemenea război, la fel ca oricare dintre însoţitorii săi, servitori-bărbaţi.”

Ultimii ani din viaţa Ecaterinei de Medici au coincis cu rivalitatea dintre Henri de Valois şi Henri de Guez, care încerca să-i ia locul la tronul Franţei. În această luptă, Ecaterina îl susţinea când pe fiul său, împotriva lui de Guez, când pe de Guez, împotriva propriului fiu. Cu toate acestea, până la urmă a fost de partea fiului ei şi împreună au decis soarta rivalului.

Pe 28 noiembrie 1588, de Guez a fost invitat la rege. În timp ce urca pe scările castelului, de el s-a apropiat garda de corp a regelui care i-a înfipt un cuţit în beregată. În dimineaţa următoare, fratele lui Henri de Guez, cardinalul, a fost ciopârţit într-o temniţă. Ambele cadavre au fost aruncate într-o groapă care încă nu a fost localizată.

Aceasta a fost ultima crimă a Ecaterinei de Medici. Ea însăşi a intrat în groapă peste o lună, pe 5 ianuarie 1589.

Cândva demult, un astrolog oarecare i-a prorocit că „Saint-Germain va afla primul despre moartea ei”, şi de-atunci a fugit ca dracul de tămâie de numele ăsta. Până la urmă, prorocirea s-a împlinit – ea a murit în braţele duhovnicului ei de la Saint-Germain.

Peste încă jumătate de an, pe 1 august, nimeni altul decât Iacob Clement, care se jurase să se răzbune pe Henri al III-lea pentru abjurarea Bisericii şi fondarea acesteia în cinstea decedaţilor de Guez, a înfipt un cuţit în vintrele regelui. Henri a murit ziua următoare în chinuri groaznice.

Astfel şi-a încheiat existenţa dinastia de Valois şi tot astfel s-a împlinit prorocirea astrologilor precum că Ecaterina va fi vinovată de exterminarea familiei în care va intra.

La conducerea Franţei a urcat Henri al IV-lea de Navarre, de Bourbon, fost hughenot, primind în sfârşit Parisul, cel care „este egal cu masele”, iar dinastia lui va domni în Franţa de-a lungul a 200 de ani, până la marea Revoluţie din 1789.

„Tandra blândeţe a crimei… călăul grijuliu cu victimele sale…”

La moartea Ecaterinei, necuraţii cu sufletul ghem i-au însoţit coşciugul. Contemporanii Ecaterinei şi strănepoţii ei nu şi-o puteau aminti decât cu spaimă. Fiul Ecaterinei, regele Henri al III-lea, a tratat cu atâta indiferenţă moartea mamei, încât nici nu s-a ocupat de înmormântarea acesteia. În locul ceremoniilor regale de înhumare, ei i-au aruncat trupul ca pe un hoit într-o barcă, după care l-au vârât într-o groapă obişnuită.

Abia după 20 de ani, în anul 1609, la ordinele regelui Henri al IV-lea de Navarre, rămăşiţele ei au fost depuse în somptuosul cavou pe care îl pregătise chiar ea, la vremea ei, pentru sine, soţ şi copii. Prin gestul acesta, regele şi-a arătat recunoştinţa pentru tronul francez al femeii care l-a urât atâta.

S-ar părea că acest moment ar putea încheia istoria Ecaterinei de Medici. Numai că peste veacuri, privirea multor istorici asupra faptelor ei s-a schimbat. Celebrul scriitor şi considerabilul istoric-monarhist Honoré de Blazac nota în introducerea la romanul său „Despre Ecaterina de Medici”: „…Ecaterina de Medici… avea o proeminentă conştiinţă dinastică şi regală, pe care a apărat-o cu o încăpăţânare uimitoare. Toată critica şi acuza scriitorilor calvinişti nu face decât să-i întărească gloria, dacă nu ar fi dat frâu liber acestei posibilităţi, nu ar fi existat nici o victorie. Ar fi putut ea oare să câştige, dacă nu s-ar fi făcut uz de mijloacele-i insidioase? În asta constă totul… Şi atunci de ce să-i refuzăm acestei femei… o asemenea putere, pe care a căpătat-o în această luptă?… Aşa cum spune Ecaterina (în romanul lui Balzac – I.D.), «…din nefericire, există în fiecare epocă scriitori prefăcuţi, mereu pregătiţi să verse lacrimi pentru câteva sute de puşlamale omorâte la timp»”.

Cercetătorul şi scriitorul francez din secolul al XIX-lea, Anber de Saint-Aman scria: „În ochii unora, ea nu era decât o intrigantă, fără pic de talent, fără ţel, trăind cu grija zilei de astăzi, incapabilă de a privi în perspectivă şi adesea încurcându-se în propriile capcane. În ochii altora, ea a lăsat în urmă o datorie măreaţă, o datorie a tuturor popoarelor – întregirea Franţei – şi a îndreptat toate puterile pentru împlinirea acestui ţel…

…Adevărata Ecaterina de Medici nu seamănă nici pe departe cu acel tip de canibal sub înfăţişarea căruia o prezintă majoritatea… romanelor. Ea nu a avut nici privirea câinoasă a ochiului beteag şi nici apucăturile unei femei brutale… Ecaterina de Medici, în felul ei de a fi, în preocupările ei nobile, gândind la rece, în demnitatea ei elegantă, cu o linişte de nestrămutat, ascunde în suflet cu totul altceva. Această linişte, cumpătare şi sobrietate echilibrată îi conferă profilului ei o neobişnuită originalitate. Tandra blândeţe a crimei, lipsa totală de furie în timpul celor mai sângeroase tragedii, precum un călău grijuliu cu victimele sale, neminunându-se de nimic şi nesperiind-o nici un fel de machiavelism, jucându-se lejer şi tihnit cu legile şi morala umană, un asemenea caracter onorabil a avut Ecaterina”.

Unii istorici găsesc îndreptăţire Ecaterinei în faptul că a procedat corect în toate intrigile sale, în crimele sale pe faţă sau pe ascuns, în reglările sângeroase de conturi care o însufleţeau, până şi în cazul Nopţii Sfântului Bartolomeu. Aceasta era, chipurile, singura posibilitate de împăciuire şi întregire a Franţei. „Aşa erau vremurile”, ne asigură alţi grămătici judecători întru îndreptăţirea Ecaterinei.

Din nefericire, camuflări asemănătoare în spatele lozincii „Scopul scuză mijloacele” există pentru reabilitarea acţiunilor nu doar ale Ecaterinei, dar şi a multor altor tirani.

Pentru a cita acest document, utilizați următoarea trimitere bibliografică: Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu, Drafturi critice, 2014. Link: https://igormocanu.wordpress.com/2014/03/03/igor-damaskin-patima-si-viclenie-cartea-versiune-integrala-drafturi-critice-2014/ Ultima accesare: [data ultimei dumneavoastră accesări].

[1] Revoluţia Oranj sau ~ Portocalie, sau ~ Castanilor – blocadele, protestele şi grevele naţionale din Ucraina, organizate de cei care-l susţineau pe candidatul Viktor Iuşcenko, împotriva lui Viktor Ianukovici, în timpul alegerilor prezindenţiale din noiembrie 2004, considerate frauduloase. Revoluţia Oranj are la bază modelul sârb al eliminării lui Slobodan Milošević de la putere şi pe cel al Revoluţiei Rozelor din Georgia. v. infra.

[2] Revoluţia Roz sau ~ Rozelor, sau ~ Trandafirilor – criză politică survenită în urma suspiciunilor de fraudare a alegerilor parlamentare din Georgia în 2004, soldată cu demisia pe 23 noiembrie 2003 a lui Eduard Şevardnadze, cu interimatul lui Nino Burjanadze şi alegerea pe 4 ianuarie 2004 a lui Mikhail Saakaşvili, liderul Mişcării Naţional-Democratice (MND), fosta Mişcare Naţională Unită.

[3] Revoluţia de Catifea (noiembrie ’89 – iunie ’90) – mişcare pacifistă prin care Partidul Comunist din Cehoslovacia (condus, pe de o parte, de conservatorii lui Gustáv Husák, iar pe de altă parte, de reformiştii lui Ladislav Adamec) a pierdut monopolul puterii şi a revenit la democraţie. După ce alegerile fuseseră câştigate de Gustáv Husák, evenimentele s-au precipitat şi înainte de sfârşitul lui ’89, Vaclav Havel a ajuns la şefia Statului, iar Alexander Dubček la preşedinţia Parlamentului. În iunie 1990 au avut loc primele alegeri democratice, în urma cărora au ieşit învigători Forumul Civic (ceh) şi Publicul Împotriva Violenţei (slovac).

Advertisements

One response to “Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Mii de morţi de dragul tronului

  1. Pingback: Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Cartea. Versiune integrală. drafturi critice 2014 | drafturi critice·

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s